Kara Golge (Umbra Neagra)

De Ovidiu Barsan

Intr-o lume din ce in ce mai grabita, incercam sa gasim modele in povestile altor neamuri, uitand istoria oamenilor care ne-au precedat si datorita carora suntem ce suntem, cu bune, cu rele.

Istoria retine doar unele date, numele unor locuri si pe ale unor conducatori. Din pacate, nu retine numele oamenilor care le-au facut posibile, tumultul, nazuintele, sacrificiile sau bucuriile lor.

De aceea, pentru unii dintre voi, acest volum poate reprezenta un roman de aventuri, pentru pasionatii de istorie poate reprezenta reconstituirea unor momente prea usor uitate, pentru altii ar putea fi doza de romantism necesara in tumultul acestor timpuri, altii vor retrai povesti de iubire uitate intr-un colt de suflet, insa pentru toti poate reprezenta povestea celei de-a doua sanse pe care destinul ne-o acorda.

Indarjire, indoiala, crez, pasiune, lupta, toate, intr-o poveste din alte vremuri, dar atat de simpla datorita oamenilor care au faurit-o. O poveste pentru toate varstele, o poveste despre destin si despre cum se faureste acesta, chiar daca sortii iti sunt potrivnici.

Pentru mine, aventura scrierii acestor randuri a cunoscut, timp de sapte ani, momente de renuntare si indarjire de a da viata pasiunii pentru istorie, dar nu in ultimul rand m-a ajutat sa dau sens unei a doua sanse, de a ma reinventa.

Autorul,
Ovidiu Barsan

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 12 mai 2022
• ISBN: 9786060714651

Previzualizare carte

Ovidiu Bârsan

Kara Gölge

logotip1

Copyright

Kara Gölge

COPYRIGHT 2021 Ovidiu Bârsan

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-465-1

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii KARA GÖLGE, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Kara Gölge

Copyright

1.

Gerul se-nmuiase și afară începu să fulguiască ușor. Caii începură să mărească ritmul trapului, bucurându-se și ei de prima ninsoare. În curând avea să se-ntunece și încercau să ajungă la stâna părăsită de pe malul Siretului pentru a înnopta. Cineva chiuise și deodată toți ridicară capetele. Ca la un semn, toți au dat pinteni cailor și steagul pornise în galop către pâlcul de salcâmi după care se afla locul de popas.

—Dumitre, Simioane! Luați trei oameni, tăiați doi salcâmi și faceți focul! Ieremia, tu cu oamenii tăi stați primii de strajă! Ghiță, ești al doilea! La ceasurile trei ale nopții plecăm! Dați grăunțe cailor și apă din Siret! Nu uitați, fântâna e otrăvită!

Ordinele sunară scurt, familiar, blând chiar! Nimeni nu comentă și începură să ducă sarcinile la îndeplinire. Cineva începu să fluiere, altul începu să facă glume și deodată zumzetul glasurilor umplu poienița. Deșeuaseră caii, puseră sacii cu grăunțe în capul lor, începură să facă focul și să desfacă sacii cu merinde. Câte-o ploscă cu vin începu să meargă din mână în mână. Ușor, ușor, tensiunea adunată în ultima săptămână începea să dispară. Unii au căzut într-o tăcere adâncă, unii s-au întins lângă focuri și au ațipit repede, alții plângeau ușor, iar alții să-și oblojească rănile și să-și curețe săbiile și pumnalele. Doar Bogdan fluiera ușor.

Olea, cazacul, se ridică și începu să meargă printre oameni, bătându-i ușor pe umeri, dându-le să bea din plosca de rachiu și să-i întrebe din priviri cum se simt. Vedea bucuria mută a victoriei, durere după camarazii căzuți și oboseală adunată după ultimele trei săptămâni. Era primul lor moment de odihnă adevărată. Din două sute de oameni, în poieniță mai erau 60.

Când ajunse lângă Nicu, îi făcu semn să-l urmeze.

—Hai să-l trezim pe căpitan! Mâine dimineață ajungem în tabără la Vaslui și măcar cât îi dă sama lu’ Vodă și lu’ tac-su să poată sta pe picioare. De data asta, cel puțin nu-și mai bate Vodă joc de el!

Îl ridicară de pe blana de urs. Tânărul căpitan înjura vârtos și încerca să-l lovească pe cazac cu pumnul. Acesta pară și-i dădu două palme. El avu un moment de luciditate și se lăsă pe mâna lui Olea și a lui Nicu. Aceștia îi desfăcură tunica, zalele și cămașa. Aerul rece al nopții îl învioră. Olea îi dădu fulgerător doi pumni în stomac, provocându-i căpitanului o vărsătură convulsivă. Nicu-l spălă pe față și-i dădu să bea apă rece. Acesta refuză, însă Nicu insistă. Acest lucru provocă o nouă serie de vărsături. Îl mai lăsară un pic, îl spălară pe față cu apă rece și-l lăsară în fața focului. Frigul nopții de ianuarie îl dezmorți, se ridică și făcu semn să-i fie aduse hainele. Se îmbrăcă și, clătinându-se, începu să meargă printre oamenii săi. Ceru vin și nu i se dădu. De altfel, acesta era singurul ordin pe care ei nu-l ascultau. Dacă făceau asta, aveau de-a face cu pumnul lui Olea și cu mânia spătarului ăl bătrân. Îl iubeau, l-ar fi urmat orbește oriunde, dar când venea vorba de băutură, nu-i dădeau, iar dacă acesta își ieșea din minți și Olea nu era prin apropiere, fugeau de rupeau pământul cu tot cu băutură. Nu era bine să te pui cu el... a fost... era mândria oștii lui Ștefan, dar...

—Căpitane!

Acesta se răsuci ușor și se îndreptă către Nicu:

—De ce? De ce? lăsă capul în jos și mai întrebă o dată. Așa făcea de fiecare dată când începea să se trezească din mahmureală.

—Ia niște pastramă de berbec să-ți stingă focul din stomac. Bea și ceaiul făcut de Olea și o să te simți mai bine. Mâine suntem în tabără la Vaslui și va trebui să dai samă spătarului și lu’ Vodă!

—Mda! Șchiopu și Piticu! Mi se rupe...

—I-am promis coanei Stanca și că de data asta te duc treaz în fața lu’ Vodă și așa o să facem!

Luă o gură din ceaiul de tei și se uită în jur:

— Mulțumesc, băieți!

Ca la un semn, toți se ridicară și strigară „Ura". Acesta era ritualul lor prin care încheiau o campanie. Se așezară în jurul focurilor, iar tânărul căpitan începu din nou să meargă printre ei și să le vorbească. Era urmat de Olea, care avea grijă ca în fața ochilor căpitanului să nu apară nici-un clondir. Când acesta mai vedea câte unul, strângea din dinți și ofta. Inspectă caii, garda și se duse pe blana de urs. Se întoarse cu fața la foc și rămase nemișcat privind în gol. În jur se făcu liniște. Cei care nu dormeau respectau tristețea căpitanului. Era tristețea tuturor. Sufereau alături de el pentru cei căzuți, pentru ororile trăite, pentru cei dragi aflați departe.

Odihna era întreruptă de strigătul aspru al căpitanului. Acesta stătea în șa în mână cu un clondir. Olea sări ca ars și dădu să sară la el:

—Stai cuminte, cazacule! Am luat o gură de rachiu să mă-ncălzesc! Nu m-am îmbătat, deși... Într-un sfert de ceas să fiți cu toții încălecați!

Oamenii-și strânseră desagii, pregătiră caii și se-ncolonară câte doi. Steagul luă drumul Vasluiului. Pământul înghețat și stratul subțire de zăpadă depus în ultimele două zile nu reușiră să acopere urmele lăsate de marea armată a osmanlâilor. La răsărit ajunseră între dealurile unde avusese loc marea bătălie. Câmpul încă era plin de cadavre. Imaginile apocaliptice iuțiră trapul cailor. Când trecură de a doua strajă, aceștia sunară din corn, anunțând sosirea lor. Olea ieși din rând și inspectă din priviri coloana de călăreți. Galopa în frunte alături de căpitan.

—Dacă nu-mi dai o gură de vin, pun să-ți sfâșie pielea de pe tine!

—Căpitane! I-am promis ceva coanei Stanca și mai rău decât blestemele sale nu poate fi nimic!

—Înțelegi că nu pot da ochii cu Piticu fără să fiu tentat să-l ridic în sabie!

