Acceptarea neconditionata

De Tara Brach

„Senzația că ceva este în neregulă cu mine este precum un gaz invizibil și toxic pe care îl respir mereu“, spune Tara Brach la începutul acestei cărți. Această suferință iese la iveală sub forma judecăților prea aspre despre propria persoană și a conflictelor din relațiile noastre, a dependențelor și a perfecționismului, a singurătății și a muncii fără limite – toate forțele care ne încorsetează viața și ne fac să ne simțim neîmpliniți. Scriind cu căldură și claritate, Tara Brach își aduce învățăturile la viață prin intermediul poveștilor personale și al istoricurilor de caz, al interpretărilor noi ale poveștilor budiste și al meditației. Pas cu pas, ne conduce pe calea încrederii în bunătatea noastră intrinsecă, arătându-ne cum putem obține un echilibru între claritate în gândire și compasiune, ceea ce reprezintă esența însăși a acceptării necondiționate. Aceasta nu înseamnă delăsare sau pasivitate. În schimb, facilitează adevărata schimbare: vindecarea fricii și a rușinii și ajutorul oferit pentru a construi relații autentice, bazate pe iubire. Când nu vom mai fi în război cu noi înșine, vom fi liberi să trăim din plin fiecare moment prețios al vieții noastre. Tara Brach este doctor, psiholog clinician, profesor şi organizator de ateliere de lucru, precum şi fondator și profesor îndrumător la Insight Meditation Community din Washington. Practică meditaţia din 1975 și organizează taberele din centrele de meditaţie budistă din America de Nord. Este şi co-fondator al asociaţiei Buddhist Peace Fellowship din Washington.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 18 oct. 2016
• ISBN: 9786063344671

Previzualizare carte

1.png

Prefață

Prolog

1. Transa nevredniciei

2. Trezirea din transă: Calea acceptării necondiţionate

3. Pauza sacră: Odihnindu-ne sub arborele Bodhi

4. Prietenia necondiţionată: Spiritul acceptării necondiţionate

5. Întoarcerea către propriul corp: Tărâmul acceptării necondiționate

6. Acceptarea necondiţionată a dorinţei: Trezirea faţă de sursa dorinţei

7. Deschideţi-vă inima în faţa fricii

8. Trezirea compasiunii față de noi înșine: Devenind stăpânul universului și cel stăpânit

9. Lărgirea cercurilor de compasiune: Calea bodhisattva

10. Recunoscându-ne bunătatea primordială: Calea către o inimă iertătoare și iubitoare

11. Trezindu-ne împreună: Practica acceptării necondiţionate în relaţiile cu cei din jur

12. Conștientizând adevărata noastră natură

Mulțumiri

Tara Brach este doctor, psiholog clinician, profesor și organizator de ateliere de lucru, precum și fondator și profesor îndrumător al Insight Meditation Community din Washington. Practică meditaţia din 1975 și organizează taberele din centrele de meditaţie budistă din America de Nord. Este și co-fondator al asociaţiei Buddhist Peace Fellowship din Washington. Tara locuiește în Maryland împreună cu fiul său Narayan cu pudelul lor și cele două pisici ale lor.

Radical Acceptance

Embracing Your Life with the Heart of a Buddha

Tara Brach, PH.D.

Copyright © 2003 Tara Brach

Introspectiv este o divizie

a Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel. [phone]

email: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Acceptarea necondiţionată

Cum să-ți îmbrățișezi viaţa cu inima unui Buddha

Tara Brach

Copyright © 2016 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Coordonator editorial: Doru Someșan

Redactor: Camelia Bădașcu

Corectori: Cătălina Călinescu, Georgiana Enache

Copertă: Claudia Pascu

Tehnoredactare și prepress: Anca Suciu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

brach, tara

Acceptarea necondiţionată. Cum să-ți îmbrățișezi viaţa cu inima unui Buddha/ Tara Brach; trad.: Maria Dobrinoiu. – București: Litera, 2016

Isbn 978-606-33-1035-5

Isbn EPUB 978-606-33-4467-1

I. Dobrinoiu, Maria (trad.)

159.9

Părinţilor mei,

care mi-au făcut viaţa mai frumoasă

cu generozitatea și iubirea lor.

Dincolo de bine și de rău,

există un tărâm.

Ne vom întâlni acolo.

Când sufletul se va odihni pe iarbă,

Vor exista destule despre care să vorbim.

Ideile, limba, chiar și expresia unul altuia

Nu vor mai avea nici un sens.

