OSHO - Acum Si Aici

De OSHO

Învăţăturile lui Osho, unul dintre cei mai cunoscuţi lideri spirituali ai secolului XX, răstoarnă tiparele clasice de gândire, provocându- ne la o permanentă punere sub semnul întrebării
a certitudinilor şi la un proces de conştientizare de sine. Cărţile din seria „OSHO“ prezintă viziunea acestuia privind cele mai importante probleme pe care şi le pun oamenii interesaţi de ştiinţa transformării de sine şi de o spiritualitate adaptată la provocările cotidiene ale vieţii contemporane.
„Vieţile noastre sunt fundamentate pe frica de moarte. Frica de moarte a creat societatea, naţiunea, familia şi prietenii. Frica de moarte ne‑a făcut să alergăm după bani şi ne‑a făcut dornici să ajungem în poziţii mai înalte. Şi cel mai surprinzător lucru este că toţi zeii şi toate templele noastre au fost ridicate tot din frică de moarte. Şi nimic nu este mai fals decât moartea. Toate sistemele de viaţă pe care le‑am creat au devenit false din cauza credinţei noastre că moartea e adevărată. De unde să ştim că nu există moarte? Până nu ajungem să cunoaştem asta, nici frica noastră de moarte nu va dispărea. Până când nu cunoaştem falsitatea morţii, vieţile noastre vor rămâne false. Atâta vreme cât există frică de moarte, nu poate să existe viaţă autentică. Atâta vreme cât tremurăm de frica morţii, nu putem să ne adunăm puterile ca să ne trăim viaţa. Poţi să trăieşti doar atunci când umbra morţii a dispărut pentru totdeauna.“

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 22 nov. 2019
• ISBN: 9786063363931

Previzualizare carte

1.png

1. Nu există minciună mai mare decât moartea

2. A vedea viața așa cum este ea

3. Universul întreg este un templu

4. Revenirea la sursă

5. Găsiți-vă propria cale

6. Dragostea este primejdioasă

7. Eu îi învăț pe oameni moartea

8. Necunoașterea vieții înseamnă moarte

9. Libertatea supremă

10. Religia este căutarea meditației

11. Alegerea vă aparține întotdeauna

12. A deveni martor

13. Știința ezotericului

14. Eu sunt pregătit, dacă sunteți și voi

15. Arta „astfelității"

And Now and Here: Beyond the Duality of Life and Death

Editor/Compiler: Osho International Foundation

Copyright © 1969, 1984 OSHO International Foundation

www.osho.com/copyrights

2018 Grup Media Litera

Toate drepturile rezervate

Această carte reprezintă transcrierea și traducerea unei serii originale de conferințe Main Mrityu Sikhata Hun ale lui Osho, în Hindi, ținute în fața unui public. Toate conferințele lui Osho au fost publicate sub formă de cărți și sunt de asemenea disponibile sub formă de înregistrări audio originale. Înregistrările audio și arhiva completă a conferințelor sale pot fi găsite în cadrul bibliotecii online OSHO, pe www.osho.com/library

OSHO® este marcă înregistrată a Osho International Foundation,

www.osho.com/trademarks.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Acum și aici. Dincolo de dualitatea viață–moarte

Editor/Compiler: Osho International Foundation

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Carmen Ștefania Neacșu

Corector: Andrada Nistor

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ana Vârtosu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

OSHO

Acum și aici. Dincolo de dualitatea viață–moarte/ Osho; trad.: Elena Arhire. – Bucureşti: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-2597-7

ISBN EPUB 978-606-33-6393-1

I. Soft, Graal (trad.)

294.5

1. Nu există minciună mai mare decât moartea

Dragii mei, cunoașterea este putere și cunoașterea este și eliberare. Cunoașterea, în sine, este, de asemenea, mar­șul victorios.

Ne eliberăm de ceea ce ne este cunoscut. Dar și triumfăm asupra a ceea ce am cunoscut. Eșecul și înfrângerea ne sunt provocate doar de ignoranța noastră, de necu­noașterea noastră. Înfrângerea este provocată de întuneric; unde este lumină, înfrângerea este imposibilă – lumina însăși devine victoria.

Primul lucru pe care aș vrea să vi-l spun despre moarte este că nu există minciună mai mare decât moartea. Și totuși, moartea pare să fie adevărată. Nu doar că pare să fie adevărată, dar pare a fi și adevărul capital al vieții – pare că viața toată este înconjurată de moarte. Chiar dacă uităm de ea sau nu o mai luăm în seamă, moartea rămâne peste tot aproape de noi. Moartea e chiar mai aproape de noi decât umbra noastră.

Viețile noastre sunt fundamentate pe frica de moarte. Frica de moarte a creat societatea, națiunea, familia și prietenii. Frica de moarte ne-a făcut să alergăm după bani și ne-a făcut dornici să ajungem în poziții mai înalte. Și cel mai surprinzător lucru este că toți zeii și toate templele noastre au fost ridicate tot din frică de moarte. Îns­păimântați de moarte, oamenii se roagă în genunchi. Înspăimântați de moarte, oamenii se roagă lui Dumnezeu cu mâinile împreunate ridicate spre cer. Și nimic nu este mai fals decât moartea. De aceea, toate sistemele de viață pe care le-am creat au devenit false din cauza credinței noastre că moartea e adevărată.

Dar cum să cunoaștem falsitatea morții? De unde să știm că nu există moarte? Până nu ajungem să cunoaștem asta, nici frica noastră de moarte nu va dispărea. Până când nu cunoaștem falsitatea morții, viețile noastre vor rămâne false. Atâta vreme cât există frică de moarte, nu poate să existe viață autentică. Atâta vreme cât tremurăm de frica morții, nu putem să ne adunăm puterile ca să ne trăim viața. Poți să trăiești doar atunci când umbra morții a dispărut pentru totdeauna. Cum să trăiască o minte speriată și tremurândă? Și cum e posibil să trăiești când moartea pare să se apropie cu fiecare secundă? Cum să putem trăi?

Indiferent cât de mult am ignora moartea, ea nu este nicio­dată pe deplin uitată. Nu are nici o importanță dacă amplasăm cimitirul în afara orașului – moartea tot își va arăta chipul. În fiecare zi moare cineva; în fiecare zi moartea i se întâmplă cuiva, și aceasta zguduie fundațiile vieții noastre.

De fiecare dată când vedem că apare moartea, devenim conștienți de propria moarte. Când deplângem moartea cuiva, nu plângem doar pentru moartea acelei persoane, ci și pentru că ne amintește de propria moarte. Suferința provocată de durere și amărăciune nu vine doar din moartea altcuiva, ci și din aparenta posibilitate a propriei morți. Manifestarea fiecărei morți este, în același timp, și moartea noastră. Și atâta vreme cât rămânem înconjurați de moarte, cum am putea să trăim? Viața este imposibilă așa. În felul acesta nu putem să știm ce este viața – nu-i putem cunoaște nici fericirea, nici frumusețea, nici binecuvântarea. Nu putem să ajungem la adevărul suprem al vieții, la templul dumnezeirii.

Templele care au fost create din frică de moarte nu sunt temple ale dumnezeirii. Nici rugăciunile care au fost compuse din frică de moarte nu sunt rugăciuni către dumnezeire. Numai cel care e plin de beatitudinea vieții ajunge la templul dumnezeirii. Treptele spre templul dumnezeirii sunt îmbibate de frumusețea și de seva vieții, iar clopotele templului dumnezeirii bat numai pentru cei care sunt eliberați de orice fel de frici, pentru cei care au devenit neînfricați.

