Dezlegând misterele nașterii și morții... și ale fenomenelor intermediare. O viziune budistă asupra vieții

De Daisaku Ikeda

La acest început de secol XXI, în întreaga lume se intensifică studierea problemelor fundamentale, eterne, ca viața și moartea, rostul vieții, originile și destinațiile noastre ultime, cât și întrebarea cu privire la existența de după moarte. Cartea examinează filosofia de viață a budismului Nichiren în lumina ideilor de ultimă oră despre viață și moarte, deși cuprinderea exhaustivă într‑un singur volum a unei probleme atât de vaste este imposibilă. Budismul Nichiren oferă oamenilor mijloacele de a‑și transforma destinele prin înfăptuirea propriei revoluții umane individuale și dezvăluie calea spre pace și fericire.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 29 nov. 2016
• ISBN: 9786067422177

Previzualizare carte

omenirii.

PREFAȚĂ LA EDIȚIA ROMÂNEASCĂ

La acest început de secol XXI, în întreaga lume se intensifică studierea problemelor fundamentale, eterne, ca viața și moartea, rostul vieții, originile și destinațiile noastre ultime, cât și întrebarea cu privire la existența de după moarte. În acest context sporește, îndeosebi în societățile occidentale, interesul față de filosofiile orientale, mai ales față de budism.

Budismul Mahāyāna, ce reprezintă înțelepciunea orientală cea mai recentă, își are începutul în studiul problemei vieții și morții și perceperea naturii eterne a vieții. Marele preot și cărturar japonez din secolul al XIII-lea Nichiren a stăpânit integral esența învățăturilor Mahāyāna și a explicat dezvoltarea naturii de Buddha, inerentă vieții umane și sursa demnității supreme a vieții însăși. Cartea noastră examinează filosofia de viață a budismului Nichiren în lumina ideilor de ultimă oră despre viață și moarte, deși cuprinderea exhaustivă într-un singur volum a unei probleme atât de vaste este imposibilă. Budismul Nichiren oferă oamenilor mijloacele de a-și transforma destinele prin înfăptuirea propriei revoluții umane individuale și dezvăluie calea spre pace și fericire. Această carte este un amplu tratat al budismului în termeni ce corespund timpului nostru.

O discuție pe care am avut-o ceva timp în urmă cu un poet român a atins modalitățile de a încălzi, inspira și revitaliza inimile înghețate ale umanității moderne. Am sugerat atunci faptul că mințile sunt încălzite conform situațiilor și circumstanțelor. Mințile indivizilor sunt înflăcărate de muncă, interese și dragoste. Prezența părinților înțelepți încălzește inimile familiei, iar liderii remarcabili înflăcărează inimile popoarelor. Dar aceste efecte sunt de obicei efemere. Adevărata încălzire și vitalizare a minților poate avea loc doar la nivelul etern, fundamental. Soarele vieții și inima umană sunt în noi. Fiecare dintre noi deține flacăra eternă ce poate ilumina toată umanitatea. Printre posibilitățile noastre nelimitate se găsește și capacitatea de a ilumina societatea, determinând strălucirea marelui soare deasupra vieții ce ne animă. Filosofia budismului umanist ne arată cum să facem acest lucru.

Tricolorul românesc constă din albastrul cerului, galbenul grâului și roșul sângelui vărsat pentru independență. Națiunea voastră a triumfat în fața multor încercări impuse de așezarea la răscruci geografice și istorice. Indiferent de felul în care s-au schimbat timpurile, poporul român și-a amintit întotdeauna cum să zâmbească și a perseverat în lupta pentru libertate și dreptate. Din tinerețe, am un respect și o afecțiune profunde față de spiritul vostru formidabil, de neînfrânt.

