Desteptarea

De Gabriel Ionita

Prima misiune pe teren a lui John Barrson se termină tragic, când se sacrifică pentru a salva viața unui coleg, agent al Societății Planetare pentru Protecția Atmosferei, doar pentru a descoperi că a fost "înviat" într-un corp nou, cu amintirile intacte.

John își întâlnește salvatorii, Curatorii - o rasă extraterestră care controlează planeta artificială îndepărtată numită Biblioteca. Curatorii au creat Biblioteca acum un miliard de ani pentru a înregistra și păstra cunoștințele tuturor speciilor cunoscute din galaxie, folosind recruți numiți Observatori. La trezire, lui John i se dă posibilitatea de a deveni Observator pentru Bibliotecă sau a muri.
 

John își începe pregătirea în rândul extratereștrilor din diverse lumi, dar când conflictul izbucnește între Curatori și Cei Plecați, un grup dizident al Bibliotecii, este atras și el, devenind, fără voia sa, un pion în lupta celor două grupuri..
 

Ezitând la început între ceea ce știe că trebuie făcut și ceea ce permit regulile rigide, non-intervenționiste, ale Curatorilor, John ia lucrurile în propriile-i mâini și reunește o echipă care, împotriva tuturor posibilităților, va încerca să găsească o cale de a contracara planul Celor Plecați de crimă la scară planetară.

• Limbă: Română
• Editor: Gabriel Ionita
• Data lansării: 18 feb. 2018
• ISBN: 9780999838037

Gabriel Ionita

Gabriel Ionita was born in Bucharest, Romania, and lived in Vienna, Prague, Riyadh, Montreal and Toronto. He is a business executive by formation, and worked his entire career in marketing and product management divisions of large telecommunication companies. He was always a storyteller, though, and wanted to commit his thoughts to paper. He writes science fiction and has a love-hate relationship with the white pages - he hates them white and loves them brimming with words. Gabriel lives in San Jose, California, with his wife Cristina and their daughter, Anna Sophie, and is a Montreal Canadiens fan.

Previzualizare carte

PROLOG – DANIEL

ÎN SPITAL ERA MEREU linişte în acest moment al nopţii. Angajatii moţăiau în cabinele lor, iar cei câțiva infirmieri care încă nu dormeau păreau să nu acorde nicio importanţă individului înalt, cu figură atletică, ce se plimba pe holurile pustii. Bărbatul blond, îmbrăcat într-un halat alb, a făcut la stânga spre maternitate şi s-a oprit la fereastra în spatele căreia dormeau nou-născuţii. Pentru un timp a studiat plăcuţele inscripţionate cu nume din faţa fiecărui pătuț, apoi a intrat în încăpere, trecând pe lângă asistenta pe jumătate adormită care moţăia pe scaun, și s-a apropiat de ţinta sa. Nou-născutul, care nu avea mai mult de două zile, dormea adânc.

– Ţinta identificată, încarc datele genetice acum, a gândit bărbatul, și a atins uşor cu arătătorul mâinii stângi palma micuță al copilului. Gânduri au început să prindă formă în capul său şi dacă cineva ar fi putut să le asculte, ar fi auzit cum se transformă în cuvinte şi cuvintele în fraze.

– Ţintă confirmată. Poţi continua.

Bărbatul a scos o sticlă mică din buzunar şi, desfăcându-i capacul, a lăsat să cadă câteva picături pe o pleoapă a bebeluşului. Acesta nici măcar n-a tresărit.

– A fost o plăcere să te întâlnesc, John. Abia aştept să lucrez cu tine. Oricând va fi asta, a spus bărbatul, apoi s-a întors și a părăsit încăperea.

Bebeluşul a surâs în somn.

CAPITOLUL 1 – JOHN

VA FI UNA DIN ACELE zile.

John a mai privit o dată cifrele pulsând ale ceasului înainte de a ieși din apartament cu valiza burdușită în mână. S-a trezit târziu, ca de obicei, şi i-a trebuit ceva timp să se pregătească, tremurând de frig în întuneric din cauza unei pene de curent surpriză, cadou de la Hydro Québec – Gaz si Electricitate. A închis ușa dupa el, apoi s-a uitat trist la valiza supraîncărcată ce atârna greu.

Întotdeauna îmi iau prea multe lucruri la mine.

Liftul era blocat din cauza penei de curent. Generatorul de urgenţă al clădirii fusese dat la fiare vechi cu ani în urmă, așa că John a coborât cele douăzeci de etaje orbecăind prin întuneric. A ieșit pe ieșirea de incendiu în aerul de iarnă, umed si rece, al Montrealului tocmai la timp pentru a vedea cum autobuzul 165 se îndepărta, semnalizând, în josul bulevardului Chemin Cote des Neiges. A început să alerge, dar s-a lăsat păgubaș după câțiva pași. Trotuarul era surprinzător de aglomerat la această oră și cu greu a evitat să lovească cățiva pietoni cu valiza.

S-a urcat în următorul autobuz și a ajuns la aeroport fără a mai avea timp pentru mic dejun sau cafea.

Măcar am prins naveta, asta-i partea bună.

