Miracolul prieteniei. Povești adevărate. Vol. 7

De Colleen Sell

Întâmplări adevărate despre încredere, devotament și dragoste necondiționată

Cu toții avem de înfruntat adversități din când în când. Cu toții suntem uneori triști. Cu toții suntem câteodată prea ocupați, prea mulțumiți de noi înșine sau prea apăsați de povara propriilor probleme ca să mai apreciem lucrurile pozitive din viețile noastre. Colecția „Povești adevărate“ îți aduce cazuri reale, întâmplări din viața unor oameni obișnuiți, ce ne vorbesc despre curaj și bunătate, despre binecuvântările și miracolele vieții, amintindu-ne că nu suntem singuri, că putem răzbate chiar și în cele mai întunecate zile, că încă există bunătate în lume.

Doar alături de prieteni își găsește sprijinul, în momentele sale de disperare, o tânără mamă al cărei copil a murit. Cine-ar fi crezut că între fosta și actuala soție a unui bărbat se poate naște o prietenie solidă și durabilă? Bolnav incurabil, singur de Crăciun, un băiețel de opt ani primește alinare de la o tânără voluntară, care în urma acestei experiențe învață să își depășească teama de moarte și ce înseamnă un prieten adevărat. Prietenii sunt cei care fac efortul de a ne cunoaște, de a se apropia de noi, de a ne accepta așa cum suntem, nu din datorie sau pentru că s-a întâmplat să fim rude, ci pentru că ne-au ales.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066864893

Previzualizare carte

Mulțumiri

Orice carte reprezintă fructul unei colaborări. O antologie, mai ales precum cea de față, presupune eforturi comune din partea mai multor oameni talentați, drept care le sunt profund recunoscătoare tuturor celor implicați în acest proiect.

Le mulțumesc din suflet tuturor autorilor care au contribuit cu minunatele lor povestiri la acest omagiu adus prieteniei. De asemenea, mulțumirile cele mai sincere și urările mele de bine celor care ne-au împărtășit povestirile lor, dar pe care din păcate nu am reușit să le publicăm în acest volum.

Angajații de la Adams Media Corporation s-au întrecut pe ei înșiși în realizarea acestei cărți și în transformarea ei într-un succes. Le sunt extrem de recunoscătoare pentru sprijinul și ajutorul acordat de către editorul Bob Adams, de către directorul editorial Gary Krebs și de către redactorul-șef Kate McBride. Pentru pasiunea, munca susținută și prietenia arătate, mulțumesc personalului editorial – mai ales lui Kate Epstein, Laurei MacLaughlin, Gloriei Jasperse, lui Leah Bloom și lui Jennifer Lantagne –, la fel ca și cuplului de forțe publicitar compus din Gene Molter și Sophie Cathro.

De asemenea, îi adresez mulțumirile mele Paulei Munier pentru că m-a prezentat editurii Adams, pentru rolul ei esențial în crearea Poveștilor adevărate și pentru prietenia și parteneriatul profesional care durează de aproape douăzeci de ani. Ea reprezintă unul dintre colțurile cele mai luminoase ale universului și mulțumesc cerurilor în fiecare zi pentru că o am alături.

Aduc mulțumiri din toată inima celor dragi, care mă inspiră și mă ajută mereu: părinții, frații, copiii, nepoții, prietenii și pasionatul partener de dans și de viață, TNT. Ei sunt cei datorită cărora totul a fost posibil și a căpătat un sens.

Și vouă, dragi Cititori, vă mulțumesc pentru că v-ați alăturat nouă în această călătorie prin lumea poveștilor adevărate.

Introducere

Prietenia are valoare nu doar în cotloanele întunecate ale vieții, ci și în locurile ei cele mai luminoase.

Thomas Jefferson

A avea un prieten este o binecuvântare. A fi prieten este o onoare. Totuși, în calitate de prieteni, suntem de obicei trimiși într-o sală de așteptare a vieților noastre. Bineînțeles că facem tot posibilul să fim apropiați de cineva când are ceva important de sărbătorit sau un necaz de împărtășit. Dar, în restul timpului, avem tendința să ne vedem doar pe apucate, în puținul timp rămas liber după ce celelalte persoane și responsabilități din viețile noastre își iau partea.

În mod uimitor, totuși prietenii noștri înțeleg. Ei își așteaptă rândul cu răbdare și acceptă cu bunăvoință, oricât de puțin timp și atenție le acordăm. Ei sunt întotdeauna alături de noi când avem nevoie de ei și ne iartă dacă nu reușim să le înțelegem nevoile. Aceasta este natura prieteniei – a adevăratei prietenii.