Celebrul cercetător român al religiilor Mircea Eliade și-a exprimat crezul că un nou umanism ar putea să se nască din întâlniri cu o lume a semnificațiilor pe care occidentalii moderni nu o cunosc sau o cunosc doar puțin. Este posibil ca unii dintre cititorii noștri să nu se fi întâlnit niciodată cu budismul până acum. Dacă citirea acestei cărți îi va ajuta să aprofundeze înțelegerea înțelepciunii orientale, voi fi extrem de fericit.

Aș vrea să profit de această ocazie pentru a le mulțumi celor a căror muncă grea a făcut posibilă publicarea acestei ediții românești. Sunt îndatorat în special traducătorilor Andrei și Ilinca Vartic și prietenului lor, poetul Nicolae Sirius.

Daisaku Ikeda

INTRODUCERE

Toți ne dorim fericirea și totuși fericirea pare să fie întotdeauna dincolo de posibilitățile noastre.

Mulți filosofi au pus întrebarea cu privire la fericire. Eu consider răspunsurile lor, fără nicio excepție, incomplete. Oricât de multe cărți ar putea fi scrise despre „cum să fii fericit", ființele umane sunt copleșite de aceleași probleme ca și strămoșii lor. Cel sărac vrea avere, cel bolnav dorește să fie sănătos, cei care suferă din cauza problemelor din familie tânjesc după armonie și lista poate continua. Chiar dacă averea, sănătatea și viața fericită de familie sunt în siguranță, noi ne confruntăm inevitabil cu probleme în alte domenii. În plus, dacă am putea cumva modela circumstanțele care, aparent, satisfac toate condițiile necesare fericirii, cât de mult vom izbuti să menținem aceste circumstanțe? Evident, nu pentru totdeauna. Nimeni nu poate evita boala și slăbirea treptată a organismului, care însoțesc îmbătrânirea, și încă și mai puțini dintre noi pot fugi de moarte.

Problemele în sine totuși nu sunt cauza fundamentală a nefericirii. Conform budismului, cauza reală nu este faptul că avem probleme, ci lipsa noastră de putere și înțelepciune în soluționarea lor. Budismul ne învață că toți indivizii posedă din naștere putere și înțelepciune inepuizabile și arată procesul prin care aceste calități pot fi dezvoltate. În expunerea ideii de fericire, budismul nu se concentrează atât de mult asupra eliminării suferinței și dificultăților, care sunt considerate inerente vieții, cât asupra felului în care trebuie să cultivăm potențialul existent în noi. Puterea și înțelepciunea, explică budismul, derivă din forța vitală. Dacă dezvoltăm suficient forța vitală, putem nu numai să ne opunem adversităților vieții, dar și să le transformăm în cauze ale fericirii și împuternicirii.

Dacă acesta este scopul, atunci noi suntem obligați, mai întâi, să identificăm principalele suferințe ale vieții. Budismul descrie patru suferințe universale: nașterea, îmbătrânirea, boala și moartea. Oricât de mult am vrea să ne păstrăm tinerețea, îmbătrânim odată cu trecerea timpului. Putem încerca din răsputeri să ne menținem sănătatea, dar vom contracta eventual o boală sau o altă durere. Și, mai rău, chiar dacă respingem gândul că vom muri, orice moment al vieții poate fi ultimul (cu toate că, desigur, este în afara puterii noastre să știm când va veni acest moment).

Putem identifica cauze variate – biologice, fiziologice și psihologice – ale suferințelor pe care le provoacă boala, îmbătrânirea și moartea. Dar, în cele din urmă, viața însăși, nașterea noastră în această lume, este cauza tuturor suferințelor pământești.

În sanscrită, suferința este numită duḥkha, un cuvânt ce presupune o stare de dificultate în care oamenii și lucrurile nu corespund dorințelor noastre. Această condiție reiese din faptul că toate fenomenele sunt tranzitorii. Tinerețea și sănătatea nu continuă la nesfârșit, cum nu continuă la nesfârșit nici însăși viața noastră. Aici, conform budismului, se află cauza ultimă a suferinței umane.

