OSHO - Osho Pentru Fiecare Zi

De OSHO

Învăţăturile lui Osho, unul dintre cei mai cunoscuţi lideri spirituali ai secolului XX, răstoarnă tiparele clasice de gândire, provocându- ne la o permanentă punere sub semnul întrebării a certitudinilor şi la un proces de conştientizare de sine. Cărţile din seria „OSHO“ prezintă viziunea acestuia privind cele mai importante probleme pe care şi le pun oamenii interesaţi de ştiinţa transformării de sine şi de o spiritualitate
adaptată la provocările cotidiene ale vieţii contemporane.
„Iubirea e divină. Dacă există ceva divin pe pământ, aceea e iubirea – iar iubirea face totodată ca orice altceva să fie divin. Iubirea e adevărata alchimie a vieţii, fiindcă ea transformă metalul obişnuit în aur.“

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 12 feb. 2019
• ISBN: 9786063364044

Previzualizare carte

1. Iluminarea

În momentul în care ești iluminat, întreaga existenţă e ilu­minată. Dacă ești întunecat, atunci întreaga exis­tenţă e întu­necată. Totul depinde de tine.

În lumea întreagă există sute de aberaţii legate de meditaţie. Meditația e foarte simplă: ea nu e nimic altceva decât conștienţă. Nu e incantaţie, nu e utilizarea unei mantre sau a unui rozariu. Acestea sunt metode hipno­tice. Ele îţi pot da un anumit soi de odihnă – nu e nimic în neregulă cu acea odihnă; dacă încerci să te relaxezi, sunt perfecte. Orice metodă hipnotică poate fi de ajutor, dar dacă vrei să cunoști adevărul, atunci ea nu e suficientă.

Meditaţie înseamnă pur și simplu să-ţi transformi inconștienţa în conștienţă. În mod normal, numai zece la sută din mintea noastră e conștientă, iar nouăzeci la sută e inconștientă. Numai o parte mică a minţii noastre, un strat subţire, are lumină; în rest, toată casa e în întuneric. Iar provocarea constă în a amplifica atât de mult acea lumină, încât întreaga casă să fie inundată de lumină, așa încât nici măcar un colţișor să nu rămână în întuneric.

Atunci, întreaga casă e plină de lumină, atunci, viața e un miracol; are calitatea magiei. Atunci, nu mai e obiș­nuită – totul devine extraordinar. Lumescul e transformat în sacru, iar lucrurile mărunte ale vieții încep să aibă o semnificație imensă, mai mare decât ți-ai fi imaginat vreodată. Pietre obișnuite arată la fel de frumoase precum diamantele; întreaga existență devine iluminată. În momentul în care ești iluminat, întreaga existență e iluminată. Dacă ești întunecat, atunci întreaga existență e întunecată. Totul depinde de tine.

2. Amatori și experți

Toate marile descoperiri sunt făcute de amatori.

Întotdeauna se întâmplă că atunci când începi ceva nou, ești foarte creativ, ești implicat profund, întreaga ta ființă e prezentă în ceea ce faci. Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce te familiarizezi cu teritoriul, în loc să mai fii inventiv și creativ, începi să fii repetitiv. Lucrul acesta e firesc, deoarece cu cât devii mai priceput într-o activitate, cu atât devii mai repetitiv. Priceperea e repetitivă.

Așa că toate marile descoperiri sunt făcute de amatori, fiindcă o persoană pricepută are o miză prea mare în joc. Dacă apare ceva nou, ce se va alege de vechea sa pricepere? Persoana respectivă a învățat ani de zile, și acum a deve­nit expertă. De aceea, experții nu descoperă niciodată nimic: ei nu trec niciodată dincolo de limita marii lor pri­ceperi de experți. Pe de o parte, devin din ce în ce mai price­puți, iar pe de altă parte devin din ce în ce mai mono­toni, iar munca le pare o lungă plictiseală. Acum nu mai există nimic nou care să le stârnească entuziasmul – știu deja ce umează să se întâmple, știu ce urmează să facă; nu mai e nici o surpriză.