Dar repetăm odată cu Pam Brown: „O prietenie poate rezista la aproape orice încercare și înflorește în locuri neprielnice – ea are nevoie doar de câteva mesaje și telefoane și de mici cadouri din când în când, pentru a nu se usca de tot. Ador acest citat! Și-mi place să schimb cadouri trăsnite, sentimentale și intime cu prietenii mei. Biroul meu e plin de ele: o cutie pictată plină cu vederi și scrisori de la prieteni, un păsăroi din lemn de jumătate de metru, prespapieruri, suporturi pentru cărți, o mașină veche de scris, în miniatură, unde-mi țin cărțile de vizită, câteva suveniruri din Irlanda, printre care un trifoi cu patru foi și un spiriduș oribil din ceramică, semne de carte, o mulțime de cărți atent alese, lumânări, fotografii, o colecție de pietre din toată lumea, o căsuță irlandeză în miniatură, un stilou din sticlă făcut de mână, un calendar cu balerine și o agendă pentru scriitori, un poem înrămat, intitulat „Binecuvântarea unui scriitor, caligrafiat de o colegă într-ale scrisului, Paula Munier, și alte lucruri de preț.

Dar adevăratele comori sunt oamenii care mi le-au dăruit. Oricât de mult îmi place și mă bucur de fiecare obiect, prețuiesc mult mai mult ceea ce reprezintă acestea. Cadourile sunt o mărturie a iubirii pe care mi-o poartă cei care mi le-au dăruit. Ei au făcut efortul de a mă cunoaște, de a se apropia de mine, de a împărtăși aceleași amintiri cu mine – și nu din datorie sau pentru că s-au nimerit să fie rude, ci pentru că m-au ales. Ei m-au ales ca prietenă. Ce onoare! Doar simplul gând al acestei minuni mă înduioșează până la lacrimi. Adevăratul dar este prietenia lor.

Dar îmi pare că darurile atent alese pe care le-am făcut eu, fie ele simple sau extravagante, nu sunt chiar îndeajuns. Nici felicitările, scrisorile, e-mailurile, telefoanele, vizitele ori vreun ajutor ocazional. Mă gândesc des la prietenii mei, care au o importanță cu mult mai mare decât pot arăta aceste semne ale prieteniei. Îmi amintesc vag de un șlagăr (nu neapărat printre favoritele mele) în care apărea întrebarea „Cum îi poți mulțumi unui înger?" Într-adevăr, cum?

„Dacă singura rugăciune spusă într-o viață întreagă e mulțumesc, e destul", scria înțeleptul din secolul al XIII-lea, Meister Eckhart. În ceea ce-i privește pe prieteni, de obicei le mulțumim doar pentru lucrurile pe care le fac pentru noi atunci când avem nevoie. Am impresia că așteptăm prea mult să ne exprimăm gratitudinea pentru trăirile și legăturile pe care le avem cu ei. Nu contează cum ne exprimăm recunoștința – important e să o facem. Și cât mai grabnic.

Această scurtă colecție de întâmplări reale despre prietenii adevărate este modul nostru de a recunoaște, sărbători și mulțumi acelor persoane speciale din viețile noastre: prietenii. Sperăm ca aceste câteva povești minunate despre prieteni adevărați să vă aducă bucurie – și să le împărtășiți cu prietenii voștri.

Colleen Sell

Aparențe

Stăteam în vârful dealului, în bătaia vântului ce-mi sufla zăpada în păr, cu junghiuri în glezne și cu ochelarii aburiți din cauza respirației. Am început să plâng, fapt ce a înrăutățit lucrurile, bineînțeles: a trebuit să-mi scot mănușile de lână, ude, să-mi dau jos ochelarii și să-mi șterg lacrimile.

M-am uitat în jur la ceilalți schiori care coborau muntele, purtând costume de schi în culori calde sau dungate. Eu, în schimb, purtam blugi și un pulover pe gât, albastru, iar pe dedesubt aveam doar o cămașă de corp și colanți, în locul echipamentului termoizolant; săream în ochi de-a dreptul, pe lângă faptul că înghețam de frig. Clăparii și schiurile nu-mi veneau cum trebuie și nu purtam echipament impermeabil. Habar n-aveam ce căutam în vârful muntelui sau cum aveam să cobor.

Toți oamenii ăștia își permit să se distreze, mi-am spus. Purtau echipamente ultimul răcnet și haine la modă. Mai presus de toate, se aveau unul pe celălalt. Nu-mi găseam locul printre ei.

Eram bursieră în ultimul an la o facultate privată din California de Sud. Prietenul meu mă invitase să merg cu el și cu prietenii lui la schi în weekend, pentru a sărbători absolvirea. M-am simțit de-a dreptul privilegiată când m-a invitat. Acum nu simțeam decât distanța ca de la cer la pământ dintre mine și copiii de bani gata de la mine de la școală. Ei știau de mici să schieze. Puteau să meargă la munte când aveau chef, banii nu erau o problemă pentru ei. Cu toții proveneau din familii înstărite. Îi uram pe toți.