Naveta era goală. Aparent nimeni nu mai era interesat să viziteze Mont Tremblant, destinația sa. Și-a ales un loc la fereastră și s-a așezat, zâmbind către însoțitoarea de bord, care i-a zâmbit la rândul său și s-a apropiat.

– Bună dimineața, domnule. Vă mulțumim că zburați cu noi. Pot să vă aduc ceva înainte de decolare?

– Bună dimineața. Nu, mulțumesc. Ăăă... de fapt, da, aș dori niște cafea.

– Îmi pare rău, domnule, nu mai avem cafea. Vă pot aduce niște apă?

John a ridicat din sprâncene.

– Cum se face că ați rămas fără cafea, așa de dimineață?

Însoțitoarea de bord a dat din umeri.

– Se pare că negocierile dintre Quebec și Uniune nu merg prea bine. Transportul nostru de cafea este blocat în vamă, și datorită raționalizării nu am putut cumpăra din altă parte. Ne cerem scuze.

John a dat din cap. Acum cinci ani lipsurile de pe piață erau atât de frecvente încât populația Montrealului nici nu le mai lua în seamă. Lucrurile se îmbunătățiseră de când negocierile între Quebec și Uniunea Canadiană reîncepuseră anul trecut, dar guvernul Quebecului s-a simțit întotdeauna trădat de faptul că Montreal a ales să rămâna parte din UC în timpul Separării, așa că astfel de șicane erau de așteptat.

– Nu e nicio problemă. Aduceți-mi niște apă, atunci.

Uitându-se pe fereastră și așteptând decolarea, John se gândea cu ceva strângere de inimă la călătoria pe care tocmai o începuse, o misiune de două zile prin nordul Quebecului şi Uniunea Canadiană. Proaspăt absolvent al facultăţii McGill, John a fost recrutat de Societatea Planetară pentru Protecția Atmosferei, una dintre organizaţiile globale create pentru a combate condiţiile atmosferice extreme care afectau pământul de câteva sute de ani încoace. Aceasta era prima lui misiune și voia să facă o impresie bună.

Mandi-fonul, cipul telefonic pe care îl avea implantat pe mandibulă a vibrat, și ecranul de realitate augmentată i-a apărut în fața ochilor. Pe ecran era afișată o poză a bunicii lui. A răspuns apelului, zâmbind.

– Sărut mâna, bunico.

– John, ești acolo?

– Da, bunico, sunt aici. Ne pregatim de decolare.

– Bine. Voiam să văd dacă totul e în ordine. Dă-mi un telefon când aterizezi.

– Sigur. Cum se simte bunicul?

– Bine. Chiar foarte bine, ținând cont de circumstanțe.

– Mă întorc în Montreal mâine și o să vin la voi poimâine. Petrecem sfârșitul de săptămână împreună, și luni o să vă conduc eu la spital. Spune-i să nu-și facă griji. Operația este simplă rutină, va fi pe picioare imediat.

– Nu trebuie să faci asta, John. De-abia ai început noul serviciu. Nu trebuie să-ți iei liber pentru noi.

– Nu este nicio problemă, nu te îngrijora pentru mine. Trebuie să închid acum; te sun când aterizez.

– Zbor plăcut.

John a continuat să se uite la ecranul virtual pentru încă câteva secunde, privindu-și bunica cum se întoarce la rutina ei zilnică, neștiind sau ignorând faptul că vechiul ei videofon era încă pornit. Într-un final, cu strângere de inimă, a deconectat chiar el apelul. Absolvirea și apoi interviurile pentru angajare l-au ținut ocupat în ultimele luni, și nu a mai avut timp să-i viziteze.

Trebuie sa fiu un nepot mai bun de-acum încolo. Până la urmă nu-i am decât pe ei, și ei doar pe mine.

Sub navetă, tundra şi banchizele de gheaţă ale Quebecului se derulau în viteză. Mașini abandonate, vestigii ale vechilor localități miniere, demult uitate, marcau peisajul ca niște cărăbuși răsturnați. Mont Tremblant şi Munţii Laurenţieni fuseseră destinaţii căutate de turiști în trecut, atrăgând schiori în timpul iernii, și excursionişti şi biciclişti în timpul verii. Modificarea condiţiilor climatice şi dezastrele naturale apărute cu o frecvență nemaiîntalnită au transformat, însă, regiunea într-un exemplu grăitor al schimbărilor cu care se confrunta omenirea. Acum, tornadele atacau violent pădurile şi locuitorii lor, iar cutremurele de intensitate medie erau comune. Aproape pustiu, micul sat încă mai găzduia câţiva localnici prea bătrâni sau prea încăpăţânaţi ca să se mute, precum și muncitorii ghinionişti desemnaţi de către provincie ca și reprezentanți ai companiilor miniere.

Aproape o jumătate de oră mai târziu, cu aripile întinse și reactoarele îndreptate în jos, naveta s-a aliniat silențios pe pista de aterizare. În clădirea aproape pustie și lipsită de călători a aeroportului, utilizată acum doar pentru a transporta cherestea, cărbune sau alte lucruri folositoare, nu erau restaurante şi nici cafenele. John a privit dezamăgit în jur, slabele sale speranţe de a găsi ceva de mâncare dispărând de tot.

