Arta de a trăi și de a muri: Sărbătorind viaţa, celebrând moartea

De Osho

În Occidentul zilelor noastre sexului îi este dat libertate totală, dar – poate că nu ați observat – moartea este ascunsă. Nimeni nu vrea să vorbească despre moarte; toată lumea vorbește despre sex. Există o obsesie nevrotică despre sex în Occident, dar moartea? Moartea este cuvântul tabu. Dacă vorbești despre moarte, oamenii vor crede că ești morbid – „De ce vorbești despre moarte?” Mănâncă, bea și te veselește – ăsta este mottoul.

În Orient, sexul a fost interzis, dar despre moarte se vorbește liber. Ca și literatura pornografică sexuală, obscenă, în Orient există un tip diferit de pornografie. O numesc pornografia morții – la fel de obscenă și morbidă pe cât este pornografia din Occident despre sex. În Orient, atunci când vor să te facă conștient de faptul că viața este murdară, aduc femeia în discuție; în Occident, atunci când vor să te facă conștient de faptul că viața este frumoasă, din nou aduc femeia în discuție.

Omul care se naște va trebui să și moară. Lucrul care a început va trebui să se și termine. Așadar, dacă vrei să te salvezi de la sfârșit, nu-ți dori niciodată începutul. Nu tânji după început dacă vrei eternul, dacă vrei infinitul. Încearcă doar să te salvezi de început. Acest lanț al morții a început atunci când ți-ai dorit mai multă viață în timpul morții tale anterioare. Pe măsură ce aprofundezi și mai mult fenomenul, vei descoperi că dorințele sunt legăturile din lanțul de morți. Indiferent dacă cineva este tânăr sau bătrân, are dorințe pe care vrea să și le îndeplinească – și aceasta este cauza seriilor de nașteri și de morți. Buddha a spus tot timpul: Eliberează-te de dorințe și te vei elibera de samsara, te vei elibera de lume.

• Limbă: Română
• Editor: ATMAN
• Data lansării: 31 dec. 2019
• ISBN: 9786068758763

Previzualizare carte

Arta de a trăi și de a muri

Osho

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

OSHO

    Arta de a trăi şi de a muri sărbătorind viaţa, celebrând moartea /

Osho. - Bucureşti : Atman, 2019

    ISBN 978-606-8758-64-0

159.9

URL ediție tipărită: https://www.editura-atman.ro/spiritualitate/157-arta-de-a-trai-si-de-a-muri-sarbatorind-viata-celebrand-moartea-osho-9786068758640.html

ISBN ePub: 978-606-8758-76-3

Copyright © 2000, 2012 OSHO International Foundation,

www.osho.com/copyrights

Copyright © 2019 Editura ATMAN. All rights reserved.

Originally English title: The Art of Living and Dying

The content of this book is selected from various talks by Osho given to a live audience. All of Osho’s talks have been published in full as books and are also available as original audio recordings. Audio recordings and the complete text archive can be found via the online OSHO Library at www.osho.com

OSHO® is a registered trademark of Osho International Foundation, www.osho.com/trademarks

© 2019 Editura ATMAN. Toate drepturile asupra prezentei ediții în limba română aparțin în exclusivitate Editurii ATMAN. Reproducerea oricărui fragment din lucrarea de faţă este posibilă numai cu acordul scris al editurii.

Traducere: Talida Boengiu

Corectură: Irina Magdalena Nuță

Machetare & DTP: Mircea Filip

Ebook & redactare: Robert Tărniceru

logo-Editura-Atman-negru

Telefon: [phone]

Web: www.editura-atman.ro

E-mail: [e-mail]

Introducere

Viața se întinde pe o durată lungă de timp – șaptezeci de ani, o sută de ani. Moartea este intensă pentru că nu este de durată – se petrece într-o clipă. Viața trebuie să acopere o perioadă de o sută de ani sau șaptezeci de ani, nu poate fi atât de intensă. Moartea vine într-o clipă; vine în întregime, nu pe bucăți. Va fi atât de intensă, că nu poți să cunoști nimic mai intens. Dar dacă ți-e frică, dacă ai fugit înainte să vină moartea, dacă ai devenit inconștient de atâta frică, ai ratat o ocazie de aur, poarta de aur. Dacă toată viața ta ai acceptat lucruri, când vine moartea, răbdător, pasiv, vei accepta și vei pătrunde în ea fără vreun efort să scapi. Dacă poți intra pasiv în moarte, tăcut, fără vreun efort, moartea dispare.