Amenințarea făcută cu vocea joasă și gravă fusese auzită de toată coloana. Unii zâmbiră, însă toți se făcură că nu au auzit-o. Era de notorietate răceala dintre cei doi. Însă nimeni nu înțelegea de ce Vodă-i tolera ieșirile. Nu era vorba de vitejia lui și de îndemânarea în folosirea armelor, nici de loialitatea și de serviciile aduse de familia sa lui Vodă, acestea nu făceau două parale în fața furiei acestuia. Cu toate acestea, îl tolera, în schimb, îl pedepsea și îl umilea teribil. De altfel, doar o mână de oameni știau adevărul, însă nu era han sau tavernă din Moldova unde să nu se născocească povești pe seama relației dintre Ștefan Vodă și căpitanul Andrei. Olea îi întinse plosca de vin. Andrei bău două guri de vin. Înapoie plosca cazacului și făcu semn oamenilor săi să se oprească. Se întoarse și începu să călărească de-a lungul coloanei.

—Știu că în ultima lună nu v-ați odihnit! Ați luptat ca niște lei și fiecare dintre noi a pierdut pe cineva! Arătați jalnic... dar așa sunt învingătorii de la Vaslui... Hai să arătăm tuturor cum sunt cei mai buni oșteni ai Moldovei! Drepți, mândri și veseli! Bogdane, cântă!

Acesta nu mai așteptă încă un semn și începu să fredoneze un cântec deocheat. Toți preluară refrenul și începură să cânte din tot sufletul. Se descărcau de tensiunea acumulată în ultima vreme.

Au intrat în imensa tabără, călărind pe lângă corturi, căruțe și printre rândurile de răzeși și oșteni care se trezeau și plecau către îndeplinirea datoriilor. Ușor, oamenii îi recunoscură și zvonul sosirii în tabără a căpitanului și a oamenilor săi se răspândi ca fulgerul. Bucuria lor era molipsitoare, iar notorietatea căpitanului făcu ca această stare să fie transmisă întregii tabere. La urma urmei, câștigaseră o bătălie care avea să facă valuri de-a lungul lumii și de-a lungul timpului. În întâmpinarea steagului sosiră trei călăreți.

—Salut, frate! Îmi pare bine să te văd sănătos!

Tânărul spătar Mihai apăsă cuvântul „sănătos" și-i aruncă o privire scurtă lui Olea. Acesta aplecă ușor capul, dând de înțeles că totul e în ordine.

—Noroc! răspunse scurt Andrei la salutul fratelui mai mare. Te-a trimis Piticu’ să vezi dacă mă țin în șa și să nu-l fac de rușine în fața sfatului?

—Într-o zi ai să plătești pentru porecla dată lui Vodă. Și nu vei plăti doar tu! Așa că termină! Ce-a fost nu mai poți îndrepta!

—Mult vă mai place să lingeți orgoliul piticaniei!

—După întâlnirea cu Vodă, ne așteaptă tata în cort la el! Mai discutăm de lins acolo! Vezi că mama ne așteaptă peste trei zile acasă. Stăpânește-te până atunci. Nici ea nu mai are răbdare cu tine.

—Ea și surorile noastre sunt singurele persoane de pe fața pământului cărora le dau socoteală!

Tăcură amândoi și înaintară către tabăra lui Vodă. Călăreau alături, iar oamenii îi priveau cu mândrie. Erau printre cei mai buni oșteni ai țării, ca, de altfel, toți cei din neamul lor.

Iscusiți în mânuirea oamenilor, curajoși până la nebunie, iubiți de oștenii lor și respectați peste tot unde se duceau. Istețimea lor îi făcu să iasă din numeroase încercări dificile. Știau să vorbească mai multe graiuri, de aceea Vodă-i trimitea în misiuni mai mult sau mai puțin știute. Toate frumusețile Moldovei ar fi făcut orice să fie la dreapta celor doi. Acestea și privirea mândră erau asemănările dintre cei doi frați. Viața i-a dus pe cei doi pe drumuri diferite. Unul era vedeta curții de la Suceava și în grațiile lui Vodă, ajungând spătar la o vârstă la care unii nici măcar în vis nu îndrăzneau să gândească și că e posibil, celălalt era paria curții de la Suceava și bătaia de joc preferată a lui Ștefan, doar notorietatea tatălui și a fratelui salvându-i titlul de căpitan.

Intrară în tabăra lui Vodă. Acesta ieși în fața imensului cort însoțit de membrii Sfatului Țării. În spatele lui venea șchiopătând tatăl celor doi. Scoase un oftat ușor la vederea lor. Era mândru și negru de supărare, în același timp. Vodă era în toane bune, așa că azi nu credea că Andrei îl va supăra foarte tare. Oamenii așteptau semnul căpitanului. Cântecul porcos îl făcu pe Vodă să scape un zâmbet. Căpitanul se ridică în șa, toți tăcură, iar steagul descălecă dintr-o singură mișcare. Rămaseră în picioare și strigară:

—Trăiască Moldova!

Pe fața lui Ștefan trecu o umbră ușoară, nu îngenuncheară și nu-i strigară numele. Dar țara era mai presus de el. Era sigur că în spatele său unii membri ai sfatului zâmbeau ușor. Era în momentul maxim al puterii sale, clipa în care și cei mai mari uneltitori trebuiau să se încline, iar un căpitan nebun îi amintea de faptul că doar un lucru e veșnic. L-ar fi tras în țeapă de mii de ori, dar întotdeauna conștiința sa îl oprise. De fapt, căpitanul este ceea ce e datorită lui.

—Bine ați venit! Suntem bucuroși să vă avem printre noi! Chiar dacă sunteți mai puțini decât speram! Sunteți ultimii oșteni pe care-i mai așteptam în tabără! Mâine are loc pomenirea celor căzuți, iar poimâine are loc împărțirea prăzii. Înainte de a primi noi sarcini, aveți liber o lună să vă vedeți rudele și să sărbătoriți victoria! Căpitane, am uitat ultima dată când te-am văzut fără să-ți simțim minunatul parfum de fructe!

Nu putu să se abțină. Andrei strânse puternic garda spadei, iar din spate, Olea-i puse mâna pe manta.

—Te așteptăm să spui întregului sfat faptele din ultimele zile! Dă liber oamenilor și urmează-ne!

—Vodă! (Era singurul moldovean care-i spunea așa.) Înainte să apar în fața tuturor, aș dori să mă schimb și să mă bărbieresc! Dă-mi un ceas!

Toți tăcură surprinși. Nu datorită apelativului, cât datorită tonului calm și dorinței neașteptate. Nimeni nu mai văzuse obrazul căpitanului de mai bine de un an, iar preocuparea pentru înfățișarea sa era amintire. Vodă se uită către bătrânul spătar Coman și către fiii acestuia:

—O minune nu vine niciodată singură! Ai permisiunea noastră! Te așteptăm într-un ceas!

Dădu drumul oamenilor. Îl luă cu el doar pe Olea. Drumul până la cort îl făcură în tăcere. Andrei știa că nu toate veștile aveau să fie bune. Îl văzuse pe cumnatul său căzând străpuns de trei săbii.

—Băftosule! Luminosule! strigă Marcu țiganu’.

—Salut, cioară! Te-ai scos și de data asta, tot la corturi te-ai tupilat, îi răspunse zâmbind căpitanul.

—Gata cu „politețurile"! strigă spătarul cel bătrân. Marcule, adu apă caldă, gustări și o carafă de vin.

—Olea, adu-mi tunica verde, blana de samur și tot ce crezi că trebuie să-i luăm fața Piticului.

—Andrei, a trecut destul timp și a cam sosit timpul să-ți revii, zise spătarul Coman.

—Care sunt veștile? Pe Radu l-am văzut căzând! Mi-e milă de Sofia și de Radu cel mic!

—Sora voastră e la fel de puternică precum voi, nu-i va fi ușor, dar suntem alături de ea cu toții. Asta nu e singura veste tristă: cuscrul nostru s-a dus și el, ginerele lui Nicu a pierdut un ochi, iar Macarie și Iugăr din vale s-au dus și ei. Vărul vostru Rareș are o tăietură urâtă la piept, dar va scăpa.

Marcu țiganu’ și Nicu intrară cu apa și gustările.

—Cum e, Nicule?

—E bine! O să fie fii-mea supărată, dar îi va trece când îl va vedea în putere și când va auzi ce grozăvii au fost aici.

—Să închinăm o cupă pentru cei duși, spuse spătarul Mihai.