Afară nu exista nici un mijloc de transport cu excepţia câtorva vehicule tot-teren tip planor pline de noroi. Fără nicio speranţă că va găsi un taxi, John a oftat zgomotos apoi s-a îndreptat spre singurul VTTP ce afișa o siglă SPPA, sperând că proprietarul îl va ajuta să găsească birourile. Nu avea chef să hoinărească prin aerul rece şi umed al iernii, însă alternativele de care dispunea erau şi mai neplăcute. Străzile pline de noroi erau accesibile doar cu VTTP-ul dar imposibil de mers pe ele, mai ales pentru cineva ca el, obișnuit cu comfortul relativ oferit de oraș.

Proprietarul vehiculului nu se vedea pe nicăieri, iar când John s-a apropiat, un mesaj a început să licărească pe micul ecran: „John Barrson, la sosire te rog să vii cu acest VTTP până la birourile noastre. Destinaţia este introdusă în calculator deja. Nick Storm, manager SPPA, Quebec."

Sub mesaj clipea o hartă mică pe care era trasă o linie ce unea locul în care se afla John şi birourile SPPA.

Încruntat, John s-a uitat cu atenţie la ecran. Nu folosise niciodată un VTTP, deşi, dacă se gândea mai bine, ar fi fost tocmai potrivit pentru drumurile proaste din Montreal, unde un drum era de fapt partea plată dintre găuri.

Gândindu-se la Montreal și-a amintit că trebuia să-și sune bunica să-i spună că a aterizat. A sunat, însă nu a răspuns nimeni, așa că a lăsat un mesaj video.

Şi-a pus casca pe care a găsit-o pe ghidon, s-a suit în șa şi a apăsat butonul de contact. I-au trebuit câteva minute ca să înţeleagă cum funcţionează vehiculul, dar în final a reuşit să-l pună în mișcare. Să înţeleagă modul de funcționare al dispozitivelor mecanice – sau al oricărui tip de dispozitiv – a fost întotdeauna unul dintre punctele lui forte, așa că până la urmă a reușit să mărească viteza VTTP-ului la un nivel acceptabil – undeva între alergarea unui copil şi mersul rapid al unui adolescent.

Drumul, ce părea la început destul de drept, s-a dovedit a fi extrem de anevoios. Asfaltul a lăsat rapid locul pietrișului, apoi drumul s-a transformat într-un șanț noroios ce șerpuia printre copaci răsturnați, bolovani masivi și râpe adânci. După aproape o oră, șanțul peste care plutea a devenit un drum pietruit și o clădire a apărut din spatele copacilor.

Birourile SPPA erau de fapt un buncăr subteran construit la baza muntelui, la marginea oraşului. După ce John a oprit VTTP-ul, un bărbat mic de statură, cu barbă, brunet şi cu părul creţ a ieşit pe uşă.

– Până la urmă, ai ajuns. Eu sunt Nick, managerul biroului SPPA din Quebec. Bine ai venit!

– Bună, Nick! Eu sunt...

– Ştiu cine eşti, John! a spus Nick zâmbind, scuturându-i mâna dreaptă atât de tare încât John a fost sigur că i-o va smulge din umăr. Mi s-a spus că o să ne vizitezi. Îmi cer scuze că nu te-am aşteptat la aeroport! A trebuit să ne pregătim pentru călătorie şi suntem în criză de oameni în ultima vreme. Ai călătorit bine?

Înainte ca John să aibă timp să răspundă, Nick a continuat.

– Am văzut că ai reuşit să te descurci cu VTTP-ul. Ăsta-i un lucru bun. În câteva minute plecăm împreună spre Val-des-Lacs. E locul în care ultima tornadă a lovit cel mai puternic şi aici au avut epicentrul două dintre cele trei cutremure înregistrate în ultimele zile în Quebec. Intră și servește-te cu o cană de cafea. Vom pleca în câteva minute.

Luat pe nepregătite de debitul verbal al lui Nick, John a clipit de câteva ori. A zâmbit apoi, gândindu-se cu încântare la o cană de cafea proaspătă. A reuşit să spună mulţumesc în timp ce s-a dat jos de pe VTTP, înainte ca Nick să se reapuce de legatul bagajelor pe al doilea vehicul parcat puţin mai încolo.

Intrând în mica încăpere, John s-a uitat în jur, încercând să cuprindă totul dintr-o privire. Clădirea SPPA din Mont Tremblant era constituită din două cămăruţe care erau în acelaşi timp birou, dormitor, zonă de recreere şi depozit. Încăperea era mică şi aglomerată, dar cu toate acestea John putea observa o anumită ordine în acel haos aparent. Lucrurile erau puse pe categorii în funcţie de destinaţia lor, iar încăperea părea să poată găzdui mai mulţi oameni pentru câteva săptămâni, dacă era cazul, oferind tot confortul necesar.