În UPANIŞADE există o poveste veche care dintotdeauna mi-a plăcut mult. Un mare rege pe nume Yayati a împlinit o sută de ani. Acum era destul; trăise extraordinar. Se bucurase de tot în viață. Era unul dintre cei mai mari regi din vremea sa. Și povestea este frumoasă...

A venit Moartea și i-a spus lui Yayati:

Pregătește-te. Ți-a sosit ceasul și am venit să te iau.

Yayati a văzut Moartea, și el era un mare războinic și câștigase multe războaie. Yayati a început să tremure și a spus:

Dar este prea devreme.

Moartea a spus:

Prea devreme! Ai fost în viață o sută de ani. Chiar și copiii tăi au îmbătrânit. Fiul tău cel mare are optzeci de ani. Ce mai vrei?

Yayati avea o sută de fii pentru că avea o sută de neveste. A întrebat Moartea:

Poți să-mi faci o favoare? Știu că trebuie să iei pe cineva. Dacă îl pot convinge pe unul dintre fiii mei, mă mai poți lăsa încă o sută de ani și să-l iei pe unul dintre fiii mei?

Moartea a spus:

Este perfect în regulă dacă altcineva este gata să meargă. Dar nu cred... Dacă tu nu ești gata, și tu ești tatăl și ai trăit mai mult și te-ai bucurat de toate, de ce ar fi gata fiul tău?

Yayati i-a chemat pe cei o sută de fii ai săi. Fiii mai mari au rămas tăcuți. Era o liniște adâncă, nimeni nu zicea nimic. Doar unul, fiul cel mai mic care avea doar șaisprezece ani, s-a ridicat și a spus:

Sunt gata.

Chiar și Morții i-a părut rău de băiat și i-a spus tânărului:

Poate că ești prea inocent. Nu vezi că cei nouăzeci și nouă de frați ai tăi nu zic nimic? Unul are optzeci, unul are șaptezeci și cinci, unul are șaptezeci și opt, unul are șaptezeci, unul are șaizeci – au trăit, și tot vor să mai trăiască. Iar tu nu ai trăit deloc. Chiar și mie îmi pare rău să te iau. Mai gândește-te.

Băiatul spuse:

Nu, e de ajuns să văd situația ca să fiu foarte sigur. Să nu fii tristă sau să-ți pară rău; plec pe deplin conștient. Văd că, dacă tatăl meu nu este mulțumit în o sută de ani, atunci ce sens mai are să fiu aici? Cum pot să fiu mulțumit? Îi văd pe cei nouăzeci și nouă de frați ai mei; niciunul nu este mulțumit. Atunci de ce să pierd vremea? Cel puțin pot să-i fac această favoare tatălui meu. La vârsta lui înaintată, lasă-l să se mai bucure de încă o sută de ani. Dar eu am terminat. Văzând că nimeni nu este mulțumit, înțeleg un lucru – că, de trăiesc și o sută de ani, tot nu voi fi mulțumit. Așa că nu contează dacă mor azi sau peste nouăzeci de ani. Ia-mă.

Moartea l-a luat pe băiat. Și s-a întors după o sută de ani. Iar Yayati era în aceeași postură. Și a spus:

Acești o sută de ani au trecut așa de repede. Toți fiii mei în vârstă au murit, dar mai am o liotă. Pot să-ți dau un fiu. Ai milă de mine.