Olea se apucă să toarne, iar când ajunse în dreptul lui Andrei se uită ușor la spătarul cel bătrân. Acesta încuviință ușor.

—Stai cuminte, Olea! Nu azi mă răfuiesc cu Piticu!

—Andrei! tună vocea groasă a spătarului Coman.

Intrarea celor trei Coman produse rumoare. Spătarii erau în ținuta de luptă: cizme înalte, cămașă de zale și tunică de piele. Dar căpitanul proaspăt bărbierit, cu pletele strânse la spate, în tunica verde și cu blana de samur aruncată pe un umăr era de nerecunoscut.

—Căpitane, începi să fii din ce în ce mai surprinzător! zise Vodă.

—Am vrut să pun câteva lucruri la punct, răspunse acesta scurt.

Vodă zâmbi ușor, e clar, căpitanul a vrut să arate unor „binevoitori că nu este la mila nimănui. Doar Vodă, familia lor și încă vreo câțiva sfetnici știau că Andrei era unul dintre cei mai bogați oameni din Moldova, dar nu-și amintea ca acesta să fi etalat bogăția în vreo ocazie. Se pare că tânărul căpitan avea să-i mai pregătească surprize. „Interesant!, gândi acesta.

—Căpitane, înainte de a da glas deciziilor pe care le-am luat, te rog să ne povestești isprăvile tale pentru a avea un tablou complet al bătăliei. Unele fapte au ajuns deja la urechile noastre, dar ne face plăcere să le mai auzim încă o dată!

—După cum știți, la apa secată a Șușiței, oastea păgânilor a urcat spre Vaslui prin vadul Cosmeștilor. Însă un corp de 10.000 de oameni a urcat în sus spre Roman, pe malul stâng al Siretului, cu scopul de a jefui, asedia Romanul și de a bloca posibile căi de retragere. În cazul că lucrurile luau o altă întorsătură, puteau trimite după ajutoare, în plus, dacă primeau vești, puteau cădea în flancul sau în spatele nostru. Știam că acei 10.000 sunt mai periculoși decât oastea mare, de aceea nu m-am supărat când m-ai trimis lângă postelnicul Staicu.

Vodă mustăci ușor.

—Trei sute de oameni ai mei și 1.500 de călăreți ai postelnicului erau suficienți. Cred că eram într-o situație numerică mai bună decât aici. În caz de ceva, mai erau gărzile de la Roman, Suceava, iar răzeșii bătrâni, dar în putere puteau să manevreze un arc și puteam să-i mobilizăm. Cu oamenii mei i-am așteptat pe păgâni la vărsarea Trotușului în Siret. Au crezut că au în față un corp mai însemnat, așa că s-au pregătit de înnoptat și de pregătit bătălia de a doua zi. Noaptea le-am dat planurile peste cap și am făcut o incursiune în tabăra lor. Mare panică a fost! Cred că în noaptea aceea am tăiat pe puțin 1.000 dintre ei. Dimineața, când au văzut că în fața lor nu era nimeni, habar nu aveau ce să facă. Însă, deși au fost surprinși, sunt oșteni iscusiți, așa că s-au organizat repede. Au trimis în spate o ștafetă cu vești către oastea cea mare. În față au trimis vreo două sute de călăreți pentru a vedea unde suntem, iar vreo 1.500 de oameni au luat calea Oituzului. Probabil primiseră sarcina de a bloca trecătoarea.

—Da, au fost nimiciți! Prietenii noștri secui au lăsat, la rândul lor, vreo 700 de oameni să mențină deschis pasul. Aceștia, împreună cu parte dintre răzeșii veterani din partea locului, le-au făcut o surpriză „plăcută". Nu știau că vin la mine acasă, glumi Vodă.

—Dispărută a fost și ștafeta pe care au trimis-o către corpul principal. În spatele lor aveam pregătită o surpriză. Prietenul nostru, căpitanul Ion din oastea munteană, a decis să nu asculte de Laiotă și a răspuns unor vechi prieteni.

—Mda! Va trebui să rezolvăm și problema trădătorului! Oricum, căpitane, mulțumește-i cum se cuvine prietenului nostru!

—Toate aceste pregătiri i-au făcut pe turci să piardă o zi, timp suficient să-l anunț pe postelnic să se pregătească de luptă la vărsarea Bistriței în Siret, înainte de Bacău. Totodată, i-am trimis vorbă căpitanului Ion să intre în luptă cu cele trei sute de oameni ai săi doar în preajma Bacăului, când își va da singur seama că trebuie să intervină. Cele două sute de achingii au mers prudent către Bacău vreme de vreun ceas, timp în care și-au dat seama că nu găsesc nicio urmă. Când am văzut că se întorc către tabăra lor, am avut grijă să mă arăt pe malul celălalt al Siretului. Vrând să răzbune noaptea care trecuse, au trimis după mine o parte dintre oameni, restul pregătindu-se să urmeze planul inițial. Atunci am crezut că nu-i voi păcăli, dar am cerut oamenilor mei ca acei trei mii de dușmani care veneau după noi să creadă că au de-a face cu cel puțin tot atâția vrăjmași. A fost mare vânzoleală la vadul Adjudului. Timp de două ore, numai eu am rupt două arcuri. Când a văzut că nu e de joacă, comandantul lor a decis să trimită întregul corp peste Siret. Era ce doream, puteam lupta pe terenul meu: în dreapta, Siretul, în stânga, malul înalt și împădurit al apei, așa că nu puteam fi împresurat. Mi-am așezat oamenii în trei rânduri, astfel încât să pot schimba liniile și să am mereu oameni odihniți. Măcel mare a fost, cred că aici le-am mai pricinuit pierderi de vreo 2.000-3.000 de oameni. Luptam deja cu ei de trei zile, așa că la căderea întunericului am intrat rapid în pădure, lăsându-i „cu ochii în soare". Deja erau dezorientați și cred că s-au prins că le-am întins o capcană. Așa că s-au întors la vadul Adjudului și au întins tabăra, așteptând să se întoarcă ștafeta. Au mai stat acolo o zi așteptând. Văzând că nu primesc vești, au mai trimis un mesager și au pornit spre Bacău. Când am văzut asta, am început iar harțul, de data asta mai ușor, făcându-i să creadă că forța noastră s-a diminuat. A început și o lapoviță măruntă, ceea ce a făcut ca înaintarea lor să fie mai grea. Nu doreau să lase în urmă carele cu provizii, mai ales după ce văzuseră că totul e pârjolit în calea lor. Când au ajuns în Bacău, erau cam 4.500 de oameni obosiți și fără chef de luptă. Deja 3 la 1 era un raport de forțe echitabil. Oamenii mei plus o jumătate din oamenii postelnicului i-am așezat pe două linii, astfel încât să vadă că nu suntem numeroși, că am rămas puțini, iar jumătate i-am ascuns în pădurea de pe coasta Bacăului, cu ordinul de a ataca doar la un ceas de la începutul luptei. Dorind să termine odată toată tevatura și văzând că lucrurile se îngroașă, comandantul lor a purtat bătălia ca la carte. Și-a așezat oamenii pe trei linii și a atacat. Oamenii postelnicului erau odihniți, iar ai mei de-abia își intrau în mână, așa că prima linie am spart-o ușor. Când au atacat cu a doua linie, au ieșit călăreții noștri dintr-o parte. Au fost șocați. Atunci a atacat și căpitanul Ion. În două ceasuri erau spulberați. L-am lăsat pe postelnic și pe prietenul nostru muntean să termine treburile acolo. Eu cu oamenii mei doar am schimbat caii cu alții mai odihniți și am luat la galop dealurile Zeletinului, ca să nu pierdem marea petrecere.

—Da, și ai ajuns la timpul potrivit, frate, zise spătarul Mihai.

—Nu știu ce-a fost în capul vostru când ați făcut planul, spuse Andrei.

Vodă încruntă ușor din sprânceană, iar o parte din boieri amuțiră. Pur și simplu, nebunul de căpitan îi spunea lui Vodă că a făcut o strategie greșită. Spusele sale sunau și ca reproș că fusese dat deoparte în momentul realizării planurilor de luptă, toată lumea știindu-i știința în acest domeniu. Vodă îi datora cel puțin succesul a două acțiuni militare: incursiunea în secuime, când l-a prins pe Vodă Aron, și campania din Țara Muntenească, atunci când a terminat cu vărul Radu.