— Rumi*

Jalal ad-Din Muhammad Rumi (1207‒1273) a fost unul dintre cei mai cunoscuți mistici persani și islamici. În întreaga sa creație, el a proslăvit iubirea divină, ghidul spiritual al biografiei sale. Nu l-a căutat pe Dumnezeu în afară, ci în sine însuși. (n.red.)

Prefață

Ţineţi în mâini o frumoasă invitaţie care să vă reamintească faptul că este posibil să vă trăiţi viaţa cu inima înţeleaptă și blândă a unui Buddha. În cartea de faţă, Tara Brach ne oferă atât cuvintele vindecătoare, cât și înţelegerea menite să ne schimbe viaţa – rodul anilor ei de muncă ca reputat profesor de meditaţie și psihoterapeut. Ea însăși s-a implicat în efortul zilnic de recâștigare a demnităţii prin compasiune sinceră și iertare, învăţăturile ei au rezultate imediate și tangibile; ele desfiinţează barierele care ne împiedică să trăim din plin.

Într-o societate modernă, stresantă și competitivă, care promovează nevrednicia, autocritica și pierderea conștiinţei sacrului de către atât de mulţi oamnei, principiile acceptării necondiţionate despre care se vorbește în cartea de faţă sunt esenţiale pentru redobândirea unei vieţi libere și pline de bucurie. Prin poveștile bogate în detalii și mărturiile elevilor și clienţilor săi, prin propria călătorie și prin practicile clare și sistematice pe care Tara Brach ni le oferă, această lucrare ne prezintă moduri înţelepte de a avea grijă de noi, de a ne transforma durerile și de a ne recâștiga perfecţiunea.

Însă cel mai important lucru este că lucrarea de faţă trezește latura budistă din interiorul nostru, fericirea și libertatea fundamentală care reprezintă dreptul dobândit prin naștere al fiecăruia dintre noi. Citiţi aceste pagini cu răbdare. Analizaţi cu inima cuvintele. Lăsaţi-le să vă ghideze și să vă binecuvânteze calea.

Jack Kornfield

Spirit Rock Center

Februarie 2003

Prolog

„Ceva este în neregulă cu mine"

Când eram la facultate, am plecat la munte, într-o drumeţie de un weekend, împreună cu o prietenă mai mare și mai înţeleaptă, care avea douăzeci și doi de ani. După ce ne-am instalat cortul, ne-am așezat lângă un râu uitându-ne la vârtejurile de apă care se formau în jurul pietrelor. Am început să vorbim despre vieţile noastre. La un moment dat, ea a descris modul în care învăţa să devină „prietena ei cea mai bună". Un val uriaș de tristeţe m-a cuprins și am început să plâng în hohote. Să fiu propriul meu cel mai bun prieten era lucrul cel mai greu de realizat. Tot timpul mă simţeam hărţuită de un critic inte­rior care era nemilos, neobosit, chiţibușar, dictatorial, de multe ori invizibil, dar întotdeauna pus pe treabă. Știam că n-aș trata niciodată un prieten cum mă tratam pe mine, fără milă sau bunătate.

Eram convinsă că „ceva este cu siguranţă în neregulă cu mine" și mă luptam să controlez și să repar ceea ce părea să fie un sine greșit. Am ajuns să lucrez în mediul academic, am fost o activistă politică ferventă și am dus o viaţă socială plină. Am evitat durerea (și astfel am provocat și mai multă) cu o dependenţă de mâncare și o preocupare permanentă de a mă realiza. Căutarea plăcerii a fost, uneori, un lucru sănătos – în mijlocul naturii, cu prietenii, dar a inclus, de asemenea, un soi de emoţie impulsivă, prin intermediul drogurilor recreative, al sexului și al altor aventuri menite să mă relaxeze. În ochii lumii eram funcţională. În interiorul meu eram neliniștită și de multe ori deprimată. Nu mă simţeam împlinită pe nici un plan al vieţii mele.

Faptul că nu mă simţeam în regulă mergea mână în mână cu singurătatea profundă. În adolescenţa timpurie îmi imaginam uneori că trăiesc într-un glob transparent care mă separa de oameni și de viaţa din jurul meu. Când mă simţeam bine cu mine însămi și în largul meu cu ceilalţi, balonul se subţia până devenea ca un firicel invizibil de gaz. Când mă simţeam rău cu mine însămi, pereţii se îngroșau atât de tare încât părea că și ceilalţi sunt în măsură să-i vadă. Captivă acolo, mă simţeam pustiită și dureros de singură. Fantezia s-a estompat oarecum pe măsură ce am înaintat în vârstă, dar am trăit cu frica de a nu dezamăgi pe cineva sau de a nu fi respinsă.