Și tot așa – povestea merge tot așa – timp de o mie de ani. De zece ori a venit Moartea. Și de nouă ori a luat un fiu și Yayati a mai trăit încă o sută de ani. A zecea oară Yayati a spus: Deși sunt tot nemulțumit ca atunci când ai venit prima oară, acum – deși cu de-a sila – voi merge, pentru că nu mai pot să îți tot cer favoruri. Este prea mult. Și un lucru a devenit clar pentru mine: dacă o mie de ani nu mă ajută să fiu mulțumit, atunci nici chiar zece mii nu mă vor ajuta.

E vorba de atașament. Poți să continui să trăiești, dar dacă te lovește ideea de moarte, vei începe să tremuri. Însă dacă nu ești atașat de nimic, moartea poate veni chiar în această clipă, iar tu o vei primi cu brațele deschise. Vei fi gata să mergi. În fața unui astfel de om moartea este înfrântă. Moartea este înfrântă doar de cei care sunt gata să moară în orice moment, fără vreo reținere. Ei devin cei nemuritori, ei devin buddha.

Această eliberare este scopul tuturor căutărilor religioase. Eliberarea de atașament este eliberarea de moarte. Eliberarea de atașament este eliberarea din cercul nașterii și al morții. Eliberarea de atașament te face capabil să intri în lumina universală și să devii unul și același cu ea. Și asta este cea mai mare binecuvântare, extazul absolut dincolo de care nu mai există nimic altceva. Ai ajuns acasă.

Partea întâi: Acceptând ultimul tabu

Moartea nu poate fi negată repetând că moartea nu există.

Moartea va trebui să fie știută, va trebui să fie întâlnită, va trebui să fie trăită.

Va trebui să faci cunoștință cu ea.

1. În căutarea nemuririi

Dumnezeu nu este în realitate punctul central al problematicii religioase, moartea însă da. Fără moarte nu ar fi existat deloc religia. Moartea este cea care îl face pe om să caute și să cerceteze ceea ce este dincolo, nemurirea.

Moartea ne înconjoară tot așa cum un ocean înconjoară o insulă mică. Insula poate fi inundată în orice moment. Poate că următorul moment nu mai vine niciodată, poate că ziua de mâine nu mai vine niciodată. Animalele nu sunt religioase din simplul motiv că ele nu sunt conștiente de moarte. Nu se pot închipui murind, deși văd alte animale că mor. Este o săritură cuantică din momentul în care vezi pe altcineva că moare și până când ajungi la concluzia că „Și eu o să mor". Animalele nu sunt atât de vigilente, de conștiente, ca să ajungă la o astfel de concluzie.

Iar majoritatea ființelor umane sunt de asemenea subumane. Un om este cu adevărat un om matur atunci când a ajuns la concluzia: „Dacă moartea li se întâmplă tuturor celorlalți, atunci eu nu pot fi o excepție." Odată ce această concluzie prinde rădăcini adânci, viața ta nu mai poate fi la fel niciodată. Nu poți să rămâi atașat de viață ca înainte. Dacă urmează să fie luată, atunci de ce să fii atât de posesiv? Dacă urmează să dispară într-o zi, atunci de ce să te agăți și să suferi? Dacă viața nu va rămâne mereu, atunci de ce să fii în atâta suferință, atâta chin, atâta neliniște? Dacă urmează să plece, urmează să plece și punct – nu contează când pleacă. Aşadar, timpul nu este chiar atât de important – azi, mâine, poimâine; oricând ar fi, viața urmează să-ți scape printre degete.

Ziua în care devii conștient că vei muri, că moartea ta este o certitudine absolută... de fapt, singura certitudine din viață este moartea. Nimic altceva nu este atât de sigur. Dar într-un fel sau altul continuăm să evităm această întrebare, această întrebare despre moarte. Continuăm să ne ținem ocupați cu alte lucruri. Uneori vorbim despre lucruri importante – Dumnezeu, rai și iad – doar ca să evităm adevărata întrebare. Adevărata întrebare nu este despre Dumnezeu, nu poate fi, căci ce cunoștință ai făcut tu cu Dumnezeu? Ce știi despre Dumnezeu? Cum poți să întrebi despre ceva ce îți este cu totul necunoscut? Va fi o întrebare goală. Va fi cel mult o curiozitate, va fi juvenilă, copilărească, stupidă.