Așadar, lecția este aceasta: e bine să dobândești price­perea, dar nu e bine să rămâi doar cu ea pentru tot­deauna. Ori de câte ori apare în tine sentimentul că acum lucrul respectiv pare stagnant, schimbă-l. Inventează ceva, adaugă ceva nou, șterge ceva vechi. Eliberează-te iarăși de tipar – asta înseamnă să te eliberezi de price­pere – și devino iarăși un amator. E nevoie de curaj și cutezanță pentru a deveni din nou un amator, dar în felul acesta viața devine frumoasă.

3. Alege natura

De fiecare dată când constați că societatea e în conflict cu natura, alege natura – cu orice preț. Nu vei pierde nici­odată procedând astfel.

Până acum, s-a crezut că individul există pentru so­cie­tate, că individul trebuie să facă ce îi dictează so­cietatea. Indi­vidul trebuie să se integreze în societate. Aceasta a devenit definiția omului normal – cel care se integrează în societate. Chiar dacă societatea e smintită, tu trebuie să te integrezi în ea; atunci ești normal.

Dar problema cu care se confruntă individul e că natura îi cere un lucru, iar societatea îi cere tocmai opusul. Dacă societatea i-ar cere același lucru pe care i-l cere na­tura, n-ar mai fi nici un conflict. Am fi rămas în Grădina Edenului. Problema apare din cauză că societatea are propriile ei interese, care nu sunt neapărat în acord cu interesele indi­vidului. Societatea are propriile ei investi­ții, iar individul tre­buie sacrificat. Lumea aceasta este cu susul în jos. Ea ar trebui să fie tocmai invers. Nu individul există pentru societate, societatea există pentru individ. Fiindcă socie­tatea nu e decât o instituție, nu are suflet. Individul are suflet, el e centrul conștient.

4. Un loc cu ecou

Lumea e un loc cu ecou. Dacă azvârlim furie, furia se în­toarce la noi; dacă oferim iubire, iubirea se întoarce la noi.

Iubirea n-ar trebui să ceară nimic în schimb, altminteri, ea își pierde aripile, nu poate să zboare. Se în­rădăcinează în pământ, devine foarte pământeană; atunci nu e decât dorință carnală și aduce multă sufe­rință. Iubirea n-ar trebui să pună condiții, cel care o oferă n-ar trebui să aștepte nimic în schimbul ei. Ea ar trebui să existe de dragul ei înseși – nu pentru vreo răsplată, nu în vederea vreunui rezultat. Dacă există vreun motiv în spatele ei, iubirea ta nu poate deveni necuprinsă precum cerul. Ea va fi închisă între granițele strâmte ale moti­vului respectiv; motivul devine definiția ei, hotarul ei. Iubirea lipsită de motive nu are nici un hotar: ea e exaltare pură, exuberanță, e parfumul inimii.

Iar faptul că nu există dorința de a obține vreun rezultat nu înseamnă că nu vor apărea rezultate; ele vor apărea, apar înmiite, fiindcă tot ceea ce oferim lumii se întoarce la noi, revine ca un bumerang. Lumea e un loc cu ecou. Dacă azvâr­lim furie, furia se întoarce la noi; dacă oferim iubire, iubirea se întoarce la noi. Dar acesta e un fenomen natural; nu e nevoie să te gândești la el. Poți să ai toată încrederea: se va întâmpla de la sine. Aceas­ta este legea karmei: culegi ceea ce semeni; primești ceea ce oferi. Așadar, nu e nevoie să te gândești la asta, se în­tâmplă în mod automat. Urăște, și vei fi urât. Iubește, și vei fi iubit.

5. Înțelepciune retrospectivă

Celălalt nu e niciodată responsabil. Observă numai. Dacă ești înțelept în momentul producerii unui lucru, nu va fi nici o pro­blemă. Dar toată lumea devine înțeleaptă când momentul a trecut. Înțelepciunea retrospectivă nu valo­rează nimic.

Când cerți, și cicălești, și bombăni, și apoi devii înțe­lept și vezi că nu avea nici un rost s-o faci, e prea târziu. Nu mai folosește la nimic, răul a fost deja făcut. Înțelep­ciunea aceasta e pseudoînțelepciune. Ea îți dă sentimen­tul fals că ai înțeles. E un truc al egoului. Înțelepciunea aceas­ta nu-ți va fi de nici un ajutor. Când faci lucrul res­pectiv, chiar în acel moment, simultan ar trebui să apară conștiența, iar tu ar trebui să vezi că ceea ce faci e fără rost.

