Iluziile unui secol: 120 de ani in Europa

De Vladimir Brândus

Pe bună dreptate la o primă vedere romanul Iluziile unui secol apare a fi unul biografic. Scheletul său narativ se axează pe întâmplările trăite de două familii pe parcursul a patru generaţii, respectiv timp de 120 de ani.
Dar, datorită faptului că cele două familii sunt una rusească de origine nobilă şi una germană de simpli meseriaşi şi, mai ales, datorită faptului că cei 120 de ani cuprind întregul secol XX, „desenul” dramaturgic al acestui roman – adevăratul său schelet! – ca şi câmpul semnificaţiilor ce se desprind la lectură se îmbogăţesc substanţial. Cu alte cuvinte: destinul celor două familii este doar un pretext pentru o privire critică asupra destinului secolului XX.


At first sight, quite rightly, the novel Illusions of a Century seems to be a biographical novel. Its narrative kernel focuses on events experienced by two families over four generations, covering a time span of 120 years.
However, as one of the two families consists of Russians of noble birth, while the other one of German tradesmen of modest origin, and as the time span covers the 20th century from beginning to end, the dramatic framework, i.e., the genuine narrative kernel, as well as the field of significances, benefit from a substantial increase in historical connotations. In other words, the destiny of the two families is just a pretext for a critical overview of the destiny of the 20th century.

• Limbă: Română
• Editor: Books on Demand
• Data lansării: 7 mai 2015
• ISBN: 9783738671445

Vladimir Brândus

Vernunft oder Emotion? Das heißt: Logos oder Mythos? Müssen oder wollen? Wirklichkeit oder Traum? Selbst die Fragestellung ist falsch. Die Wahrheit ist: Vernunft und Emotion. Logos und Mythos. Müssen und wollen. Wirklichkeit und Traum.

Previzualizare carte

Celei care a cerut această carte şi fiilor ei Konstantin şi Lovis

Despre cei ce au fost, pentru cei ce au urmat

Conținut

PRIMA PARTE

Capitolul I

Capitolul II

Capitolul III

Capitolul IV

Capitolul V

PARTEA A DOUA

Capitolul I

Capitolul II

Capitolul III

Capitolul IV

Capitolul V

PARTEA A TREIA

Capitolul I

Capitolul II

CUPRINSUL

PRIMA PARTE

1888 - 1923

RUSIA GERMANIA FRANŢA AUSTRIA TURCIA

CAPITOLUL I

– Deadea Andrei! Deadea Andrei! Dea…deaaa! – striga fetiţa din răsputeri, alergând peste câmpul proaspăt arat. Picioruşele i se împiedicau în brazda adâncă a gliei încă aburinde. Respiraţia i se tăia. Ochii îi erau plini de lacrimi. – Deadea… Deadea… Deadea Andrei, veniţi, veniţi degrabă, cu… cu toţii, veniţi la biserică…

Vedea, acolo departe, pe câmp, ceata de ţărani muncind, dar nuşi dădea seama că ei nu o puteau auzi. Alerga din răsputeri mai departe, către ei. Alerga. Plângea. Striga.

– Deadea Andrei! Deaaaa-dea An-dreeeei!

În sfârşit, ţăranii o auziră. S-au oprit din lucru şi i-au venit în întâmpinare:

– Ce e, Maşenka? Ce te-a apucat, copilă?

– Veniţi cu toţii în sat la biserică. Aşa a zis părintele Kiril. Veniţi degrabă cu toţii! – spuse fetiţa, abia trăgându-şi răsuflarea de atâta plâns şi alergat.

– Dar ce s-a întâmplat? De ce? – a întrebat unul.

– Vera, Verocika moare… – şi izbucni din nou în hohote de plâns.

Vestea i-a cutremurat pe ţărani. „Doamne, Dumnezeule!, „Miluieşte, Doamne, „Dumnezeule mare, ajută!, rosteau cei adunaţi în jurul Maşei, unii în şoaptă, alţii cu voce tare, ridicându-şi cu smerenie privirea către cer şi închinându-se. Andrei, un bărbat înalt, puternic, cu părul şi barba deja albe, o luă în braţe pe copilă şi o mângâie pe creştetul capului atât de tandru cât putea să o facă mâna lui asprită de munca grea. Ghicea ce se petrece în sufletul Maşei la vestea morţii Verei Rogula, fiica cea mică a Doamnei lor. Oricât ar părea de neobişnuit, micuţa ţărancă, orfană, adoptată de Andrei, era prietenă cu Vera, vlăstar de viţă nobilă, care acum murea. De aceeaşi vârstă fiind, fetiţele erau un trup şi-un suflet. După ce i s-a mai domolit plânsul, Maşa se desprinse din braţele lui „deadea Andrei şi strigă către grupul de ţărani adunaţi în jurul ei:

– De ce staţi? Haideţi repede la biserică! Trebuie să ne rugăm la bunul Dumnezeu!

Vocea ei a fost atât de puternică şi hotărâtă când a rostit aceste cuvinte, încât ţăranii au perceput-o chiar ca pe o poruncă. Nu a fost vocea unei fetiţe de cinci ani… O asemenea forţă nu putea să aibă decât vocea „mamei Rusia", care i-a îndemnat mereu pe oamenii ei să privească spre Dumnezeu atunci când soarta loveşte şi totul se-neacă în lacrimă. Ţăranii au dat ascultare acestei voci şi s-au pornit spre sat.

– Petea – strigă Andrei către un puşti din ceată care îi ajuta –, pune caii la adăpost în pădure şi leagă-i bine! Vezi că vine furtună!

– Şi plugurile, deadea Andrei?

– Lasă-le pe câmp. Fă ce ţi-am zis şi vino degrabă şi tu la biserică! – ordonă Andrei.

Oamenii mergeau cu pas grăbit spre sat. Nici unuia nu-i venea să spună ceva. Poate numai, din când în când, murmurau vreo invocaţie către Dumnezeu, singurul care a rămas şi va rămâne mereu de partea celor sărmani. Aşa a fost în Rusia încă din timpurile străvechi, de când cneazul Vladimir cel Sfânt a creştinat acest popor, aşa este acum şi aşa va fi de-a pururi. În marşul mut şi grăbit al oamenilor către biserică se auzea doar ropotul surd al opincilor lor pline de glod. Tăcerea stranie fu întreruptă de un trăsnet violent care căzu nu departe de ceata de ţărani. În vreme ce oamenii se închinau din mers, Maşa îl apucă pe „deadea Andrei de mână şi strigă: „Mi-e frică, deadea! Mi-e frică!. Începu din nou să plângă. Bătrânul îi strânse mâna ca să-i dea curaj. Anna, o vecină de-a lui Andrei, care-o mai răsfăţa din când în când pe fetiţă, se opri din mers şi o mângâie pe obraz:

– Maşenka, linişteşte-te, totul va fi bine. Trăsnetul a fost… nu mai este! Şi Vera se va însănătoşi. Dacă ne rugăm fierbinte, bunul Dumnezeu va face această minune. Uite, mâine îţi voi face piroşti cu vişine. Ştiu că îţi plac! Şi dacă eşti cuminte, îţi voi face şi o jucărie. Ce zici de… un căluţ? Totul va fi bine, Maşenka. Totul va fi bine… – pe buzele copilei apăru un zâmbet.

Între timp, ceata de ţărani se îndepărtase. Maşa şi Anna au alergat ca să-i ajungă. La răsărit, dincolo de satul lor, dincolo chiar şi de Volga, se adunau pe cer nori de furtună mare. Nori vineţi, ameninţători. Dinspre câmpurile de unde veneau ţăranii, soarele mai arunca o lumină roşiatică, puternică, înainte de a dispărea, acolo departe, în lumile apusului necunoscute lor. Lumina ca de sânge se înfrunta cu cerul cel întunecat tocmai acolo, deasupra capetelor bieţilor mujici, în goana lor spre casa Domnului. Şi acum, cantotdeauna, se pogorau pe sufletul rusesc urgii venind din răsărit, iar dinspre apus, mereu aceeaşi dezamăgire a luminii ce se stinge şi trădează, părăseşte şi apune. Desigur că nici unul dintre ei nu era în stare să pătrundă înţelesurile adânci ale decorului dramatic pe care îl oferea natura. Cu toţii însă erau covârşiţi de acest moment şi de acest peisaj. Mai aveau de mers o bucată bună de drum, poate vreo patru verste. Satul se vedea deja la orizont, mic, pierdut undeva printre câmpurile nesfârşite, dominat numai de silueta bisericii, al cărei albastru deschis strălucea în lumina soarelui pe fundalul cerului vineţiu. Câteva fulgere, ca frânghii groase de foc, au despicat după bunul lor plac imensa panoramă, urmate fiind de tunete prelungite care se plimbau, bolborosind cu răutate, prin toate ungherele cerului. Cu fiecare pas înspre sat, îngrijorarea ţăranilor se transforma în frică. Era o frică ancestrală faţă de destin, căci ceea ce ei, mujicii acestei glii, au înţeles dintotdeauna prin „mâna soartei" nu le-a adus niciodată ceva prielnic. Moartea unui vlăstar din familia Doamnei lor, pe care ei o iubeau şi o admirau din străfundul sufletelor, nu putea să însemne nimic bun pentru nici unul dintre ei. Sfârşitul micuţei Vera era un semn nefast al destinului – aşa gândeau ei. Dinspre sat veni prin văzduh în direcţia lor o bubuitură suverană, urmată de un vuiet care nu voia să se sfârşească. Apoi încă una: mai puternică, mai apăsătoare. Ceata se opri din mers ca paralizată. Andrei îşi ridică ochii albaştri către cer şi se închină cu evlavie şi smerenie purtându-şi mâna în semnul crucii cu o mişcare largă şi rară:

– Doamne!… Bate Cneazul – rosti el parcă strivit de sunetul acela de clopot care trece prin tot ce întâlneşte şi care, mai ales, rămâne înfipt în inimile oamenilor, făcându-i mici, mici de tot şi neînsemnaţi.