Pentru că ne place să trăim în frică, acest lucru poate să pară dificil. Dar nu are cum să fie dificil – căci numai una dintre cele două poate să fie adevărată: dacă viața este adevărată, atunci moartea nu poate să fie adevărată, iar dacă moartea este adevărată, atunci viața este doar un vis, o minciună; atunci viața nu poate să fie adevărată. Aceste două lucruri nu pot să existe în același timp. Dar noi stăm agățați de ambele simultan. Avem sentimentul că suntem în viață și avem și sentimentul că suntem morți.

Am auzit de un fachir care locuia într-o vale îndepărtată. Mulți oameni se duceau la el să îi pună întrebări. Odată a venit un om și l-a rugat să îi explice ceva despre viață și despre moarte. Fachirul i-a spus: „Ești bine-venit să afli despre viață; ușa mea îți e deschisă. Dar dacă vrei să afli despre moarte, atunci du-te altundeva, pentru că eu n-am murit niciodată și nici n-o să mor vreodată. Nu am nici o experiență a morții. Dacă vrei să știi despre moarte, întreabă-i pe cei care au murit, întreabă-i pe cei care sunt deja morți. Apoi, fachirul a râs și a mai zis: „Dar cum ai să-i întrebi pe cei care sunt deja morți? Iar dacă-mi ceri să-ți dau adresa unui om mort, nu pot să ți-o dau. Pentru că de când am aflat că nu pot să mor, am aflat și că nimeni nu moare, că nimeni nu a murit vreodată.

Dar cum să îl credem pe acest fachir? În fiecare zi vedem că moare cineva; moartea se întâmplă în fiecare zi. Moartea este adevărul suprem; își face simțită prezența pătrunzând în centrul ființei noastre. Puteți să închideți ochii, dar oricât ar fi de departe de voi, tot rămâne prezentă. Oricât de mult am încerca să scăpăm de ea, să fugim de ea, tot ne înconjoară. Cum am putea să negăm acest adevăr?

Desigur, unii oameni încearcă asta. Doar din cauza fricii de moarte cred oamenii în nemurirea sufletului – doar din frică. Ei nu știu, ci doar cred. În fiecare dimineață, stând într-un templu sau într-o moschee, unii oameni repetă: „Nimeni nu moare, sufletul este nemuritor. Se înșală când cred că, doar prin repetarea acestor cuvinte, sufletul va deveni nemuritor. Trăiesc cu impresia că moartea poate să fie negată prin repetarea cuvintelor „sufletul este nemuritor. Moartea nu e niciodată negată prin asemenea repetări – doar cunoscând moartea poți să o negi.

Țineți minte acest lucru straniu: acceptăm întotdeauna opusul a ceea ce repetăm. Când cineva spune că este nemuritor, că sufletul este nemuritor, când repetă aceste lucruri el nu face decât să arate că știe, în adâncul lui, că va muri, că va trebui să moară. Dacă știe că nu trebuie să moară, atunci nu este nevoie să îi tot dea înainte cu nemurirea; numai cel căruia îi este frică va continua să repete asta. Și veți vedea că oamenii se tem mai mult de moarte în țările, în societățile care vorbesc cel mai mult despre nemurirea sufletului. Țara noastră vorbește fără încetare despre nemurirea sufletului și totuși există pe pământ cineva care să fie mai speriat de moarte ca noi? Nu există nimeni mai speriat de moarte ca noi! Cum să punem cap la cap aceste două lucruri?

Este posibil ca niște oameni care cred în nemurirea sufletului să devină sclavi? Mai curând ar muri; ar fi gata să moară, pentru că știu că nu există moarte. Cei care știu că viața este veșnică, că sufletul este nemuritor ar fi primii care să aterizeze pe lună! Ar fi primii care să escaladeze muntele Everest! Ar fi primii care să exploreze adâncimile Pacificului! Dar nu, noi nu ne aflăm printre aceștia. Nici nu escaladăm Everestul, nici nu aterizăm pe lună, nici nu explorăm adâncimile Pacificului – și suntem oamenii care cred în nemurirea sufletului! De fapt, ne este atât de frică de moarte încât de frică tot continuăm să repetăm: „Sufletul este nemuritor". Și trăim cu impresia că, poate, dacă îl repetăm, lucrul acesta va deveni și adevărat. Nimic nu devine adevărat prin repetare.

Moartea nu poate să fie negată prin repetarea ideii că moartea nu există. Va trebui ca moartea să fie cunoscută, să fie înfruntată, să fie trăită. Va trebui să vă familiarizați cu ea. Noi însă continuăm să tot fugim de ea.

Cum am putea să o vedem? Închidem ochii când vedem moartea. Când trece un cortegiu funerar, mama își închide copilul în casă și îi spune: „Nu te duce afară; a murit cineva". Terenul de incinerare este situat în afara orașului, astfel încât rareori să dăm ochii cu el, iar moartea să nu fie prezentă chiar sub nasul nostru. Și dacă se întâmplă să aducem vorba despre moarte, cei aflați de față ne vor interzice să vorbim despre ea.

Am stat o dată cu un sannyasin. În fiecare zi vorbea despre nemurirea sufletului. L-am întrebat:

– Îți dai seama că te apropii de moarte?

El mi-a răspuns:

– Nu spune astfel de lucruri de rău augur. Nu e bine să vorbești despre asemenea lucruri.

I-am spus:

– Dacă, pe de o parte, un om spune că sufletul este nemuritor, dar pe de altă parte găsește că este de rău augur să vorbești despre moarte, atunci toată chestiunea asta devine confuză; ceva este foarte nelalocul lui aici. Un astfel de om n-ar trebui să vadă nici un motiv de frică, nici un semn rău, nimic greșit în a vorbi despre moarte – căci, pentru el, moartea nu există.

Mi-a răspuns:

– Chiar dacă sufletul este nemuritor, eu nu-mi doresc deloc să vorbesc despre moarte. N-ar trebui să se vorbească despre lucruri atât de lipsite de sens și de amenințătoare.

Cu toții facem același lucru – întoarcem spatele morții și fugim de ea.

Am auzit… Odată, un om a înnebunit într-un sat. Era o după-amiază toridă și omul mergea singur pe un drum singuratic. Mergea foarte repede, încercând să își alunge frica. Se poate să-ți fie frică atunci când e cineva prin preajmă, dar cum să-ți fie frică atunci când nu e nimeni? Dar nouă chiar ne este frică atunci când nu e nimeni prin preajmă. De fapt, ne este frică de noi înșine, iar când suntem singuri, frica e cu atât mai mare. De nimeni nu ne este mai frică decât de noi înșine. Ne temem mai puțin atunci când suntem cu cineva și mai mult atunci când rămânem singuri.

Omul acesta era singur. I s-a făcut frică și a început să fugă. Totul era nemișcat și tăcut în jur – era după-amiază, nu era nimeni prin preajmă. Pe măsură ce a început să alerge tot mai tare, a auzit din spate zgomotul picioarelor lui alergând. I s-a făcut frică – poate îl urmărea cineva. Apoi, speriat, s-a uitat înapoi cu colțul ochiului și a văzut o umbră lunguiață urmărindu-l. Era propria umbră – dar văzând că o umbră lunguiață îl urmărea, a început să alerge și mai tare. Și omul nu a putut să se mai oprească, deoarece cu cât alerga mai tare, cu atât alerga și umbra mai tare după el. În cele din urmă, omul a înnebunit. Dar sunt oameni care îi idolatrizează chiar și pe nebuni.

