Puiul de cuc

De Andreea Albu

Niciun om nu era sortit unei vieți vitrege mai mult decât Stela, puiul de cuc. Copilă orfană, învățată cu munca de mică, Stela nu a știut niciodată să spună nu. Ajuta pe toată lumea.

Atunci când femeia care o hrănea moare, Stela se vede nevoită să ia viața în piept și să își găsescă un loc al ei. Are 17 ani și tot trecutul o trage înapoi.

Drumul ei se împletește cu cel al noului boier din sat, un tânăr care are ca și ea sufletul plin de idealuri și dorințe.

Dar deși sunt multe ațele care îi leagă, parcă și mai multe sunt cele care îi despart. Doar nu se cade ca Stela, puiul de cuc, să stea în rând cu oamenii liberi și cinstiți și cu atât mai mult de-a dreapta boierului...

• Limbă: Română
• Editor: Andreea Albu
• Data lansării: 11 oct. 2019
• ISBN: 9781393616467

Previzualizare carte

Capitolul 1

Bolovani e un sat de deal. Mai corect ar fi să zic că satul Bolovani e un deal. Un deal acoperit de păduri de foioase, brăzdate pe ici pe colo de pășunat de oi și continuat la bază cu livezi de meri și grădini de legume pestrițe. Oamenii sunt ca peste tot, nici prea harnici, nici prea leneși. Sunt oameni normali cu probleme normale. Numai că acum s-a abătut asupra lor o problemă mai puțin normală.

Satul Bolovani are de acum un boier nou. Boierul vechi nici nu prea era boier dacă era să le socotești. Nu avea în el mare spiță, ci era mai degrabă un om descurcăreț care a știut să profite când trebuie. Nu a fost atent, nu l-a interesat decât de punga lui și satul a făcut datorii comunale la centru. Apoi au venit legile cele noi și plățile au trebuit să fie făcute. Boierul, în loc să plătească și să își vadă de tarlaua lui, s-a lăcomit, a vrut funcție și, cum se întâmplă de obicei cu peștii mici, cei mari l-au mâncat și l-au lăsat și fără bruma de funcție pe care o avea deja. Boierul cel vechi e de acum istorie. Trăiască boierul cel nou!

Problema care se pune e cât din sat deține boierul cel nou? Pentru că el, boierul cel nou e un boier adevărat, veritabil, cu spiță veche. Cineva binevoitor de la centru i-a luat actele la mână și a constatat că boierul cel nou a fost cândva nedreptățit. Satul Bolovani e satul lui prin lege și prin urmare ar fi fost un abuz să nu îi fie retrocedat. Dar oare chiar așa pe tot? Dacă tot s-au făcut iar calculele, poate că tarlaua lui moș Neagu a scăpat pe lângă și i-a rămas lui că și așa e a lui să o muncească an de an de când era copil la țâța mă-sii. Sau poate că livada din vale de care se ocupă moș Mina, a fost și ea uitată, că și așa e în vale rău și n-a trecut picior de boier pe acolo de 20 de ani. Sau poate, mai ales poate, se găsește niscaiva pământ rămas pe lângă și pentru sufletele amărâte ale celor mai sărmani din sat, care nu au de niciunele și prea multe guri de hrănit care urlă după ei acasă.

Cam asta glăsuiau oamenii adunați de cu dimineața la troiță, la răscruce. Mai gălăgios decât toți la un loc este Martalogul, fratele fostului boier, om îmbătrânit degeaba, care n-a muncit o zi în viața lui și acum s-a trezit calic și cu o casă de hrănit. Problema e că lui îi place mai mult gustul de țuică decât cel de sudoare, așa că acum, prins în corzi, urlă ca din gură de șarpe. Pe lângă el, s-au adunat încă doi care la fel, îl știu mai bine pe cârciumar decât locul sapei în gospodărie. Inu a lui Maria, Petre Chioru și Martalogul fac gură cât tot satul la un loc!

Troița lângă care s-au adunat e la porțile conacului boieresc și oamenii au auzit de-cu-noapte că boierul cel nou a ajuns la moșie. Acum se odihnește și totuși ei au început să se strângă să vadă ce și cum. Nimeni nu i-a chemat, nimeni nu a umblat din poartă în poartă să îi adune și totuși, ca trași de ațe nețesute, au venit.

Și dacă pe la prânz glasurile erau șoptite, cu ora, cu țuica, ele au devenit puternice și revendicative. Oamenii își știu prea bine păsurile și cum se simte mațul după iarna lungă. Fiecare știe cum ustură sudoarea intrată în ochi la prânz în câmp, și cum îți frânge șalele o zi la porumb. Și nu mai vor! Iar să muncească pentru altul? Păi până când? Nu se mai poate așa, domnule! Nu se mai poate deloc!