Cu prietena mea lucrurile stăteau diferit, aveam suficientă încredere în ea cât să fiu deschisă. În următoarele două zile de drumeţii pe crestele muntoase înalte, uneori vorbind cu ea, alteori stând în tăcere, am început să-mi dau seama că dincolo de toate schimbările dispoziţiei mele, dincolo de depresie, singurătate și de acea dependenţă, pândea sentimentul de nemulţumire personală profundă. Începeam să am prima privire limpede asupra unei suferinţe pe care aș fi putut să o retrăiesc mereu pe parcursul vieţii mele. Mă simţeam expusă și nepregătită, dar intuitiv am știut că, dacă voi înfrunta durerea, voi păși pe o cale a vindecării.

În acea duminică seară, pe măsură ce ne îndepărtam de munţi, inima îmi era mai ușoară, dar încă îndurerată. Tânjeam să fiu mai bună cu mine. Doream să mă împrietenesc cu trăirile mele interioare și să mă simt mai apropiată și mai în largul meu cu oamenii din viaţa mea.

Câţiva ani mai târziu, când aceste dorinţe m-au atras pe calea budistă, am descoperit învăţăturile și practicile care mi-au permis să-mi înfrunt sentimentele de nevrednicie și de nesiguranţă. Ele mi-au oferit un mod de a-mi analiza clar trăirile și mi-au arătat cum să-mi privesc viaţa cu compasiune. De asemenea, învăţăturile lui Buddha m-au ajutat să scap de ideea dureroasă și greșită că eram singură în suferinţa mea, că exista o problemă personală și că, într-un fel, asta se întâmpla din vina mea.

În ultimii douăzeci de ani, în calitate de psiholog și profesor budist, am lucrat cu mii de clienţi și elevi care mi-au dezvăluit cât sunt de dureros de împovăraţi de sentimentul de a nu fi suficient de buni. Indiferent dacă discuţia noastră are loc în timpul unei tabere de meditaţie care durează zece zile sau în timpul unei sesiuni de terapie săptămânală, suferinţa – teama de a greși sau de a fi nevrednic – este, în esenţă, aceeași.

Pentru mulţi dintre noi, sentimentele de nemulţumire pândesc chiar după colţ. Nu-ţi trebuie mult – doar să auzi de realizările altcuiva, să fii criticat, să te contrazici cu cineva, să faci o greșeală la locul de muncă – ca să simţi că nu ești în regulă.

Așa cum spunea un prieten de-al meu, „senzaţia că ceva este în neregulă cu mine este precum un gaz invizibil și toxic pe care îl respir mereu". Când ne trăim viaţa prin perspective acestei nemulţumiri personale, suntem captivi în ceea ce eu numesc transa de nevrednicie. Prinși în această transă, nu putem percepe ceea ce suntem cu adevărat.

O elevă dintr-o tabără de meditaţie unde predam mi-a povestit despre o experienţă care i-a amintit tragedia de a trăi în transă. Marilyn petrecuse multe ore lângă patul de moarte al mamei ei citindu-i, meditând lângă ea noaptea târziu, ţinând-o de mână și spunându-i în mod repetat că o iubea. În cea mai mare parte a timpului, mama ei era inconștientă și respira neregulat. Într-o dimineaţă, înainte de ivirea zorilor, a deschis brusc ochii și s-a uitat cu atenţie la fiica ei. „Știi, a șoptit ea, „toată viaţa am crezut că a fost ceva în neregulă cu mine. Clăti­nând ușor din cap, ca și cum ar fi spus: „Ce pierdere", a închis ochii și a intrat din nou în comă. Câteva ore mai târziu, a murit.

Nu trebuie să așteptăm până când suntem pe patul de moarte ca să ne dăm seama ce pierdere este pentru vieţile noastre preţioase să avem convingerea că ceva este în neregulă cu noi. Cu toate acestea, din cauză că suntem atât de obișnuiţi să ne simţim nemulţumiţi, trezirea din transă implică nu numai o rezolvare interioară, dar și o instruire activă a inimii și a minţii. Cu ajutorul practicilor de conștientizare budiste ne eliberăm de suferinţa transei și învăţăm să recunoaștem ceea ce este adevărat în prezent și acceptăm tot ceea ce vedem cu inima deschisă. Această cultivare a înţelegerii și a compasiunii este ceea ce eu numesc acceptare necondiţionată.