Când oamenii l-au văzut alergând așa prin satele lor, au crezut că este prins în vreun fel de practică ascetică măreață. El nu se oprea din alergat decât în întunericul nopții, când umbra dispărea și omul se gândea că nu mai era nimeni în spatele lui. Odată cu venirea zorilor, începea să alerge din nou. Apoi nu s-a mai oprit nici noaptea. S-a gândit că indiferent de distanța pe care o străbătea în timpul zilei, cât se odihnea el noaptea, umbra îl prindea din urmă și, astfel, dimineața era din nou pe urmele lui. Așa că și noaptea el continua să alerge.

Apoi a înnebunit de-a binelea; nu mai mânca și nu mai bea. Mii de oameni se uitau la el cum alerga și aruncau flori spre el, alții îi întindeau câte o bucată de pâine sau ceva de băut. Oamenii au început să îl preamărească din ce în ce mai mult; mii de oameni îi arătau respect. Dar omul a devenit din ce în ce mai nebun și, în cele din urmă, într-o bună zi, s-a prăbușit la pământ și a murit. Oamenii din satul în care a murit i-au făcut mormânt la umbra unui copac și l-au întrebat pe un fachir bătrân din sat ce să scrie pe piatra de mormânt. Fachirul a scris câteva cuvinte.

În vreun un sat, undeva, mai există încă mormântul. S-ar putea chiar să dați de el cândva. Să citiți ce scrie acolo. Fachirul a scris pe piatra de mormânt: „Aici se odihnește un om care a fugit de umbra lui toată viața, care și-a irosit viața întreagă fugind de umbra lui. Iar omul acesta nu a știut nici măcar cât știe această piatră de mormânt – pentru că piatra de mormânt stă la umbră și nu fuge, așa că nu se creează nici o umbră".

Și noi fugim. Ne putem întreba cum se poate ca un om să fugă de umbra lui, dar și noi fugim de umbre. Iar lucrurile de care fugim încep să ne urmărească. Cu cât fugim mai tare, cu atât ne urmăresc ele mai tare, pentru că sunt propriile umbre.

Moartea este umbra noastră. Dacă vom continua să fugim de ea, nu vom fi în stare să stăm înaintea ei și să o recunoaștem drept ceea ce este. Dacă omul se oprea și se uita în spatele lui, poate ar fi râs și ar fi spus: „Ce om sunt eu, de fug de o umbră?" Nimeni nu poate vreodată să scape de o umbră; nimeni nu poate să iasă învingător din lupta cu o umbră. Totuși, asta nu înseamnă că umbra este mai puternică decât suntem noi și că nu putem niciodată să ieșim triumfători; înseamnă, pur și simplu, că nu există umbră, că nu se pune problema de a ieși triumfători. Nu poți să câștigi împotriva a ceva ce nu există. De aceea, oamenii continuă să piardă în fața morții – pentru că moartea este pur și simplu o umbră a vieții.

Pe măsură ce viața merge înainte, și umbra ei se mișcă odată cu ea. Moartea este umbra care se formează în spatele vieții, iar noi nu vrem niciodată să privim înapoi, să vedem ce este ea. Ne-am prăbușit epuizați de atâtea ori – după ce am alergat neîncetat în cursa aceasta. Nu e prima oară când ajungeți pe țărmul acesta; trebuie să mai fi trecut pe aici – poate nu chiar pe acest țărm, ci pe vreun altul. Poate nu ați fost în acest trup, ci poate în vreun alt trup – dar cursa trebuie să fi fost la fel. Picioarele trebuie să fi fost la fel; cursa trebuie să fi fost la fel.

Trecem prin multe vieți purtând cu noi frica de moarte, și totuși nu suntem în stare nici să o recunoaștem, nici să o vedem. Suntem atât de înfricoșați încât, atunci când se apropie moartea, când umbra ei totală ne înconjoară, devenim inconștienți din cauza fricii. În general, nimeni nu rămâne conștient în clipa morții. Dacă măcar o singură dată ai rămâne conștient, frica de moarte ar dispărea pentru totdeauna. Dacă, fie și numai o singură dată, un om ar putea să vadă ce înseamnă să moară, atunci data următoare nu i-ar mai fi frică de moarte, pentru că nu ar mai exista moarte. Nu că ar ieși triumfător împotriva morții – putem să obținem victoria doar împotriva a ceva ce există. Prin simplul fapt de a cunoaște moartea, ea dispare. Astfel că nu rămâne nimic asupra căruia să ieșim triumfători.

Am murit de multe ori înainte, dar de fiecare dată când a avut loc moartea, am fost inconștienți. Este ca atunci când un medic sau un chirurg ne fac o anestezie înainte de operație, ca să nu mai simțim durerea. Ne este atât de frică de moarte încât, în clipa morții, devenim inconștienți de bunăvoie. Devenim inconștienți cu puțin înainte să murim. Murim inconștienți, apoi ne naștem într-o stare de inconștiență. Nu vedem nici moartea, nu vedem nici nașterea – și de aceea nu suntem în stare să înțelegem că viața este veșnică. Nașterea și moartea sunt doar scurte opriri pe parcursul călătoriei, cu scopul de a ne schimba hainele sau caii.

Pe vremuri nu existau căi ferate, iar oamenii călătoreau în trăsuri trase de cai. Călătoreau dintr-un loc în altul, iar când caii oboseau, îi înlocuiau, la un han, cu cai odihniți, apoi îi schimbau din nou în satul următor. Însă oamenii care înlocuiau caii nu simțeau niciodată că au murit și că se nasc din nou, pentru că atunci când schimbau caii o făceau în mod conștient.

Uneori se întâmpla ca un călăreț să reia călătoria după ce bea. În starea aceea, când se uita în jur după ce se schimbaseră caii, se întreba cum de se schimbase totul, cum de părea totul atât de diferit. Am auzit că odată un călăreț beat chiar a spus: „Se poate să mă fi schimbat și eu? Ăsta nu pare să fie același cal pe care călăream. Se poate ca eu să fi devenit un alt om?"

Nașterea și moartea sunt pur și simplu stații în care se schimbă mijloacele de transport – cele vechi sunt lăsate în urmă, caii obosiți sunt lăsați în urmă și se face rost de cai odihniți. Dar ambele acțiuni se petrec când suntem în starea noastră de inconștiență. Iar omul a cărui naștere și moarte au loc în această stare inconștientă nu poate să trăiască o viață conștientă – el funcționează într-o stare aproape semiconștientă, într-o stare de viață aproape semitrează.

Ce vreau să spun e că este esențial să vedem moartea, să o înțelegem, să o recunoaștem. Dar lucrul acesta e posibil doar atunci când murim; putem să o vedem doar în timp ce murim. Atunci ce se poate face acum? Iar dacă vedem moartea doar în timp ce murim, atunci nu există cale să o înțelegem – pentru că în clipa morții devenim inconștienți.

Da, e ceva ce putem face acum. Putem să experimentăm intrarea voluntară în moarte. Și aș vrea să vă spun că meditația sau samadhi nu este nimic altceva decât asta. Experiența intrării voluntare în moarte este meditație, samadhi. Fenomenul inevitabil și automat al părăsirii corpului ce va avea loc în clipa morții poate să fie experimentat de bunăvoie acum, prin crearea unei distanțe lăuntrice între sine și trup. Și, părăsind corpul din interior, putem să trecem prin experiența morții, putem să simțim că are loc moartea. Putem să trăim experiența morții chiar astăzi, în această după-amiază… Pentru că moartea înseamnă pur și simplu că în călătoria noastră, sufletul și corpul vor cunoaște o separare, exact ca atunci când mijlocul de transport este lăsat în urmă și călătorul își vede de drum în continuare.