Prietenul meu era altfel. Părinții lui și-au permis să-l țină la facultate, dar, cel puțin, proveneau din clasa de mijloc. Cu toate că prietenii lui erau incredibil de bogați, el părea să se simtă în largul lui printre ei. Eu habar n-aveam cum să fac să mă port ca ei. Eram o fată simplă de la munte, care câștigase o bursă pentru minorități oferită de Fundația Ford, la una dintre universitățile de prestigiu. Excursia asta nu făcea decât să-mi reamintească faptul că eu nu aparțineam unei astfel de lumi.

Nu mai știam exact de câte ori căzusem – de vreo șase, șapte ori. Trebuia să cobor cumva de pe munte, așa că m-am hotărât să mai încerc o dată. Am luat poziția de start, așa cum învățasem dimineață, la instructaj. Mi-am lăsat greutatea pe călcâie, mi-am luat avânt cu ajutorul bețelor și am luat-o la vale, pierzând instantaneu controlul. Am început să țip.

Pârtia își schimba brusc direcția. Nu apucasem să învăț cum să virez, iar acum mă îndreptam spre o pantă abruptă. În ultimul moment, din instinct, m-am lăsat jos pe partea dreaptă. Am alunecat de-a lungul pârtiei și nu m-am oprit decât în gardul amenajat de la baza telescaunului. Mi se agățase un schi în el, așa m-am oprit.

Am reușit să mă ridic și am rămas acolo, tremurând, pentru câteva minute. Eram udă leoarcă pe partea dreaptă. Schiul stâng îmi sărise din picior; din fericire, era doar la vreun metru de mine. Mi-am dat jos schiul drept, l-am recuperat și pe cel stâng și, cu schiurile în brațe, am început să cobor, de-abia târându-mă.

— Ai grijă pe dreapta! mi-a strigat cineva.

— Dă-te la o parte de pe pârtie, fraiero!

Schiorii îmi adresau tot felul de invective când mă depășeau. I-am ignorat și mi-am văzut de drum.

Mă tot uitam în dreapta și-n stânga, sperând să zăresc costumul verde-închis al prietenului meu. El știa să schieze cât de cât. Tot el îmi plătise și cursul de schi pentru începători. De fapt, el plătise pentru tot: echipament, instructaj și telescaun. Stăteam în același apartament cu părinții colegului lui de cameră. Bineînțeles, tot el a fost acela care m-a condus până la telescaunul de pe pârtia de nivel mediu, mi-a urat succes, iar apoi m-a lăsat acolo și s-a dus să schieze cu prietenii lui.

Un tip într-un costum bleumarin s-a oprit brusc în fața mea. Avea schiuri personalizate, scria pe ele „Theo". Avea niște clăpari galbeni, nou-nouți. Nu-l cunoșteam, dar m-am bucurat că s-a oprit cineva să mă ajute. Și-a ridicat ochelarii pe frunte și s-a uitat urât la mine.

— N-ai voie să mergi pe pârtie. Te poate omorî careva. Și-a pus ochelarii și mi-a mai strigat: Pune-ți schiurile!

După care, dus a fost.

Cu greu am mers până la capătul povârnișului, unde m-am prăbușit pur și simplu. Mi-am dat seama că nici măcar nu mai știam cum să fac diferența dintre schiul drept și cel stâng. Nu-mi dau seama cât timp am stat acolo, uitându-mă în gol, când cineva m-a bătut pe umăr. Dacă nu aș fi fost atât de amorțită din cauza frigului, aș fi sărit în sus de spaimă. Nu am fost în stare decât să mă întorc, să văd cine e.

— Ești bine? m-a întrebat o tipă, cu o voce răgușită.

Am observat că purta un costum de schi de un albastru-deschis foarte plăcut și mănuși din piele de aceeași culoare. Altă începătoare, mi-am zis, cu amărăciune.

Am vrut să răspund:

— Sunt bine. Lasă-mă-n pace, te rog.

În schimb, am îngăimat ceva neinteligibil. Femeia a scos un termos din borsetă și mi-a dat să beau niște apă.

— E apă, a spus cu o voce gravă. Mereu mi se usucă gâtul când schiez. A râs răgușit: Nu vorbesc așa mereu.

Am dat din cap aprobator și am luat termosul. După ce am băut apa rece și oarecum dulce, am zâmbit pentru prima dată în acea dimineață.

— Eu sunt Diane, a spus. Scuză-mă, cred că ne-am mai văzut la școală, dar nu știu cum te cheamă.

— Lynda, am spus, convinsă că va uita în câteva minute.

O știam de la școală. Făcea parte dintr-un club de fete și avea o mulțime de prieteni.