Dacă poți să vezi lucrul respectiv atunci când e pre­zent, n-ai să-l mai poți face. Omul nu poate acționa îm­potriva conștienței lui, iar, dacă o face, înseamnă că acea conștiență nu e conștiență. Înseamnă că altceva e luat în mod greșit drept conștiență.

Așadar, reține, celălalt nu e niciodată responsabil pentru nimic. Problema o reprezintă ceva ce fierbe înăun­trul tău. Și sigur că persoana iubită e cea care îți e cel mai aproape. Nu poți să arunci ceea ce se află în tine către vreun străin care trece pe stradă, așa că persoana cea mai apropiată de tine devine locul unde poți să te duci și să arunci aiu­relile dinăuntrul tău, locul unde poți să verși toate astea. Dar lucrul acesta trebuie evitat, fiindcă iubirea e foarte fragilă. Dacă o faci prea mult, dacă o faci în exces, iubirea poate dispărea.

Celălalt nu e niciodată responsabil. Încearcă să faci în așa fel încât starea de conștiență să existe în tine per­manent, și-atunci, ori de câte ori începi să găsești ceva în neregulă la celălalt, amintește-ți. Surprinde-te în fapt și oprește totul atunci și acolo. Și cere-ți iertare.

6. Recunoștința

Simte-te cât mai recunoscător cu putință față de exis­tență – pentru lucrurile mărunte, nu numai pentru lucrurile mă­rețe... pentru simplul fapt că respiri. Noi nu putem pretinde nimic din partea existenței, așa că tot ce ne oferă ea e un dar.

Nutrește din ce în ce mai multă recunoștință și gra­titudine; fă din asta felul tău de a trăi. Fii recunoscător față de toată lumea. Dacă înțelegi gratitudinea, atunci vei fi recunoscător pentru lucrurile care au fost înfăptuite, și vei fi recunoscător pentru lucrurile care ar fi putut fi înfăptuite, dar n-au fost. Te simți recunoscător pentru că cineva te-a ajutat – acesta e doar începutul. Apoi începi să te simți recunoscător pentru că cineva nu ți-a făcut nici un rău – ar fi putut s-o facă; a fost un semn de bună­tate din partea lui să n-o facă.

Odată ce înțelegi sentimentul recunoștinței și îi permiți să pătrundă adânc în tine, vei începe să simți recunoștință față de orice. Iar cu cât vei fi mai plin de recunoștință, cu atât mai puțin te vei văita și vei bom­băni. Odată ce dispare obiceiul de a te văita, dispare nefericirea. Ea există împreună cu obiceiul de a te văita. E legată de el și de mintea care are un astfel de obicei. Nefericirea e imposibilă în prezența recunoștinței. Acesta este unul dintre cele mai importante secrete de știut.

7. Râsul

De ce să aștepți să ai motive ca să râzi? Viața, așa cum e ea, ar trebui să reprezinte un motiv suficient de bun pen­tru a râde. E atât de absurdă, atât de ridicolă. E atât de frumoasă, e minunată! E fel și fel de lucruri laolaltă. E o mare glumă cosmică.

Râsul e lucrul cel mai ușor din lume dacă nu i te opui, dar a devenit dificil. Oamenii râd foarte rar și, chiar și atunci când râd, nu e un râs autentic. Oamenii râd ca și cum ar face pe plac cuiva, ca și cum și-ar îndeplini o datorie. Râsul e amu­zament. Nu faci pe plac nimănui!

N-ar trebui să râzi ca să faci pe altcineva fericit, fiindcă, dacă tu nu ești fericit, nu poți să faci pe nimeni altcineva fericit. Ar trebui să râzi pur și simplu fiindcă așa vrei, fără să aștepți motive pentru a râde. Dacă începi să privești atent în jurul tău, nu te vei mai putea opri din râs. Totul e prilej perfect pentru a râde – nu lipsește nimic în acest sens –, dar noi nu ne dăm voie s-o facem. Noi suntem foarte zgâr­ciți... suntem zgârciți cu râsul, zgârciți cu iubirea, cu viața. Odacă ce știi că poți renunța la zgârcenie, treci într-o altă dimen­siune. Râsul e adevărata religie. Orice altceva e doar metafizică.