Am auzit că un om s-a dus la un fachir mahomedan, Sheikh Farid, și a spus:

– Am auzit că atunci când mâinile și picioarele lui Mansur au fost tăiate, el nu a simțit nici o durere… ceea ce este greu de crezut. Și un ghimpe doare când îți intră în picior. N-o să doară când sunt tăiate mâinile și picioarele unui om? Îmi pare că toate astea sunt niște lucruri fantastice.

Apoi a adăugat:

– Am mai auzit și că atunci când Iisus a fost răstignit, nu a simțit deloc durere. Și i s-a permis să-și spună ultimele rugăciuni. Sângerând, dezgolit – pus pe cruce, străpuns de spini, cu mâinile bătute în cuie –, ce a spus Iisus în ultimele minute este greu de crezut! El a spus: „Iartă-i pe oamenii aceștia, căci nu știu ce fac".

Și voi trebuie să fi auzit această frază. Și toți oamenii din lumea întreagă care cred în Iisus o repetă încontinuu. Fraza este foarte simplă. Iisus a spus: „Doamne, iartă-i pe oamenii aceștia, căci nu știu ce fac. De obicei, când citesc fraza asta, oamenii cred că Iisus spunea că bieții oameni nu știau că ucideau un om bun ca el. Nu, nu asta voia să spună Iisus. Ce voia să spună Iisus era că „Oamenii aceștia naivi nu știu că persoana pe care o ucid nu poate să moară. Iartă-i pentru că nu știu ce fac. Fac ceva ce este imposibil – comit actul uciderii, ceea ce este imposibil.

Bărbatul a spus:

– E greu de crezut că un om care urmează să fie ucis poate să arate atâta îndurare. De fapt, el ar fi copleșit de mânie.

Farid a râs din toată inima și a spus:

– Ai pus o întrebare foarte bună, dar am să răspund mai târziu. Mai întâi, fă-mi o mică favoare.

A luat o nucă de cocos, i-a întins-o și l-a rugat să o deschidă, cerându-i să nu spargă miezul.

Dar nuca de cocos era necoaptă, astfel că bărbatul a spus:

– Iartă-mă, dar nu pot să fac asta. Nuca de cocos e foarte crudă și dacă sparg coaja, se sparge și miezul.

Farid i-a cerut să lase deoparte acea nucă de cocos. Apoi i-a dat altă nucă de cocos, una care era coaptă, și i-a cerut să o deschidă.

– Poți să cruți miezul acesteia? a întrebat el.

Și bărbatul a răspuns:

– Da, se poate cruța miezul ei.

Farid a spus:

– Ți-am oferit un răspuns. L-ai înțeles?

Bărbatul a răspuns:

– N-am înțeles nimic. Ce legătură este între o nucă de cocos și răspunsul tău? Ce legătură este între nuca de cocos și întrebarea mea?

Farid a spus:

– Lasă și nuca asta de cocos deoparte. Nu e nevoie să o spargi sau să-i faci altceva. Ceea ce fac eu este să îți arăt că prima este o nucă de cocos crudă în care coaja și miezul sunt încă lipite – dacă lovești coaja, și miezul se rupe. Apoi, a doua este nuca de cocos coaptă. Care este diferența dintre o nucă de cocos coaptă și o nucă de cocos necoaptă? Există o mică diferență: miezul nucii uscate s-a strâns înăuntru și s-a desprins de coajă; a intervenit o distanță între miez și coajă. Acum tu spui că, după ce spargi coaja, se poate cruța miezul. Așa că am răspuns la întrebarea ta!

Bărbatul a zis:

– Tot nu înțeleg.

Fachirul a răspuns:

– Du-te, mori și înțelege – fără asta nu poți să urmărești ce-ți spun. Dar nici măcar atunci nu o să fii în stare să mă urmărești, pentru că în clipa morții vei deveni inconștient. Într-o bună zi, miezul și coaja se vor despărți, dar în clipa aceea vei deveni inconștient. Dacă vrei să înțelegi, atunci învață de pe acum cum să desprinzi miezul de coajă – acum, cât mai ești încă în viață.

Dacă se separă coaja (corpul) și miezul (conștiința), atunci s-a terminat cu moartea. Odată cu crearea acestei distanțe, vă dați seama că miezul și coaja sunt două lucruri separate; că veți continua să supraviețuiți, în ciuda spargerii cojii, că nu se pune problema ca voi să vă spargeți, ca voi să dispăreți. În starea aceasta, chiar dacă are loc moartea, ea nu va putea pătrunde în voi – ea se va petrece în afara voastră. Înseamnă doar că ceea ce nu sunteți va muri. Că ceea ce sunteți va supraviețui.

Acesta este sensul însuși al meditației sau samadhi-ului: să învățați cum să despărțiți coaja de miez. Pot să fie separate pentru că sunt separate. Pot să fie cunoscute separat pentru că sunt separate. De aceea, eu numesc meditația intrare voluntară în moarte. Iar omul care intră voluntar în moarte o întâlnește și știe că „Moartea a venit și totuși eu sunt încă aici".

Socrate urma să moară. I se apropiau ultimele clipe; otrava era preparată, cu scopul să îl omoare. El continua să tot întrebe:

– Se face târziu, cât mai durează să se pregătească otrava?

Prietenii lui plângeau și îi spuneau:

– Ești nebun? Noi vrem să mai trăiești puțin. L-am mituit pe cel care pregătește otrava; l-am convins să o pregătească încet.

Socrate a ieșit și i-a spus omului care pregătea otrava:

– Îți ia prea mult timp. Nu pari prea priceput. N-ai mai pregătit niciodată otravă până acum? N-ai mai dat niciodată otravă unui om condamnat la moarte?

Bărbatul a răspuns:

– Toată viața am dat otravă, dar n-am mai văzut niciodată un om așa nebun ca tine. De ce te grăbești atâta? O pregătesc încet ca să poți să mai respiri puțin, să mai trăiești puțin, să mai rămâi puțin în viață. Vorbești întruna ca un om nebun, spunând că se face târziu. De ce te grăbești atâta să mori?

Socrate a spus:

– Mă grăbesc așa pentru că vreau să văd moartea. Vreau să văd cum e moartea. Și mai vreau să văd dacă supravie­țuiesc sau nu după ce vine moartea. Dacă nu supraviețuiesc, atunci s-a terminat cu toată povestea – iar dacă într-adevăr supraviețuiesc, atunci s-a terminat cu moartea. De fapt, vreau să văd cine va muri odată cu moartea – va muri moartea sau voi muri eu? Vreau să văd dacă va supraviețui moartea sau dacă voi supraviețui eu. Dar cum să văd asta, dacă nu sunt în viață?

Lui Socrate i s-a dat otrava. Prietenii lui au început să îl jelească; își pierduseră cumpătul. Și ce făcea Socrate? El le spunea:

– Otrava mi-a ajuns la genunchi. Picioarele îmi sunt cu totul amorțite până la genunchi – nu le-aș simți nici dacă mi le-ați tăia. Dar, prieteni, aș vrea să vă spun, chiar dacă nu-mi mai simt picioarele, eu sunt tot în viață. Înseamnă că un lucru este sigur – eu nu eram picioarele mele. Sunt tot aici, sunt cu totul aici. Nimic dinăuntrul meu nu a dispărut încă.

Socrate a continuat:

– Acum nu-mi mai simt deloc picioarele; până la coapse, totul s-a terminat. N-aș simți nimic dacă mi-ați tăia picioarele până la coapse. Dar eu sunt tot aici! Și iată, aici sunt și prietenii mei care continuă să plângă!