Acceptarea necondiţionată ne schimbă obiceiul de a trăi în conflict cu experienţe necunoscute, înfricoșătoare sau intense. Este antidotul necesar pentru anii în care ne-am neglijat pe noi înșine, anii în care ne-am criticat și tratat cu asprime, ani de respingere a trăirii de moment. Acceptarea necondiţionată este dorinţa de a ne trăi viaţa așa cum este ea. Un moment de acceptare necondiţionată este un moment de libertate adevărată.

Sri Nisargadatta, unul dintre marii înţelepţi ai secolului XX, ne încurajează să pășim cu inima deschisă pe această cale a libertăţii: „… tot ceea ce vă cer este să faceţi iubirea faţă de voi înșivă perfectă"*. Pentru Marilyn, ultimele cuvinte ale mamei sale muribunde au făcut-o să se gândească la această posibilitate. Așa cum a spus ea, „a fost darul său de despărţire. Mi-am dat seama că nu trebuia să-mi pierd viaţa la fel ca ea. Din dragoste pentru mama mea, pentru viaţă, am hotărât să fiu mai îngăduitoare cu mine însămi, să mă accept." Fiecare putem alege să facem la fel.

Când punem în practică acceptarea necondiţionată, vom începe cu temerile și rănile din viaţa noastră și vom descoperi că inima noastră plină de compasiune se mărește la nesfârșit. Trăind în compasiune, devenim liberi să iubim această lume vie. Aceasta este binecuvântarea acceptării necondiţionate: pe măsură ce ne eliberăm de ideea dureroasă că „ceva este în neregulă cu mine", căpătăm încredere și exprimăm plinătatea a ceea ce suntem. Rugăciunea mea este ca învăţăturile oferite în această carte să ne ajute să ne trezim împreună. Fie ca fiecare dintre noi să descopere conștiinţa și dragostea pură care există în natura noastră cea mai profundă. Fie ca această conștiinţă iubitoare să îmbrăţișeze toate fiinţele de pretutindeni.

1. Transa nevredniciei

You will be walking some night....

It will be clear to you suddenly

that you were about to escape,

and that you are guilty: you misread

the complex instructions, you are not

a member, you lost your card

or never had one...**

Ani de zile am avut un vis în care eram prinsă într-o luptă zadarnică de a ajunge undeva. Uneori urcam un deal; alteori escaladam stânci masive sau înotam împotriva unui curent. Deseori visam că o persoană dragă este în pericol sau că ceva rău este pe cale să se întâmple. Atunci mintea mea o ia la goană, dar corpul îl simt greu și epuizat; mă mișc foarte încet. Știu că ar trebui să pot să mă ocup de problemă, dar, oricât de mult mă străduiesc, nu-mi dau seama încotro trebuie să mă îndrept. Singură și temându-mă de eșec, sunt prinsă în dilema mea. Mi se pare că nu există nimic altceva pe lume în afară de asta.

Acest vis surprinde esenţa transei de nevrednicie. În visele noastre, de multe ori parcă suntem protagoniști într-o dramă cu un scenariu scris dinainte, predestinaţi să reacţionăm la diverse situaţii într-un anumit mod. Pare că nu suntem conștienţi că ar putea exista alegeri și opţiuni. Când ne aflăm în transă și suntem prinși în poveștile și temerile noastre cu privire la modul în care am putea să dăm greș, suntem cam în aceeași stare. Trăim într-un vis de veghe care definește și delimitează experienţa noastră de viaţă. Restul lumii este doar un decor în care ne zbatem să ajungem undeva, să fim o persoană mai bună, să realizăm ceva, să evităm să facem greșeli. Ca într-un vis, luăm poveștile noastre de bune – o realitate fascinantă – și ne captează cea mai mare parte a atenţiei. În timp ce luăm prânzul sau ne întoarcem spre casă de la serviciu cu mașina, în timp ce vorbim cu partenerii noștri sau le citim copiilor înainte de culcare, continuăm să ne facem griji și planuri. Inerentă în această transă este credinţa că, indiferent cât de mult ne străduim, mereu avem senzaţia că, într-un fel sau altul, nimic nu este suficient.

Senzaţia de nevrednicie merge mână în mână cu sentimentul de a ne separa de ceilalţi, de viaţă. Dacă suntem nemulţumiţi, cum se poate să simţim că locul nostru este lângă cineva sau ceva? Este un cerc vicios: cu cât ne simţim mai neîmpliniţi, cu atât suntem mai izolaţi și mai vulnerabili. Dincolo de frica noastră de a avea defecte este o teamă primară că ceva este în neregulă cu viaţa, că ceva rău urmează să se întâmple. Reacţia noastră la această teamă este să simţim vina, chiar ura, faţă de orice am considera sursa problemei: noi, alţii, viaţa însăși. Dar, chiar și atunci când ne-am îndreptat aversiunea către exterior, în adâncul sufletului nostru încă ne simţim vulnerabili.