Shakyamuni sau omul real Gautama Buddha a renunțat la lumea laică după ce a descoperit aceste suferințe pământești în timpul celor patru întâlniri, relatate în multe scripturi budiste. Pentru ca tânărul Shakyamuni, cunoscut și ca prințul Siddartha, să fie protejat de suferințele pământești, tatăl său, regele Suddhodana, i-a interzis să părăsească palatul regal. Într-o zi, ieșind totuși prin poarta estică a palatului, el a întâlnit un bătrân uscățiv, ce se mișca cu greu sprijinindu-se într-un toiag. Văzându-l pe acest om, Shakyamuni a înțeles profund felul în care, inevitabil, viața aduce suferința îmbătrânirii. Cu altă ocazie, părăsind palatul prin poarta sudică, el a văzut o persoană bolnavă și a conștientizat faptul că boala, de asemenea, face parte din viață. A treia oară, trecând prin poarta vestică, a văzut un cadavru; această „întâlnire" l-a ajutat să priceapă că tot ce viețuiește trebuie să moară mai devreme sau mai târziu. În sfârșit, ieșind într-o zi prin poarta nordică, a întâlnit un ascet al cărui aer de demnitate luminoasă l-a determinat pe prinț să se dedice exclusiv vieții religioase.

În cele din urmă, după mulți ani de practici religioase și ascetice diferite, Shakyamuni a atins iluminarea, eliberându-se de suferințele nașterii, îmbătrânirii, bolii și morții. Hotărât să-i conducă și pe ceilalți oameni spre această iluminare, el a început să predice și să fie cunoscut ca „Buddha, un termen sanscrit care înseamnă „Cel iluminat – o persoană a cărei înțelepciune cuprinde adevărul ultim al Vieții și al Universului.

Este știut faptul că, imediat după ce a atins iluminarea, Shakyamuni a enunțat doctrinele Celor Patru Adevăruri Nobile și Drumul Celor Opt Brațe. Cele Patru Adevăruri Nobile sunt:

● adevărul suferinței;

● adevărul despre cauzele suferinței;

● adevărul despre dispariția suferinței;

● adevărul despre calea spre dispariția suferinței.

Adevărul suferinței constă în faptul că existența în această lume implică suferința, fiind reprezentată de cele patru suferințe pe care le-am definit ca fiind inerente vieții.

Adevărul despre cauzele suferinței precizează că suferința este cauzată de dorința egoistă de a te înfrupta din plăcerile efemere ale lumii.

Adevărul despre dispariția suferinței este faptul că anihilarea acestor dorințe egoiste pune capăt suferinței.

Și adevărul despre calea spre dispariția suferinței indică existența unei căi prin intermediul căreia anihilarea suferinței poate fi săvârșită. Calea despre care este vorba se interpretează tradițional, ca știința Drumului Celor Opt Brațe. Ea este compusă din:

● vederi corecte, bazate pe Cele Patru Adevăruri Nobile și înțelegerea corectă a budismului;

● gândire corectă sau stăpânirea propriei minți;

● vorbire corectă;

● acțiune corectă;

● mod de viață corect, bazat pe purificarea propriilor gânduri, cuvinte și acțiuni;

● efort corect, a căuta adevărata Lege;

● reprezentare corectă, a avea în minte întotdeauna viziuni corecte;

● meditație corectă.