—Când am ajuns sus pe culme, continuă Andrei, am văzut că linia ceda și soarta bătăliei se putea schimba. Atacul plănuit din coastă putea să eșueze, vârful atacului putea fi prins în clește pentru că atacul păgânilor nu mai avea opreliște. Am tras toate săgețile pe care le aveam. Asta a făcut ca atacul asupra liniilor aliaților noștri să se liniștească, dând lu’ frate-miu un moment de răgaz. Atacul nostru a venit ca trăsnetul, a semănat degringolada și a făcut ca linia de atac a satrapilor să se întoarcă spre mine. Atacul central planificat și lansat la juma’ de ceas după incursiunea noastră a creat panică și s-a văzut repede că soarta bătăliei era pecetluită. Când măcelul era în toi, mi-am retras oamenii să se odihnească. Linia turcilor se retrăgea, așa că am luat o pauză cam de un ceas. Ne-am pregătit armele, am luat o dușcă printre răniți și cei căzuți. Fiecare și-a mai luat un cal de-al celor duși și am pornit în urmărirea rămășițelor oștii otomane. Am hotărât că nu ne interesează jaful, cum i-a interesat mai mult pe alții...

Aluzia fusese aruncată voit, pentru că unii s-au ocupat de jefuirea celor căzuți, în loc să dea lovitura fatală trupelor turcești.

—Mda, zise Vodă, despre asta o să mai discutăm la Suceava. Puteam produce un deranj și mai mare turcului. Dar, din păcate, vornicul Sas, cel care avea sarcina urmăririi lor în caz de victorie, a căzut și anumite planuri nu au fost duse la îndeplinire.

—Oricum, știam că trebuie să ajungem să creăm panică în tabăra de bază de la Râmnic, să nu-i lăsam să se reorganizeze. Pe drum a trebuit să tai și câțiva răzeși dintr-un steag prea încălziți de luptă. Au crezut că suntem fugari și s-au dat la noi. I-am lămurit înainte să fie prea rău pentru ei. Oricum, i-am luat cu noi, ne împuținaserăm și aveam nevoie de ajutor. Când am ajuns acolo, ajunseseră și Soliman, și Mihailoglu, care încercau să organizeze apărarea pentru a aștepta fugarii și cine știe!? I-am pus pe răzeși să atace scurt, să se retragă rapid și să facă acest lucru peste tot în jurul taberei. Asta nu i-a ajutat deloc să se așeze cum trebuie. Cu oamenii mei am făcut ce-a făcut și Țepeș. Ne-am aruncat în tabăra lor și am traversat-o ca un fulger, semănând foc și moarte. După ce-am traversat-o o dată, am făcut cale întoarsă. Atunci am reușit să pun ochii pe carele cu odoare. Acestea se pregăteau să ia drumul Giurgiului. În panica creată, am reușit să le rup de baza lor. Răniții și jumătate dintre răzeși sub comanda lu’ Lamă i-am trimis cu carele la Borzești, să aștepte acolo ordine de la tine.

Familiaritatea adresării nu-i conveni lui Vodă, dar povestea căpitanului era pe atât de necrezută, pe cât era de fascinantă. Deși părea a fi laudă de sine, un căpitan un pic dement și îndrăzneț a făcut ca bătălia să aibă un final surprinzător, iar ce a făcut ulterior avea consecințe pe care la momentul acela nu le știa nimeni. O parte din fapte le știa, altă parte le intuia. Într-un fel, îl lăsa pe căpitan să se reabiliteze. Până la un punct merita asta. Pe de altă parte, dorea să arate celorlalți boieri ce aștepta de la ei în luptă: sacrificiu, îndrăzneală, inițiativă în slujba victoriei.

—La două zile după bătălie, l-am trimis pe Niță cu cinci oameni să pândească Târgoviștea. Împreună cu oamenii mei și cu răzeșii am decis să facem un pic de deranj în Brăila. Răzeșii și cu o parte din ai mei i-am pus să facă harț în jurul Brăilei. Asta a făcut ca garnizoana Brăilei să iasă din cetate, porțile erau deschise, pentru că încă soseau fugari. A fost ușor să intrăm în Brăila, am apelat la prietenii noștri...

În sală, unii au mustăcit, dată fiind slăbiciunea lui Vodă pentru o anumită persoană de acolo.

—Am decis să punem foc pe ambele maluri ale Dunării. L-am trimis pe Stan cu 20 de oameni pe malul celălalt și la semnalul lui să aducem judecata de apoi printre fugari. După treaba asta trebuia să ajungă în tabără?

—A ajuns, dar starea lui încă nu e cea mai bună. Va scăpa. E singurul rănit dintre oamenii tăi, jumătate am înțeles că au luat drumul Chiliei, conform unor ordine date.

Un oftat ușor scăpă din pieptul căpitanului, după care continuă:

—Am ieșit cu bine din hora pe care-am deschis-o, i-am trimis înapoi pe răzeșii rămași, iar eu cu oamenii mei am luat calea Giurgiului. Am decis să nu-i mai atacăm pe nenorociții speriați care fugeau, ci să încercăm să vedem „oaspeți" mai de seamă pe care să-i cercetăm. Am făcut un popas la Mănăstirea Cernica, iar starețul ne-a zis că ar fi bine să cercetăm și niște boieri valahi. Așa am ajuns și la Albeșteanu. Zicând asta, s-a uitat scurt la tatăl său și apoi direct în ochii lui Vodă.După sfat, doresc să rămânem între patru ochi și aruncă în jur o privire mândră. Gestul nu scăpă curtenilor, iar Vodă îl lăsă să-și savureze gloria. La urma urmei, el a fost unul dintre primii care au început luptele și în mod sigur ultimul care le-a încheiat.

—Întrevederea îți va fi acordată, căpitane. Eforturile tale și ale oamenilor tăi, precum și ale celorlalți viteji ai noștri, le vom răsplăti peste 40 de zile la Suceava. Atunci vom ține praznic în cinstea celor căzuți și sfat pentru viitorul acțiunilor noastre. Am câștigat o bătălie, dar nu războiul. Mâine dorim să vedem oastea biruitoare și să o răsplătim. Pentru prietenii noștri poloni, lituanieni și secui a pregătit spătarul Mihai ce trebuie.

Fratele căpitanului înclină ușor din cap.

—Pentru oamenii noștri, plata va fi împărțită astfel: 20 la sută din pradă va fi împărțită oștenilor, 20 la sută va fi împărțită familiilor celor dispăruți sau răniți grav, 10 părți vor fi împărțite către voi, iar ultima jumătate va urma drumul vistieriei. Cu aceasta, vom încerca să ajutăm satele distruse și să întocmim oaste pentru încercările care vor veni. Întrebări?

—Măria Ta, până acum aveam 10 părți și noi, și oastea?

—Ce-i, Nedeo, ridică tonul Vodă, nu te bucuri că ai scăpat cu viață? Asta ar trebui să conteze mai mult acum. Nu a fost o bătălie obișnuită. La sfârșitul ei puteam să nu mai avem nimic sau, mă rog, unii dintre voi oricum nu ați fi pierdut nimic. Noii stăpâni ar fi avut nevoie de slugi, tună Mușat. Eu v-am luat părtași la o domnie pentru țară și pentru viitorul ei. Ați uitat deja că averile voastre aproape s-au dublat. Știu că printre voi mai sunt care gândesc ca Nedea, el cel puțin a avut curajul să o spună!

Acesta se micșoră dintr-odată și-l trecură fiori pe șira spinării. Știa cum era cu furia lui Vodă. Era stupid să scape din acea încleștare fantastică și să cadă victimă mâniei lui Ștefan.

—Însă nu uitați că păgânii nu vor lăsa lucrurile așa și ne vor lovi din nou și mai puternic. Și atunci vom avea din nou nevoie de curajul oștii mari. Cum crezi că ar veni? Ei au mai puțin de pierdut decât unii dintre voi și, cu toate astea, vin plini de curaj și de dorința de neatârnare, de aceea cred că de data asta ce le ofer e puțin pe lângă sacrificiul pe care-l cer. Vornicul Tamaș și postelnicul Crudu au dispozițiile prin care să înfăptuiască această treabă. Să închinăm un pahar pentru victorie și cei dispăruți.

În timp ce copiii de casă împărțeau cupele cu vin, Vodă continuă:

—Poimâine, toată lumea va merge către căminul său, ducând vestea biruinței și îmbărbătând pe cei care au suferit pierderi. Vă aștept la Suceava, la sorocul amintit, să spună fiecare cum crede că vom trece peste următoarea perioadă.