– Bate Cneazul, oameni buni – spuse o femeie şi izbucni în lacrimi.

Toţi s-au închinat la auzul copleşitoarelor dangăte de clopot. Chiar şi bărbaţii aveau acum ochii umezi. „Bate Cneazul, repetau unii cu frică în glas şi se mai închinau o dată la bunul Dumnezeu. „Cneazul – aşa numeau ei acel clopot imens, mult prea mare pentru un sat ca Iurievo, care abia dacă număra trei sute de suflete. Mama Doamnei lor, atunci când a înfiinţat acest sat şi a construit acolo conacul şi biserica, a comandat uriaşul clopot ca un monument întru aducerea aminte a unui strămoş legendar de-al ei care, prin faptele sale în timpuri străvechi, a devenit un fel de tată al naţiei şi sufletului ruşilor. Pe clopot stătea scris cu litere din bronz masiv: „CNEAZ IURI DOLGORUKI – de aceea îl numea toată lumea „Cneaz. Clopotul bătea numai la moartea ţarilor, la moartea vreunui membru al familiei şi, în fiecare an, doar în noaptea Învierii, numai trei bătăi, exact la ora douăsprezece. Având un sunet de excepţie şi fiind foarte rar auzit, acest clopot exercita o influenţă psihologică neobişnuită asupra sătenilor. Se spunea că sunetul clopotului ar fi chiar vocea marelui cneaz.

Mânaţi de loviturile rare, apăsate ale clopotului-cneaz, ţăranii au ajuns în sat. Au mers de-a lungul uliţei principale până la marginea cealaltă a satului. Acolo, pornea la dreapta un drumeag străjuit de mesteceni, care ducea spre biserică, iar la stânga se făcea un drum asemănător către conac. Pe furiş, oamenii s-au uitat spre casa boierească, parcă sperând să vadă un semn, ceva care le-ar arăta ce se întâmplă acolo: „A murit Vera? Mai trăieşte?" N-au putut desluşi nimic. Erau acum de-a dreptul învăluiţi şi striviţi de bătăile Cneazului care se contopeau cu tunetele cerului şi formau acel vuiet prevestitor de rele; un vuiet care se ducea, printre uliţe şi case, până-n pădurea de departe, şi chiar şi mai departe, peste Volga şi Mologa, şi apoi, mai rău şi mai puternic, se-ntorcea, prăvălindu-se adânc în sufletele lor. Cneazul nu voia să se oprească! – ultima dată a bătut atât de îndelung acum şapte ani, în trista zi de 13 martie 1881, când Ţarul Rusiei, Alexandru II, a fost asasinat. Atunci a vuit pentru ultima oară vocea ameninţătoare a marelui Iuri Dolgoruki. Şi azi, în preajma pretimpuriei morţi a Verei, fraged vlăstar de Dolgoruki, bătrânul Cneaz îşi ridica din nou cumplita voce, în vuiet nemaiauzit. Chiar şi copacii, mestecenii cu trunchiul alb şi drept ce străjuiau drumeagul spre biserică, erau împodobiţi cu frunze moarte, de un galben care, în lumina de apus, striga a disperare, cuprins fiind de frică în faţa cerului cel negru aducător de iarnă-moarte. Starea bieţilor ţărani era vecină cu apocalipsa, era nenorocirea însăşi – mai ruseşte nici că se putea! Singura speranţă le era biserica albastră şi mântuirea de la Cel de Sus. Cu cap descoperit şi ochi înlăcrămat, intrară în lăcaşul lor cel sfânt.

Pe faţa părintelui Kiril se vedea tristeţea şi îngrijorarea. Căta cu ochii lui bătrâni privirile mâhnite ale ţăranilor, de parcă el însuşi le-ar fi cerut ajutor. Au fost aprinse lumânări, şi mari, şi mici. Lumina caldă, liniştită îi aduna pe toţi întru frăţie şi credinţă, mânându-le privirea spre cartea groasă, aurie, şi spre icoana cea de hram cu Sfântul Vladimir. Cădelniţa cu clopoţei împrăştia-n lăcaş mirosul de tămâie ce alunga nenorocirea şi duhul cel rău. Cu voce tare, răspicată, cu cânt străvechi în glas, părintele rosti:

Tatăl nostru care eşti în ceruri,

sfinţeascăse numele Tău.

Femeile din biserică au repetat:

Tatăl nostru care eşti în ceruri,

sfinţeascăse numele Tău.

După care au rostit bărbaţii, cu voce joasă, venită din adâncul piepturilor lor puternice:

Tatăl nostru care eşti în ceruri,

sfinţeascăse numele Tău.

Kiril continuă:

vie împărăţia Ta,

Credincioşii au repetat la fel: mai întâi femeile, apoi bărbaţii.

facăse voia Ta…

precum în cer aşa şi pe pământ…

În acest fel au spus oamenii Rugăciunea cea mare, de trei ori deodată. La sfârşit au rostit cu toţii într-un glas, ca unul singur:

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,

Amin

Cruci mari şi mândre, aşa cum numai ruşii se închină, şi-au însemnat pe trupurile lor Kiril şi enoriaşii săi: la frunte, pe piept, la dreapta şi apoi la stânga – în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh. Un dans-evlavie şi un desen-smerenie schiţează mâna lor atunci când ruşii se închină. Murdari de muncă şi necăjiţi de soartă erau mujicii „Mamei Rusia", dar în suflet… curaţi şi drepţi ca trunchiul de mesteacăn. Poate că nici un popor pe lumea asta nu a tânjit spre Bine atât amar de ani, în sute număraţi, ca ruşii…, dar fără ca vreodată să-l ajungă… Pâinea sufletului lor a fost, şi este, şi va fi de-a pururi Dumnezeu: rugăciunea în speranţă şi speranţa-n rugăciune. Când ruşii se roagă, cu ei deodată se roagă şi glia, şi văzduhul. Aşa s-au rugat şi în seara aceea grea, de târzie toamnă a anului 1888, pentru Vera Rogula, care trăgea să moară la frageda vârstă de cinci ani.

Încă de când au intrat în biserică şi clopotul cel mare a tăcut, din cer se prăvăli furtună şi ploaie-nverşunată. Trăsnete şi tunete cumplite muşcau din rugăciune şi din gând. Din când în când, Kiril şi enoriaşii săi întrerupeau rostirea amuţiţi, atunci când biciul pocnea mult prea aproape. S-a citit din cartea sfântă, s-au rostit rugi, s-a implorat pentru salvarea micuţei Vera. Seara târziu, slujba sencheiase. Ar fi trebuit să plece la casele lor. Dar ploaia, ce nu voia să se sfârşească, i-a oprit. Nu se putea ieşi afară. Au mai rămas o vreme în biserică. Era cald acolo şi lumină blândă. Se simţeau uniţi, la adăpost, în casa Domnului din satul lor. Unii mai sărutau pios câte-o icoană, iar alţii se mai rugau tăcut, ca pentru sine, retraşi în vreun ungher întunecat. Prin fum de lumânare şi tămâie, câţiva bărbaţi schimbau în şoaptă câte-o vorbă. După ce a dus Biblia cea mare, crucea şi alte lucruri sfinte în altar, părintele Kiril se adresă ţăranilor:

– Iubiţi credincioşi. Daţi ascultare. Povară grea s-a abătut pe sufletele noastre! Dacă micuţa Vera va fi luată de Dumnezeu din lumea asta, durerea va fi mare de partea celor ce-au rămas. Întâi şintâi, şi cel mai mult, va sângera inima iubitei noastre Doamne, contesa Marta Rogula, şi a nobilului ei soţ, căpitanul Ivan Rogula, servitor devotat al Maiestăţii Sale, ţarul Alexandru al III-lea – la rostirea acestor nume, Kiril se închină, enoriaşii de asemenea. Îndurerată va fi întreaga lor familie şi toţi prietenii lor, care-i preţuiesc atât de mult. Dar chiar şi voi, ţărani lipiţi de glia asta sfântă din Iurievo, simţiţi îngrijorare mare şi ştiţi deja că veţi afla durere dacă micuţa Vera se va sfârşi. Asta am văzut în ruga şi în ochii voştri astă-seară. E bine însă să ştiţi şi de ce simţiţi aşa. De ce durerea acestei familii va fi şi-a voastră? Vă voi spune, iar cei ce ştiu deja e bine să-şi amintească. Mai întâi: Mama Doamnei noastre, neuitata Olga Petrova Koropko, aşadar bunica micuţei Vera, e cea care a înfiinţat Iurievo şi a ctitorit lăcaşul ăsta sfânt. Apoi: atunci când ţarul Alexandru al II-lea v-a deziobăgit, această Doamnă mare v-a dăruit de-ndată, pe lângă libertate, şi câte-un petec de pământ din moştenirea ei. De-atunci s-au scurs doar douăzeci şi şapte de ani, iar cei mai în vârstă ar trebui să-şi amintească de darul cel de preţ făcut de Doamna mare. Şi nu numai atât! Olga Petrova, mama Doamnei noastre de azi, era născută Dolgorukaia, un nume vechi şi nobil cum puţine sunt în ţara asta. Strămoşii ei au fost aceia care au întemeiat şi creştinat naţia noastră mândră. Ei au luptat cumplit, cu jertfe mari şi eroism, să apere pământul rus de hoardele păgâne ce ne ameninţau din răsărit. Atât să ştiţi! E de-ajuns. Cât despre Doamna noastră de acum, mult iubita şi stimata Marta Grigorieva Rogula, născută Koropko, despre generozitatea şi bunătatea ei, nu cred că e nevoie să mai amintesc. De pildă tu, Ivan, nu ai uitat desigur cum te-a ajutat ea atunci când ţi-a ars căsuţa. Nu? – cel numit încuviinţă din cap şi se-nchină. Şi pe tine, Grigori, când ţi-au murit porcii, cine te-a ajutat?

Grigori răspunse:

– Am primit ca dar de la conac doi porci frumoşi, gata de tăiat. E un înger Doamna noastră!

– Şi pe tine, Mihail, te-a ajutat contesa, când muierea ta trăgea să moară de boală grea! Şi şi pe tine, Andrei, şi pe tine, Pavel, v-a ajutat la greu acest suflet mărinimos. Pe toţi v-a ajutat familia Doamnei noastre! Vă spun cinstit: chiar şi pe mine m-a ajutat Doamna cea mare şi cea de azi, ba chiar şi soţul ei. Iar dacă eşti credincios adevărat şi om cinstit, atunci când se abate nenorocire pe binefăcătorul tău, suferi şi tu deodată cu el. Numai aşa, dragii mei, suntem cu toţii uniţi la greu. Aşa este creştineşte. Aşa este ruseşte! – făcu o mică pauză. Văd că ploaia s-a oprit. Iubiţi credincioşi, să spunem împreună, acum, la încheiere, încă o dată Tatăl nostru.

Au rostit în cor:

Tatăl nostru care eşti în ceruri,

sfinţeascăse numele Tău,

vie împărăţia Ta, facăse voia Ta,

precum în cer aşa şi pe pământ.

Pâinea noastră cea de toate zilele dăneo nouă astăzi

şi ne iartă greşelile noastre

precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,

şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne mântuieşte de cel rău.

Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, acum şin veci.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,

Amin

– Mergeţi acum la casele voastre, aprindeţi o lumânare şi rugaţivă pentru Vera Ivanovna Rogula. Dumnezeu vă aibă-n pază! Noapte bună! – spuse părintele Kiril şi dispăru în altar.

Rând pe rând, oamenii au ieşit din biserică. Afară bătea un vânt rece, tăios. La capătul drumului spre uliţa principală, unii s-au oprit câteva clipe din mers, privind de-a lungul mestecenilor desfrunziţi conacul. Era luminată o singură fereastră, la etaj. Fiecare a încercat să ghicească ce se petrece acolo. S-au închinat şi şi-au continuat mersul pe uliţele întunecate, pline de noroi. Maşa zăbovi cu ochii aţintiţi spre acea fereastră. Ea ştia bine că acolo era camera Verei. Se făcuse târziu când ajunseră cu toţii pe la casele lor. În noaptea aceea rece, au adormit ţăranii cu gândul greu şi-nfricoşat.

* * *

Bătăile clopotului-cneaz i-au risipit copilei somnul. Un somn subţire, scurt, care începuse abia de vreo douăzeci de minute. Mama veghea neîntrerupt la patul Verei. A fost şi ea, desigur, impresionatăde legendarul clopot. S-a închinat spunând: „Ajută, Doamne!" Dar în acelaşi timp era dezamăgită, ba chiar speriată că binefăcătorul somn a fost întrerupt. Avea dreptate, căci de îndată ce copila s-a trezit, au început din nou durerile atroce de cap. Bolnava tremura, se zvârcolea, ţipa de mari dureri. Din timp în timp, se liniştea ca prin farmec, pierzându-şi însă cunoştinţa. Erau momentele în care mama şi ceilalţi credeau că totul s-a sfârşit. Calvarul însă reîncepea. În febră mare, cu buzele palide, pe jumătate amorţite, Vera rostea cuvinte fără şir. Cu toţii erau îngroziţi. Apoi, ca prinsă de un cleşte, micuţa urla din nou, se zvârcolea şi tremura în lupta ei cu moartea şi durerea… Colette, o franţuzoaică angajată la copii, uşor pedantă şi severă de felul ei, stătea dreaptă ca o lumânare, discret, la doi-trei paşi în spatele Doamnei. Era şi ea cuprinsă de milă şi îngrijorare pentru fetiţa pe care o îndrăgea cu-adevărat. Schimba din când în când compresele, care însă nu ajutau mai deloc. Chiar în încăperile şi pe coridoarele vecine camerei Verei se umbla în vârful picioarelor şi se vorbea în şoaptă. O atmosferă apăsătoare, ce nu lăsa pe nimeni indiferent. Cu un ultim strop de putere pe care îl mai avea, Vera deschise ochii mari, apucă mâna mamei, strânse tare, atât cât mai putea, şi-o imploră:

– Mama, mămica mea… ajută-mă!

Preţ de o clipă, Marta şi-a imaginat că acestea ar putea fi ultimele cuvinte ale fiicei ei.

– Dumnezeul mare te va ajuta, copila mea. Şi eu sunt lângă tine… Nu te las!

– Mi-e rău… Mi-e rău… Ligheanul… Ligheanul… – spunea fetiţa, ca în delir.

Colette înţelesese imediat şi încă înainte ca Marta să-i facă semn aşeză lângă pat un lighean alb, curat, din porţelan. Copila vomă în chin şi icnet, de parcă trupşorul ei firav se sfâşia. Când au spălat-o pe obraz, ţipa de durere chiar la cea mai gingaşă atingere.

– Colette, cheamă-l imediat pe Boris Ivanovici – ordonă Marta cu hotărâre în glas.

Franţuzoaica deschise uşa spre camera de-alături, unde aşteptau în tăcere, şi ei speriaţi şi îngrijoraţi, doctorul Boris Ivanovici, părintele Kiril, care venise chiar acum de la slujba cu ţăranii, Pavel, un fel de şef de personal al conacului, şi vreo două cameriste, gata să îndeplinească orice poruncă.

– Docteur Ivanovici, s’il vous plaît – îl invită Colette pe tânărul bărbat în camera bolnavei.

– Iubite Boris Ivanovici – îl întâmpină Marta –, e rău, e rău de tot… Tocmai acum a vomitat. Delirează. Dureri insuportabile. Nici o schimbare în ultimele ore. Faceţi ceva, Boris! Vă implor!

Doctorul o examină cu atenţie, pentru a treia oară în acea zi. Îi luă pulsul. O ascultă cu stetoscopul. Îi măsură şi febra: 42 de grade. Ştia prea bine că moartea e aproape, foarte aproape… Nu se încumeta să-i spună mamei vestea cea rea. Mai zăbovi o clipă şi se adresă Martei:

– Stimată, mult preţuită Marta Grigorieva…

– Boris Ivanovici, lăsaţi acum formalităţile – îi ordonă Marta. Spuneţi-mi clar şi răspicat: Ce se poate face? – Apoi, cu rugăminte în glas: Spuneţi-mi, iubite Boris… o pierd pe Vera?

– Nu… Nu cred, Marta Grigorieva… – încercă doctorul să o liniştească, el însuşi nefiind prea convins. Îşi luă totuşi inima-n dinţi: – Trebuie însă să spun încă o dată, aşa cum am mai spus: în 98 la sută din cazuri meningita e fatală.

– Ştiu. Nu am uitat – îl întrerupse Marta scurt, cu ton tăios şi hotărât. Mai cu seamă în momentele critice, această femeie avea o putere neobişnuită. Era în ea ceva din sângele lui Dolgoruki… Se îndreptă spre doctor şi îl privi în ochi: – Boris I-va-no-vici, faceţi ceva! Faceţi imposibilul!

– Să încercăm atunci o venesecţie. E tot ce se mai poate face.