Socrate spune: „Nu plângeți. Urmăriți ce se întâmplă!" Iar prietenilor care se aflau acolo și care continuau să plângă, Socrate le-a spus:

– Nu plângeți. Iată o șansă pentru voi, urmăriți ce se întâmplă! Un om moare și vă informează că este încă viu. Puteți să-mi tăiați picioarele cu totul – nici atunci nu voi fi mort, și atunci voi continua să exist. Nu-mi mai simt nici mâinile; și mâinile îmi vor muri. Ah! De câte ori m-am identificat cu mâinile astea – aceleași mâini care mă părăsesc acum –, dar eu sunt tot aici.

Și, astfel, Socrate a continuat să vorbească în vreme ce murea. El a spus:

– Încet, încet, totul se liniștește, totul se scufundă, dar eu sunt tot neatins. După o vreme s-ar putea să nu mai pot să vă informez, dar să nu credeți că eu nu mai sunt. Pentru că dacă eu sunt tot aici după ce mi-am pierdut atât de mult din trup, cum să vină sfârșitul dacă mai pierd încă puțin? Poate nu voi fi în stare să vă informez – pentru că doar trupul poate să o facă –, dar eu tot aici voi rămâne.

Și chiar în ultimul moment, a spus:

– Acum poate vă spun ultimul lucru: nu-mi mai simt limba. Nu voi mai fi în stare să mai spun nici un cuvânt, dar acum tot vă spun: „Eu exist".

Până în ultima clipă a morții, a continuat să spună: „Eu sunt tot în viață".

Și în meditație trebuie să pătrundeți încet înăuntrul vostru. Treptat, unul după altul, lucrurile încep să se desprindă de voi. Se creează o distanță față de fiecare lucru în parte și vine un moment când simțiți că totul se află la distanță. Vă veți simți ca și cum corpul neînsuflețit al altcuiva stă întins pe mal – și că voi existați; trupul este întins acolo și totuși voi existați – separați, absolut distincți și diferiți.

Odată ce avem experiența morții câtă vreme suntem încă vii, nu vom mai avea niciodată nimic de-a face cu moartea. Moartea va continua să revină, dar va fi doar ca o haltă – va fi ca și cum ne-am schimba hainele, ca și cum ne-am lua cai noi și am porni la drum în corpuri noi într-o călătorie nouă, pe căi noi, în lumi noi. Dar moartea nu va mai putea niciodată să ne distrugă. Lucrul acesta poate fi cunoscut doar atunci când întâlnim moartea. Va trebui să o cunoaștem; va trebui să trecem prin ea.

Nu suntem în stare să medităm, pentru că ne este foarte frică de moarte. Mulți oameni vin la mine și îmi spun că nu sunt în stare să mediteze. Cum să le spun că adevărata lor problemă este cu totul alta? Adevărata lor problemă este frica de moarte… iar meditația este un proces al morții. Într-o stare de meditație totală, omul ajunge în același punct în care ajunge un om mort. Singura diferență este că omul mort ajunge acolo în stare inconștientă, în vreme ce cel care meditează ajunge conștient. Este singura diferență. Mortul nu are habar despre ce s-a întâmplat, despre cum s-a crăpat coaja și a supraviețuit miezul. Căutătorul meditativ știe că miezul și coaja au devenit separate.

Frica de moarte este motivul principal pentru care oamenii nu pot să intre în meditație – nu există alt motiv. Cei cărora le este frică de moarte nu pot niciodată să intre în samadhi. Samadhi, meditația profundă, este o invitație voluntară la moarte. O invitație trimisă morții: „Vino, sunt pregătit să mor. Vreau să știu dacă voi supraviețui sau nu după moarte. Și este mai bine să o știu conștient, pentru că nu voi fi în stare să știu nimic dacă evenimentul se întâmplă în stare inconștientă".

Deci primul lucru pe care vi-l spun este că atât timp cât veți fugi de moarte, veți continua să fiți învinși de ea. Iar în ziua în care vă veți ridica și veți întâlni moartea, în ziua aceea, moartea vă va părăsi și voi veți rămâne.

În următoarele trei zile, toate discursurile mele vor vorbi despre procesul de întâlnire cu moartea. Sper că în aceste trei zile mulți oameni vor ajunge să știe cum să moară, vor deveni capabili să moară. Și dacă puteți să muriți aici, pe acest țărm… Și ăsta este un țărm extraordinar. Chiar pe aceste nisipuri a călcat Krishna odată – același Krishna care i-a spus lui Arjuna în timpul unui război: „Nu-ți face griji; nu-ți fie teamă. Nu-ți fie teamă să ucizi sau să fii ucis, pentru că eu îți spun că nimeni nu trebuie să moară și nimeni nu trebuie să omoare. Nici n-a murit cineva vreodată, nici nu poate să moară cineva vreodată, iar ceea ce moare, ceea ce poate să moară este deja mort. Și ceea ce nu moare și nu poate să fie ucis nu va muri niciodată – iar aceasta este însăși viața".

Astă seară ne-am adunat pe neașteptate pe acest țărm pe care a umblat Krishna însuși. Aceste nisipuri au cunoscut pașii lui Krishna. Oamenii trebuie să fi crezut într-adevăr că Krishna a murit – așa cum, dintr-un punct de vedere, da, a murit. Noi știm moartea ca fiind singurul adevăr; pentru noi, toată lumea moare. Marea aceasta, nisipurile acestea nu au simțit niciodată că Krishna a murit; cerul acesta, stelele acestea și luna nu au crezut niciodată în moartea lui Krishna.

De fapt, nu există nicăieri în viață loc pentru moarte, dar am crezut cu toții că Krishna a murit. De ce ne preocupă atât gândul morții? Suntem vii acum, atunci de ce ne este atât de frică de moarte? De ce ne este atât de frică să murim? De fapt, în spatele fricii se află un secret pe care trebuie să îl înțelegem.

Există un secret în spatele acestei frici și ar trebui să îl înțelegem. Există un fel de matematică în spatele fricii, și această matematică este foarte interesantă. Noi nu ne-am văzut niciodată murind. I-am văzut pe alții murind și s-a întărit astfel ideea că vom muri și noi. De exemplu, o picătură de ploaie există alături de alte picături, apoi razele soarelui se reflectă cu putere peste una dintre ele și picătura se transformă în aburi care dispar. Celelalte picături cred că ea a murit și au dreptate – pentru că au văzut picătura cu puțin timp în urmă și acum nu mai este. Dar picătura continuă să existe în nori. Însă de unde să știe asta celelalte picături până când nu devin și ele norul? Până acum, picătura trebuie să se fi întors deja în mare și să fi redevenit picătură. Dar de unde să știe asta celelalte picături, până când nu pornesc ele însele în această călătorie?

Când vedem pe cineva murind în jurul nostru, credem că acea persoană nu mai există, că a mai murit un om. Nu ne dăm seama că omul acela s-a evaporat pur și simplu, că a intrat în dimensiunea subtilă și că a pornit apoi într-o călătorie nouă – că este o picătură care s-a evaporat doar ca să redevină picătură. Cum să vedem asemenea lucru? Singurul lucru pe care îl simțim este că s-a mai pierdut un om, că a mai murit un om. Astfel, în fiecare zi moare cineva; în fiecare zi se pierde câte o picătură. Și, treptat, devine o certitudine pentru noi că și noi vom muri, că „Și eu voi muri. Apoi, o frică pune stăpânire pe noi: „Eu voi muri. Ne cuprinde această frică pentru că ne uităm la alții. Trăim privindu-i pe alții și aceasta este problema noastră.