Cineva strigă „Trăiască Ștefan Vodă", ceilalți preluară urarea, iar cupele se goliră cu repeziciune. Peste jumătate de ceas, în cort rămăseseră Vodă, spătarul cel bătrân, fiii săi, Vlaicu, unchiul lui Vodă și părintele Antioh, sfetnicul lui Vodă. Copiii de casă mai umplură încă o dată cupele.

—Te ascult, căpitane! zise Vodă.

Acesta scoase dintr-un buzunar ascuns al mantalei un teanc de hârtii și i le întinse.

—Bănuiesc că le-ai citit, căpitane, și totodată ce conțin e destul de grav dacă nu ai pomenit de față cu toți. Îți mulțumesc!

Spătarul cel bătrân tresări. Se aștepta la multe, dar la tonul sincer cu care au fost rostite, nu. Îi veni inima la loc și speranța că relația dintre fiul său și Vodă va reveni la o anumită normalitate îi încălzi sufletul.

—Le vom citi și le vom desface firul acestor știri la Suceava, așa cum am stabilit. Până atunci sunteți liberi. Consolați-o pe coana Stanca pentru pierderi, îmbrățișați-i pe cei dragi și odihniți-vă. Pentru toți am sarcini importante.

Mai ciocniră o cupă și părăsiră cortul.

**********************************

În acea dimineață a anunțat că dorește să ia prânzul cu sultana-mamă. Trecură zece zile de când a primit teribila veste. Zece zile în care a avut o cumplită criză a bolii de stomac care-l macină din când în când, zece zile în care nu-l văzură decât medicul personal și Ilhan, eunucul personal. În zadar încercară marele vizir și sultana-mamă să comunice cu el sau să-l vadă.

Primi vestea în tabăra de pregătire a tinerilor ieniceri din marginea Constantinopolului. Îi plăcea enorm să se afle în acest loc. Îi amintea de clipele frumoase pe care le-a petrecut și el aici, clipe când scăpa de cicălelile dascălilor din harem, clipe când visele lui de mărire prindeau contur. În zilele când era aici se simțea din nou tânăr, lăsa pentru moment grijile imperiului, iar puterile îi reveneau. Savura exercițiile de dimineață ale acestor tineri, forfota, glumele sănătoase, uneori fără perdea ale acestora. Câteodată participa și el la exercițiile de instrucție, pentru a se menține în formă și pentru a nu-și pierde îndemânarea în folosirea armelor. Din când în când, purta discuții cu diverși tineri care se remarcau în unele momente.

A simțit că se întâmplă ceva, iar stomacul i s-a strâns instantaneu, în momentul în care l-a văzut pe marele vizir intrând în tabără alături de un spahiu, care se vedea că vine de la drum lung. Amândoi erau teribil de încruntați. Veștile primite le-a auzit ca pe un ecou îndepărtat. Un blestemat de valah părea să fi spulberat principala forță otomană aflată în Europa. Nu a știut când a ajuns la palat, dar de atunci a trecut prin clipe foarte grele. Încă un valah a reușit să-i dea o palmă. L-au sfidat sârbii, dar a abătut potopul asupra lor. L-a sfidat Skanderbeg albanezu’, dar a reușit sa-l izoleze în cuibul sau muntos și l-a zdrobit. Mai nou încearcă perșii, dar încă nu și-a pus mintea serios cu ei. Deocamdată îi ține în șah cu o mână de spahii, of... și iar ajungem la valahi. Ăștia sunt blestemul vieții sale. Iată, sunt mai bine de zece ani de când s-a băgat în această aventură, din care până acum a ieșit șifonat. Putea să se mulțumească la haraciul trimis de aceștia și să stea liniștit, pentru că de-acolo nu venea nicio amenințare. În plus, acolo era Dunărea, dar nu... vanitatea l-a făcut să stârnească acel cuib și cu ce preț... VALAH... cuvântul ăsta începea să-l enerveze teribil. Mai întâi a fost bătrânul Corvin. Acesta i-a arătat că Europa este pregătită să-l înfrunte și i-a arătat că-i trebuie mai mult timp și resurse. La Belgrad, oastea lui lupta deja de patru ani necontenit și oboseala și-a spus și ea cuvântul... apoi a fost cuprins de patima ochilor frumoși ai lui Radu... of... a vrut să-l scoată de sub influența sălbatică a fratelui său și i-a făcut acestuia din urmă cadoul pe care și-l dorea... stăpân în Țara Românească. A urmat o perioadă frumoasă... cu mici înțepături din partea sârbilor și albanezilor, dar cu belșug în restul imperiului, cu vistieria din ce în ce mai plină și cu o armată din ce în ce mai puternică. Plimbările și discuțiile lungi cu Radu întregeau acest tablou aproape idilic, în ciuda plângerilor venite din partea sultanei-mamă și a vorbelor cu subînțeles ale marelui vizir. Până când sălbăticia lui Vlad făcu să tremure toți Balcanii... niciun pâlc de oaste nu mai îndrăznea să plece în jaf... soldați încercați dădeau înapoi când auzeau de Valahia... bârfa făcu din el un supraom... mai puternic decât trimisul lui Allah pe Pământ. Povestea trebuia să înceteze, trebuia să pună lucrurile la punct. Incursiunea care a urmat se dovedi a fi cutremurătoare, punându-i la încercare curajul, priceperea de a conduce oastea și încrederea în sine... scăpă cu viață fără să simtă gustul victoriei. Culmea, lucrurile s-au calmat mai simplu decât se aștepta... pe crudul Vlad îl prinseră ungurii, care aveau și ei ceva pricini împotriva lui. Bucuros, îl puse pe Radu domn în locul fratelui său și urmă iar o perioadă de liniște, până apăru acel pitic aprig pe tronul Moldovei care-l îndepărtă pe Radu. Din nou orgoliul său suferi și iată că dorința de răzbunare împotriva valahului dădu greș... și cu ce preț... va trebui să termine o dată pentru totdeauna povestea asta cu munteni și moldoveni pentru a se ocupa de visul său – cucerirea Apusului. Sultana-mamă îl aștepta:

—Viteazule! Indiferent ce se întâmplă, nu poți lăsa atâtea zile treburile împărăției! Îl dojeni aceasta.

—Nu le-am lăsat nicio clipă și dacă boala de stomac nu mă lasă, asta nu înseamnă că nu m-am gândit și că nu am făcut planuri! Trebuie să mai ascult câteva sfaturi și hotărârile sunt luate!

—Mă bucur să aud asta! Cum te simți?

—Mai bine! Înainte de a convoca divanul pașalelor, doream să ascult părerea ta!

—O știi! Ți-am dat acest sfat și acum aproape 10 ani, așa cum l-am primit de la tatăl tău: vrei să termini cu valahii, atacă-i din trei părți!

Acesta căzu pe gânduri, iar restul prânzului îl luară în tăcere. La final, spre surprinderea sultanei-mamă, făcu următoarea invitație:

—Mâine vreau să iau cina cu Baiazid și cu Emine!

Trebuia să pună ordine și în familia sa.

Întâlnirea divanului a fost plină de tensiune, chipul tras al sultanului sporind-o. Discuțiile le deschise marele vizir, care relată pe scurt povestea campaniei din Moldova. Nimeni nu spuse nimic, deși era clar că în culise se creaseră tabere care să-și apere, consolideze sau să preia puterea. Așteptau doar un semn de la padișah. Acesta însă era stană de piatră, nimic nu răzbătea din atitudinea lui. Unul dintre momentele cele mai grele era apariția celor doi comandanți învinși. Soldați încercați, știau că-și riscă și capul. Era clar că din cauza trufiei și a orgoliilor făcuseră greșeli, însă purtaseră atâtea bătălii împreună cu padișahul încât știau că acesta aștepta de la toți oștenii săi, mai presus de orice, bărbăția. Dacă doreau să scape, trebuiau să se poarte ca atare. Întrebările au fost puține, iar răspunsurile au fost concise. Nimeni nu putea găsi cu adevărat explicațiile înfrângerii, greșelile organizatorice puteau duce la ceva pierderi mai mari, nicidecum la o înfrângere cu dimensiuni catastrofice. Elocvent pentru aceasta a fost raportul bătrânului pașă Gülen, comandantul școlii de ieniceri, „Tatăl ienicerilor", cum era supranumit. Practic, în urma bătăliei, jumătate din efectivul elitei armatei era spulberat. Cealaltă jumătate era împrăștiată prin diverse garnizoane din imperiu. Capacitatea de a lupta a acesteia era mult redusă, dat fiind că toți cei rămași în garnizoane erau în principal veterani care se apropiau de sfârșitul stagiului. Pe tinerii din școala de ieniceri încă nu te puteai baza. Trupele mai bune erau în zona Serbiei și Albaniei, unde acum era și mai mare nevoie de ei, pentru a înăbuși din fașă turbulențele declanșate de vestea marii înfrângeri. Mai rămânea un corp la granița cu Persia, unde era nevoie de aceștia pentru a-l pune la punct pe șahul acesteia. După aceste discuții, toată lumea aștepta verdictul asupra celor doi. Acesta, spre surprinderea tuturor, se lăsă amânat, pedeapsa primită până la noi dispoziții a fost închiderea lor în închisoarea palatului.