Cele Patru Adevăruri Nobile și Drumul Celor Opt Brațe au fost adresate mai ales acelor discipoli care au abandonat viața laică și s-au dedicat în întregime practicii budiste; ele reflectă atitudinea fundamentală ce stă la baza învățăturilor timpurii ale lui Shakyamuni, concentrate asupra viziunilor predominant negative despre viață și lume, prin care el învăța oamenii să înțeleagă mai întâi realitățile dure ale vieții și apoi experiența spirituală inexprimabilă a nirvanei. Într-o interpretare academică, aceste învățături, ce încurajează negarea tuturor dorințelor, ar duce inevitabil spre negarea dorinței de a trăi. Soluția fundamentală a suferinței umane în această lume, în consecință, ar consta în anihilarea dorințelor pământești – adică a tuturor dorințelor, impulsurilor și pasiunilor ce răsar din adâncurile vieții omenești. Urmând aceste învățături, oamenii ar putea rupe firele ce-i leagă de ciclul nașterii și al morții și ar atinge starea în care renașterea în această lume nu mai este necesară – adică ar putea atinge starea de nirvana.

Aceste învățături erau aplicabile și utile pentru călugări și călugărițe, dar pentru laici erau extrem de dificile. Scopul inițial al lui Shakyamuni era, totuși, să îndrume orice ființă umană de pe Pământ spre fericire. Din acest motiv, el a străbătut în toate direcțiile regiunea Gangelui Mijlociu, explicându-și filosofia. Însă laicii, chiar dacă doreau să atingă nirvana, au descoperit că este realmente imposibil să abandoneze toate dorințele pământești. Ei aveau familii pe care trebuiau să le întrețină, servicii și alte activități zilnice, care le solicitau atenția și efortul. Nirvana fiind un ideal, nu existau soluții pentru ca laicii să o transforme într-un scop realizabil. Cumva, înțelepciunea și compasiunea lui Shakyamuni ajungeau întotdeauna la oamenii simpli, cărora, evident, le lipseau mijloacele pentru a-și soluționa numeroasele probleme ale vieții. Dacă Budismul n-ar fi reușit să ajute oamenii simpli, atunci niciodată n-ar fi atins un statut mai înalt decât cel al unei căutări intelectuale. Shakyamuni sfătuia oamenii și le inspira curaj și speranță, astfel încât ei să-și poată depăși suferințele și să se bucure de perspectiva unui viitor strălucit. De exemplu, el vorbea despre un tărâm pur aflat departe de această lume, unde, dacă îi vor urma învățăturile, oamenii vor renaște liberi de toate dorințele, străini de orice suferință sau frică.

La fel cum își încuraja călugării și călugărițele să-i respecte învățătura și să urmeze Drumul Celor Opt Brațe pentru a atinge nirvana, Shakyamuni îi încuraja pe discipolii săi laici să aibă credință în el pentru a renaște în tărâmul pur. Dar, de fapt, atât anihilarea dorințelor, cât și renașterea în tărâmul pur sunt de neatins. Stingerea flăcărilor dorinței și întreruperea ciclului nașterii și morții sunt imposibile deoarece dorința este inerentă vieții, viața este eternă, iar nașterea și moartea sunt aspectele alternante inevitabile ale vieții. Nu este posibilă nici atingerea unui tărâm pur, fiindcă el, de fapt, nu există. Atât nirvana, cât și tărâmul pur erau metafore utilizate de Shakyamuni pentru a dezvolta puterea de înțelegere a discipolilor săi.

Din altă perspectivă, învățătura despre nirvana era orientată spre emanciparea personală prin înțelegerea adevărului ultim, iar cea despre tărâmul pur era adresată emancipării tuturor oamenilor. Aceste învățături sunt reprezentate de cele două curente majore ale Budismului, respectiv Hīnayāna (Micul Vehicul) și Mahāyāna (Marele Vehicul), și au fost apoi integrate în Sutra Lotusului, pe care o vom discuta pe parcursul acestei cărți. Sutra Lotusului afirmă în mod cert că cele două aspecte ale practicii budiste sunt indispensabile pentru atingerea iluminării. Prima este orientată spre perfecționarea proprie, în sensul realizării adevărului ultim și dezvoltării potențialului nostru inerent, și cealaltă este practica îndrumării oamenilor spre această perfecțiune.