Oamenii proști întreabă despre Dumnezeu, iar o persoană inteligentă întreabă despre moarte. Oamenii care continuă să întrebe despre Dumnezeu nu Îl găsesc niciodată pe Dumnezeu, în timp ce persoana care întreabă despre moarte Îl găsește inevitabil pe Dumnezeu – deoarece moartea este cea care te transformă, cea care îți schimbă viziunea. Conștiința îți este ascuțită deoarece ai pus o întrebare reală, o întrebare autentică, cea mai importantă întrebare a vieții. Ai creat o provocare atât de mare, că nu poți rămâne adormit pentru mult timp; va trebui să fii conștient, va trebui să fii destul de alert ca să te lovești de realitatea morții.

Așa a început căutarea lui Gautama Buddha:

Ziua în care s-a născut Buddha... a fost fiul unui mare rege, singurul fiu, și s-a născut când regele era bătrân, foarte bătrân; prin urmare, a fost mare bucurie în regat. Oamenii așteptaseră mult. Regele era foarte iubit de oameni; se pusese în slujba lor, fusese bun și milos, fusese foarte iubitor și generos. Făcuse din regatul său unul dintre cele mai bogate, minunate regate din acele vremuri.

Oamenii se rugau ca regele lor să aibă un fiu deoarece nu exista niciun moștenitor. Și apoi s-a născut Buddha, când regele era foarte bătrân – neașteptată a fost nașterea lui. Mare sărbătoare, mare bucurie! Toți astrologii din regat s-au adunat ca să prezică despre Buddha. Numele lui era Siddhartha – i-a fost dat acest nume, Siddhartha, deoarece înseamnă împlinire. Regele era împlinit, dorința lui era împlinită, cea mai arzătoare dorință a lui era împlinită – a vrut un fiu, își dorise un fiu toată viața lui; de unde şi numele Siddhartha. Înseamnă împlinirea celei mai mari dorințe.

Acest fiu i-a dat sens vieții regelui. Astrologii, mari astrologi, au prezis – cu toții erau de acord, cu excepția unui tânăr astrolog. Numele lui era Kodanna. Regele a întrebat:

Ce o să se întâmple în viața fiului meu?

Și toți astrologii au ridicat două degete, mai puțin Kodanna, care a ridicat doar un deget.

Regele a întrebat:

Vă rog, nu vorbiți în simboluri – sunt un om simplu, nu știu nimic despre astrologie. Ce vreți să spuneți prin două degete?

Și cu toții au spus:

Fie o să devină chakravartin – un conducător al lumii –, fie va renunța la lume și va deveni buddha, o persoană iluminată. Există aceste două alternative, prin urmare ridicăm două degete.

Pe rege îl îngrijora a doua alternativă, aceea că va renunța la lume.

Aşadar, din nou problema: cine îmi va moșteni regatul dacă renunță la lume?

Și apoi l-a întrebat pe Kodanna:

De ce ridici doar un deget?

Kodanna a spus:

Sunt absolut sigur că va renunța la lume – că va deveni buddha, cel iluminat, cel treaz.

Regele nu a fost mulțumit de Kodanna. Adevărul este foarte greu de acceptat. L-a ignorat pe Kodanna; Kodanna nu a fost deloc răsplătit – adevărul nu este răsplătit în această lume. Dimpotrivă, adevărul este pedepsit într-o mie și una de feluri. De fapt, prestigiul lui Kodanna a decăzut din ziua aceea. Pentru că nu a fost răsplătit de rege, s-a dus vorba că era nepriceput. Atunci când toți astrologii cădeau de acord, el era singurul care nu cădea de acord.