—Ați auzit cu toții ce s-a discutat și ce s-a întâmplat. În zilele următoare, fiecare dintre voi va primi porunci despre ce are de făcut. Venim peste o lună să vedem în ce stadiu sunt sarcinile primite și să discutăm planul de răzbunare. Mare vizir, mai rămâi!

Toți ieșiră cu spatele, făcând temenele adânci. Când nimeni nu mai rămăsese înăuntru, Mahomed se adresă acestuia:

—Până atunci, vreau o evaluare a tuturor comandanților! Este clar că trebuie să primenim conducerea oștirii, pentru a nu mai repeta unele greșeli. Trimite vorbă în Persia că vreau ca problema de acolo să se încheie într-un fel, în cel mai scurt timp. Las la libera ta alegere cum să se întâmple asta. Pregătește o solie către Marele Han, spune-i că vom avea în curând nevoie de el și, ca de obicei, să ne spună ce forțe are. Știu că are și el ceva polițe de plătit moldoveanului. Însă să nu facă nimic, chiar dacă avea ceva plănuit, fără acordul nostru. Nu în ultimul rând, vreau să știu cât mai repede care a fost și este reacția ambasadorilor și care este situația vistieriei.

Marele vizir ascultă atent, intuind o parte din planul padișahului, dar nu putuse să nu-și spună în gând că parcă Mahomed acum se trezise dintr-un somn lung și era gata de acțiune. În acest moment știa că sultanul său era la înălțimea așteptărilor lui Allah pe Pământ. Asupra valahilor avea să se abată cea mai mare urgie de până acum.

La ora cuvenită, sultana-mamă, favorita sa Emine și fiul său Baiazid îl așteptau. Intră în încăpere, iar toți se înclinară fără să spună un cuvânt. Urmă o tăcere apăsătoare. Sultana-mamă era copleșită de emoții și știa că nu ea trebuie să deschidă vorba. Trebuia să o facă Baiazid, ca moștenitor al tronului. Acesta însă nu-și iubea suficient tatăl, nu putea să treacă peste modul în care acesta se purtase cu mama sa, cu sora sa și chiar cu el. Nu petrecuseră foarte mult timp împreună, așa că nu erau foarte apropiați, iar tot ce a făcut până atunci fusese să se răzvrătească într-un fel sau altul față de tatăl său. Fusese chemat din Persia, o dată pentru că tatăl său dorea să-l aibă lângă el când avea să anunțe victoria din Moldova, dar și pentru că nu se ridicase la înălțimea așteptărilor acestuia în calitate de comandant al armatei detașate acolo. Fusese prieten mai mult cu vinul, ceea ce stârnise atât una dintre furtunile marelui sultan, cât și neînțelegeri cu comandantul adjunct și corpul ienicerilor. Cât despre Emine, trecuseră trei ani de când nu mai luaseră masa împreună și mai bine de un an de când nu o mai văzuse. Aceasta ridică ușor ochii și suspină ușor. Cearcănele, apărute în ultimul an ca urmare a zbuciumului sufletesc, mascate de cremele bine aplicate, nu diminuau cu nimic din frumusețea sa. Ochii ei încă aveau aceeași putere asupra lui, poate și din această cauză a evitat să o vadă. Nu putea să vadă în ei slăbiciunile sale. Niciodată nu l-a judecat. În schimb, ochii...

—Mă bucur să te revăd, Emine! Iartă-ne pentru neglijența noastră, dar treburile imperiului...

—Mărite, știm că timpul tău este limitat, dar a trecut un an și trebuie să-ți faci timp, nu pentru mine, ci pentru fericirea ta.

Din nou era surprins, uitase modul ei deschis de a vorbi.

—Eu sunt o ființă neînsemnată în istoria pe care o scrii zi de zi, dar ar trebui să te apleci și către cei ce vin după noi.

Aluzia directă era la Baiazid, nu la fiica sa. În urmă cu un an, o surghiunise la palatul din Trabzon și poruncise ca nimeni să nu-i mai pronunțe numele. Fusese prea aspru?

—Știu, draga mea!

Apelativul o făcu să scoată un mic strigăt de uimire. Nu credea că, după atâta timp, acesta mai nutrea sentimente pentru ea.

—La timpul potrivit vom rezolva și aceste lucruri. Acum vreau să luăm masa și să discutăm cu și despre fiul nostru.

Acesta nu schiță niciun gest. Doar sultana-mamă răsufla un pic ușurată, semn că acea seară avea să fie una liniștită și un nou început al relației tată-fiu. Eunucii serviră bucatele, iar pe fundal o muzică suavă încerca să încălzească atmosfera destul de încărcată în încăpere. Discuta cu fiul său despre campania din Persia, fără a-i face vreun reproș referitor la comportament. Știa că fiul său este inteligent și priceput, doar răceala dintre ei îl făcea pe acesta să se revolte în felul său. Pur și simplu nu făcea ce trebuie sau lăsa lucrurile făcute pe jumătate. Cea mai mare formă de revoltă pe care o arăta era faptul că nu iubea prea mult prețuitul corp al ienicerilor. Îl întrebă apoi de starea nepotului său Selim și își exprimă dorința ca acesta, împreună cu mama sa, să se mute în palatul imperial. Mai ales că în următoarea perioadă va trebui să ia parte la toate deciziile care se vor lua atât în legătură cu imperiul, cât mai ales cu situația din Moldova. Baiazid ar fi vrut să refuze această atenție, dar un semn discret al mamei sale îl făcu să tacă. Da, poate era timpul totuși ca lucrurile să intre pe făgașul normal. La urma urmei, era moștenitorul tronului și trebuia implicat în aceste chestiuni, mai ales că avea câteva propuneri. Baiazid ceru permisiunea să se retragă, atât pentru a face demersurile necesare îndeplinirii rugăminții tatălui său cu privire la Selim, cât și pentru a da mamei sale prilejul de a discuta situația surorii sale.

—Mărite, mă bucur că încerci să-l aduci pe Baiazid din nou lângă tine, poate îți vei găsi timp să stingi și suferința fiicei tale.

—Mă voi gândi. Pot înțelege frumusețea nebuniilor tinereții, dar nu pot înțelege cum de a fost atât de naivă. Toată povestea avea să o coste viitorul ei. Se mai gândește la el?

Emine tăcu pentru o clipă. Dacă răspundea negativ, nu ar fi crezut-o, ținând cont de valurile stârnite de povestea din urmă cu un an.

—Da! Genul acesta de povești nu se uită toată viața. În schimb, cred că a înțeles mai bine implicațiile acelor întâmplări.

—Mă bucur să aud asta. Ne vom gândi și după următorul divan voi comunica și ce am hotărât!

Cele două se pregăteau să plece, când Mahomed se adresă lui Emine:

—Te-aș ruga ca în următoarea perioadă să stai în apartamentele mele!

Pe obrazul delicat al lui Emine apăru o lacrimă.