Sentimentele noastre de nevrednicie și de înstrăinare faţă de alţii dau naștere la diverse forme de suferinţă. Pentru unii, manifestarea cea mai evidentă este dependenţa. Acesta poate fi faţă de alcool, faţă de alimente sau de medicamente. Alţii sunt dependenţi de o relaţie, de o anumită persoană sau de mai multe persoane, pentru a se simţi împliniţi și pentru a considera că viaţa merită trăită. Unii încearcă să se simtă importanţi prin ore în șir de muncă istovitoare, o dependenţă pe care cultura noastră de multe ori o aplaudă. Alţii își creează dușmani externi și sunt întotdeauna în război cu lumea.

Credinţa că suntem nemulţumiţi și nevrednici nu ne permite să credem că suntem iubiţi cu adevărat. Mulţi dintre noi trăim cu un sentiment de tristeţe sau cu deznădejdea de a nu ne simţi vreodată aproape de cineva. Ne temem că, dacă alţii își dau seama că suntem plictisitori sau ridicoli, egoiști sau nesiguri, ne vor respinge. Dacă nu suntem destul de atrăgători, am putea să nu fim niciodată iubiţi într-un mod intim, romantic. Tânjim după sentimentul de apartenenţă, de a ne simţi împăcaţi cu noi înșine și cu ceilalţi, de a ne simţi în largul nostru și pe deplin acceptaţi. Dar transa de nevrednicie ţine la distanţă frumuseţea dependenţei faţă de cineva.

Transa de nevrednicie ia amploare când în viaţa noastră există durere. Putem să presupunem că suferinţa fizică sau depresia emoţională este din vina noastră – rezultatul genelor noastre defecte sau a lipsei de disciplină și de voinţă. Putem simţi că pierderea unui loc de muncă sau un divorţ dureros sunt o reflectare a defectelor noastre personale. Dacă ne-am fi străduit mai mult, dacă am fi fost diferiţi, lucrurile s-ar fi petrecut așa cum trebuie. În timp ce am putea da vina pe altcineva, noi încă ne învinuim tacit pe noi înșine pentru că ne-am trezit în situaţia respectivă.

Chiar dacă noi înșine nu suferim sau nu suntem îndureraţi, dacă o persoană dragă suferă – un partener sau un copil – considerăm acest lucru o dovadă a defectelor noastre. Una dintre clientele mele, psihoterapeut, are un fiu de treisprezece ani care a fost diagnosticat cu tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie. A încercat tot ce s-a putut pentru a-l ajuta – medici, dietă, acupunctură, medicamente, iubire. Cu toate acestea, el nu se descurcă bine școală și se simte izolat. Este convins că e un „ratat" și, din durere și frustrare, are frecvente accese de furie. În ciuda eforturilor pline de iubire ale mamei, ea trăiește în suferinţă, simţind că își dezamăgește fiul și că ar trebui să facă mai mult.

Transa de nevrednicie nu apare întotdeauna sub forma sentimentelor de rușine și de neîmplinire. Când i-am spus unei prietene bune că scriam despre senzaţia de a te simţi nevrednic și despre cât de des întâlnită este, ea mi-a spus: „Principala mea provocare nu este rușinea, ci mândria. Această femeie, scriitoare de succes și profesoară, mi-a spus că deseori se simte superioară altora. Pe majoritatea oamenilor îi consideră înceţi la minte și plictisitori. Pentru că mulţi o admiră, deseori se simte specială și importantă. „Mi-e greu să recunosc, a spus ea, „și poate că tocmai acest lucru corespunde rușinii. Dar îmi place că oamenii mă admiră… atunci mă simt bine." Ea a mai recunoscut că, în perioadele mai puţin bune, în momentele când nu se simte productivă, utilă sau admirată, se lasă copleșită de sentimentul de nevrednicie. În loc să-și recunoască, pur și simplu, calităţile și să se bucure de ele, are nevoie de simtă că este specială sau superioară.

Dacă suntem convinși că nu suntem suficient de buni, nu ne putem relaxa niciodată. Rămânem în gardă și ne monitorizăm defectele. Când, în mod inevitabil, le găsim, ne simţim și mai nesiguri și lipsiţi de merite. Trebuie să ne străduim și mai mult. Ironia stă în întrebarea… oare unde avem senzaţia că ne îndreptăm? Un elev mi-a spus că se consuma exagerat, condus de sentimentul că trebuie să facă mai mult. Apoi a adăugat, pe un ton nostalgic, „nu fac decât să «frunzăresc» viaţa și să alerg către linia de sosire – moartea".