Regele i-a întrebat pe ceilalți astrologi:

Ce propuneți? Ce ar trebui să fac ca el să nu renunțe la lume? Nu aș vrea să fie cerșetor, nu aș vrea să îl văd sannyasin (ascet, n. t.). Aș vrea să devină chakravartin, conducător al celor șase continente.

Ambiția tuturor părinților. Cine ar vrea ca fiul sau fiica sa să renunțe la lume și să se retragă în munți, să se retragă în propria interioritate, să-și caute și să-și cerceteze sinele?

Dorințele noastre sunt extrovertite. Regele era un simplu om, ca toți ceilalți – cu aceleași dorințe și cu aceleași ambiții. Astrologii au spus:

Se poate rezolva; oferă-i cât mai multă plăcere posibilă, ține-l în cât mai mult confort și lux. Nu-l lăsa să știe despre boală, bătrânețe și mai ales despre moarte. Nu-l lăsa să știe despre moarte și niciodată nu va renunța la lume.

Într-un fel, aveau dreptate, căci moartea este întrebarea esențială. Odată ce aceasta se iveşte în sufletul tău, stilul tău de viață se schimbă. Nu poți continua să trăiești în vechiul fel nechibzuit. Dacă viața asta se sfârșește în moarte, atunci viața asta nu poate fi viața adevărată; atunci viața asta este o iluzie. Adevărul trebuie să fie etern dacă este adevărat – doar minciunile sunt trecătoare. Dacă viața este trecătoare, atunci ea este o iluzie, o minciună, o concepție greșită, o neînțelegere; atunci viața este înrădăcinată undeva în ignoranță. O trăim în așa fel încât ajunge la un sfârșit.

Putem trăi într-un fel diferit, astfel încât să devenim parte din curgerea eternă a existenței. Doar moartea îți poate da acea schimbare radicală.

Prin urmare, astrologii au spus:

Să nu îl lași să afle nimic despre moarte.

Și regele a făcut toate pregătirile. A ridicat trei palate pentru Siddhartha pentru diferite anotimpuri în diferite locuri, astfel că niciodată nu a simțit disconfortul vremii. Atunci când era cald, avea un palat într-un loc pe dealuri unde era mereu răcoare. Când era prea frig, avea un alt palat pe malul unui râu unde era mereu cald. Regele a făcut toate pregătirile, astfel încât Siddhartha nu a simțit niciun disconfort.

Niciunui bărbat sau niciunei femei în vârstă nu-i era permis să intre în palatele unde trăia – ci numai oamenilor tineri. A adunat în jurul lui toate tinerele frumoase din regat astfel încât să rămână fermecat, fascinat, astfel încât să rămână în vise, cu dorințe. A fost creată pentru el o lume de vis dulce. Grădinarilor li s-a spus să adune frunzele moarte noaptea; florile care se ofileau să fie tăiate noaptea – pentru că, cine știe? – văzând o frunză moartă, ar fi putut începe să întrebe ce se întâmplase cu această frunză și așa putea să se ivească întrebarea despre moarte. Văzând un trandafir ofilit, cu petalele căzând, ar fi putut întreba: „Ce s-a întâmplat cu trandafirul ăsta?" și ar fi putut începe să cugete, să mediteze la moarte.

A fost ținut în ignoranță cu privire la moarte timp de douăzeci și nouă de ani. Dar cât timp poți evita? Moartea este un fenomen atât de important – cât timp poți păcăli? Mai devreme sau mai târziu a trebuit să pășească în lume. Acum regele era foarte bătrân, iar fiul trebuia să afle căile lumii, așa că i se permise încet-încet, dar ori de câte ori trecea pe o stradă, bătrânii, bătrânele erau îndepărtați, cerșetorii erau îndepărtați. Niciunui sannyasin, niciunui călugăr nu-i era permis să traverseze în timp ce trecea el deoarece, văzând un sannyasin, putea întreba: „Ce fel de om e acesta? De ce este îmbrăcat în portocaliu? Ce s-a întâmplat cu el? De ce arată diferit, detașat, distant? Ochii lui sunt diferiți, mirosul lui e diferit, prezența lui are o altă calitate. Ce s-a întâmplat cu acest om?" Și atunci, întrebarea despre renunțare și, automat, întrebarea despre moarte... Dar într-o zi trebuia să se întâmple. Nu se poate evita.