**********************************

Sosirea acasă aduse liniște în sufletul Stancăi, care-i văzu pe toți trei nevătămați. Despre isprăvile lui Andrei primise înștiințare de la postelnicul Staicu, iar faptele sale erau deja povestite la gura focurilor. Însă despre soțul ei și Mihai nu știa nimic, pentru că Vodă interzisese transmiterea știrilor despre starea oamenilor. Doar știrea marii victorii ajunse, iar acum, când îi vedea pe toți trei, era mândră. Bucuria revederii era umbrită de pierderile Sofiei, așa că toți, după ce făcură cele de trebuință pentru cei pierduți din vale, urcară în sănii și plecară către aceasta pentru a fi alături de ea și pentru a participa la înmormântarea ginerelui și a cuscrului. În fața saniei călăreau cei doi frați, fiecare adâncit în gândurile sale. Pe capră, Olea conducea sania, îngânând un cântec trist. În fața sa, spătarul ațipise cu capul mezinei sprijinit pe umărul său. În ciuda gerului de afară și a atmosferei triste, părea o imagine idilică a unei familii. Doar ea știa cel mai bine zbuciumul membrilor săi. După respirație, spătarul adormise de-a binelea. Avea această calitate, cum prindea un moment de tihnă, adormea. Că era vorba de o clipă sau de un ceas, acesta făcea acest lucru. De aceea, tot timpul era plin de energie. Întâmplările vieții l-au făcut să capete acest obicei, însă așa era tot timpul gata de acțiune. Toată lumea îi zicea „spătarul cel bătrân", o dată pentru a-l deosebi de fiul său, iar pe de altă parte, pentru că avea tot părul alb, în contrast cu fața arsă de soare și vânturi. În fapt, în ziua marii bătălii împlinise 51 de ani. Cu toți anii, își păstrase puterea deosebită, putea îndoi o potcoavă, și abilitatea, moștenită și de fiii săi, în mânuirea sabiei. Doar rana de la picior îl încetinise în mobilitate. Viața lui era legată de a lui Vodă. În noaptea fatidică de la Reușeni, făcea parte din garda lui Bogdan Vodă și a fiilor acestuia. Atunci, împreună cu câțiva boieri și oșteni, reușise cu greu să salveze viața lui Ștefan. Apoi, împreună cu câțiva apropiați, îl urmase pe acesta în pribegie. În pribegie îl urmase și ea, de frica prigoanei noului Vodă. Plecă împreună cu familia fratelui său. Tot ce au putut lua era în două care. Peste noapte nu mai aveau aproape nimic, în afară de tinerețea și dragostea lor. Plus trei băieței: Mihai și gemenii Andrei și Dan... oftă adânc, atrăgând atenția mezinei. Aceasta veni lângă mama sa, știind care sunt gândurile maicii sale în acel moment. Se stabiliră în Cluj, iar tânărul căpitan se duse cu săptămânile în slujba lui Vodă, însă reușiră să încropească o gospodărie temeinică. De altfel, acareturile din Cluj și acum aduceau venituri frumoase familiei. Pe cât de amară și nesigură era starea lor, iubirea lor înflori și familia primi doi membri: Sofia și Smaranda. Bucuria reîntoarcerii fusese scurtă. Vodă nu uită de serviciile aduse și-l înnobilă pe Ion Coman cu titlul de spătar și în amintirea tatălui său, celebrul spătar Coman, care biruise teutonii în pădurea Grunwald, și pentru priceperea sa în treburile războiului. Le returnă domeniile familiei, plus ceva pe deasupra. Noul spătar începu să fie plecat mai mult de acasă, date fiind treburile începutului de domnie. În plus, datorită abilităților sale, tânărul Vodă îl făcu un fel de mână nevăzută pentru anumite treburi nu tocmai ortodoxe. Însă când lucrurile începeau să intre pe un făgaș normal, căzuse focul asupra lor. Se apropia culesul viilor când au năvălit tătarii. Focurile fuseseră văzute. Era acasă doar cu slujitorii, copiii și Dragomir, fratele său sosit cu o seară înainte cu vești de la spătar. Când să ia drumul ascunzișurilor din pădure, un pâlc năvăli. Fratele său împreună cu oamenii din sat și cu slujitorii încercară să pună stavilă. Dar erau puțini și aceștia nu toți știau rostul armelor. În învălmășeala produsă, inclusiv ea pusese mâna pe o sabie. Când potopul trecuse, cerul căzuse asupra ei. Dan, unul dintre gemeni, nu mai era... îl răpiseră tătarii. Dacă nu era Dragomir să-i fie alături, își pierdea mințile. Acesta îl pusese imediat pe Olea să ia urma pâlcului și să le trimită vești pentru a vedea cum să acționeze mai departe și avu grijă de soră-sa. În durerea momentului, abia avuse timp sa-l vadă pe Mihai cu un arc în mână... Au urmat nopți lungi de plâns... durerea era vie, mai ales când îl vedea pe Andrei, copleșindu-l pe acesta cu dragostea sa. Instinctul de mamă îi spunea că Dan trăiește, iar Andrei creștea având un foc în el, semn și al zbuciumului fratelui său. Când află spătarul, luă calea stepei, însă totul părea pierdut... anii au trecut și niciodată nu au abandonat căutările, dar veștile dorite nu au sosit. O singură dată, la vreo patru ani după nenorocire, aflaseră că la tătari e un băiat care nu era din neamul lor și care mânuia cuțitele, în ciuda vârstei, cu o precizie uluitoare. În plus, avea ca semn distinctiv trei alunițe pe piept deasupra inimii, la fel ca Andrei. Bucuria era imensă la aflarea noutăților, dar după aceea, urma lui s-a pierdut. Știa că nu va închide ochii până nu-l va revedea pe Dan. Până atunci, una dintre grijile sale fusese să stăpânească focul sălbatic din Andrei. Peste acestea urmară zile de liniște, când prosperitatea nu-i ocolise. Copiii avură parte, ca toți din neamul lor, de educație aleasă. Știau să citească, să scrie, învățară maghiara de la doica venită cu ei de la Cluj, leșeasca de la Olea, greaca de la ea și limba ghiaurilor mahomedani de la tatăl lor. Creșteau frumos. Apoi din nou urmară spaime date de luptele Măriei Sale, care se dovedi a fi un om aspru și drept în același timp, gospodar și aplecat spre războaie totodată. Știa că Ion se bagă în luptă unde era mai greu, așa era neamul lui, îi plăcea lupta. Însă știa că era unul dintre cei mai pricepuți în mânuirea armelor. Cu toate astea, de fiecare dată când era vorba de o campanie și cu cât trecea timpul, se dovedi că nu erau puține, avea inima strânsă. Victoriile aduseră și faima familiei sale, și recunoștința lui Vodă. Când Mihai împlinise 14 ani, depuse jurământul, ca toți băieții din neamul lor. Din acel moment începu mai intens, sub supravegherea spătarului, pregătirea armelor, iar Olea l-a învățat să călărească precum un cazac. La 16 ani, la cererea lui vodă, care dorea să-și pregătească oamenii de mâine, plecă pentru un an în Țara Nemțească. Atunci când se întoarse, asistă la jurământul lui Andrei și intră în slujba domnească sub comanda tatălui său. Andrei urmă același drum ca fratele său, doar că anumite semne arătau că nu era un tânăr obișnuit. La rugămințile sale, sub spaima pierderii celuilalt geamăn, spătarul făcu demersuri pe lângă Vodă să nu-l trimită pe Andrei pe alte meleaguri. Cu toate acestea, învăță latina și nemțeasca de la fratele său, iar în mânuirea armelor se dovedi a fi un învățăcel care-și depășește maeștrii. Când se aștepta mai puțin, spaimele puternice reapărură. Veni momentul marii confruntări cu ungurii, iar acum își făcea gânduri negre în legătură cu Mihai. Avea să participe la prima sa luptă. Avea doar 19 ani. Însă priceperea și curajul dovedite îi făcură loc în Garda Domnească. Dar în acel decembrie, sălbăticia lui Andrei ieșise la suprafață. Avea 16 ani și fugise de acasă ca să se alăture steagurilor care-i hărțuiau pe unguri în retragerea lor. Două săptămâni nu știuseră nimic de el.

Urmară câteva momente de liniște, când Andrei ajunse la vârsta la care putea intra în slujba domnească. În ciuda rugăminților mamei și a tunetelor spătarului, care doreau să se ocupe de afacerile familiei, Andrei alese calea armelor, acolo unde cunoscuse gloria și decăderea, aducând alte patimi.