Noaptea trecută le spuneam unor prieteni o poveste. Odată un fachir evreu s-a supărat foarte tare din cauza problemelor lui – cine nu se supără? Cu toții suntem tulburați de suferințele noastre și cea mai mare tulburare este să îi vedem pe ceilalți fericiți. Văzând că ceilalți sunt fericiți, noi devenim tot mai nefericiți. În spatele poveștii se ascunde mai multă matematică decât am crede, același fel de matematică despre care vorbeam în legătură cu moartea. Ne vedem nefericirea și vedem chipurile celorlalți. Nu vedem nefericirea în ceilalți; le vedem ochii zâmbitori, zâmbetele pe buze. Dacă ne uităm la noi înșine, vom ști că, în ciuda zbuciumului interior, continuăm să zâmbim spre exterior. De fapt, un zâmbet este un mod de a ascunde nefericirea.

Nimeni nu vrea să arate că este nefericit. Dacă nu poate să fie cu adevărat fericit, atunci măcar vrea să arate că e fericit, pentru că a se arăta atât de nefericit este o chestiune de mare umilință, pierdere și înfrângere. De aceea, ne păstrăm un chip zâmbitor spre exterior – o prefăcătorie, un rol –, iar înăuntru, rămânem așa cum suntem. Înăuntru, lacrimile continuă să se adune; în afară, ne exersăm zâmbetele. Apoi, când cineva se uită la noi din afară, ne vede doar zâmbetele, iar când se uită în propria persoană găsește nefericire. Și aceasta devine o problemă pentru om. Crede că lumea întreagă este fericită, că numai el este nefericit.

La fel s-a întâmplat și cu fachirul nostru. Într-o noapte, în rugăciunile lui către Dumnezeu, a spus:

– Nu-ți cer să nu-mi mai dai nefericire, pentru că dacă merit nefericirea, atunci sigur trebuie să o primesc – dar măcar pot să te rog să nu-mi dai atât de multă. Văd oameni râzând peste tot în lume, iar eu sunt singurul care plânge. Toți par fericiți; eu sunt singurul nefericit. Fiecare pare vesel; eu sunt singurul trist, pierdut în întuneric. La urma urmei, ce rău ți-am făcut? Te rog, fă-mi o favoare – dă-mi nefericirea altui om în schimbul nefericirii mele. Schimbă-mi nefericirea cu nefericirea oricui vrei tu și o voi accepta.

În noaptea aceea, în vreme ce dormea, a avut un vis straniu. A văzut un conac uriaș care avea milioane de cuiere. Milioane de oameni intrau, fiecare purta un sac de nefericire în spate. Văzând atâția saci de nefericire, omul s-a speriat foarte tare și a fost foarte nedumerit. Sacii purtați de alți oameni se asemănau foarte mult cu al lui. Mărimea și forma sacului fiecăruia erau exact la fel. A devenit foarte confuz. Își văzuse întotdeauna vecinul zâmbind – și în fiecare dimineață când fachirul îl întreba ce mai face, acela îi răspundea: „Totul e în regulă", iar acest bărbat căra acum exact aceeași cantitate de nefericire.

A văzut politicieni și adepți ai acestora, învățători și discipoli ai lor – fiecare căra aceeași greutate. Înțeleptul și ignorantul, bogatul și săracul, sănătosul și bolnavul – greutatea sacului era aceeași. Fachirul a rămas uluit. Vedea sacii aceia pentru prima dată; până atunci văzuse doar chipurile oamenilor.

Dintr-odată, o voce a răsunat tare prin încăpere:

– Atârnați-vă sacii!

Cu toții, inclusiv fachirul, au făcut întocmai. Toată lumea s-a grăbit să se descotorosească de probleme; nimeni nu voia să își poarte necazurile nici măcar o secundă în plus, iar dacă ar fi să avem o asemenea ocazie, și noi ne-am descotorosi imediat de ele.

Apoi s-a auzit altă voce:

– Acum, fiecare dintre voi să ridice ce sac dorește.

Am putea să ne închipuim că fachirul a ridicat iute sacul altcuiva. Nu, nu a făcut o asemenea greșeală. Panicat, s-a grăbit să își ridice propriul sac înainte ca altcineva să se atingă de el – altfel, ar fi putut apărea o problemă pentru el, fiindcă toți sacii arătau la fel. A crezut că era mai bine să își ia propriul sac – măcar necazurile din el îi erau cunoscute. Cine știe ce necazuri conțineau sacii celorlalți oameni? Suferința familiară este totuși mai puțin suferință – este o suferință cunoscută, o suferință ușor de recunoscut.

Așa că, în starea lui de panică, a alergat și și-a recuperat propriul sac înainte ca altcineva să pună mâinile pe el. Totuși, când a privit în jur, a observat că toată lumea a alergat și și-a ridicat propriul sac; nimeni nu alesese alt sac. A întrebat:

– De ce vă grăbiți atât să vă recuperați sacii?

– Ne-am speriat. Până acum am crezut că toată lumea era fericită, că doar noi eram nefericiți, au răspuns ei.

În conacul acela, indiferent pe cine întreba fachirul, răspunsul era că persoana respectivă crezuse întotdeauna că toți ceilalți sunt fericiți.

– Am crezut că și tu ești fericit. Și tu mergeai pe stradă cu zâmbetul pe buze. Nu ne-am închipuit niciodată că și tu purtai un mănunchi de nefericiri înăuntrul tău, i-au spus ceilalți.

Curios, fachirul a întrebat:

– De ce v-ați luat propriul sac? De ce nu l-ați schimbat cu sacul altuia?

Ei au spus:

– Astăzi, ne-am rugat cu toții la Dumnezeu, spunând că vrem să ne schimbăm sacii de nefericire. Dar când am văzut că nefericirile tuturor sunt absolut la fel, ne-am speriat; nu ne-am închipuit niciodată un asemenea lucru. Așa că ne-am dat seama că este mai bine să ne ridicăm propriul sac. Măcar conținutul lui ne este cunoscut. De ce să ne adâncim în nefericiri noi? Încetul cu încetul, ne obișnuim și cu vechile nefericiri.

În noaptea aceea, nimeni nu a ales un sac care să aparțină altcuiva. Fachirul s-a trezit și i-a mulțumit lui Dumnezeu că i-a permis să își ia înapoi propriile nefericiri. Și a hotărât să nu mai rostească niciodată o asemenea rugăciune.

De fapt, aritmetica din spatele acestei situații este aceeași. Când ne uităm la chipurile altor oameni și la propria realitate, aici facem noi marea greșeală. Iar același tip de aritmetică greșită se aplică și în privința percepției noastre despre viață și despre moarte. Ați văzut oameni murind, dar nu ați murit niciodată. Vedem moartea altor oameni, dar nu ajungem niciodată să știm dacă ceva dinăuntrul acestor oameni supraviețuiește. Cum devenim inconștienți în clipa aceea, moartea rămâne o străină pentru noi. De aceea este important să intrăm voluntar în moarte. Dacă un om vede moartea o dată, el se eliberează de ea, iese triumfător asupra morții. De fapt, este absurd să îl numim învingător, pentru că nu există nimic de câștigat – atunci moartea devine falsă; atunci moartea pur și simplu nu mai există.