Și noi facem la fel. Dacă moare cineva și procesiunea funerară este în trecere, mama îl bagă pe copil înăuntru și închide ușa.

Povestea este foarte semnificativă, simbolică, tipică. Niciun părinte nu vrea ca ai lui copii să știe despre moarte deoarece vor începe imediat să pună întrebări inconfortabile. De aceea construim cimitirele în afara orașelor, ca să nu fie nevoie să meargă nimeni acolo. Moartea este o realitate fundamentală; cimitirul ar trebui să fie exact în mijlocul orașului, astfel încât să fie nevoie ca toată lumea să treacă pe lângă el de multe ori pe zi. Când mergi la birou, când te duci acasă, când mergi la școală, la facultate, când vii acasă, când te duci la fabrică... astfel încât lumea să-și reamintească mereu și mereu despre moarte. Dar noi construim cimitirele afară din oraș și le facem foarte frumoase, cu flori, copaci. Încercăm să ascundem moartea – în special în Occident, moartea este un tabu. Așa cum sexul a fost odată un tabu, acum moartea este tabuul. Moartea este ultimul tabu.

Este nevoie de cineva ca Sigmund Freud – un Sigmund Freud care poate aduce moartea înapoi în lume, care îi poate expune pe oameni fenomenului morții.

În Occident, atunci când o persoană moare, trupul său este împodobit, îmbăiat, îmbălsămat, machiat. Acum există experți care fac toată treaba asta. Și dacă vezi un mort sau o moartă, vei fi surprins – arată mult mai viu decât a arătat vreodată când era în viață! Machiat, obrajii lui sunt roșii, iar chipul, luminos; pare să doarmă adânc într-un spațiu calm și liniștit.

Ne păcălim pe noi înșine! Nu îl păcălim pe el, căci el nu mai este acolo. Nu mai este nimeni, doar un corp mort, un corp neînsuflețit. Dar ne păcălim pe noi înșine atunci când îl machiem, când îi împodobim trupul, când îl îmbrăcăm cu haine frumoase, când îi ducem trupul într-o mașină costisitoare, cu ditamai procesiunea și cu multă apreciere pentru persoana care a murit. Nu a fost niciodată apreciat pe când trăia, dar acum nu îl critică nimeni, toată lumea îl laudă.

Încercăm să ne păcălim pe noi înșine; înfrumusețăm moartea cât putem de mult ca să nu se ivească întrebarea. Și continuăm să trăim cu iluzia că e mereu altcineva care moare – desigur, nu îți vei vedea propria moarte, întotdeauna îi vei vedea pe alții că mor. O concluzie logică – că este întotdeauna celălalt care moare, atunci de ce să-ți faci griji? Pari să fii excepția, Dumnezeu a făcut o altă regulă pentru tine.

Nu uitați, nimeni nu face excepție. Buddha spune: Aes Dhammo Sanantano – doar o singură lege le conduce pe toate, o singură lege eternă. Ce i se întâmplă furnicii i se întâmplă și elefantului și ce i se întâmplă cerșetorului i se întâmplă și împăratului. Sărac sau bogat, neînvățat sau învățat, păcătos sau sfânt, legea nu face diferență – legea este foarte dreaptă.

Și moartea este foarte comunistă – îi face egali pe oameni. Nu observă cine ești. Nu se uită niciodată în paginile publicațiilor Who`s Who („Cine e cine", n. t.). Nu o interesează dacă ești sărac sau dacă ești Alexandru cel Mare.