8. Nonjudecarea

Când judeci, începe divizarea.

Se poate întâmpla să fii adâncit într-o conversație cu un prieten, și brusc să simți nevoia să taci. Vrei să te oprești din vorbit, chiar în mijlocul propoziției. Oprește-te chiar atunci, nici măcar nu mai termina propoziția, altminteri, vei merge împotriva naturii.

Dar atunci își face apariția judecarea. Te simți stânjenit în legătură cu ceea ce vor crede ceilalți despre tine dacă te oprești deodată din vorbit în mijlocul unei propoziții. Dacă taci brusc, ei nu vor înțelege, așa că faci cumva și termini propoziția. Te prefaci interesat și scapi până la urmă. Lucrul acesta te costă foarte mult și nu e nevoie să-l faci. Spune, pur și simplu, că nu-ți mai vin cuvintele acum. Le poți cere celor­lalți să te scuze, și rămâi tăcut.

În primele zile, atitudinea aceasta ar putea fi supărătoare pentru ei, dar încetul cu încetul oamenii vor începe să înțeleagă. Nu te judeca pentru motivele pentru care ai tăcut; nu-ți spune că nu e bine ce faci. Totul e bine! În starea de acceptare profundă, totul devine o binecuvântare. Așa s-a întâmplat – toată ființa ta a vrut să tacă. Urmeaz-o, deci. Urmează-ți totalitatea ființei precum o umbră, și oriunde te duce ea, va trebui s-o urmezi, fiindcă alt țel nu există. Vei începe să simți o relaxare imensă în jurul tău.

9. Adevărații hoți

Nu ai a te teme de nimic, fiindcă noi nu avem nimic de pier­dut. Orice lucru care ți se poate lua e lipsit de valoare, și-atunci de ce să te temi, de ce să fii bănuitor, de ce să fii stăpânit de îndoieli?

Aceștia sunt adevărații hoți: îndoiala, bănuiala, teama. Ei distrug însăși posibilitatea ta de a celebra. Așa că atât timp cât te afli pe acest pământ, celebrează pământul. Atât cât durează momentul acesta, bucură-te de el până în străfunduri. Din cauza fricii, noi ratăm multe lucruri. Din cauza fricii, noi nu putem iubi, sau chiar dacă iubim, o facem întotdeauna cu jumătate de inimă. O facem într-o anumită măsură, și niciodată mai mult de-atât. Întotdeauna ajungem într-un punct dincolo de care ne cuprinde teama, așa că rămânem împotmoliți în el. Nu putem să pătrundem adânc în prietenii din cauza fricii. Nu putem să ne rugăm în mod profund din cauza fricii.

Fii conștient, dar nu fi niciodată precaut. Distincția e foarte subtilă. Conștiența nu e înrădăcinată în frică. Pre­cauția e înrădăcinată în frică. Ești precaut ca să nu greșești cumva, dar în cazul ăsta nu poți ajunge prea departe. Frica însăși nu te va lăsa să investighezi noi moduri de viață, noi canale pentru energia ta, noi direcții, noi teritorii. Vei păși mereu pe aceeași cărare, iar și iar, mergând înainte și îna­poi – ca un tren de marfă!

10. Mintea critică

Eu nu spun că o atitudine critică e întotdeauna dăunătoare. Dacă lucrezi la un proiect științific, ea nu e dăunătoare; într-un astfel de caz numai așa poți lucra.

O minte critică e o necesitate absolută dacă lucrezi la un proiect științific. Dar mintea critică e un obstacol absolut dacă încerci să ajungi la ceea ce se află înăuntrul tău, să ai acces la subiectivitatea ta. În cazul lumii obiective, ea e cât se poate de potrivită. Fără ea nu există știință; cu ea nu există religiozitate. Lucrul acesta trebuie înțeles: când lucrezi în sfera obiectivului, trebuie să fii capabil să o folo­sești, iar când lucrezi în sfera subiectivului, trebuie să fii capabil s-o lași deoparte. Ea trebuie folosită ca un mijloc. Nu trebuie să devină o idee fixă; ar trebui să fii capabil s-o folosești sau să n-o folosești, ar trebui să fii liber.