Aceste birouri regionale construite în zonele cu cele mai mari probleme de mediu reprezentau sistemul nervos central al întregii reţele de informaţii SPPA, şi-a amintit John din materialele sale de inducție. Cei mai rezistenţi ofiţeri de teren, mai puternici decât Fridtjof Nansen, exploratorul Arctic, şi mai capabili decât Roberto Caranza, liderul primei colonii pe Lună, le conduceau. Trebuiau să trăiască izolați pentru mult timp și să se lupte cu condiţiile climatice extreme pentru a aduna cât mai multe informații. Coloniile spaţiale de pe Marte, Titan sau Europa căutau să-i recruteze, dar puțini dintre ei decideau să părăsească Pământul. Când o făceau, însă, experiența lor de supraviețuire în condiții extreme se dovedea imediat indispensabilă pentru noile colonii.

Ibricul de cafea proaspăt preparată era ţinut cald pe un cuptor mic în spatele camerei. John s-a servit cu o cană mare şi a ochit o gogoaşă arătoasă de pe masa din apropiere.

– Este acolo de patru zile. Cred că e tare ca piatra, a spus Nick intrând în cameră. Oricum nu avem timp de asta. Trebuie să plecăm.

John a sorbit cu rapiditate cafeaua, arzându-se la limbă şi, blestemându-și zilele, l-a urmat pe Nick afară.

VTTP-urile înaintau încet prin pădure urmând poteca făcută din două șanțuri paralele pline cu noroi, ce șerpuiau prin terenul fragmentat. Din când în când, Nick se oprea şi-i arăta ceva.

– Acei copaci au fost smulşi în timpul furtunii de luna trecută. Crevasa asta nu era aici săptămâna trecută... Aici era un lac acum aproximativ şase luni.

– Probabil peisajele se schimbă frecvent pe aici, a spus John. Mi se pare că tot ce văd s-a schimbat mult în ultimele luni.

– Şi schimbările continuă să se producă cu rapiditate, a răspuns Nick după o scurtă pauză, ca și când și-ar fi cântărit cuvintele cu grijă. Se pare că Mama Natură s-a săturat de cum o tratăm şi nu mai avem cum s-o înbunăm.

Umbrele se lungeau pe măsură ce ziua se apropia de sfârșit.

– O să ne oprim undeva în apropierea Lacului Superior, a spus Nick. Vom sta acolo pe timpul nopţii.

Locul ales pentru a înnopta era o casă veche de piatră situată la poalele unui deal. Casa fusese fortificată de curând cu bare de oţel şi stâlpi de beton.

– Este unul dintre locurile noastre sigure din zonă, a spus Nick. Trebuie să avem câteva astfel de locuri disponibile în orice moment, având în vedere că înnoptarea în aer liber este pur și simplu sinucidere curată. Vremea le distruge însă la fel de repede cum le construim. Când nu vom mai avea locuri sigure în care să stăm, nu vom mai putea obţine date din teren şi va trebui să abandonăm Mont Treblant.

– Hai să golim VTTP-urile, a continuat Nick. Trebuie să băgăm totul înăuntru şi să le băgăm în garaj pe uşa din spate. Nu s-a anunţat nicio furtună, dar nu-mi plac norii aceia negri de deasupra muntelui.

Până ca John să apuce să descarce ambele vehicule, Nick pornise deja un generator vechi cu pile de combustie şi a pus la încălzit o tavă cu două porţii de mâncare. Deja vântul şuiera puternic şi norii joși acopereau cerul negru.

– Au zis că nu va fi nicio furtună, a spus Nick încruntat. Așa-mi trebuie dacă am crezut în vorbele celor de la Oficiul de Prognoză Meteo. Trebuie să baricadăm uşile şi ferestrele şi să fim pregătiţi pentru o furtună puternică. O să încep cu ferestrele. Tu du VTTP-urile înăuntru.

John aproape că a fost măturat pe sus de vântul sălbatic când a ieşit pe uşă. A făcut câţiva paşi târându-se până la primul VTTP pe care s-a urcat cu dificultate şi pornindu-l, l-a manevrat cu atenție spre intrarea în garaj. L-a văzut pe Nick deschizând ușa, și când a intrat, aproape că a pierdut controlul VTTP-ului.

Abia înăuntru a realizat adevărata forţă a vântului de afară. Furtuna se deplasa mai repede decât orice şi se transfoma rapid într-un uragan înspăimântător. Nimeni nu ar fi putut supraviețui afară pe o astfel de vreme, indiferent de tehnologie, maşinării sau dispozitivele folosite, și John a realizat că dacă nu se mişcă mai repede, e posibil să nu mai poată aduce şi al doilea VTTP în garaj.

Când s-a dat jos din șa l-a văzut pe Nick străduindu-se să închidă uşa de la garaj.

– Grăbeşte-te! Peste câteva minute nu vom mai putea ieşi afară.

John a alergat spre uşa din faţă, dar a alunecat şi a căzut. S-a ridicat, ajutându-se de mânerul uşii, şi s-a mai uitat odată împrejur înainte să iasă. Din ce vedea, Nick acționase rapid și cu eficiență. Reuşise să baricadeze toate geamurile cu panouri metalice şi să le proptească cu ţevi de oţel iar acum împingea o placă masivă pe care voia să o pună în faţa uşii.