Când vorbesc la cursurile mele de meditaţie despre suferinţa cauzată de senzaţia de nevrednicie, îi observ frecvent pe elevi dând din cap, unii dintre ei cu lacrimi în ochi. Poate că realizează, pentru prima dată, că rușinea pe care o simt nu este numai povara lor personală, ci este trăită de mulţi alţii. După aceea, unii dintre ei rămân să-mi vorbească. Îmi mărturisesc că se simt nevrednici și sunt astfel puși în imposibilitatea de a cere ajutor sau de a se lăsa sprijiniţi de dragostea cuiva. Unii recunosc că sentimentul de nevrednicie și de insecuritate i-a împiedicat să-și realizeze visele. De multe ori, elevii îmi spun că obiceiul lor de a se simţi neîmpliniţi i-a făcut să se îndoiască mereu că meditează în mod corect și să fie neîncrezători că se dezvoltă spiritual.

Unii dintre ei mi-au spus că, la primii pași pe calea spirituală, au presupus că sentimentele lor de neîmplinire ar putea fi depășite prin meditaţie. Cu toate acestea, chiar dacă meditaţia i-a ajutat în mare măsură, ei și-au dat seama că rușinea și nesiguranţa au un mod încăpăţânat de a persista – uneori chiar în ciuda unor decenii de practică. Poate că au urmat un stil de meditaţie care nu era potrivit temperamentului lor sau poate că aveau nevoie de ajutor psihoterapeutic suplimentar pentru a descoperi și a vindeca răni adânci. Oricare ar fi motivele, eșecul de a scăpa de această suferinţă prin practică spirituală poate scoate la iveală o îndoială în legătură cu întrebarea dacă putem fi vreodată cu adevărat fericiţi și liberi.

Cum aducem sinele nevrednic către viaţa spirituală

În comentariile lor, parcă aud ecouri ale poveștii mele. După ce am absolvit facultatea, m-am mutat într-un ashram, o comunitate spirituală, și am îmbrăţișat cu entuziasm acest stil de viaţă timp de aproape doisprezece ani. Am simţit că găsisem calea prin care mă purificam și puteam transcende imperfecţiunile propriului ego. Ni se cerea să ne trezim în fiecare zi la 3:30 dimineaţa, să facem un duș rece și, apoi, de la patru până la șase și jumătate să facem exerciţii de sadhana (practică spirituală), meditaţie și să ne rugăm. De multe ori, la micul dejun, simţeam că plutesc într-o stare de strălucire, de iubire și de beatitudine. Eram una și aceeași persoană cu conștiinţa iubitoare pe care o numesc Preaiubitul și acest lucru s-a dovedit a fi esenţa mea cea mai profundă. Nu mă simţeam rău sau bine în legătură cu persoana mea, doar mă simţeam bine.

Până când terminam micul dejun sau mai târziu dimineaţa, mă întorceam la gândurile și la comportamentul meu obișnuit. Exact cum se întâmpla în facultate, sentimentele recurente de nesiguranţă și egoism erau semnalul că voi da greș. Dacă nu găseam timpul necesar pentru yoga și meditaţie, mă trezeam, de multe ori, cu sentimentul unui sine limitat, care nu se simţea în largul lui. Apoi mă duceam la culcare, mă trezeam și o luam de la capăt.

În timp ce atingeam liniștea interioară și-mi deschideam inima, criticul meu interior îmi evalua gradul de puritate. Eram conștientă că nu trebuie să pretind că gândesc pozitiv, când, de fapt, mă simţeam singură și mă temeam. În timp ce iubeam yoga și meditaţia, eram stânjenită de nevoia de a-i impresiona pe alţii cu puterea mea de a practica. Voiam ca ceilalţi să mă vadă ca un meditator adevărat și ca pe un yoghin devotat, ca pe o persoană grijulie și generoasă. Între timp, criticam alte persoane pentru că nu aveau o disciplină fermă și mă judecam pe mine pentru că eram atât de critică. Chiar și în sânul comunităţii mă simţeam de multe ori singură și tristă.

Dacă, într-adevăr, urma să mă dedic, consideram că ar fi nevoie de opt, până la zece ani pentru a mă elibera de egocentrism și pentru a fi înţeleaptă și liberă. În mod periodic, mă sfătuiam cu alţi profesori pe care-i admiram, aparținând diverselor tradiţii spirituale: „Deci, cum mă descurc? Ce altceva pot să fac? Ei îmi răspundeau în mod invariabil: „Trebuie doar să te relaxezi. Nu înţelegeam exact ce voiau să spună, dar cu siguranţă nu credeam că trebuia doar să mă „relaxez. Cum ar putea să însemne doar atât? Eu încă nu ajunsesem „acolo.