Nu e cu putință să pătrunzi în lumea interioară cu o minte critică. Îndoiala e o barieră, tot așa cum încrederea e o barieră în știință. Un om care merge pe încredere nu va ajunge prea departe în știință. De aceea, în vremurile în care religia predomina în lume, lumea rămânea neștiin­țifică. Conflictul care a apărut între Biserică și știință n-a fost întâmplător, ci a fost ceva fundamental. N-a fost, de fapt, un conflict între știință și religie; a fost un conflict între două dimensiuni diferite ale ființei, dimensiunea obiec­tivă și dimensiunea subiectivă. Cele două lucrează în moduri diferite.

11. Orgasmul

Există momente, puține și rare, când egoul dispare fiindcă ești într-o beție totală. Se întâmplă uneori în iubire; se în­tâmplă uneori în orgasm.

În orgasmul profund, istoria ta dispare, trecutul se re­trage și se retrage, până când dispare. În timpul orgasmului nu ai istorie, nu ai trecut, nu ai nici urmă de minte, nu mai ai autobiografie. Ești cu totul aici acum. Nu știi cine ești, nu ai nici o identitate. În acel moment, egoul tău nu funcțio­nează, de aici bucuria orgasmului, efectul lui revigorant, revitalizant. De aceea, în urma lui rămâi atât de tăcut, de liniștit, de relaxat, de împlinit. Dar egoul își face din nou apariția, trecutul își face apariția și pune stăpânire pe prezent. Din nou, istoria începe să funcționeze, iar tu încetezi să funcționezi. Egoul e istoria ta, el nu e o realitate. Iar acesta e dușmanul tău; egoul e dușmanul.

Fiecare om ajunge în acest punct de multe ori în viață, fiindcă viața se mișcă în cerc. Iar și iar ajungem în același punct, dar din cauza fricii o luăm la fugă. Altminteri, egoul e ceva fals. De fapt, a-l lăsa să moară ar trebui să fie lucrul cel mai ușor, iar a-l menține în viață ar trebui să fie lucrul cel mai greu, dar noi îl ținem în viață și avem impresia că e mai ușor așa.

12. Reacție în lanț

Toate lucrurile se întâmplă împreună.

Când te simți mai puțin vinovat, începi imediat să te simți mai fericit. Când te simi mai fericit, te simți mai puțin în conflict, mai în armonie – închegat. Când te simți în­chegat, mai în armonie, deodată simți o anumită grație înconjurându-te. Aceste lucruri funcționează ca o reacție în lanț: unul dă naștere celuilalt, celălalt dă naștere altuia, și continuă să se desfășoare.

E foarte important să te simți mai puțin vinovat. În­treaga omenire a fost făcută să se simtă vinovată – secole de condiționare, secole în care i s-a spus să facă asta și să nu facă ailaltă. Și nu doar asta, ci forțarea oamenilor prin a le spune că dacă fac ceva ce nu e permis de societate sau de Biserică înseamnă că sunt păcătoși. Dacă fac ceva ce e apre­ciat de societate și de Biserică, atunci sunt sfinți. Așa că toți oamenii au fost păcăliți să facă lucrurile pe care vrea socie­tatea ca ei să le facă, și să nu facă lucrurile pe care so­cietatea nu vrea ca ei să le facă. Nimănui nu i-a păsat dacă ție ți se potrivește lucrul respectiv sau nu. Nimănui nu i-a păsat de individ.

Pășește într-o lumină nouă, într-o conștiență nouă, unde să te poți elibera de sentimentul de vinovăție. Și apoi mult mai multe lucruri vor urma.

13. Flexibilitate

Ești tânăr în măsura în care ești flexibil. Uită-te la un copil mic – atât de moale, de delicat, de flexibil. Pe măsură ce îmbătrânești, totul devine țeapăn, tare, inflexibil. Dar poți rămâne absolut tânăr până în clipa morții, dacă ră­mâi flexibil.