– Să-i tai venele? Asta se înţelege prin acest cuvânt…

– Nu e chiar aşa de îngrozitor cum vă imaginaţi, iubită Marta Grigorieva. E vorba numai de o mică incizie prin care lăsăm să se scurgă sângele cel rău, cel otrăvit. Va rămâne doar o mică cicatrice. Metoda e practicată de multă vreme. În medicina veche, în Germania, se numea Aderlass.

– Da, mi-e cunoscut termenul – zise, pe jumătate convinsă, Marta.

– Ei, Marta Grigorieva, vă-ncumetaţi? – întrebă doctorul. Mama Verei se gândi o clipă la tot trecutul secular al familiei, la faptele de vitejie ale strămoşilor ei. Pentru o fracţiune de secundă a văzut şi zecile de răni cumplite cu care aceştia s-au ales după luptele crâncene împotriva neamului mongol. Cu mândrie şi putere, a răspuns:

– Da, doctore. Faceţi asta. Dumnezeu să ne ajute! – şi se-nchină, aşa cum numai ruşii ştiu să se închine.

– Mademoiselle Colette, e nevoie de lumină multă – spuse doctorul şi începu să scoată din trusă instrumentele trebuincioase. Franţuzoaica se duse din nou în camera vecină ca să transmită ordinul. Pavel şi cele două cameriste aduseră mai multe sfeşnice cu lumânări şi câteva lămpi cu petrol, din porţelan frumos ornamentat, care împrăştiau o lumină puternică şi tăioasă prin sticlele lor mari din cel mai fin cristal. Aşternutul patului de suferinţă părea acum mai alb ca de-obicei. Palidă şi fără de putere, bolnava delira ceva de neînţeles. Părea mai mică, mai firavă decât era. I-au dezvelit braţul stâng, un braţ subţire, fără muşchi şi fără vene, un firicel de braţ, pierdut acolo, pe cearşaful alb. Ţineţi-o – spuse doctorul. Colette o apucă de mână. Şi de picioare, să nu se zvârcolească – se adresă doctorul lui Pavel şi celor două ajutoare. Marta nu voia sau nu putea să vadă scena. Îngenunche la capul patului, cu ochii închişi, ţinând între palme, strâns lipită de frunte, iconiţa de familie cu Maica Domnului şi Pruncul. Subţire şi tăios, bisturiul strălucea în lumină ca un fulger rece. Încet, dar fără ezitare, lama ascuţită pătrunse în braţul de copil. Sânge fierbinte se prelingea acum într-o tăviţă de argint lucios. Ce fel de roşu se unea acolo, ca un strigăt disperat, cu luciul rece de metal? Era un roşu-moarte, otrăvit? Sau era roşul cel bun, al vieţii, ce se scurgea definitiv din trupul Verei? Nici doctorul nu putea şti încă. O pierdere masivă de sânge, mai ales în starea critică în care se afla bolnava, putea fi fatală. Boris Ivanovici era pe deplin conştient de acest risc. Pe de altă parte, extragerea de sânge infectat putea să uşureze lupta organismului cu boala. În următoarele ore se va vedea care dintre efecte se va produce: cel pozitiv, sau… Doctorul pansă cu grijă rana şi încredinţă lui Pavel tăviţa plină, ca să o golească degrabă.

– Marta Grigorieva, e gata, totul a trecut!

– Doctore…aşadar a reuşit operaţia?

– Da. Operaţia a reuşit, însă rezultatul rămâne de văzut. Trebuie să mai aşteptăm pentru a ne pronunţa definitiv. Deocamdată trebuie să bea din ceaiul ăsta – şi scoase din trusă o punguţă. O înmână lui Pavel ca să o ducă jos, la bucătărie.

– Iubite Boris Ivanovici, spuneţi-mi totuşi: credeţi că se va însănătoşi Verocika?

– Dragă şi distinsă Marta Grigorieva… de-acum ajută numai rugăciunea. Medicina a făcut tot ce a fost posibil. Să ne rugăm!

– Da… da… să ne rugăm! Vă rog să rămâneţi aici, Boris Ivanovici.

– Desigur, desigur dragă prietenă. Nu aş putea să vă las, nici pe dumneata şi nici pe Vera.

– Pregătiţi camera de oaspeţi, cea mare, pentru Boris Ivanovici – se adresă Marta uneia dintre cameriste.

– E deja pregătită, contesă – răspunse fata.

– Îmi permiteţi sămă retrag numai pentru o jumătate de oră? – întrebă doctorul.

– Desigur. Desigur… – răspunse absent Marta, după care se întoarse subit către el privindu-l ţintă în ochi: desigur… Boris… desigur…

Privirea aceea a Martei îl tulbură pe doctor. Era ceva neobişnuit în ochii ei. Parcă ar fi vrut să mai spună ceva, ceva ce nu se cade a fi spus. Realiză însă imediat că nu este deloc momentul potrivit să facă vreun pas mai departe… mai departe, către această fiinţă pe care o venera şi de care se simţea foarte atras. Nu uşor s-a rupt de privirea femeii, şi-a ridicat de pe podea trusa cu instrumente şi s-a îndreptat spre camera lui. Marta a fost ea însăşi surprinsă de acest moment. Nu înţelegea cum de i-a venit, atât de spontan, fără nici un control, să-l privească astfel pe Boris Ivanovici, care, până în acest moment, era un prieten apropiat al familiei, dar numai un prieten. Ştia bine că fără să fi spus ceva, prin acea privire a spus mult, mult mai mult decât s-ar cuveni. Pe de o parte, regreta această subită apropiere de Boris – ea era o femeie foarte serioasă, pentru care principiile morale erau sfinte. Dar, pe de altă parte, în această clipită a simţit că nu e chiar singură în durerea şi în frica ei. Şi mai era ceva: cu câtă delicateţe şi cu cât devotament s-a străduit Boris, întreaga zi, să o ajute pe fiica ei… Da, să o scape pe Vera din gheara morţii! Ce om minunat e Boris! Inima Martei se îngreună şi mai tare. În dorinţa de a rămâne un moment singură, se îndreptă spre fereastra camerei. Privea afară, în negrul nopţii. Desluşea în faţa ferestrei mesteacănul ce străjuia intrarea principală în conac. Crengile copacului, desfrunzite complet de furtuna de-adineaori, se-nălţau albe, ca strigăte spre cer. Era singurătatea însăşi în aceste crengi curate. De-ar fi iubitul soţ, Ivan, alături… totul ar părea mai uşor de suportat. El e puternic, curajos, inteligent – o umple toată cu persoana lui. De-ar fi Ivan aici, alături… Dar nu! El nu-i aici. El e plecat mereu pe mări. Nici ea nu ştia pe unde o fi cu vaporul şi pentru cât timp. Cu ce o ajuta pe Marta că soţul ei, Ivan Rogula, era un căpitan celebru şi preţuit de ţar? El nu era aici, acum, când fiica lui murea! „Vania, Vania! Tu iubeşti marea şi vaporul mai mult decât pe mine!" – şopti ca pentru sine Marta, cu ochii umeziţi.

– Ceaiul prescris de doctor, contesă – o întrerupse vocea lui Pavel.

În cameră venise şi Colette. I-au dat Verei ceaiul, linguriţă cu linguriţă. Copila părea ceva mai liniştită. Deschise ochii mari şi-i spuse mamei: „Îţi mulţumesc, mămica mea cea bună! Îţi mulţumesc…. Chiar şi un zâmbet palid îi apăru pe buze. Însă momentul fericit avu să fie scurt. Privirea Verei se tulbură din nou. Capul îi căzu de istoveală pe-o parte, îndreptat către fereastră. De febra mare, delirul a reînceput: „Pe pajişte se joacă Vera… Sunt flori afară… E Paşte, Înviere! Mesteacănul. Mesteacănul, mămică! Îl vezi, mesteacănul? E verde. E plin de flori şi frunze. Să ne jucăm pe pajişte… Pe pajişte se joacă Vera… Mesteacănul, mămică! Mesteacănul e verde. – făcu un gest cu mâna arătând către fereastră. „Mesteacănul e verde. Cheamă-l pe părintele Kiril ca să-l boteze". Epuizată, într-un târziu copila adormi.

– Vă mulţumesc pentru ajutor. Plecaţi acum la treburile voastre. Doresc să rămân singură cu fiica mea – se adresă Marta personalului, care părăsi de îndată încăperea.

Îngenuncheată lângă pat, cu iconiţa familiei în mână, Marta s-a rugat întreaga noapte. I-a implorat fierbinte pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe Sfântul Vladimir să îi redea fetiţei viaţa. Copila a dormit neîntrerupt. Dimineaţa, când se făcu lumină, pe copaci, pe case şi pe uliţe zăcea un văl curat şi gros de nea.