John a ieşit afară, aşteptând de data asta să simtă impactul vântului. S-a târât până la al doilea VTTP, iar când a ajuns, a simţit cum cerul se deschide şi valuri de apă se revărsă asupra lui. Era întuneric bezna în jur. A pornit cel de-al doilea vehicul şi l-a ghidat spre locul în care bănuia că este uşa garajului. În timp ce se mişca, un reflector puternic s-a aprins în față.

Mulţumesc, Nick!

Sistemul automat de balansare al VTTP-ului avea probleme cu compensarea vântului dar a făcut față în cele din urmă, deși mașina a părut pe punctul de a se răsturna o dată sau de două ori.

A intrat în garaj, a sărit de pe VTTP şi s-a izbit cu umărul de uşa garajului lângă Nick. Au împins amândoi şi, chiar dacă sistemul hidraulic al uşilor părea să fie pe punctul de a ceda de câteva ori, uşa s-a închis într-un final, iar lacătele de siguranţă şi placa din metal s-au așezat la locul lor.

Când au terminat s-au mutat în camera din faţă.

– Ai acţionat foarte bine acolo, afară, tinere, a spus Nick, bătându-l pe John pe spate. Dacă nu erai tu, fie mi-aş fi pierdut VTTP-ul în timp ce încercam să baricadez ferestrele, fie aş fi pierdut casa încercând să salvez VTTP-ul. De asta e important să ai întotdeauna pe cineva care să te ajute. Avem din ce în ce mai puţin personal capabil să se descurce în teren şi tot mai multe locuri în care trebuie să ajungem. Mă tem că suntem pe cale să pierdem bătălia.

John a căzut extenuat pe unul dintre cele două scaune. Prima lui zi de lucru se profila a fi plină de evenimente neasteptate. Nu chiar ce-și imaginase el.

Pleoapele i s-au îngreunat și a început să moţăie ascultându-l pe Nick explicând ceva despre cicloanele tropicale şi non-tropicale, despre faptul că numărul lor este în creştere, iar modelul lor s-a schimbat în ultimele decenii. Deodată, casa a început să se zdruncine, la început uşor, apoi din ce în ce mai tare.

Alert dintr-o dată, John s-a prins cu ambele mâini de mânerele scaunului. Ochii lui Nick s-au lărgit. A sărit in picioare și, încercând să se facă auzit peste zgomotul puternic, a strigat:

– Cutremur! Şi unul mare, din câte se vede... Trebuie să...

Zgomotul asurzitor nu i-a permis lui John să mai audă ceva. A sărit de pe scaun exact când o crăpătură imensă a apărut în mijlocul camerei. Acoperişul s-a prăbuşit când pereţii exteriori au căzut, și valuri după valuri de apă s-au prăvălit peste ei. Luminile s-au stins după ce generatorul a căzut prin podea producând o explozie asurzitoare.

Crăpătura a început să se umple cu apă, dar John nu putea să-și dea seama dacă vine de jos sau de sus. Trebuiau să iasă cât mai repede, dar nu-l vedea pe Nick pe nicăieri.

Oare a ieşit?

Împins de adrenalina ce-i pulsa acum prin vene, John s-a târât de sub rămăşiţele de piatră ale casei. S-a uitat împrejur şi l-a văzut pe Nick inconştient, prins sub o grindă din acoperiş, destul de aproape de crăpătura care se lărgea.

Frenetic, simțind cum inima aproape îi explodează, s-a târât în patru labe până la colegul său. Pământul continua să se zgâlţâie puternic și peste tot cădeau pietre, lemne, grinzi de metal şi bucăţi de tencuială. A ajuns la Nick şi puţin câte puţin, a reuşit să-l scoată de sub dărâmături. I-a simţit pulsul slab şi a început să strige:

– Nick, Nick, trebuie să ieşim.

Nu a primit niciun răspuns.

Sunt pe cont propriu de-acum

– Ţine-te bine, Nick, te scot eu de aici!

Uitându-se în jur şi-a dat seama că garajul din spatele casei era încă întreg. Era singura opţiune disponibilă, mai sigură decât a rămâne afară, în mijlocul uraganului. A realizat instantaneu, însă, că într-o noapte ca asta, când până şi o casă așa numită sigură se năruie ca un castel din cărți de joc, „mai sigură" era un termen relativ.

A început să meargă încet spre garaj, trăgându-l pe Nick după el. N-a avut timp să-i ofere primul ajutor, spera să poată face asta înăuntru. Pământul nu se mai mişca, dar vântul tot bătea şi ploaia continua să cadă parcă mai rău ca înainte. Fulgerele, periculos de aproape, îi ofereau totuși pentru câteva secunde lumina de care avea nevoie ca să-și ajusteze direcția.

Peretele exterior al garajului nu mai exista, dar ceilalţi trei pereţi şi acoperişul erau intacte. John l-a aşezat pe Nick într-un colţ şi i-a verificat pulsul. S-a simţit uşurat când a simțit slabe bătăi de inimă. Nu se vedeau răni deschise, deci nu pierdea sânge, dar vânătaia pe care o avea în frunte însemna că probabil avea o comoție cerebrală.