-Să iasă boierul! strigă toți. Să iasă boierul!

Să vină să le zică partea lui, să le asculte partea lor. Să iasă și ei din ghimpii pe care șad de zile întregi de când s-au aflat fără boier. Nu era prea bine cu boierul vechi, dar nici așa, fără boier deloc nu-i bine, când nu știi ce se cere de la tine, când nu știi ce îndatoriri ai...

-  Să iasă boierul!

-  Vrem pământ, se mai aude din loc în loc din câte o gură mai îndrăzneață.

-  Da, da, pământ, îl aprobă alți câțiva când aud de eterna sete, dorință și pedeapsă a țăranului - pământul.

-  Să ne dea pământul înapoi, urlă și Martalogul mai tare decât toți.

Cei de lângă el tac și Martalogul se găsește singur cu mâinile pe sus în mijlocul unei mulțimi de fețe prăfuite, muncite și supărate.

- Tot tu, mai băiete, vrei pământ? îl întreabă moale Moș Mina.

- Păi eu de ce să nu vreau, moșule? îi răspunde Martalogul cu vechea superioritate în glas, supărat că moșul a îndrăznit să îi conteste pretențiile.

- Nu vă mai satură bunul Dumnezeu de pământ, calicilor! răspunde moșul pe același ton domol, scuipă pământul de la picioarele lui și pleacă.

În spatele lui se aud câteva râsete, înghețate repede de privirea Martalogului care deși e bețiv, curvar și leneș, e om mare cât un urs, cu uitătura rea și iute, care nu stă mult pe gânduri până să trosnească cu palma pe oricine.

Stela stă pe margine și ascultă. Ea nu-și permite să judece pe boierul cel nou nici măcar în gând darămite cu voce tare. Oricum, cine ar fi ascultat de Stela?

Stela-i o copilă încă. Are 16 ani și merge bine spre 17 și e înaltă și slabă ca o șipcă de gard. Totuși, dacă bărbații nu ar fi fost atât de prinși în discuțiile lor, ar fi observat că pe sub hainele ponosite și mirosind a oi s-au pârguit frumos de la o vreme două mere. Dar la o adică și dacă observau ce-ar fi? Stela nu e dintr-alea bune. Nu-i de măritat. Stela-i  de muncă.

Stela e copil orfan și dacă asta nu e de ajuns, e țigancă. O tigăncușă frumoasă și oacheșă cu ochi de vrăjitoare și plete lungi, mereu nepieptănate. E a nimănui și totuși a tuturor pentru că toți trag de ea pentru orișice lucru de mână nedemn de ei. Ai zice că de foame faci orice, dar până și cei mai sărmani consideră că anumite lucruri nu sunt demne de ei. Și atunci o cheamă pe Stela la muncă și ea nu zice nu pentru că nimeni niciodată nu i-a zis de cuvântul ăsta.

E 1 mai, pe înserat. Cerul e mov și aerul e plin de praf și de nervi de la sătenii nemulțumiți. În curând se lasă noaptea și ea ar trebui să plece, are drum lung de mers până la stână. Îi e și frig pentru că azi a ajutat la spălat de scovergi la baba Maria și vesta ei udă stă la uscat acum pe sârmă. Are pe ea o imitație de haină de femeie, cât a știut mintea ei de copil să facă. Dacă e să fie sinceră, seamănă mai degrabă cu o cămașă de bărbat pe care cineva a uitat să o scurteze jos și atârnă până aproape de glezne. Măcar e lungă și ține oarecum de frig.

Stela stă agățată de zarzărul cel roșu din colț și ascultă. Privește, ascultă, bagă la cap și-și lasă gândurile pentru mai târziu, când o fi să pună capul pe pernă. Totuși, din când în când, unele cuvinte o supară pentru că ea are sufletul de copil încă. O fi văzut ea multe în anii ei puțini, dar sufletul și-l apară ca pe comoara ei cea mai de preț. Măcar acolo să fie senină și curată dacă pe mâini nu are cum! Sătenii sunt beți de acum, înjură și se agită. Stela tresare și scutură cu ea zarzărul cel roșu și în jurul ei se țese o ploaie de petale roz.

Și tocmai atunci iese boierul. Ghinionul ei că a stat ore întregi să îl aștepte și acum nu-l vede de crengi și petale. Își ia inima în dinți și face doi pași. Mai mult nu poate, că doar ce-ar mai fi să intre Stela în rând cu oamenii cinstiți? Așa ceva nu se face! Se împiedică și cade. Speriată, se trage înapoi și se agață de pom. Mișcare îl scutură iar. Ce liniște ciudată se lasă...

Câteva clipe totul e tăcere și suspans. Apoi se aude glasul ca de tunet al boierului cel nou și oamenii uită să și respire.

-  Acasă cu voi!