Dacă, după ce adună doi plus doi, omul scrie cinci, iar a doua zi află că doi plus doi fac patru, ar mai spune el că a ieșit triumfător împotriva lui cinci și că l-a transformat în patru? În realitate, ar spune că nu era o chestiune de victorie – căci nu există cinci. Faptul că a ajuns la cinci a fost greșeala lui, a fost iluzia lui – calculul lui a fost greșit, totalul era patru; l-a înțeles ca fiind cinci și aceasta a fost greșeala lui. De îndată ce vedeți greșeala, problema nu mai există. Atunci omul acela ar spune oare: „Cum să scap de cinci? Acum îmi dau seama că doi plus doi fac patru, dar înainte le-am adunat și mi-a dat cinci. Cum să mă eliberez de cinci?" Omul acela nu ar cere o asemenea eliberare, pentru că de îndată ce află că doi plus doi fac patru, problema s-a rezolvat. Atunci ce trebuie făcut pentru a ne elibera?

Nu trebuie nici să ne eliberăm de moarte, nici să triumfăm asupra ei. Trebuie să cunoaștem moartea. Cunoașterea însăși devine libertate, cunoașterea însăși devine victorie. De aceea am susținut mai devreme că cunoașterea este putere, cunoașterea este libertate, cunoașterea este victorie. Cunoașterea morții provoacă dizolvarea ei; apoi deodată, pentru prima dată, devenim conectați la viață.

De aceea primul lucru pe care vi l-am spus despre meditație este că e o intrare voluntară în moarte. Al doilea lucru pe care mi-ar plăcea să vi-l spun este că acela care intră voluntar în moarte găsește, dintr-odată, intrarea în viață. Chiar dacă pleacă în căutarea morții, în loc să întâlnească moartea, el găsește, de fapt, viața supremă. Chiar dacă, în scopul căutării lui, el intră în conacul morții, ajunge de fapt în templul vieții. Iar cine fuge de conacul morții nu va ajunge niciodată în templul vieții.

Permiteți-mi să vă spun că zidurile templului vieții sunt gravate cu umbrele morții. Aș vrea să mai subliniez că hărțile morții sunt desenate pe zidurile templului vieții și că dacă fugim de moarte, fugim și de templul vieții! Doar când acceptăm moartea suntem în stare să acceptăm aceste ziduri, și apoi putem să pătrundem în moarte; putem să ajungem la templul vieții. Zeitatea vieții sălășluiește între zidurile morții; imaginile morții sunt gravate peste tot prin templul vieții.

Dacă ați fost vreodată în Khajuraho, trebuie să fi observat un lucru ciudat – peste tot, pe zidurile templului, au fost sculptate scene de sex. Imaginile par obscene. Dacă, după ce le vede, un om fuge pur și simplu, atunci el nu va fi în stare să ajungă la zeitatea dinăuntrul templului. Înă­untru sunt imagini ale dumnezeirii, iar afară sunt gravuri – imagini care redau sexul, pasiunea și copulația. Oamenii care au construit templele din Khajuraho trebuie să fi fost niște oameni minunați. Ei au ilustrat un fapt profund al vieții: au transmis că sexul există acolo, pe zidurile din exterior, iar dacă fugiți de acolo, nu veți fi nicio­dată în stare să ajungeți la brahmacharya, la natura dumnezeiască – deoarece brahmacharya se găsește în interior. Dacă vreodată veți fi în stare să treceți dincolo de ziduri, atunci veți ajunge și la brahmacharya. Samsara, lumea trecătoare, este redată pe ziduri, iar dacă fugiți de ea, nu veți ajunge niciodată la dumnezeire, căci cea care se găsește între zidurile samsarei este însăși dumnezeirea.

Eu vă spun exact același lucru. Undeva, într-un loc, ar trebui să construim un templu ale cărui ziduri să ilustreze moartea și înăuntrul cărora să sălășluiască zeitatea vieții. Acesta este adevărul. Totuși, cum noi tot continuăm să fugim de moarte, ratăm și zeitatea vieții.

Spun ambele lucruri în același timp: a intra voluntar în moarte este meditație, iar cel care intră voluntar în moarte ajunge la viață. Aceasta înseamnă că cine întâlnește moartea află, în ultimă instanță, că moartea a dispărut și că el se află în îmbrățișarea vieții. Pare cumva contradictoriu – să pleci în căutarea morții și să dai de viață –, dar nu este.

De exemplu, eu port haine. Acum, dacă mă căutați, îmi veți găsi mai întâi hainele – deși eu nu sunt hainele mele. Și dacă hainele mele vă sperie și fugiți, atunci nu veți putea niciodată să mă cunoașteți. Totuși, dacă vă apropiați din ce în ce mai mult de mine, fără să fiți speriați de hainele mele, atunci sub hainele mele veți găsi corpul meu. Dar și corpul meu, într-un sens mai profund, este o haină, și dacă este să fugiți de corpul meu, atunci nu îl veți găsi niciodată pe cel care sălășluiește înăuntrul corpului. Dacă nu v-ați lăsat speriați de corp și v-ați continuat călătoria spre interior, știind că și corpul este o haină, atunci sigur veți da peste cel care sălășluiește înăuntru, cel pe care cu toții își doresc să îl întâlnească.

E interesant că zidul este făcut din corp și că dumnezeirea sălășluiește grațios înăuntrul zidurilor. Zidul este făcut din materie, iar în interior este dumnezeirea, conștiența tronând în glorie. Într-adevăr, acestea sunt lucruri contradictorii – zidul din materie și divinitatea vieții. Dacă înțelegeți corect, zidul este făcut din moarte și dumnezeirea este făcută din viață.

Când un artist pictează un tablou, el așterne un fundal întunecat care să scoată în evidență culoarea albă. Liniile albe devin mai clar vizibile pe fundalul închis la culoare. Dacă i-ar fi frică de negru, nu ar mai fi în stare să ajungă la alb. Dar el nu știe că negrul este cel care scoate în evidență albul.

La fel, trandafirii înfloriți sunt înconjurați de spini. Dacă cuiva i se face frică de spini, nu va fi în stare să ajungă la trandafiri; dacă tot fuge de spini, va fi privat și de flori. Dar cine acceptă spinii și se aproprie de ei fără frică află, spre surprinderea lui, că spinii sunt pur și simplu meniți să protejeze floarea; ei servesc pur și simplu drept zid exterior al florii – zidul de protecție. Floarea înflorește în mijlocul spinilor; spinii nu sunt dușmanul florii. Florile fac parte din spini și spinii fac parte din flori – ambele s-au ivit din energia vitală a plantei.

Ce numim viață și ce numim moarte sunt lucruri care fac parte, ambele, dintr-o viață mai cuprinzătoare. Eu respir. O răsuflare iese; o răsuflare intră. Aceeași răsuflare care iese revine înăuntru după o vreme, iar răsuflarea care intră iese după o vreme. A inspira este viață, a expira este moarte. Dar ambele acțiuni sunt pașii unei vieți mai cuprinzătoare – ca stânga și dreapta, mergând alături. Nașterea este un pas, moartea este alt pas, dar dacă am putea să vedem, dacă am putea să pătrundem înăuntru, atunci am întrevedea o licărire a unei vieți mai cuprinzătoare.

În următoarele trei zile, în meditațiile noastre, vom experimenta cu intrarea în moarte. Și vă voi vorbi despre multe dintre dimensiunile acesteia. Astă seară vom face experimentul primei zile de meditație. Am să vă explic câteva lucruri mai întâi.