Sutra Lotusului dezvăluie, de asemenea, adevăratul sens al nirvanei și al tărâmului pur. Conform sutrei, nu trebuie să întrerupem ciclul nașterii și al morții pentru a atinge nirvana. Mai degrabă, nirvana este starea de iluminare în care noi, repetând ciclul nașterii și al morții, ajungem să ne obișnuim cu acest ciclu, încât acesta să nu mai fie o sursă de suferință. În mod similar, nu trebuie să abandonăm toate dorințele pentru a atinge nirvana, fiindcă putem transforma dorințele pământești în cauze ale fericirii și, apoi, ale înțelepciunii iluminate. Mai mult decât atât, tărâmul pur nu se află în mod necesar dincolo de moarte. Locuim în tărâmul pur aici și acum, dacă acceptăm Sutra Lotusului, care dezvăluie faptul că putem transforma lumea – așa cum este ea, plină de suferință și durere – într-un tărâm pur al bucuriei și speranței.

Unele doctrine fundamentale

Cum oferă budismul soluția problemelor fundamentale ale vieții și morții? Examinând atent fiecare dintre cele patru suferințe – nașterea, îmbătrânirea, boala și moartea – această carte încearcă să ilumineze adevărul și înțelepciunea necesare pentru a naviga calm prin marea agitată a suferinței pământești.

Trecutul nu a cunoscut o dezvoltare atât de rapidă a științei ca în zilele noastre. Ca rezultat, umanitatea a adoptat o credință oarbă în puterile științei și ale tehnologiilor, privind problemele inerente vieții mai puțin din perspectiva filosofiei și a religiei. Observând starea lumii, nu pot așadar să nu constat că oamenii din zilele noastre nu acordă atenție suficientă problemelor fundamentale ale vieții.

Din perspectiva adevărului ultim, dorințele pământești și problemele vieții și ale morții nu sunt considerate obstacole ce trebuie anihilate. Din contră, aceste dorințe pot fi transformate în înțelepciune iluminată, iar suferințele nașterii și ale morții sunt mijloace pentru atingerea nirvanei. Sutra Lotusului face încă un pas înainte, explicând principiile cu ajutorul cărora dorințele pământești sunt iluminare și suferințele nașterii și morții sunt nirvana. Altfel spus, nu există iluminare în afara realității dorințelor pământești și nu există nirvana fără suferințele concomitente ale nașterii și morții. Aceste perechi de factori contrastanți fac parte din toate viețile noastre.

T’ien-t’ai, marele înțelept chinez din secolul al VI-lea, a folosit o analogie simplă pentru a explica principiile de mai sus. Să presupunem că avem o curmală acră. Punând-o într-o soluție de lămâie ori tărâțe de hrișcă sau expunând-o la soare, putem îndulci curmala. Nu există două curmale, una acră și alta dulce, există doar una. Curmala acră nu a fost îndulcită cu zahăr; mai degrabă acreala inerentă a curmalei a fost extrasă și dulceții i s-a permis să se manifeste. Catalizatorul, intermediarul care a ajutat la transformare a fost sucul de lămâie sau lumina soarelui. T’ien-t’ai compara dorințele pământești cu o curmală acră, iluminarea cu o curmală dulce, iar procesul de îndulcire cu practica budistă.

Pentru a beneficia din plin de această practică în viața noastră de zi cu zi, trebuie să înțelegem câteva învățături budiste de bază, ce iluminează dimensiunile cu multe fațete ale vieții. În acest scop, vom examina două doctrine majore – „Trei mii de lumi într-un singur moment de viață și „Cele Nouă Conștiințe – care reprezintă cel mai înalt pisc al budismului Mahāyāna. Aceste doctrine nu neagă dorința și viața în această lume, ci acceptă realitățile vieții așa cum sunt și dezvăluie felul în care ele pot fi transformate în cauze ale iluminării. Învățătura profundă despre dorințele pământești care devin iluminare susține că nu trebuie să încercăm să anihilăm dorințele sau să le considerăm imorale, ci să le înălțăm pentru a atinge o stare mai nobilă a vieții.