Chögyam Trungpa, un maestru budist tibetan, contemporan cu noi, scrie: „Problema este că egoul poate converti orice spre propriul folos, chiar și spiritualitatea". Ceea ce am adus pe calea mea spirituală au fost nevoia de a fi admirată, nesiguranţa de a nu fi destul de bună, tendinţa de a judeca lumea din interiorul și din exteriorul meu. Terenul de joc era mai mare decât preocupările mele anterioare, dar jocul era, totuși, același: strădania de a fi o persoană mai bună și diferită.

Retrospectiv, nu este de mirare că îndoielile mele au fost transferate cu totul în viaţa mea spirituală. Cei care suferă din cauza faptului că nu ar fi destul de buni sunt adesea atrași de viziuni idealiste asupra lumii, care oferă posibilitatea de purificare și transcenderea unui comportament defectuos. Această căutare a perfecţiunii se bazează pe presupunerea că trebuie să ne schimbăm noi înșine ca să aparţinem. Putem asculta cu jind mesajul că sfinţenia și bunătatea au fost întotdeauna esenţa noastră, dar încă ne simţim outsideri, musafiri nepoftiţi la sărbătoarea vieţii.

O cultură care hrănește izolarea și rușinea

În urmă cu câţiva ani, un grup restrâns de profesori și de psihologi budiști din Statele Unite ale Americii și Europa l-au invitat pe Dalai Lama să li se alăture într-un dialog despre emoţii și sănătate. În timpul unei discuţii, un profesor american de Vipassana*** i-a cerut să vorbească despre suferinţa pe care o provoacă ura faţă de sine. Pe faţa lui Dalai Lama se putea citi confuzia. „Ce este ura faţă de sine?, a întrebat el. În timp ce terapeuţii și profesorii din sală încercau să-i explice, el îi privea uluit. Starea aceasta mentală era o tulburare nervoasă?, i-a intrebat el. Cei adunaţi acolo afirmau că ura de sine nu era ceva neobișnuit, ci, mai degrabă, o experienţă comună pe care o trăiau elevii și pacienţii lor, însă Dalai Lama era uimit. Cum puteau ei să simtă astfel de lucruri despre ei înșiși, se întreba el, când „toţi oamenii au esenţa budistă.

În timp ce toţi oamenii se simt rușinaţi de slăbiciunile lor și se tem de respingere, cultura noastră occidentală este un teren propice pentru rușinea și ura faţă de sine pe care Dalai Lama nu le putea înţelege. Mulţi dintre noi au crescut fără noţiunea firească și sănătoasă a familiei, a vecinătăţii, a comunităţii sau a „tribului", așa că nu este surprinzător să ne simţim niște outsideri pe cont propriu și detașaţi. Învăţăm de timpuriu în viaţă că sentimentul de apartenenţă – în sânul familiei și printre prieteni, la școală sau la locul de muncă – necesită să dovedim că suntem vrednici. Suntem sub presiunea permanentă de a concura unii cu ceilalţi, de a fi primii, pentru a ieși în evidenţă ca oameni inteligenţi, capabili, puternici, bogaţi. Cineva întotdeauna ţine scorul.

După ce întreaga viaţă i-a ajutat pe cei săraci și bolnavi, constatarea surprinzătoare a Maicii Tereza a fost: „Cea mai gravă boala în ziua de azi nu este lepra sau tuberculoza, ci, mai degrabă, sentimentul că nu aparţinem cuiva". În societatea noastră, această boală s-a transformat în epidemie. Tânjim să aparţinem, să depindem de ceva sau de cineva și, în același timp, simţim că nu merităm asta.

Budismul oferă o provocare pentru această viziune culturală asupra lumii. Buddha ne învaţă că nașterea este un dar preţios pentru că ne dă posibilitatea de a realiza că iubirea și conștiența sunt adevarata noastră natură. Așa cum Dalai Lama a subliniat, toţi avem în noi esenţa lui Buddha. Trezirea spirituală reprezintă procesul de recunoaștere a bunătăţii noastre, a înţelep­ciunii naturale și a compasiunii.