* * *

În zilele ce au urmat se arătă încet, încet, minunea: Vera părea a se însănătoşi. Dormea din ce în ce mai mult şi durerile cele mari de cap erau mai rare. Şi febra a cedat. Doar tăietura de la mâna stângă se infectase, pricinuind, câteva zile, îngrijorare. Apoi trecu şi asta. Părintele Kiril venea de trei ori pe zi şi ţinea o mică slujbă la căpătâiul patului. Boris Ivanovici nu părăsi Iurievo, şi nici măcar conacul, o săptămână întreagă. Îngrijorat de vestea bolii Verei, care se răspândise în toată regiunea, veni şi Anatoli Volodin, un avocat de la Râbinsk, prieten şi rudă îndepărtată cu Ivan Rogula. Şi el rămase la conac mai multe zile. Măcar pentru o zi veneau şi alţi prieteni devotaţi, de la Mologa sau din moşiile învecinate. Atmosfera din conac se destindea pe zi ce trece şi, desigur, pe măsură ce fetiţa se însănătoşea. Se întâlneau cu toţii la masă, în salon, unde începuseră să poarte, ca de obicei, şi alte discuţii, pe alte teme decât nenorocirea care acum se-ndepărta. O sumedenie de scrisori de încurajare şi urări de bine, urmate de pachete cu jucării frumoase pentru Vera sosiră din Petersburg, din Nijnâi Novgorod, din Moscova şi Ţarskoie Selo. Rude, prieteni de familie şi chiar şi cunoştinţe din toate colţurile imensei ţări ţineau să-şi manifeste ataşamentul şi solidaritatea cu Marta şi Ivan Rogula.

Micuţa Maşa nu mai putu să aştepte. A cincea zi după noaptea de pomină în care Vera era să moară, copila s-a hotărât să meargă la conac. Anevoie îşi croi drum prin iarna rusească, grea, cu nămeţi imenşi şi crivăţ. Bătu la uşa cea mare a clădirii. Nimic. Bătu a doua şi a treia oară, tot nimic! Simţea că îngheaţă de nemişcare. Nu voia nicicum să renunţe. După o vreme, bătu la uşă încă o dată, şi mai tare. În sfârşit, uşa se deschise şi Pavel apăru în prag:

– Ce vrei? – rosti ursuz bărbatul, vădit indispus că intră frigul şi zăpada în vestibulul bine încălzit.

– Vreau să ovăd pe Vera Ivanovna… pe Verocika…

Nici nu apucă fetiţa să vorbească mai departe, când Pavel ripostă:

– Ce neruşinare şi lipsă de respect! Vera Ivanovna e bolnavă şi nu primeşte vizite. În nici un caz vizite din astea! Marş acasă! – şi trânti uşa.

– Voiam să ştiu cum îi merge... – mai strigă fetiţa în zadar, în faţa uşii închise.

Dar Maşa era tare, nu se lăsa cu una, cu două. Printre nămeţii care-i ajungeau până peste brâu îşi croi drum, de jur împrejurul clădirii conacului, până dincolo, unde era uşa din spate ce dădea în bucătărie. Într-acolo se îndreptau speranţele ei, căci Marusia, şefa bucătăriei, avea un suflet bun ca pâinea caldă, cu toate că era chiar nevasta nesuferitului de Pavel. Bătu la uşa aceea mai modestă. O slujnică îi deschise imediat:

– Ce e, Maşa? Ce doreşti?

– Vreau să o văd pe Vera Ivanovna…

Între timp se apropie Marusia:

– Maşenka, micuţo!, ce cauţi pe vremea asta afară?

– Vreau să o văd pe Vera Ivanovna – repetă insistent copila.

– Hm. Aşteaptă aici – şi-i arătă un scaun pe care să se aşeze.

– Cum îi merge? – întrebă Maşa.

– Slavă Domnului, e mai bine! – zise Marusia părăsind bucătăria.

A trebuit să aştepte ceva vreme. Dar era bine şi, mai ales, era cald în bucătărie. Ajutoarele Marusiei lucrau de zor. Prăjeau în cuptor pui, curăţau legume – zarvă mare. Ah! ce minunată era aroma aceea de pui prăjit! Dar vanilia din castronul mare cu cremă… O femeie parcă simţise la ce se gândeşte copila şi-i dădu un copan de pui proaspăt scos din cuptor:

– Ia, Maşenka, mănâncă. Fii atentă să nu te frigi! E fierbinte!

Pe când fetiţa înfuleca bucata delicioasă, reapăru Marusia:

– Poţi să mergi la Vera Ivanovna. A spus că se bucură de vizita ta!

Marusia era satisfăcută că a reuşit. I-a ordonat unei slujnice să o conducă pe musafiră la Vera Ivanovna. Plină de bucurie, Maşa a uitat de gustosul copan, pe care încă nu îl mâncase în întregime, şi s-a pus pe drum cu însoţitoarea ei. Au mers de-a lungul unui coridor, au urcat un etaj, apoi au trecut în aripa centrală a clădirii, încă un coridor şi sau oprit în faţa camerei Verei, pe care Maşa o cunoştea deja bine. Au bătut la uşă discret. Mama Verei a răspuns: „Da! Intraţi." Însoţitoarea Maşei s-a retras, făcând drumul înapoi spre bucătărie. Maşa a pătruns în cameră. Pe faţa Verei apăru un zâmbet, senin ca o primăvară. Era o bucurie sinceră, o bucurie de copil. Se dădu jos din pat şi deschise larg braţele în direcţia Maşei care porni spre ea tot cu braţele deschise. S-au îmbrăţişat îndelung.

– Ştii, am fost bolnavă, foarte bolnavă – spuse Vera ca un secret.

– Ştiu, Verocika, am aflat. Tot satul a aflat. Dar să ştii: m-am rugat la Dumnezeu pentru tine! M-am rugat mult! Am şi plâns. Şi deadea Andrei, şi Anna, şi toţi s-au rugat pentru tine.

– Dar acum a trecut tot răul! Hai să ne jucăm. Uite, am jucării noi – zise Vera arătând mulţimea de jucării împrăştiate pe podea.

Este greu de descris câtă bucurie, câtă emoţie a cuprins sufletul de mamă al Martei Rogula la vederea acestei scene în care fiica ei prindea viaţă. Îi era chiar recunoscătoare Maşei că prin prezenţa ei a reuşit, pentru prima dată după boală, să o entuziasmeze pe Vera.

– Maşa, aici e cald. Poţi să-ţi scoţi căciula – spuse Marta şi-i scoase căciula groasă, încă plină de zăpadă, aşezând-o pe un scaun. Scoate-ţi şi pufoaica, altfel o să-ţi fie frig afară – adăugă ea, ajutând-o să se dezbrace.

Maşa se împotrivi uşor la scoaterea pufoaicei, căci sub aceasta ţinea strâns la pieptul ei ceva. Marta însă, insistă. Odată pufoaica aşezată şi ea pe scaun, copilul se simţi ca dezvelit. Se întristă. Ţinea în mână un căluţ făcut din cârpe, cu coamă şi coadă din lână roşie. Încercă să îl pitească. N-avea unde. Privi modesta jucărie, apoi înspre podeaua plină de minuni, cu jucării din Petersburg şi Moscova, bapoate chiar din Hamburg sau din Londra… Se ruşină cumplit. Privi către contesă cu ochi ce cer iertare, şi-apoi din nou spre Vera…

– Arată-mi jucăria. Vreau s-o văd – spuse Vera apucând căluţul din mâinile Maşei.

– Nu-i prea frumos – se scuză copila –, mi l-a făcut Anna…

– E minunat căluţul tău! E nostim şi e tare dulce! E minunat! Vai ce frumos! Azi ne jucăm numai cu el! – izbucni Vera bucuroasă, luând în posesie jucăria ţărănească. Micuţei Maşa îi veni sufletul la loc, zâmbi, se puse chiar pe râs. O chicoteală neîntreruptă şi-un joc nebun întreţeseau copilele în jurul căluţului din cârpe, cu coadă şi coamă din lână roşie.

Înduioşată, Marta întrerupse iureşul copilăresc:

– Maşenka, vrei o prăjitură?

Fetiţa încuviinţă din cap, zâmbind deja la gândul bunătăţii ce va veni. Marta părăsi încăperea ca să dea ordinul. Spuse primei cameriste pe care a întâlnit-o pe culoar ce are de făcut. Apoi se prăbuşi pe un scaun şi izbucni în plâns, un plâns de duioşie, un plâns frumos… Ce mândră era ea de Vera ei! La câteva minute, veni de la bucătărie o fetişcană, cu şorţ uşor pătat, purtând pe o tăviţă de lemn o porţie mică de prăjitură.

– Stai! Opreşte-te! – porunci Doamna casei. Cine te-a trimis cu asta?

– Domnul Pavel – răspunse înfricoşată fetişcana. Marta Rogula se ridică în picioare, dreaptă ca o sabie. Fierbea în sinea ei.

– Pavel! Pavel, vino de-ndată aici! – nu a strigat prea tare, dar cu o voce care de-a dreptul biciuia. În glasul ei aspru răsună pentru o clipă vocea întregului neam Dolgoruki.

De undeva de prin conac îşi făcu apariţia „majordomul", care simţi deja că nu-i a bine.

– Cine serveşte oaspeţii în casa asta? Răspunde! – lovi din nou contesa.

– Eu sunt acela care are onoarea să servească oaspeţii nobilei familii – răspunse Pavel linguşitor, cu spaimă-n oase.