Când ești fericit, simți nevoia de expansiune. Când îți e frică, te contracți, te ascunzi în cochilia ta, fiindcă dacă ieși din ea, te-ar putea paște pericolul. Te contracți în toate felurile – în iubire, în relații, în meditație, în orice fel posibil. Devii o țestoasă și te strângi în tine.

Dacă rămâi în permanență în starea de frică, așa cum trăiesc mulți oameni, încetul cu încetul elasticitatea energiei tale se pierde. Devii o baltă stătută, nu mai curgi, nu mai ești un râu. Atunci te simți tot mai mort cu fiecare zi.

Dar frica are o cauză naturală. Când îți ia casa foc, trebuie să fugi! Nu încerca să fii neînfricat într-o astfel de situație, alminteri, vei fi un prost! Trebuie să rămâi capabil să te contracți, fiindcă există momente în care e nevoie să oprești curgerea. Trebuie să fii capabil să ieși, să intri, să ieși, să intri. Aceasta e flexibilitatea: expansiune, contracție, expansiune, contracție. E la fel ca respirația. Oamenii cărora le e frică nu respiră adânc, fiindcă chiar și această expan­siune le provoacă frică. Pieptul lor se va contracta; vor avea un piept scobit.

Așadar încearcă să găsești modalități prin care să-ți pui energia în mișcare. Uneori, chiar și mânia e bună. Cel puțin îți pune energia în mișcare. Dacă trebuie să alegi între frică și mânie, alege mânia. Dar nu te duce la cealaltă extremă. Expansiunea e bună, dar nu trebuie să devii dependent de ea. Lucrul pe care trebuie să-l ai în minte e flexibilitatea: capacitatea de a trece de la un capăt la celălalt.

14. Grația

Grația aduce frumusețe. Grația înseamnă pur și simplu aura care înconjoară relaxarea totală.

Dacă te miști în mod spontan, fiecare moment hotărăște singur cum are să fie. Momentul acesta nu hotărăște pentru următorul, ci rămâi pur și simplu deschis. Momentul urmă­tor va hotărî singur pentru el; nu ai nici un plan, nici un tipar, nici o așteptare.

Ziua de astăzi e suficientă; nu plănui pentru mâine și nici măcar pentru momentul următor. Ziua de azi se sfârșește, apoi ziua de mâine sosește având prospețime și inocență, fără să fie manipulată în nici un fel. Se deschide de la sine, și fără amestecul trecutului. Aceasta e grația. Uită-te la o floare care se deschide dimineața. Privește-o îndelung... aceasta e grația. Nu există nici o urmă de efort – floarea se mișcă în armonie cu natura. Sau privește o pisică atunci când se trezește, fără efort, cu o grație imensă înconjurând-o. Întreaga natură e plină de grație, dar noi am pierdut capacitatea de a fi grațioși din cauza divizărilor dinăuntrul nostru.

Așadar, mișcă-te liber, lăsând momentul să hotărască singur – nu căuta să-l conduci tu. Asta numesc eu destin­dere – și totul decurge de aici. Așadar, acordă-i o șansă!

15. Frica specială

Când nu știi exact de ce anume îți e frică, aceea e o frică bună. Înseamnă pur și simplu că ești în pragul a ceva neștiut.

Când frica ta are un obiect, ea e o frică obișnuită. Îți e frică de moarte – e o frică foarte obișnuită, una instinctivă; nu are nimic special. A-ți fi frică de bătrânețe sau de boală – acestea sunt frici obișnuite, comune. Frica specială e aceea pe care o simți fără să îi poți găsi un obiect, aceea care apare fără nici un motiv. O astfel de frică te bagă în sperieți! Dacă poți să-i găsești un motiv, mintea e satisfăcută. Dacă poți să răspunzi de ce, mintea are o explicație de care să se agațe. Toate explicațiile ajută la a găsi un motiv pentru care se în­tâmplă lucrurile, nu fac altceva; dar odată ce ai o explicație rațională, te simți satisfăcut.

E mai bine să vezi lucrul respectiv așa cum e, fără să întrebi de ce. Uneori, neștiutul planează asupra ta, așa cum va plana asupra oricărui căutător. Aceasta este frica prin care trebuie să treacă fiecare căutător. Eu nu mă aflu aici să îți dau explicații, ci ca să te împing înainte. Nu sunt psihana­list – sunt existențialist. Efortul meu are drept scop să te facă capabil să trăiești cât mai multe lucruri cu putință – iubire, frică, furie, lăcomie, violență, compasiune, meditație, frumusețe și așa mai departe. Cu cât trăiești mai mult aceste lucruri, cu atât vei fi mai bogat.