Uitându-se la urgia de afară, John a realizat că singurul lucru ce-i rămăsese de făcut era să trimită un semnal de alarmă şi să aştepte ca furtuna să se oprească. Asta era mai uşor de zis decât de făcut, și-a dat el seama. Casa trebuie să fi avut un sistem GPS conectat la o antenă externă, dar probabil că acum era împrăştiat printre dărâmături. Singura alternativă era să folosească sistemele GPS cu care VTTP-urile erau echipate, dar pentru a funcţiona, acestea aveau nevoie de o antenă externă sau o linie directa spre satelit.

A realizat că cea mai bună soluţie era să scoată un VTTP afară din garaj, să îl ancoreze cumva şi să trimită semnalul. Echipele de salvare nu vor putea ajunge cât timp furtuna era încă în toi, dar o să poată interveni imediat după.

Trebuie să o fac. Pentru Nick, fiecare secundă contează.

John s-a urcat în VTTP, i-a activat sistemul automat de balansare şi semnalul GPS de urgenţă şi a ieşit din garaj. Vântul şi ploaia loveau maşinăria cu toată forţa, dar VTTP-ul reuşea să compenseze. John a oprit în fața garajului şi a tras cablul de oţel de pe troliul din spatele vehiculului. Târându-se încet prin furtună, a fixat cablul de una dintre grinzile de oţel care rămăseseră încă în picioare.

Ar trebui să meargă.

A continuat să se târască în patru labe spre intrarea garajului, când o senzaţie familiară l-a oprit din drum.

Alt cutremur...

Deodată pământul de sub el a cedat şi s-a trezit căzând într-o crăpătură ce se tot lărgea. A strigat, apoi ignorând ghearele de gheață ce-i cuprinseseră inima a încercat să se țină cu toate puterile de malurile alunecoase. Valuri de noroi și apă curgeau necontenit peste el. A continuat să se lupte cu stihiile preţ de câteva minute, sau o eternitate, nu-și mai dădea seama, încercând să se ridice, să se țină de ceva, de orice, să respire câteva înghițituri de aer, când dintr-o dată pereții crăpăturii s-au prăbușit peste el. Întunericul și liniștea l-au îmbrățișat instantaneu și ultimul lucru ce i-a venit în cap înainte de a-și pierde cunoștința a fost ...una din acele zile...

CAPITOLUL 2 – JOHN

LINIŞTEA ÎL ÎNVĂLUIA precum un giulgiu.

Unde sunt?

John se aştepta să fie amețit, sau să-l doară ceva când a devenit conştient, nu să fie amorțit. Și-a amintit apa și noroiul, fulgerele şi întunericul, și-a amintit că era ud leoarcă şi obosit, dar nu înspăimântat, și-a amintit cum întunericul și frigul l-au învins.

A deschis ochii, s-a ridicat și a strigat:

– Nick? Ești bine?

Nu a primit niciun răspuns, așa că s-a uitat în jur, de data aceasta atent la ce îl înconjura. Era întins dezbrăcat în pat, într-o cameră luminoasă. Cearşafurile albe care îl acoperiseră până atunci erau aruncate pe jos. Nu se vedeau uşi sau ferestre şi nici vreo sursă de lumină. Era singur în cameră, iar camera era goală.

Nu simțea nimic, în afară de un sentiment copleșitor că ceva nu este în regulă. Dezorientat, s-a uitat la ecranul transparent ce plutea deasupra capului său, afişând simboluri ciudate și comunicând mesaje de neînţeles unor destinatari necunoscuţi.

Ce e asta? Unde sunt?

Puţin câte puţin, a început sa-și reamintească evenimentele din ziua precedentă – dacă într-adevăr era ziua precedentă, pentru că John nu era sigur. Și-a reamintit ca prin ceață de furtună şi de cutremure, apoi cum l-a salvat pe Nick, și cum a fost într-un final învins de apă şi pământ. Știa că ar fi trebuit să fie mort. Văzând atâta alb în jur s-a gândit că poate așa arată viața de apoi.

Ignorând durerea de cap profundă, și încercând să-și potolească bătăile inimii, și-a verificat mâinile, picioarele și corpul să vadă dacă este rănit. După cum îşi putea da seama, era întreg. Nu avea fracturi și nu vedea sau simțea să aibă vreo leziune internă. Nu avea nici măcar o vânătaie, lucru ciudat ținând cont prin ce trecuse. Se simțea lent, totuși, ca și când s-ar fi mișcat prin melasă. Încet, a început să-și miște mâinile și picioarele, și să-și rotească capul către stânga și către dreapta, încercând să recapete controlul asupra corpului.

Un foșnet l-a făcut să se întoarcă. A văzut un bărbat blond şi înalt, îmbrăcat într-o uniformă albastră, intrând în cameră printr-o ușă ce apăruse într-unul din pereți.

– Bună dimineaţa! Cum te simţi, John? a întrebat bărbatul, zâmbind.

John a simțit fiori reci pe șira spinării. A înghețat pe moment, apoi a apucat o pernă cu care a încercat să se acopere cât mai repede. O mulţime de întrebări s-au repezit să-i iasă dintr-o dată din gura uscată:

– Ce? Sunt bine. Tu cine eşti, unde sunt, ce caut aici, şi ce naiba e asta?