Cele Zece Lumi

Conceptul Celor Zece Lumi este indispensabil pentru înțelegerea corectă a viziunii budiste asupra vieții. Primele șase din Cele Zece Lumi provin din ideea Celor Șase Căi, o veche paradigmă indiană despre transmigrație: aceste șase lumi sau căi sunt lumile Iadului, ale spiritelor flămânde (Foamea), ale animalelor (Animalitatea), ale spiritelor asuras (Furia), ale oamenilor (Umanitatea) și ale ființelor divine (Raiul). Lumea specifică în care oamenii ne-iluminați erau născuți se considera ca fiind determinată de faptele lor din viețile trecute, oamenii repetând la nesfârșit ciclul nașterii și al morții în aceste șase lumi. Chiar dacă ar fi fost născută în lumea superioară, în Rai, o ființă nu putea sta acolo mult timp; când soarta benefică s-ar fi epuizat, individul ar fi coborât înapoi în stările inferioare ale existenței.

Transmigrația în cadrul celor șase lumi poate fi comparată cu deplasarea de la un etaj la altul în interiorul unei clădiri cu șase nivele, izolată de exterior. Nivelul ce corespunde Raiului este superior și sub el se succed nivelele ce reprezintă celelalte lumi, până la Iadul de la subsol. Fiecare nivel este însă unit direct cu toate celelalte. Oamenii sunt prizonierii acestei clădiri; ei se deplasează veșnic de la un nivel la altul. Chiar dacă pot găsi confort la etajele superioare – Raiul și Umanitatea – ei nu pot rămâne acolo pentru un timp nelimitat.

Dar oamenii din India antică respingeau gândul acestui ciclu nesfârșit care îi condamna să trăiască într-o lume efemeră și instabilă. Ei doreau să se elibereze de influența karmei care îi lega de lumea pământeană și căutau o cale de evadare din acest ciclu. Shakyamuni, expunând Cele Patru Adevăruri Nobile și Drumul Celor Opt Brațe, le-a promis atunci o ieșire. Sau, cel puțin, a creat această aparență. Dar ceea ce părea o ieșire din transmigrația în interiorul celor șase lumi era de fapt o ușă spre adevărul budist.

Lumea noastră este prin ea însăși o manifestare a Celor Șase Căi. Încercarea de a evada din ea este fără rost și nu poate duce spre iluminare. Acest lucru nu putea fi înțeles de oameni și atunci Shakyamuni a explicat inițial că ei se pot elibera de ciclul nașterii și al morții prin anihilarea dorinței și a vieții însăși.

Budismul a perfecționat ulterior conceptul Celor Șase Căi și a explicat că ele există nu doar ca lumi externe, dar și ca stări interne. De exemplu, Animalitatea reprezintă pe de o parte animalele sau lumea lor și, în același timp, condiția de viață în care ființele umane sunt motivate exclusiv de dorințele instinctuale. Sintetizând viziunea Celor Șase Căi, maestrul budist japonez din sec. al XIII-lea Nichiren, despre care vom spune mai mult pe parcurs, a scris:

Privind din când în când fața unei persoane, observăm că ea este uneori veselă, uneori furioasă, uneori calmă. Câteodată pe fața persoanei apare lăcomia, câteodată nerozia, câteodată perversitatea. Furia este lumea Iadului, lăcomia este cea a spiritelor flămânde; nerozia, cea a animalelor; perversitatea, cea a spiritelor asuras; fericirea, cea a Raiului și calmul, cea a ființelor umane¹.

Atât timp cât locuim în interiorul Celor Șase Căi, suntem orientați în mare măsură de circumstanțele schimbătoare ale mediului nostru. Dacă în timpul transmigrației în cuprinsul Celor Șase Căi putem atinge înțelepciunea și perspicacitatea