Într-o bună zi Siddhartha trebuia să devină conștient, și a devenit conștient. Urma să participe la o sărbătoare a tinerilor; urma să o inaugureze. Desigur că prințul trebuia să inaugureze sărbătoarea anuală a tinerilor. Era o seară frumoasă; tinerii din regat se adunaseră să danseze, să cânte și să se bucure de întreaga noapte. Prima zi a anului – o festivitate ce ținea o noapte întreagă. Iar Siddhartha avea să îi facă deschiderea.

Pe drum văzu ceea ce tatăl său se temuse dintotdeauna că ar putea să vadă – dădu peste acele lucruri. La început văzu un om bolnav, prima lui experiență cu boala. Întrebă:

Ce s-a întâmplat?

Povestea este foarte frumoasă. Se spune că vizitiul voia să mintă, dar un suflet fără trup puse stăpânire pe el și îl determină să spună adevărul. Deși nu voia, a trebuit să spună:

Acest om este bolnav.

Și Buddha a pus imediat întrebarea inteligentă:

Atunci și eu pot fi bolnav?

Vizitiul voia din nou să mintă, dar sufletul unui zeu, un suflet iluminat, un suflet fără trup, l-a făcut să spună:

Da.

Vizitiul era uluit că a vrut să spună nu, dar că ceea ce rostise a fost:

Da, și tu te vei îmbolnăvi.

Apoi dădură de un om în vârstă – și urmară aceleași întrebări. Apoi au văzut un mort care era dus la crematoriu și aceeași întrebare... iar când Buddha a văzut mortul și a întrebat: „O să mor și eu într-o bună zi?", vizitiul a spus:

Da, domnule. Nimeni nu face excepție. Îmi pare rău că zic asta, dar nimeni nu face excepție – chiar și tu o să mori.

Buddha a spus:

Atunci întoarce șareta. Atunci nu mai are sens să merg la sărbătoarea tinerilor. Deja m-am îmbolnăvit, deja am îmbătrânit, sunt deja în pragul morții. Dacă o să mor într-o zi, atunci care mai e sensul? – să trăiești așteptând moartea. Înainte să vină, aș vrea să cunosc ceva ce nu moare niciodată. Acum îmi voi dedica toată viața căutării a ceva nemuritor. Dacă există ceva nemuritor, atunci poate că singurul lucru important în viață este căutarea lui.

Și, în timp ce spunea aceasta, au văzut o a patra apariție – un sannyasin, un călugăr, îmbrăcat în portocaliu, mergând gânditor. Și Buddha a spus:

Ce s-a întâmplat cu acest om?

Și vizitiul a spus:

Domnule, asta este ceea ce te gândești să faci. Acest om a văzut moartea venind și a plecat în căutarea nemuririi.

Chiar în aceeași noapte, Buddha a renunțat la lume; a plecat de-acasă în căutarea nemuririi, în căutarea adevărului.

Moartea este cea mai importantă întrebare din viață. Iar cei care acceptă provocarea morții sunt răsplătiți împărătește.

2. Avertisment: Problema Credinței

Dacă vei crede, de asemenea nu vei crede. Nimeni nu poate să creadă fără să nu creadă. Să fie clar o dată și pentru totdeauna: nimeni nu poate să creadă fără să nu creadă. Fiecare credință este o acoperire pentru necredință.

Credința este doar circumferința cercului numit îndoială; pentru că există îndoială, creezi credința. Îndoiala doare, este ca o rană, este dureroasă. Pentru că îndoiala este o rană, doare; te face să-ți simți goliciunea interioară, ignoranța interioară. Vrei să o acoperi. Dar ascunzându-ți rana după o floare de trandafir – crezi că asta ajută la ceva? Crezi că floarea de trandafir va face rana să dispară? Dimpotrivă! Mai devreme sau mai târziu, floarea de trandafir va începe să înțepe rana. Rana nu va dispărea datorită trandafirului; de fapt, floarea de trandafir va dispărea din cauza rănii.