– Ești într-un spital, dar nu pe Pământ. Te-am salvat şi te-am adus aici acum câteva zile.

Dacă nu era pe Pământ, atunci trebuie să fi fost pe una din colonii. Camera era prea modernă, prea plină de tehnologie pentru a fi pe stația de pe Lună, și prea sterilă pentru a aparține unei colonii miniere, cum era Marte. Mai mult ca sigur că era pe Europa sau Titan, dar această idee nu avea niciun sens. I-ar fi luat mai mult de câteva zile să călătorească de pe Pământ pe oricare dintre cele două colonii Joviene, și mai mult decât atât, gravitaţia părea a fi normală.

Ar trebui să simt o diferenţă dacă nu sunt pe Pământ, indiferent unde aș fi.

John a respirat o dată lung, apoi a întrebat:

– Unde suntem, mai exact? Şi ce-a păţit Nick?

– Nick e bine. Ultima dată când am verificat, era într-un spital, se recupera. L-ai salvat.

Vestea că Nick nu a pățit nimic a avut un efect benefic asupra lui John. O senzație de căldură i s-a răspândit în corp și uitând pentru o secundă unde este, a zâmbit. Bărbatul blond a zâmbit, de asemenea, iar asta l-a făcut pe John să se încrunte.

– Încă nu mi-ai răspuns la întrebare. Unde mă aflu?

– Ești pe o planetă situată la aproximativ 13.000 de ani lumină faţă de Pământ. Te-am adus aici imediat după furtună.

Când a realizat ce i-a spus străinul, John a simțit cum bătăile inimii i se accelerează.

– Treisprezece mii de ani lumină? E imposibil. Ar lua... nu ştiu... o veșnicie să ajung aici. Şi cine sunteţi voi?

– E mai complicat şi probabil că ai multe întrebări, aşa că ascultă-mă cu atenţie, a spus străinul pe un ton grav. Eşti într-un spital pe o planetă numită Biblioteca, situată la aproape 13.000 de ani lumină faţă de Pământ. Tu, de fapt, ai murit în timpul acelei furtuni.

– E o nebunie. John a clătinat capul, încercând să respire și să-și controleze bătăile inimii. Nu se poate să fi murit. Sunt aici, nu? Ce, vrei să spui că m-am întors din morți?

– Nu chiar. Când ai murit, toate cunoştinţele, gândurile, experienţele şi emoțiile tale – într-un cuvânt tot ceea ce te face pe tine să fii tu – s-au transferat instantaneu aici, într-un nou corp, pe care noi l-am creat din timp şi l-am ţinut aici.

– Ceea ce spui tu e... imposibil. Dar... a spus John cu voce tare.

Fără sa știe de ce, avea sentimentul că acel străin spunea adevărul, dar nu își dădea seama ce-l făcea să creadă asta.

– Gândește-te şi-ți vei da seama că am dreptate, a răspuns străinul, de data asta pe un ton mai puțin sumbru. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că are sens ce spun.

Uitându-se la mâinile sale, întorcându-le de pe o parte pe alta ca și când ar fi putut citi acolo niște răspunsuri ascunse, John dădu glas gândurilor:

– Deci ăsta nu e corpul meu?

– Este o copie genetică, o clonă. Este aproape identic cu corpul tău original, cu excepția câtorva îmbunătățiri.

Deși tot ce spunea străinul părea imposibil, John știa că era real. Nu știa de ce, dar de când a deschis ochii în această cameră ciudată a simțit că știe mai multe, mult mai multe decât înainte. Știa că el, John, murise și cumva înviase, și că nu mai era pe Pământ. Simțea, de asemenea, și că acest transfer de conștiință, acest proces, era mai complicat, dar nu știa cum să explice.

– Trebuie să mai fie și altceva, a șoptit John, încruntându-se.

– Corect. Lucrurile încep să devină mai clare acum, nu?

John a răspuns ridicând puțin tonul:

– Ei bine, nu, n-aş putea spune mai clare. Simt că spui adevărul, dar nu pot explica de ce.

– Ai fost ales să devii membru al unei organizații galactice vechi și secrete. Noi suntem Biblioteca, baza de date a oricăror forme de viaţă inteligentă din galaxia explorată. Misiunea noastră este să colectăm informaţii de la toate speciile cunoscute din Calea Lactee. Facem asta de peste un miliard de ani. Noi nu intervenim, ci doar urmărim şi adunăm date.

– De ce eu?

– Biblioteca te-a ales încă de la naştere pe baza structurii tale genetice – doar un om din câteva sute de milioane este compatibil. Transferul unei persoane, sau al sinelui, dacă vrei să-i spui aşa, se face instantaneu prin Neqt.

– Nekt?

– Neqt, cu q. Neuro Quantum bio Transmiţător.

– Cam complicat...