— Îți mulțumesc pentru apă, am spus politicos, după care m-am ridicat și m-am apucat să-mi pun schiurile.

Cât mi-am fixat clăparii, m-am sprijinit de Diane. A durat ceva timp până să reușesc. Într-un târziu, mi-am făcut curaj s-o întreb dacă mi-am pus schiurile corect.

— Da. De obicei scrie D și S pe schiurile pentru începători, dar astea sunt pentru nivel mediu. Ești începătoare?

Mi-a fost atât de jenă să-mi recunosc ignoranța!

— Am participat la un curs azi-dimineață, am răspuns cu mai multă indignare în glas decât intenționasem.

— Trebuie să cobori cu atenție și încearcă să nu le stai în drum băgătorilor de seamă.

Am încuviințat și m-am hotărât să-i spun că habar nu aveam să schiez.

— Nu pot face asta. Nu știu să virez. Am învățat doar să încetinesc și să mă opresc.

Diane a făcut ochii cât cepele de uimire.

— Vrei să spui că nu ai fost decât la cursul pentru începători? Păi, atunci, n-ai voie pe pârtia asta!

Indignarea cu care a vorbit m-a făcut să mă simt prost; am realizat că și ea era de părere că nu aveam ce să caut acolo. Am încercat să-mi pun mănușile, dar nu am reușit – înghețaseră de ude ce erau. Le-am băgat în buzunar și mi-am luat bețele. Îmi era atât de rușine de cum arătam și de cât de incapabilă eram! I-am evitat privirea când am îngăimat:

— Mersi, oricum.

Nu mi-a răspuns, așa că m-am uitat la ea și am observat că se uita pe pârtie, în jos. Își lăsase gluga pe spate, iar acum părul ei roșcat și cârlionțat flutura în vânt. Eram sigură că se uita după prietenii ei – așa, ar fi avut o scuză să plece de lângă mine.

S-a uitat la mine și mi-a zâmbit.

— O scoatem noi la capăt cumva. Puțin mai jos, pârtia nu mai e așa de abruptă și-o să te descurci mult mai bine, o să vezi.

Dârdâiam de frig și am izbucnit în plâns. Nu pentru că mă durea tot corpul sau pentru că mă simțeam umilită peste măsură, ci pentru că, în sfârșit, cineva se oferea să-mi dea o mână de ajutor.

Diane mi-a întins niște șervețele să-mi șterg lacrimile și nasul.

— Mulțumesc, i-am spus, uitându-mă direct în ochii ei, ca să înțeleagă că-i mulțumeam pentru tot, nu doar pentru șervețele.

Mi-a dat mănușile ei. A scos dintr-un buzunar o altă pereche de mănuși, tot din piele, dar mai subțiri, adăugând:

— Mănușile pentru condus.

Apoi mi-a întins geaca ei. Nu am vrut s-o iau, așa că m-a certat în glumă:

— Eu am pe mine mai multe rânduri de haine termoizolante, tu nu ai așa ceva. Pune-ți geaca pe tine și să nu mai aud o vorbă!

Așa am făcut, iar apoi am luat-o la vale. Ea mergea în fața mea și îmi spunea ce și cum să fac. M-a învățat și cum să încetinesc sau să mă opresc. Ne-a luat cam o oră să coborâm, distanță care, în mod normal, putea fi parcursă în zece minute. Dar, deși eram moarte de oboseală când am ajuns la cabană, ne-am amuzat teribil.

I-am zărit pe prietenul meu și pe amicii lui, stând la rând la telescaun. Ne-a făcut cu mâna.

— Haideți cu noi! ne-a strigat.

Ne-am uitat una la cealaltă și am început să râdem, dând din cap în semn de refuz. Ne-am dat jos schiurile și ne-am așezat lângă cabană, uitându-ne la cei care schiau. Am încercat să găsesc o modalitate de a-i mulțumi, dar nu știam ce aș fi putut spune sau face pentru cineva ca ea, care părea să aibă tot ce-și dorea.

Până la urmă, ea a fost cea care a spus:

— Îți mulțumesc mult!

Am izbucnit în râs.

— Eu ar trebui să-ți mulțumesc, pentru că m-ai salvat de la îngheț!

— Știi, familia mea are totul de-a gata: haine, cursuri în particular, vacanțe. S-a uitat la mine: Nu te supăra pe mine, dar mă bucur că ai rămas blocată pe munte azi. E bine să întâlnești pe cineva care știe să înfrunte un obstacol și care nu așteaptă ca totul să-i fie servit pe tavă.

În acel moment, am știut sigur că aveam ce să învățăm una de la cealaltă, că ne puteam ajuta reciproc, că vom fi împreună la bine și la rău și că vom rămâne prietene pe viață.

Toate astea s-au