Și ai putea păcăli pe cineva care privește din afară – vecinii tăi pot crede că nu există nicio rană, ci o floare de trandafir – dar cum te poți păcăli pe tine însuți? Asta este imposibil. Nimeni nu se poate păcăli pe sine însuși; undeva acolo, în adâncul sufletului, vei ști, inevitabil vei ști că rana există și că tu o ascunzi după o floare de trandafir. Și știi că trandafirul a apărut din întâmplare; nu a crescut în tine, l-ai cules din exterior, pe când rana a crescut în interiorul tău; nu ai cules-o din afară.

Copiii au îndoiala în ei – o îndoială interioară, care este firească. Îndoiala este cea care îi face să cerceteze, îndoiala este cea care îi face să întrebe. Fă o plimbare de dimineață cu un copil în pădure, și el vine cu atâtea întrebări, că te plictisești, că vrei să-i spui să tacă din gură. Dar el continuă să întrebe.

De unde vin aceste întrebări? Sunt normale pentru copii. Îndoiala este un potențial interior; este singura modalitate prin care copilul va fi capabil să întrebe, să cerceteze și să caute. Nu e nimic greșit în asta. Preoții tăi ți-au spus o minciună, te-au mințit că este greșit să te îndoiești. Nu este nimic greșit în asta. Îndoiala este normală și trebuie să fie acceptată și respectată. Atunci când îți respecți îndoiala, nu mai este o rană; atunci când o respingi, ea devine o rană.

Să fie foarte clar: îndoiala în sine nu este o rană. Este un mare ajutor deoarece te va face un aventurier, un explorator. Te va duce până la cea mai îndepărtată stea în căutarea adevărului, te va face un peregrin. Nu este nesănătos să ai îndoieli. Îndoiala este frumoasă, îndoiala este inocentă, îndoiala este naturală. Dar preoții au condamnat-o de-a lungul secolelor. Din cauza condamnării lor, îndoiala care ar fi putut deveni o înflorire a încrederii a devenit doar o rană urât mirositoare. Condamnă ceva și va deveni o rană, respinge ceva și va deveni o rană.

Învățătura mea este că primul lucru ce trebuie făcut e să nu încerci să crezi. De ce? Dacă există îndoială, atunci există îndoială! Nu e nevoie să o ascunzi. De fapt, permite-i, ajut-o, las-o să devină o misiune importantă. Las-o să devină o mie și una de întrebări – și în cele din urmă vei vedea că nu întrebările sunt relevante, ci semnul întrebării! Îndoiala nu este o căutare a credinței; îndoiala bâjbâie pur și simplu după mister, făcând toate eforturile să înțeleagă neînțelesul, să cuprindă necuprinsul – un efort bâjbâit.

Și dacă vei continua să cercetezi, să cauți, fără să te încarci cu credințe de împrumut, două lucruri se vor întâmpla. Unu: nu vei avea niciodată vreo necredință.

Nu uita, îndoiala și necredința nu sunt sinonime. Necredința apare numai atunci când ai crezut deja, când te-ai păcălit deja pe tine însuți și pe alții. Necredința apare doar atunci când credința a pătruns înăuntru; este o umbră a credinței.

Toți credincioșii sunt necredincioși – fie ei hinduși, fie ei creștini, fie ei jainiști. Îi știu pe toți! Toți credincioșii sunt necredincioși deoarece credința aduce cu ea necredința, este umbra credinței. Poți să crezi fără să nu crezi? Este imposibil; nu poate fi în natura lucrurilor. Dacă vrei să nu crezi, prima cerință este să crezi. Poți să crezi fără să ai nicio necredință ascunsă? Sau poți să nu crezi fără ca mai întâi să nu fi avut vreo credință? Crede în Dumnezeu, și imediat va veni și necredința. Crede în viața de apoi, și apare și necredința. Necredința este secundară, credința este primară.

Dar milioane de oameni în lume