De frică, oamenii nici nu se clintesc. Din toți vitejii nu a rămas niciunul. Aceeași tăcere grea îi învăluie pe toți și îi copleșește, îi sugrumă.

-  Așa deci, continuă el. Nu prea sunteți obosiți la ora asta văd eu. Asta înseamnă că nu sunteți nici munciți... Vedem noi de mâine...

Apoi se întoarce și intră pe porțile mari, boierești, înapoi în curtea lui veche, de oameni privilegiați. Sătenii se împrăștie în liniște, cuprinși parcă dintr-o dată de oboseală.

Stela stă pe loc, incapabilă să se miște. Oamenii se retrag ca furnicile pe lângă ea. Martalogul, negru de  furie că nu și-a primit dreptul la leneveală pe bani mulți înapoi, o vede și o împinge cu ciudă de parcă ea ar fi fost de vină pentru tot:

-  Tu ce dracu cauți, fă, aici? Marș la muncă!

Stela nici nu se uită în sus. În momente dintr-astea trebuie să se facă cât mai mică pentru că altfel după brânci vine palma urmate de pumn și de picior. Se face nod și așteaptă să treacă puhoiul.

E fericită totuși că l-a zărit. N-a stat degeaba.

Boierul cel nou are mustață.

Capitolul 2

Nicu Lupu, de 24 de ani băiatul conului Ichim Lupu de la centru și de o zi boier în Bolovani trântește cu sete poarta pe care cu câteva ore în urmă a mângâiat-o plin de idealuri. A venit aici cu inima deschisă, să facă ceva cu viața lui și pentru oamenii ăștia sărmani. Știa că sunt sărmani. O știa și din registrele pe care le-a studiat până a ajuns să le recite și a mai văzut și în zori când a trecut prin sat spre conac. Totul miroase a sărăcie. Nu, totul urlă a sărăcie! Totul e jigărit, uscat, sărit, crăpat. Și el, ca un prost sentimentalist cum e de când se știe, a venit să facă revoluție. Să le ia mămăliga de la gură și să îi îngroape în pâine albă și rumenă  până or crăpa de bine. Își făcuse discurs în cap, își exersase zâmbetul în oglindă. Și acum e plin de draci!

- Ai dracu oameni pe aici! Nici nu am venit bine și au început cu certurile.

Vede o buturugă și îi dă un picior. Buturuga e mai țeapănă decât crede el și se încovoaie de durere.

- Fir-ar al dracului de amar să fie! Cred că mi-am rupt un deget.

Se lasă pe vine și își descalță ghetele de cocon. Le-a zgâriat destul de rău și degetul mare sigur e rupt. Când n-ai noroc, n-ai. Prea îi merseseră lui toate bine 24 de ani. Prea le-a avut pe toate exact atunci când le-a vrut. Dar chiar acum să se întoarcă a dracului roată? Își pune capul plecat între genunchi și mâinile pavăză în jurul lui. Ar plânge dacă ar avea lacrimi, dar el nu știe cum să plângă pentru că nu a avut niciodată motive. Și nu o să înceapă acum să se poarte ca o amărâtă de muiere! Ridică capul și privește în jur repede să vadă cine l-a urmărit. Sunt câțiva în curte, dar se fac ocupați. Dă cu ochii iar de ghete. Sunt din piele fină, lucrate bine, scumpe de țipă. Le ia și le aruncă cât îl ține arcul brațului.

- De mâine să îmi luați ghete! urlă spre oamenii din curte.

Nu știe cine anume ar trebui să se ocupe de sarcină și le spune tuturor. Unul tot i-o lua de frică. Apoi se ridică și intră în casă dârz, cu pași apăsați de om important.

––––––––

Noaptea se lasă peste sat. E răcoare afară și în inimile oamenilor. Nici nu l-au cunoscut încă și au reușit deja să îl supere pe boierul cel nou. Vai și amar de sufletul lor ce-o mai fi să fie.

O mâță miaună a pagubă după perechea ce o lasă să aștepte. Îi răspunde trezit din somn un câine păgubos. O latră cu patos și spirit de răspundere până reușește să deranjeze la rândul lui găinile așezate frumos, pe rând, la înnoptat în tufa de mâna-maicii-domnul. Un întreg lanț al slăbiciunilor se pornește. I-o roată, e soarta. În aer se simte mirosul de năpastă ce are să vie. E real, e rece, e aproape.

I-o noapte de răscruce și toți sunt prinși în ea ca într-o horă. Paradoxal, e o noapte senină, cu lună nouă și stele mari, strălucitoare.

Capitolul 3

Un necaz nu vine niciodată singur. Cel puțin pentru Stela așa a fost o viață întreagă. La ea vin mănunchi ca spicele.

Dar ca noaptea de 1 mai