Până la decăderea lui Andrei, cei doi băieți ajunseră printre cei mai buni căpitani ai lui vodă. În sălbatica luptă de la Lipnic, spătarul era să-și piardă piciorul. Rămăsese însă șchiop. Cu toate astea, Vodă îl păstră în slujbă. Nu mai conducea un corp de oaste, însă îl sfătuia pe vodă, iar acesta îi încredință, alături de părintele Antioh, strângerea informațiilor despre dușmanii din afară și din interior. Pentru meritele sale, Vodă puse corpul de oaste al lui Ion Coman sub comanda lui Mihai, împreună cu titlul de spătar. Era cel mai tânăr spătar din istoria Moldovei. Urmară clipele de glorie ale lui Andrei, nunta Sofiei și nașterea primului nepot și, când nimeni nu se aștepta, focul sălbatic din Andrei ieși din nou la suprafață, de data asta cu urmări nedorite asupra lui și, din nefericire, asupra surorii sale mai mici. Un oftat ieși din nou pe buzele ei, de data asta urmat de o îmbrățișare din partea Smarandei. Acum, în sanie, era liniștită pentru că-i vedea pe toți sănătoși, plină de speranță, pentru că în timpul scurt pe care l-au avut la dispoziție, Ion îi povestise despre întâlnirea dintre Andrei și Vodă, dar și îndurerată pentru pierderile Sofiei. Când au ajuns, Sofia se prăbuși, plângând, în brațele mamei și surorii sale. Până atunci nu putuse să plângă. Stătuse închisă în camera ei cu micuțul Radu. După înmormântare, Sofia decise să se întoarcă acasă, împotriva stăruinței soacrei și cumnaților săi. Nu putea să stea în casa în care cunoscuse atâtea clipe de dragoste și bucurie fără să-l mai aibă alături pe cel cu care le împărtășise. Lăsase treburile gospodăriei în sarcina cumnatului mai mare până va fi în stare să se ocupe ea și plecă, având promisiunea că va veni în fiecare lună în vizită câteva zile cu Radu cel mic, pentru a se bucura și ei de copilăria lui și pentru a le stinge dorul după cel care le-a fost atât de drag tuturor. Ajunși acasă, toți făceau tot ce puteau pentru a o ajuta pe sora lor să treacă peste greaua pierdere. După câteva zile, cei doi spătari plecară trei zile la treburile domnești, iar Andrei se duse la casa sa aflată peste deal. Spătarul Ion hotărî ca la întoarcerea sa și a lui Mihai să facă pomenire pentru ginerele și socrul său și totodată îl rugă pe Andrei să nu plece, pentru că trebuie să stea de vorbă cu el și cu Mihai.

**********************************

Acareturile lui Andrei erau la un sfert de ceas de mers călare de gospodăria părinților săi. În ultimii patru ani, ridicase acolo o mică așezare. Conacul se afla pe teșitura unui deal, pe care plantase vie și care în toamnă dăduse primul rod, iar în spatele acestuia era o pădure de stejari. Lângă casă se aflau cea a lui Costin, cel care avea grijă de gospodăria lui cât era el plecat, și grajdurile. De jur împrejurul clădirilor începuse să sape șanț pentru a ridica un zid de apărare. La baza dealului așezase iaz și în jurul acestuia se ridicau câteva case ale oamenilor săi, precum și una mare cu un cat. Aceasta se asemăna mai mult cu un hambar mai mare, iar mulți o comparau cu un han, avea mai multe rosturi. Avea o bucătărie și o încăpere mari unde se putea lua masa, o sală de întruniri, o magazie imensă, două încăperi de lucru mai mici, iar la etaj, câteva camere de dormit și o sală unde se puteau acorda îngrijiri celor răniți. Toată așezarea părea mai mult o mică tabără militară, dar ea a fost gândită de Andrei cu un scop practic. Una dintre preocupările sale era paza caravanelor.

Aceasta îi aduse venituri considerabile și-l făcuse, așa cum am mai spus, unul dintre cei mai bogați oameni din Moldova. Reputația sa îl ajutase să primească multe oferte, așa că ajunsese să aibă în plată aproape 200 de oameni. Aceștia erau majoritatea foști oșteni care doreau să-și facă un rost în viață și să câștige mai mult decât solda domnească. Cu toții erau aleși cu mare atenție de Andrei și trebuiau, pe lângă cinste și loialitate, să aibă și abilități deosebite în mânuirea armelor. Totodată, aceștia, așa cum fusese și acum, în caz de luptă, completau steagul de război al căpitanului.

Avea în slujbă, pe lângă moldoveni, cazaci, secui, câțiva sârbi și leși, chiar cinci nemți și un englez. În acel moment, acesta, împreună cu alți 15 oameni, însoțea o caravană plecată din Lvov către Ragusa. Toți primeau plată bună, iar cine avea familie și dorea putea să se așeze în satul care a luat naștere, lângă conacul lui Andrei. Astfel apăruseră în jurul iazului 15 case. Pe lângă acestea, cine era rănit în slujba sa sau în caz de război primea îngrijiri în sala de la etaj a casei mari de la un felcer sas adus de Andrei de la Brașov, primea despăgubiri și îl ajuta să-și facă rost în locul de baștină. Dacă printre ei se afla cineva care pierea, familia acestuia primea, pe lângă plata slujbei, o despăgubire consistentă. Andrei știa să-i prețuiască inclusiv pe cei care doreau să nu mai fie în slujbă la caravane, ori dându-le la plecare plata pe trei luni, ori rămâneau mai departe în slujbă la acareturile pe care le ridicase. Astfel, așezarea avea o moară, o fierărie, iar unii lucrau la gospodăria lui. Ajunsese să aibă relații atât în Moldova, cât și în Valahia, Ardeal, Polonia, până la cotul Donului în est și până la Ragusa în vest. Undeva era o fierărie, un han sau o moară a unui fost slujbaș de-al său.

Afacerile cu caravanele l-au transformat treptat, treptat și pe el în negustor. Așa că mărfurile sale ajungeau și în bazarul din Constantinopol, și în nord la Vilna, iar în vest, până la Praga. Aproape zilnic în sala de întrunire din sala mare soseau ștafete cu vești, ceea ce făcea din Andrei unul dintre cei mai informați oameni din Moldova, alături de vodă. De altfel, în ciuda relației tensionate cu tatăl său, îi trimitea acestuia toate informațiile pe care le considera că-i sunt necesare. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care Vodă îl însărcinase cu noua slujbă. Toate informațiile treceau pe la el. Iar când nu era, de sortarea lor se ocupau Costin și Smaranda, sora sa.

Acesteia îi plăcea foarte mult conacul lui Andrei, implicându-se în amenajarea lui, în ciuda celor întâmplate între ei. Smaranda își iubea nespus fratele, iar ea și cu mama sa erau singurele care știau să stingă focul din Andrei. Mezina familiei, la fel ca sora ei, moștenise frumusețea răpitoare a mamei sale. Zveltă, cu forme armonioase și cu părul bogat, stârnise multe patimi, la poarta spătarului, la un moment dat nu era lună fără un pețitor.

Rând pe rând, aceștia fură respinși cu delicatețe de tânăra Smaranda, aceasta considerând că era prea tânără pentru acest pas și pentru că dorea, la fel ca sora ei, să se mărite din dragoste. Când a împlinit 17 ani, Vodă a cerut să fie trimisă la palat pentru a fi domnișoară de companie noii doamne aduse la Suceava, pentru că era una dintre puținele domnițe din Moldova care știau graiul acesteia. La început, Stanca avusese unele îndoieli asupra cererii, dat fiind unele vorbe nu prea cucernice care se țesuseră în jurul lui Vodă, dar trecuse destul de repede peste ele, știind că la Suceava se afla în slujbă atât tatăl ei, cât și Andrei, aflat în garda domnească. Oricum, la două săptămâni venea pentru câteva zile acasă, spre liniștea mamei sale. Din păcate, veni și acea noapte tulbure a lui Andrei, care-i marcase pe toți și care se putea termina mult mai rău. Pentru ea părea că atunci totul s-a terminat.

Rămăsese însemnată pe delicatul obraz de urmă de sabie. Acum când o priveai, vedeai aceeași fată frumoasă și liniștită, cu ochi pătrunzători, puțin triști, însă dacă o priveai dintr-o parte, pe obrazul drept se vedea tăietura. Aceasta nu fusese adâncă și sub îngrijirea atentă a felcerului sas se vindecase curat, iar cu ajutorul pomădurilor era bine mascată. Făcând haz de necaz, spunea acum că poarta tatălui său avea să mai țină mulți ani de aici încolo, iar de va mai veni cineva să o ceară, acela ori avea ceva daune la cap, ori era orb, ori știa ce înseamnă o femeie și atunci poate se va mai gândi la căsătorie. În fapt, gluma adâncea tristețea părinților săi și melancolia ei. La poarta spătarului însă nu mai bătură pețitori.

După vindecare, energia ei se abătu asupra lui Andrei. Acesta o primi cu toată dragostea alături de el, ajutându-l la amenajarea noii case și la stingerea