– Atunci, ce-aştepţi? Te mai întreb: cum se servesc oaspeţii în casa mea? Răspunde! Cum?

– Pe tavă de argint, cu şerveţel de olandă. Porţii mari.

– Şi-acum să taci! N-ai dreptul la nici un comentariu. Te execuţi, de vrei să rămânem în relaţii bune! – încheie contesa.

Bineînţeles, Pavel luă de la fetişcană tăviţa şi dispăru în direcţia bucătăriei. Marta se reaşeză pe scaun trăgând cu urechea la salvele de râs ale copilelor din camera de-alături. Era atât de mulţumită că îi făcuse dreptate micuţei Maşa!

– Marta Grigorieva – o trezi din reverie doctorul Boris Ivanovici, care se apropie de ea –, am auzit din întâmplare, pe coridor, cum l-aţi certat pe valetul dumneavoastră. Ce bine aţi făcut! Ce suflet nobil aveţi! Sunt încântat!

– Ah, iubite doctor, prieten bun… De ce-s pe lume oameni răi? …Atât de răi…

S-au îndreptat spre salonul mic să bea un ceai şi, poate, să continue discuţia.

* * *

În săptămânile ce au urmat, viaţa la conac îşi reluă cursul normal. Deşi încă slăbită, Vera era acum sănătoasă. Ca prin minune, coşmarul a trecut. Primea aproape zilnic vizita Maşei, cu care se juca. Adesea, fetiţele se jucau şi cu Grişa, fratele mai mic al Verei, şi chiar cu Mania, sora ei, cu doar doi ani mai mare decât ea. Primul copil al Martei, Elena, numită de toţi Ella, nu prea avea de-a face cu „cei mici, cum zicea ea. Avea deja aproape zece ani, era serioasă şi, încă de pe-atunci, destul de arogantă. În fiecare zi, Igor, vizitiul lor, o ducea pe Ella la şcoală, dincolo, peste Mologa, în orăşelul cu acelaşi nume. O astfel de preocupare o îndreptăţea să fie înfumurată – credea Ella la cei zece ani ai săi. „Cei mici nu existau pentru ea, dar nici ea pentru ei! De multe ori a încercat Marta să îi explice, dându-i pilde de tot felul, că nu-i frumos comportamentul ei. Se pare că strădaniile mamei au fost zadarnice. Era această aroganţă a Ellei şi ea o moştenire a sângelui de Dolgoruki? E greu de spus. Poate că da…

Marta Rogula se îngrijea de bunul mers al casei, coordona întregul personal, vreo douăzeci la număr. Se retrăgea, în fiecare zi,mai multe ore în bibliotecă. Citea cu un interes deosebit cărţi de istorie, dar şi romane şi poezie clasică. Născută la Iurievo, trăind mereu acolo, ea nu a frecventat vreodată şcoala. Copil fiind, avusese institutori particulari – atât. Cu toate astea, Marta era fără-ndoială o persoană foarte cultivată. Aşa cum se cuvenea pentru rangul ei social, vorbea perfect franceza şi, în plus, înţelegea destul de bine şi latina. Fiind o femeie sociabilă, plăcându-i discuţiile cu teme mai profunde, Marta era întotdeauna bucuroasă să primească oaspeţi. Oameni aleşi, distinşi şi foarte cultivaţi veneau cu deosebită plăcere în vizită la conacul Doamnei Rogula. Veneau de prin împrejurimi, dar şi din toate colţurile Rusiei, şi chiar şi din străinătate. Avocatul Anatoli Volodin de la Râbinsk şi, bineînţeles, doctorul Boris Ivanovici de la Mologa erau oaspeţi aproape permanenţi. Kiril, părintele, un teolog deosebit de cultivat ce-ar fi putut uşor să fie într-un oraş mai mare chiar episcop era aproape în fiecare seară la masă la conac. Şi Stroganovii veneau des din Nijnâi Novgorod, şi contele Fersen, de viţă veche suedeză, văr de-al doilea cu Marta, şi prinţesa Cerkasky, primadonă la opera din Petersburg. Destul de des venea din capitală şi fratele Martei, Saşa Koropko, general în Garda Imperială şi comandant de regiment. Frumoasa Lila Lazareva, de care toţi bărbaţii se îndrăgosteau, venea adesea la Iurievo şi etala cu eleganţă toalete şi parfumuri noi, aduse de la Londra sau Paris. Tânăra femeie, deosebit de cultivată, gusta din plin arta cea nouă, de avangardă. Ea aducea mereu, de la Paris, cărţi noi, încă netraduse în ruseşte, eseuri sau articole de ziar scrise de prietenii de-acolo, care o vizitau frecvent în locuinţa ei din Montmartre. Cu toţii le citeau şi discutau aprins despre modernizarea care, fără îndoială, începea odată cu sfârşitul secolului lor. Discuţiile de la conac pe tema asta erau mereu contradictorii, căci cei mai mulţi nu acceptau ideea că pretutindeni o altă epocă începe… o cu totul altă epocă începe! Datorită distanţelor imense şi a mijloacelor de transport, în vremea aceea încete şi rudimentare, vizitele durau întotdeauna mai multe zile, ba chiar şi săptămâni. Peatunci în Rusia timpul nu era încă un bun de mare preţ, aşa cum devenise în epoca ce va să vină. Doar cărţile, de Lila aduse din Paris, şi vuietul sinistru al clopotului-cneaz vorbeau ceva… vorbeau ceva ce nimeni nu înţelegea sau nu voia să înţeleagă. Era prea bine viaţa cum era! Era, şi nu se mai putea schimba tradiţia de ei înşişi înfiinţată. Aşa gândeau toţi cei de la conac şi de pe-aiurea, prin secolul care-n lumină roşie şi grea se pregătea, acolo, undeva departe în apus, sapună.

Mare bucurie a pricinuit o telegramă sosită pe la sfârşitul lui noiembrie de la Amiralitatea din Sankt Petersburg. Pe lângă urări cordiale de însănătoşire pentru Vera şi declaraţii sincere de solidaritate a Amiralităţii cu familia, se anunţa în telegramă că Ivan Rogula va veni acasă, pentru mai bine de o lună, în timpul sărbătorilor. Doamna casei a dat cuvântul de ordine: „Vom sărbători Crăciunul şi Anul Nou în mod deosebit!". Din clipa aceea, întregul personal se puse şi mai intens pe treabă. Mai multe zile în şir s-a lustruit argintăria toată, s-a reînnoit vopseaua pe tocurile uşilor, perdelele au fost din nou spălate şi călcate, ramele tablourilor cu străbunii au fost şi ele curăţate, luceau ca noi. Încă trei camere de oaspeţi, pe lângă cele zece, au fost remobilate, înfrumuseţate şi proaspăt zugrăvite. Chiar şi Igor, vizitiul, a meşterit zile întregi la troica cea mare şi la harnaşament. Cailor le-a dat porţie suplimentară de ovăz, ca să îi facă mai arătoşi şi mai vioi. Marusia, bucătăreasa talentată, stătea ore întregi cu Marta şi chibzuiau meniuri felurite, din cele mai alese. S-au cumpărat în plus mai mult caviar şi icre de Manciuria, somon, şi cegă, şi nisetru. S-a afumat un număr şi mai mare de pulpe de porc de cea mai bună calitate. În marile cămări a fost depus vânat din abundenţă: căprioare, mistreţi, fazani şi iepuri. N-au fost uitate nici cantităţile sporite de stafide şi măsline, de vanilie sau alte mirodenii, ierburi şi arome de toate felurile. Şi ananas, curmale, smochine, mandarine, portocale au fost aduse, lăzi peste lăzi, din ţările din sud. În pivniţa de băuturi a fost de-a dreptul dublată rezerva de vin bun şi vechi, din Franţa sau Crimeea, ca şi cea de şampanie originală şi coniac din cel mai fin. Lichiorul pentru cucoane era şi el în abundenţă. Special pentru frumoasa Lila, câteva sticle de absint, căci tare îi plăcea (prinsese gustul pentru ciudata băutură de la artiştii din Paris, cu care adesea petrecea!). Desigur, nici vodca nu lipsea; era prezentă în pivniţă în cantităţi impresionante, aşa cum e obişnuit în Rusia, şi mai ales la vreme de iarnă.