În contrast cu această încredere în valoarea noastră intrinsecă, mitul călăuzitor al culturii noastre este povestea alungării lui Adam și a Evei din Grădina Edenului. Este posibil să-i uităm puterea, deoarece pare atât de veche și familiară, dar această poveste conturează și reflectă psihicul profund al Occidentului. Mesajul de „păcat originar" este fără echivoc: din cauza naturii noastre păcătoase, nu merităm să fim fericiţi, iubiţi de alţii și liniștiţi în viaţă. Suntem proscriși, iar, dacă vrem să reintrăm în grădină, trebuie să ne mântuim de sinele nostru păcătos. Trebuie să ne depășim defectele controlându-ne trupurile, emoţiile, mediul în care trăim, sau controlând alte persoane. Și trebuie să ne străduim fără odihnă – să muncim, să dobândim cunoștinţe, să consumăm, să realizăm, să ne scriem e-mailuri, să ne dedicăm și să ne grăbim – într-o căutare fără sfârșit care să ne dovedească, o dată pentru totdeauna, că merităm.

Devenind nevrednici

În cartea lor, Stories of the Spirit (Povești ale spiritului), Jack Kornfield și Christina Feldman povestesc următoarea întâmplare: O familie a mers la un restaurant să ia cina. Când a venit chelneriţa, părinţii au dat comanda. Imediat, fetiţa lor în vârstă de cinci ani a strigat: „Eu vreau un hotdog, cartofi prăjiţi și o cola. „O, nu, nu se poate, a intervenit tatăl, și întorcându-se spre chelneriţă, a spus: „Aduceţi-i o friptură, piure de cartofi și lapte. Zâmbind către fetiţă, chelneriţa a spus: „Deci, draga mea, cu ce vrei să fie hotdogul? După ce aceasta a plecat, familia a rămas uimită și tăcută. Câteva momente mai târziu, ochii strălucitori ai fetiţei păreau să spună: „Ea mă ia în serios".

Mama era în vizită la mine atunci când am spus această poveste grupului meu săptămânal de meditaţie din Washington. În timp ce ne îndreptam împreună spre acasă, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi: „Fetiţa aceea din restaurant eram eu. Mi-a mai spus că niciodată nu simţise că părinţii ei o luaseră în serios. Fiind singurul lor copil, avea senzaţia că scopul ei în viaţă era acela de a fi genul de persoană pe care și-o doreau părinţii ei. Era apreciată doar dacă îi făcea mândri. Ea era obiectul lor pe care îl conduceau și îl controlau, cu care se mândreau sau pe care îl mustrau. Opiniile și sentimentele ei nu contau, pentru că, așa cum spunea, ei nu au văzut-o niciodată „ca pe o persoană. Identitatea ei consta în a-i mulţumi pe alţii și în teama de a nu fi îndrăgită dacă nu se făcea plăcută. În opinia ei, nu era o persoană reală care merita respect și nici nu putea fi plăcută fără vreun efort sau o strategie.

Cei mai mulţi dintre cei care vin la mine sunt conștienţi de calităţile unui părinte ideal. Ei știu că atunci când aceștia se implică și oferă dragoste sinceră, arată, de fapt, copilului o oglindă a bunătăţii lor. Astfel, cel mic dezvoltă încă de timpuriu un sentiment de siguranţă și încredere, precum și capacitatea de a fi spontan și apropiat de ceilalţi. Atunci când clienţii mei își analizează rănile, ei recunosc faptul că în copilărie nu au primit dragostea și înţelegerea după care au tânjit. Mai mult decât atât, ei văd în relaţiile cu proprii copii felurile în care ei înșiși, ca părinţi, nu se ridică la înălţimea idealului – pot fi neatenţi, critici, furioși și egocentriști.

Părinţii noștri cu defecte au avut, la rândul lor, proprii părinţi cu defecte. Temerile, nesiguranţa și dorinţele se transmit de-a lungul generaţiilor. Părinţii doresc să-și vadă copiii realizând ceva în viaţă. Sau își doresc copii deosebiţi, ceea ce, în cultura noastră concurențială, înseamnă să fii mai inteligent, mai realizat și mai simpatic decât alte persoane. Ei își văd copiii prin filtre de teamă (ar putea să nu fie admiși la o facultate bună) și filtre de dorinţă (oare ne vor face mândri?).

Ca mesageri ai culturii noastre, de obicei, părinţii le transmit copiilor că furia si frica sunt nesănătoase și că modurile naturale de a-și exprima dorinţele și frustrările sunt inacceptabile. În situaţii exagerate, mesajul este: „Ești rău, ești atât de rău încât nu ai nici o valoare". Dar, chiar și în situaţii mai puţin extreme, cei mai mulţi dintre noi învăţăm că dorinţele, temerile și părerile noastre nu contează prea mult și că trebuie