Trebuie că ați înțeles până acum punctul meu de vedere: trebuie să ajungem într-un punct din interiorul nostru, un punct situat adânc în interiorul nostru, unde nu există posibilitatea de a muri. Trebuie să lăsăm în urmă toate aceste circumferințe exterioare care se prăbușesc automat atunci când murim. În moarte, corpul rămâne în urmă, sentimentele rămân în urmă, gândurile rămân în urmă, prieteniile rămân în urmă, dușmănia rămâne în urmă – totul rămâne în urmă. Toată lumea exterioară dispare – doar eu rămân, doar sinele rămâne, doar conștiența rămâne, separată de restul.

În meditație, de asemenea, trebuie să lăsăm totul deoparte și să murim, lăsând să mai existe doar observatorul, martorul dinăuntru. Iar moartea aceasta va avea loc. În timpul acestor trei zile de experiment continuu, dacă puteți să vă desprindeți de voi înșivă și să arătați curajul de a muri, va putea avea loc fenomenul numit samadhi, iluminare.

Țineți minte, samadhi este un cuvânt minunat. Împlini­rea meditației se numește samadhi și mormântul făcut după moartea omului se numește tot samadhi. V-ați gândit vreodată la acest lucru? Ambele se numesc samadhi. De fapt, ambele au un secret comun, un punct de întâlnire comun.

Într-adevăr, pentru omul care ajunge la starea de samadhi, corpul rămâne exact ca un mormânt – nimic mai mult. Atunci își dă seama că înăuntru există altcineva; în exterior se află doar zidul de hotar.

După moartea cuiva, facem un mormânt și îl numim tot samadhi. Dar acest samadhi e făcut de alții. Dacă reușim să ne facem propriul samadhi înainte să îl facă ceilalți, atunci fenomenul după care tânjim se va fi împlinit.

Alții sigur vor avea ocazia să ne facă mormântul, dar poate noi vom rata ocazia de a ne crea propriul samadhi. Dacă putem să ne creăm propriul samadhi, atunci, în starea aceea, doar corpul va muri și nu se va mai pune problema ca sinele nostru să moară. Nu am murit niciodată, nici nu vom putea muri vreodată. Nimeni nu a murit vreodată, nici nu va muri vreodată. Totuși, pentru a ști acest lucru, trebuie să coborâm toate treptele morții.

Aș vrea să vă spun care sunt cele trei trepte pe care le vom urma, apoi vom practica meditația. Și, cine știe, fenomenul acela s-ar putea întâmpla chiar pe acest țărm de mare, iar voi ați putea să ajungeți la propriul samadhi – nu samadhi pe care îl fac alții, ci cel pe care îl creați voi prin propria voință.

Sunt trei pași.

Primul pas este să vă relaxați corpul. Trebuie să vă relaxați corpul atât de mult încât să începeți să vă simțiți ca și cum corpul s-ar afla departe de voi, ca și cum nu ați avea nimic de-a face cu el. Trebuie să vă retrageți din corp toată energia și să o concentrați în nucleul vostru interior. Am dat energia corpurilor noastre – orice cantitate de energie picurăm în corpul nostru se duce în el; orice cantitate de energie retragem din el este atrasă către interiorul nostru.

Ați observat vreodată un lucru? Când aveți un conflict cu cineva, de unde capătă corpul vostru toată acea energie suplimentară? În starea de furie puteți să ridicați o piatră pe care nici nu ați putea să o clintiți din loc atunci când sunteți calmi. Chiar dacă e vorba despre corpul vostru, v-ați întrebat vreodată de unde provine acea energie? Voi ați adus energia respectivă – aveați nevoie de ea, erați în mare încurcătură; erați în pericol, adversarul vă înfrunta. Ați știut că viața vă era pusă în pericol dacă nu ridicați piatra, așa că v-ați investit toată energia în corp.

S-a întâmplat odată: un bărbat era paralizat de doi ani și era țintuit la pat. Nu putea să se ridice; nu putea să se miște. Medicii renunțaseră să mai încerce, spunând că urma să rămână paralizat pentru tot restul vieții. Apoi, într-o noapte, casa lui a luat foc și toți cei dinăuntru au fugit afară. După ce au ieșit, și-au dat seama că însuși capul familiei rămăsese înăuntru și că el nu putea nici măcar să se miște; ce avea să se întâmple cu el? Unii oameni aduseseră torțe cu ei, și astfel au constatat că bătrânul ieșise deja din casă. L-au întrebat dacă ieșise afară pe propriile picioare. Bărbatul le-a spus:

– Cum să ies pe picioarele mele? Cum s-ar putea întâmpla una ca asta?

Dar sigur ieșise afară pe propriile picioare; nu era nici urmă de îndoială.

Casa era în flăcări; toată lumea fugea și, pentru o clipă, el și-a uitat paralizia; și-a concentrat din nou toată energia în corp. Dar când oamenii l-au văzut în lumina torțelor și l-au întrebat cum de reușise să iasă, el a exclamat:

– Ah, sunt paralizat! Și s-a prăbușit la pământ. Și-a pierdut energia. Era peste puterile lui să înțeleagă cum s-a petrecut un asemenea fenomen. Toată lumea a început să se uite la el, explicându-i că nu era cu adevărat paralizat, că dacă reușise să meargă atât, putea să meargă tot restul vieții. Bărbatul a continuat să spună:

– Nu-mi puteam ridica mâna; nu-mi puteam ridica nici măcar piciorul – deci cum a fost cu putință?

Nu a știut să explice; nici măcar nu a știut cine l-a scos afară din casă.

Nimeni nu îl scosese afară; ieșise de unul singur. El nu știa că, în fața pericolului, sufletul și-a concentrat toată energia în corpul lui. După aceea, din cauza sentimentului că era paralizat, și-a retras din nou energia înăuntru și a paralizat din nou.

Un asemenea incident nu s-a petrecut doar cu unul sau doi oameni, ci pe pământul acesta s-a întâmplat de sute de ori ca un om lovit de paralizie să iasă din starea lui, să uite de starea lui în cazul unui incendiu sau în fața altei situații primejdioase.

Ceea ce spun este că investim energie în corpul nostru, dar nu avem nici cea mai mică idee despre cum să o retragem. Noaptea ne simțim odihniți, pentru că energia este adusă către interior, trupul se odihnește într-o stare relaxată, iar dimineața suntem din nou înviorați. Dar unii oameni nu sunt în stare să își retragă energia în interior nici măcar pe timpul nopții. Energia continuă să rămână în corp și le este greu să adoarmă. Insomnia este un indiciu că energia concentrată în corp pe timpul zilei nu poate să găsească drumul de întoarcere spre sursa ei. În prima etapă a meditației, toată energia trebuie să fie retrasă din corp.

Un lucru interesant este acela că, prin simplul fapt că o simțim, energia revine. Dacă, pentru o vreme, cineva poate să simtă că energia este concentrată în interior și că i se relaxează corpul, va constata că într-adevăr corpul continuă să se relaxeze. Corpul ajunge într-un punct în care omul nu va mai fi în stare să își ridice mâna nici dacă va vrea – totul va fi relaxat. Prin urmare, cu ajutorul simțirii, putem să ne retragem energia din corp.

Deci primul lucru este să întoarcem energia vitală, prana, la sursa ei. Astfel, i se va permite corpului să rămână nemișcat – exact ca o coajă – și se va observa pe tot parcursul procesului că se creează o distanță între coaja și miezul nucii de cocos, că am devenit separați și că trupul stă nemișcat în afara noastră, exact ca o coajă, exact ca hainele de care ne dezbrăcăm.

Apoi, următorul lucru este să vă relaxați respirația. În profunzime, respirația conține energia vitală, prana, și de aceea omul moare când respirația se întrerupe. În profunzime,