Doamna casei a scris din timp vreo treizeci de invitaţii. Ştia că toţi prietenii vor fi prezenţi. Sătenilor le dăduse înştiinţare că doreşte ca Iurievo să arate deosebit de bine de Crăciun şi Anul Nou. Le promisese, prin părintele Kiril, că anul ăsta le va face la fiecare un dar mai mare ca de obicei, în semn de bucurie că Vera a scăpat de moarte; asta, bineînţeles, numai dacă ei se vor strădui să dea satului un aspect curat, de sărbătoare, în cinstea oaspeţilor ce vor veni. Nici vorbă ca vreun sătean să nu se fi supus! În numai zece zile, Iurievo arăta ca o mireasă în seara nunţii. Încântător, idilă ca-n poveşti era sătucul în mantia cea albă a iernii. Căsuţele modeste, acoperite de nămeţi, zâmbeau la ora prânzului în soare, iar după-amiază, când sentuneca, se vedeau în spatele ferestrelor icoane, cruci şi lumânări aprinse în semn de bucurie că Naşterea cea mare se apropia. Pe uşi erau podoabe din crengi de brad de care atârnau şi nuci şi mere roşii, şi chiar şi jucării stângace făcute de vreo bunică cu mâini chircite şi vedere slabă. Cupolele bisericii, imense cepe aurite, luceau, acolo sus, în soarele de iarnă. Bătrânul Serioja, clopotarul, lustrui încă o dată, şi încă o dată, mai mult ca de-obicei, enormul clopot-cneaz din turnul lui special. Serioja spera în sinea lui ca părintele Kiril să îi ordone să bată cneazul-clopot şi la Crăciun, măcar în anul ăsta. Acest clopot era mândria vieţii bietului Serioja, era copilul şi tatăl lui deodată, căci familie nu avea. Chiar şi sătenii, la un pahar de vodcă, glumeau că el ar fi căsătorit cu cneazul-clopot.

Cu două săptămâni înainte de marea sărbătoare, pe când pregătirile se încheiaseră deja, a apărut în sat o troică, venind dinspre Râbinsk peste Mologa îngheţată. Ţăranii au recunoscut de-ndată că pe canapeaua troicii, înfofoliţi în blănuri de lup, se aflau Ivan Rogula, stăpânul lor, cu adjutantul său. Sosiseră cu trenul din Petersburg la gara din Râbinsk, de-acolo, mai departe, cu troica la Iurievo. Sătenii ieşiseră cu toţii din case şi din curţi pe uliţe. Ţinând în mâini căciulile, îl salutau pe distinsul domn, plecându-şi capetele cu respect. El răspundea prietenos, zâmbind, făcând cu mâna în dreapta şi în stânga. Vestea ajunsese la conac mai repede decât sania. În faţa uşii mari se adunaseră Marta cu copiii şi întregul personal. În vreme ce adjutantul, vizitiul şi un puşti de la conac descărcau valizele din piele, Ivan Rogula coborî şi se arătă în toată eleganţa sa: zvelt, bine făcut, în uniforma cea somptuoasă, împodobită cu fir de aur, decoraţii şi sabie la cingătoare. Se îndreptă cu pas mlădios spre Marta. O îmbrăţişă îndelung. În sufletul femeii bucuria cea mare se împleti cu dorul arzător pentru frumosul ei bărbat. Avea un nod în gât. Ivan îmbrăţişă copiii, pe Vera mai întâi, apoi pe Grişa, cel mai mic, pe Mania şi pe Ella. Urări de bun-găsit îi adresă Colettei, bineînţeles pe franţuzeşte. Întinse mâna către Pavel şi Marusia, după care îi salută şi pe ceilalţi, pe fiecare în parte, spunându-le câte o vorbă prietenoasă şi o urare. După această procesiune intrară cu toţii în casă. Angajaţii s-au reîntors la treburile lor. În sala de mese a personalului, alături de bucătărie, i s-a servit vizitiului de la Râbinsk mâncare şi o bună porţie de vodcă – avea drum lung şi greu până acasă. Adjutantului i s-a repartizat o cameră unde avea să locuiască. Ivan Rogula se adresă lui Pavel, arătând către adjutant: „El va sta cu noi la masă. Aproape în şoaptă, îi argumentă Martei: „E un băiat cu mult bun-simţ şi nu e prost deloc. E protejatul meu. Sper că nu ai nimic împotrivă. „Vanicika, cum crezi că m-aş putea împotrivi unui gest atât de delicat şi nobil …unei hotărâri luate de iubitul meu bărbat?" – răspunse ea, aruncându-i o privire plină de feminitate. Marta şi Ivan s-au retras în salonul mic să bea un ceai şi să discute pe-ndelete, între patru ochi.

– Oh, Vanicika, ţi-am simţit atât de tare lipsa! – spuse femeia prinzându-l de mână cu tandreţe.

– Şi mie mi-a fost dor de iubita mea soţie… de noi doi…

La auzul acestor cuvinte, Marta îl privi cu mult subînţeles. Dorinţa însăşi se exprima prin ochii migdalaţi, plini de mister şi promisiune ai femeii de numai treizeci şi trei de ani. Ivan cunoştea prea bine privirea ei tulburătoare. O purta mereu în gând, în suflet şi în trup, plecat fiind pe mări îndepărtate. În clipa aceasta amândoi şi-ar fi dorit să fie seară, să se retragă în locul unde căsătoria sfântă semplineşte cu adevărat. Totuşi, Ivan destrămă reveria întrebând:

– Ce-a fost cu Verocika?

– N-a fost deloc uşor, Ivan. Deloc uşor. Era cât pe-aci s-o pierdem. Numai rugăciunile mele disperate, credinţa în Dumnezeu…, iconiţa de familie… au salvat-o. Chiar şi ţăranii toţi s-au rugat pentru salvarea ei. Am dat şi ordin să bată clopotul cel mare. N-a fost uşor, Ivan!

– Doamne, Dumnezeule! – spuse el, închinându-se.

– Să ştii că Boris Ivanovici s-a comportat ca un adevărat prieten. A locuit aici o săptămână întreagă. A îngrijit-o pe Vera noastră cât s-a putut de bine.

Vorbind de doctor, Marta se înfioră uşor. Pentru prima dată nu-i plăcu să îl pomenească pe Boris Ivanovici soţului ei. Dar acum nu avea încotro: era absolut necesar. Se hotărî să nu insiste cu evocarea devotamentului acestuia, un devotament care îi făcuse atât de bine atunci, în orele cumplite! Chiar se sperie la ideea că, fără să vrea, ar putea să-i facă lui Ivan vreun reproş cu privire la absenţa lui în momentele grele. Nu, aşa ceva nu trebuia nicicum să se întâmple. Încercă deci să schimbe discuţia:

– Să-i mulţumim lui Dumnezeu: acum totul e bine!

– Eşti sigură că n-au rămas urme după boală? Sechele, cum se zice. Se vorbeşte, în asemenea cazuri, despre lipsă de concentrare, chiar despre debilitate mentală…

– Verocika şi debilitate mentală? Nici vorbă, dragul meu! Din contră! Hai să-ţi povestesc ceva despre fiica noastră: încă înainte de boală am văzut că încerca să înveţe literele alfabetului dintr-o carte pe care a şterpelit-o sau împrumutat-o – n-are nici o importanţă – de la Ella. La numai trei săptămâni după boală am întâlnit-o, într-o zi, în bibliotecă, având în faţa ei o carte de Balzac. Am întrebat-o ce face. A răspuns, cu mare naturaleţe în voce, că citeşte. Trebuie să-ţi spun că această carte nu are desene sau reproduceri. „Cum adică citeşti?. Vera a răspuns tot aşa de firesc: „Citesc literele. Fiindu-mi teamă să nu se surmeneze, mai ales după boala grea, i-am spus că dacă tot ştie să citească, ceea ce încă nu prea îmi venea să cred, să facă bine să citească din cărţile pentru copii pe care le are la ea în cameră. Ce crezi că mi-a răspuns? „Pe alea le-am citit deja. Pe toate!"

– Ei, Martocika, glume de copii. Cum adică citeşte? Nu are nici şase ani încă! – spuse Ivan. Mergând în bibliotecă şi răsfoind prin cărţi, vrea doar să te imite. Draga de ea, probabil va deveni actriţă. De ce nu?

– Nu, nu Ivan! De atunci o surprind adesea în bibliotecă. Îi spun să plece, că asta nu ar fi pentru copii. Gândeşte-te şi la unele cărţi de acolo care chiar nu sunt pentru copii! Ea e ascultătoare. Pleacă. Dar de cum o scap din vedere, se furişează iarăşi printre cărţi. Eu am abandonat deja. Am pus anumite volume în rafturile de sus, să nu ajungă la ele. Aşadar, nici vorbă că fiica noastră ar fi redusă mental.

– Totuşi, totuşi, Marta, sunt de părere că Verocika ar trebui observată şi consultată de un specialist, care să ne spună limpede, fără tăgadă, dacă boala i-a pricinuit vreo complicaţie. Nu e de glumă cu aşa ceva. Uite: în februarie plec într-o misiune în Norvegia, apoi la Londra şi la Hamburg, în Germania. Mă voi întoarce la sfârşitul lui martie. Nu voi veni la Iurievo, o să vă aştept la Ţarskoie Selo. E tocmai bine prin aprilie, când iarna va fi pe sfârşite; călătoria voastră va fi mai uşoară. Voi aranja din vreme o întrevedere cu profesorul Nevinski din Petersburg, să o consulte temeinic pe copilă. Este un specialist neurolog celebru. Apoi, Petersburgul şi Ţarskoie Selo sunt superbe primăvara. Ah! Neva şi marea! O încântare! Vom face şi o excursie cu vaporul! Asta poate fi deosebit de interesant pentru micuţul nostru Grişenka. El trebuie să ştie unde şi cum lucrează tatăl lui.