16. Corpul divizat

Într-o societate primitivă, întregul corp e acceptat. Nu există condamnare. Nimic nu e inferior și nimic nu e superior. Totul este pur și simplu.

În ceea ce privește acceptarea corpului, yoga nu merge suficient de departe. Ea te determină să fii foarte controlat, și orice fel de control e un fel de reprimare. Așa că reprimi și apoi uiți cu totul de reprimare. Ea trece în stomac, iar lângă diafragmă se adună toate acele lucruri reprimate. Stomacul e singurul spațiu în care poți să arunci și să tot arunci diver­se lucruri; nicăieri altundeva nu există vreun pic de spațiu.

În ziua în care controlul tău explodează, te vei simți foarte liber, foarte viu. Te vei simți renăscut, fiindcă atunci corpul tău divizat va fi reîntregit. Diafragma este locul unde corpul e divizat între partea de sus și partea de jos. În toate vechile învățături religioase, partea de jos e condamnată, iar partea de sus e considerată ceva superior, ceva sfânt. Nu e așa. Corpul e un întreg, iar bifurcarea aceasta e periculoasă; te face să fii scindat. Treptat, începi să negi multe lucruri din viață. Tot ceea ce excluzi din viața ta se va răzbuna într-o zi. Va veni ca o boală.

Acum, unii cercetători medicali spun despre cancer că nu e altceva decât prea mult stres acumulat în interior. Cancerul nu există decât în societățile foarte reprimate. Cu cât o societate e mai civilizată și mai cultivată, cu atât cresc șansele apariției cancerului. El nu poate exista într-o societate primitivă, fiindcă în societatea primitivă e acceptat întregul corp. Nu există condamnare. Nimic nu e inferior și nimic nu e superior. Totul există, și atât.

17. Neștiința

Când folosesc cuvântul neștiință, eu nu-l folosesc deloc în sens negativ – nu mă refer la absența cunoașterii. Mă refer la ceva fundamental, foarte prezent, pozitiv. Mă refer la felul în care suntem noi. E în însăși natura existen­ței să rămână misterioasă, și de aceea e atât de frumoasă.

Orice cunoaștere e superfluă. Cunoașterea ca atare e superfluă. Și orice cunoaștere nu face decât să ne dea iluzia că știm. Însă nu știm. Poți să trăiești cu cineva toată viața și să crezi că o cunoști pe acea persoană, dar să n-o cunoști, de fapt. Poți să dai naștere unui copil și să crezi că îl cunoști pe acel copil, dar să nu-l cunoști, de fapt.

Tot ceea ce credem noi că știm e foarte iluzoriu. Cineva întreabă: „Ce e apa?, iar tu spui: „H2O. Nu faci decât să joci un joc. Nu se știe ce e apa, sau ce e „H, sau ce e „O. Nu faci decât să etichetezi. Cineva întreabă ce e acest „H", acest hidrogen, iar tu ajungi la molecule, la atomi, la electroni – dar iarăși nu faci decât să oferi denumiri. Misterul nu e elu­cidat – misterul e doar amânat, iar la sfârșit rămâne în continuare o neștiință imensă. La început nu știam ce e apa; acum nu știm ce e electronul, așadar n-am ajuns la nici o cunoaștere. Ne-am jucat de-a numitul lucrurilor, de-a cate­gorisitul, dar viața rămâne un mister. Neștiința e atât de profundă și atât de absolută, încât nu poate fi anihilată. Și odată ce înțelegi asta, te poți odihni în înțelegerea res­pectivă. E atât de frumoasă, atât de relaxantă... fiind­că atunci nu mai ai unde să te duci. Nu mai e nimic de știut, fiind­că nimic nu poate fi știut. Neștiința e absolută. E imensă și vastă.

18. În spatele furiei

Treci de la furie la creativitate, și imediat vei vedea o mare schimbare răsărind în tine. Mâine, aceleași lucruri care te înfuriau azi