– Este, de fapt, un nanochip organic descoperit cu mult timp în urmă de o civilizație de mult dispărută, a răspuns străinul, ignorând întreruperea. Nu ştim de unde vine, dar este compatibil cu aproape toate formele inteligente de viaţă organică pe care le-am întâlnit. Transmite şi primeşte informaţii instantaneu pe distanţe galactice. Credem că funcționează şi între galaxii, dar n-am încercat încă. Pentru oameni, funcţionează doar cu anumite gene specifice, nu ştim de ce. Aceste gene sunt rare şi de obicei oamenii care le au mor în copilărie, așa că majoritatea transferurilor de pe Pământ sunt copii. Și crede-mă, procesul de informare este mai dificil cu copiii.

Asta a fost o glumă?

John s-a uitat la străin fără nici cea mai mică intenție de a zâmbi.

N-a fost deloc o glumă bună...

– Mai sunt și excepții, din când în când, așa ca tine, a continuat străinul imperturbabil.

– Tu ești de pe Pământ?

– Da. Am ajuns aici ca și copil, la scurt timp după ce am împlinit doi ani. Asta a fost acum 195 de ani. De atunci sunt membru al Bibliotecii.

Ochii lui John s-au mărit.

– Ai 197 de ani? Deci corpul nu îmbătrânește?

– Ba da, dar încet. Și îl putem schimba când vrem.

– Deci ești... nemuritor? Asta spui?

– Da.

John a simțit nevoia urgentă să stea jos. S-a așezat pe marginea patului, luându-și tâmplele în mâini.

– Este... oh, este... nu știu ce să zic. Organizaţie galactică secretă, călătorie instantanee, transferul minţii... Am nevoie de ceva timp să procesez toate astea.

Bărbatul a răspuns:

– Da. Exact asta voiam să zic şi eu. E timpul pentru o pauză.

– Îmi poți da niște apă, te rog?

Bărbatul s-a îndreptat catre unul dintre pereţi în care a apărut o deschizătură şi s-a întors cu un pahar mare.

– Poftim. O să plec acum dar mă voi întoarce imediat. Apropo, eu sunt Daniel.

O uşă a apărut deodată în perete şi Daniel a ieşit din cameră.

Nu se poate.

Corpul ca și recipient era ceva nou şi greu de acceptat. Ca să nu mai spunem că avea implantat în cap un dispozitiv extraterestru. L-o fi spionând mereu?

Stai puţin... a continuat John, luând o gură de apă, cineva a implantat Neqt-ul în fostul meu corp, dar acum am alt corp. Oare am un Neqt şi în corpul ăsta?

Ştia răspunsul. Sentimentul sâcâitor că ştia mai mult decât ar fi trebuit nu-i dădea pace. Ştia că Daniel avea dreptate, ştia că Neqt-ul a fost implantat atât în fostul său corp cât şi în cel nou, ştia chiar şi că Biblioteca era o planetă artificială.

Daniel n-a spus niciodată asta. Cum naiba ştiu toate lucrurile astea?

Nu a putut să se abțină și a început să-și examineze atent noul corp. Îl simţea ca și când ar fi fost al lui. Totul era natural, la locul său. Numai că molarul superior din faţă nu era spart. Şi nu avea nicio cicatrice pe coapsa stângă, acolo unde s-a tăiat când era copil vrând să se caţere pe un gard şi a trebuit să fie cusut. Degetul mic de la mâna stângă era drept – al lui era strâmb de când şi l-a rupt într-o încăierare la şcoală. Și mandi-fonul, pe care pe Pământ îl avea instalat sub piele pe mandibulă, aici lipsea. Aceste mici diferenţe confirmau ceea ce ştia deja.

Mintea lui funcționa la capacitate maximă încercand să proceseze volumul copleşitor de informaţii, dar oboseala și-a făcut simțită efectul. Îi era din ce în ce mai dificil să-și țină ochii deschiși, iar în momentul când i-a închis a căzut într-un somn adânc.

S-a trezit plin de energie. N-a durat decât câteva secunde, însă, până să-și amintească de conversația cu bărbatul blond și de lucrurile imposibile pe care acesta i le spusese. Durerea din piept s-a întors instantaneu, și pulsul i s-a mărit.

A deschis ochii și uitându-se în jur şi-a dat seama că fusese mutat. Noua cameră, în care nu se vedeau echipamente medicale, era chiar mai sobră decât cealaltă. Știa că a dormit aproape patru ore, dar nu-și dădea seama cum de știa asta. Oare Neqt-ul îi trimitea informații actualizate?

Nu am altceva de făcut decât să cercetez.

Era dezbrăcat, aşa că nu putea ieşi din pat să se plimbe. A luat cearşaful de pe pat şi şi-a construit o togă.

Grozav! Zici că a venit Halloween-ul.

În timp ce se împacheta în cearșaf, a observat o noptieră lângă patul său, iar pe noptieră a văzut o tabletă mică şi transparentă, un dreptunghi subțire ce părea a fi făcut din sticlă. S-a întins să o ridice, a ezitat, dar apoi curiozitatea a învins. Când a atins-o, un mesaj roşu intermitent a început să pulseze pe ea: „Gândeşte-te la duş!"

Primul gând care i-a venit în minte a fost, bineînţeles, duș. A auzit un zgomot slab şi în peretele din faţa sa a apărut o ușă. Uitând de toga cu care dorea să se acopere,