– Bun. Vom face asta, Vania. Aşa cum spui, cu toate că eu consider de prisos consultaţia la doctorul Nevinski. Dar dacă asta e dorinţa ta, o facem. Venim deci pe la sfârşitul lui martie în casa noastră de la Ţarskoie Selo.

Au mai vorbit preţ de două ore despre tot ce s-a-ntâmplat pe la conac, despre copii, despre cum au fost organizate sărbătorile ce se apropiau şi, bineînţeles, despre lista invitaţilor. La rândul său, Ivan Rogula i-a istorisit despre călătoriile făcute în lumea largă şi despre munca lui de comandant de navă. A povestit despre oraşul Rotterdam, unde a stat o săptămână întreagă. Desigur, au vorbit şi despre înalta societate din Petersburg, despre diversele baluri sau recepţii ce au avut loc în ultima perioadă şi despre rudele sau prietenii lor de acolo. Ivan a amintit că întreaga lume bună din capitală e revoltată de gestul unor intelectuali mai tineri şi studenţi care au format grupări reacţionare. „Dar ce vor? Parcă au înnebunit! Se vede că le merge mult prea bine…" – spuse el. Apoi relată că ţarul şi întregul aparat de stat sunt foarte vigilenţi şi stăpânesc situaţia pe deplin. Desigur, au trebuit să se facă şi unele arestări. Schimbă deodată discuţia:

– Am pentru voi o mare surpriză. Îngăduie-mi însă să ţi-o spun abia în seara de Anul Nou. O voi spune cu voce tare, oficial, nu numai ţie şi familiei noastre, ci întregii adunări de prieteni dragi.

– Ah, Vanicika, mă chinui. M-ai făcut curioasă.

– Iubită Marta, ai puţină răbdare. Înţelege-mă, e plăcerea mea să fac cunoscută vestea cea mare în felul ăsta.

S-au retras în camerele lor, la etaj, ca să se odihnească şi să-şi facă toaleta pentru cină.

* * *

În prima seară a lui Ivan Rogula la conac nu a fost nici un musafir, lucru destul de rar. Au luat loc la masă numai membrii familiei, Colette şi, conform dorinţei lui Ivan, adjutantul său. Pavel adusese bucatele pe masă. A fost rostită obligatoria rugăciune, după care începură cu toţii să mănânce. Tatăl intră în vorbă, rând pe rând, cu copiii. Pe Vera a întrebat-o despre boala ei şi cum se simte acum, dar şi despre vizitele ei în bibliotecă. Fetiţa confirmă spusele mamei. Pe Ella a întrebat-o despre şcoală, despre colegii de acolo şi drumurile ei zilnice la Mologa. Cu Mania a discutat despre jucării, păpuşi şi altele de felul ăsta. Cu micuţul Grişa vorbi pe îndelete, „ca între bărbaţi". Îi stârnea băiatului curiozitatea pentru o plimbare, la primăvară, cu vaporul pe Neva şi pe mare. A întrebat-o şi pe Colette cum merge educaţia copiilor şi cum se simte în Rusia. Adjutantul, un băiat de douăzeci şi doi de ani, blond cu ochii albaştri, mânca tăcut, fiind uşor stingherit de onoarea ce i se făcuse de a sta la masă cu persoane de rang atât de înalt. Ar fi vrut să spună şi el ceva, dar nu ştia cum şi ce. Chiar Doamna casei fu aceea care-l ajută:

– Tinere domn, mă ierţi, dar nu am reţinut cum te numeşti.

Emoţionat din cale afară, băiatul dădu să se ridice de pe scaun pentru a se prezenta aşa cum a învăţat el la armată. Ivan îi făcu semn să rămână aşezat:

– Stai cuminte, rămâi pe scaun, dragul meu. Fii relaxat! Aici nu eşti în serviciu. Spune-i pur şi simplu Doamnei cum te numeşti.

– Lars Mihailovici mă numesc, contesă.

– Lars Mihailovici… Lars… – repetă îngândurată Marta. Ăsta e un nume suedez. Spune, cum de ai un nume suedez?

– Mama mea a fost suedeză. E o poveste veche şi ciudată – răspunse adjutantul.

– Povesteşte! – îl îndemnă Marta.

– Dacă doreşti să ne-o povesteşti, te ascultăm cu multă plăcere – îl încurajă Ivan.

– Mama mea era învăţătoare la clasele primare într-o şcoală la Helsingborg, în sudul Suediei, nu departe de Malmö. Tatăl meu era marinar, chiar şef de echipaj, pe un vapor comercial rusesc. Deseori căra marfă între Petersburg şi Helsingborg. S-au cunoscut şi se zice că tare mult s-au iubit. Eu am fost născut la Helsingborg. Pe când aveam un an şi jumătate, tata ne-a luat, pe mama şi pe mine, la Petersburg. Totul părea să meargă bine cu familia noastră. Însă după numai câţiva ani tata a murit într-un naufragiu, undeva în golful Biscaya, pe lângă coasta Franţei. Nici nu am avut ce înmormânta… N-a fost înmormântare! El a rămas acolo, pe fundul mării, cu vaporul şi cu echipajul său. Neştiind prea bine ruseşte, mama n-a putut să fie, ca în Suedia, învăţătoare. M-a întreţinut pe mine şi pe sora mea cea mică doar cu un salariu de spălătoreasă. Nici înapoi la Helsingborg nu s-a încumetat să plece, căci fraţii şi părinţii ei nu au iertat-o niciodată că s-a căsătorit cu un rus. Când am împlinit şaisprezece ani, m-am înscris la şcoala de marinari. Aşa, mamei i-a rămas să o hrănească doar pe surioara mea. Curând însă, mama a murit de tuberculoză şi a trebuit, din mica soldă ce o primeam, s-o întreţin şi pe sora mea. Abia acum un an am scos-o la liman pe Svea, sora mea. A învăţat şi carte. E casieriţă la casa de bilete a operei din Petersburg. Îi merge bine. Are chiar şi o cameră a ei pe care a închiriat-o.

Povestea lui Lars a impresionat-o pe Marta până aproape de lacrimi. Băiatul ăsta crescu în ochii ei. Îl întrebă:

– Vorbeşti şi suedeza?

– Când eram copil, vorbeam destul de bine. Acum însă am uitat aproape tot. Mama încerca să-mi vorbească pe ruseşte. Spunea că numai aşa ne putem simţi acasă şi aici, în Rusia.

– Ai fost vreodată în Suedia? – insistă contesa.

– Nu. Niciodată. Tare m-aş duce acolo într-o vizită…

– Fii liniştit, băiete! Vom ajunge şi acolo, negreşit – îl consolă Ivan. Chiar la Helsingborg!

– Vania – se adresă Marta soţului –, tu ai un talent deosebit să te apropii de oameni interesanţi. Uite, tânărul este suedez. Asta e ceva frumos. Mă bucur, tinere Lars, că eşti oaspete în casa mea.

Ivan, care cunoştea povestea lui Lars, era foarte mulţumit de reacţia soţiei sale. El ştia bine că Marta are o afinitate deosebită pentru tot ce are vreo legătură cu Suedia. Strămoşii ei, Dolgoruki, erau din dinastia Rurik, aşadar scandinavi de origine. Tocmai de aceea întreţinea ea relaţii foarte bune cu familia contelui Fersen, o familie de provenienţă suedeză. Cu Fersen erau chiar rude îndepărtate, prin alianţă. Lars Mihailovici, adjutantul, era acum „de-ai casei". Nici Martei şi nici lui Ivan nu le-a scăpat interesul neobişnuit de mare cu care Colette, franţuzoaica severă şi corectă din cale-afară, ascultase povestea tânărului adjutant. Chiar şopti, de vreo două ori, „C’est très intéressant!". În fond, era normal ca acestei fete, la douăzeci de ani ai ei, să îi sclipească ochii privindu-l pe băiatul bine făcut, deştept şi manierat.

În zilele următoare au început să vină musafirii. Mai întâi, chiar a doua zi de dimineaţă, a apărut părintele Kiril să îl salute pe căpitanul Rogula şi să binecuvânteze şederea lui acasă. Au venit apoi, de peste râu, de la Mologa, primarul, preotul şi directorul şcolii pe care o frecventa Ella. La o zi sau două mai târziu a apărut şi doctorul Boris Ivanovici. De asemeni, au sosit în vizite de bun-venit prietenii de la Râbinsk, aflat la vreo patruzeci de verste depărtare, de la Cerepoveţ, un orăşel situat cu vreo sută de verste mai la nord, şi de la Iaroslavl, la două sute de verste depărtare de Iurievo. Mult l-a bucurat pe Domnul casei prezenţa prietenului şi rudei sale, avocatul Anatoli Volodin. Cu toate că acesta venea din apropiere, doar de la Râbinsk, sosirea lui nu a fost numai una de bun-venit, o zi sau două ca ceilalţi. El a rămas în Iurievo, împreună cu soţia sa, până-n ianuarie. Pe lângă faptul că erau şi veri de gradul doi, Ivan Rogula