Sonata pentru acordeon

De Radu Aldulescu

Ferentari, dragoste, pasiune, luptă pentru supraviețuire într-o lume aflată în marginea Bucureștiului și a istoriei. Scris cu nerv, într-o manieră care a creat un trend și o serie de epigoni, Sonata pentru acordeon este primul roman postdecembrist.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 19 mar. 2021
• ISBN: 9786063390784

Previzualizare carte

1.png

De același autor

Sonata pentru acordeon, 1993 Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România

Amantul Colivăresei, 1995
Premiul Editorilor din România; roman tradus în limba franceză la Éditions des Syrtes, 2013

Îngerul încălecat, 1996

Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, 1997

Proorocii Ierusalimului, 2004 Premiul Radio România Cultural; roman tradus în limba maghiară la Napkút Kiadó, 2013

Mirii nemuririi, 2006
Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române

Ana Maria şi îngerii, 2010

Cronicile genocidului, 2012

Premiul „Augustin Frăţilă" şi

Premiul pentru cel mai bun roman al anului 2012

la Colocviul Romanului de la Alba Iulia;

tradus în limba maghiară la Napkút Kiadó, 2016

Istoria Regelui Gogoșar, 2015, 
Premiul revistei Familia

Rezidenți în Casa Visurilor, 2018

Scenarii de film (selectiv)

Terminus Paradis, 1997 (regia: Lucian Pintilie) în colaborare cu Lucian Pintilie și Răsvan Popescu, după romanul Amantul Colivăresei; Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia, 1999

Heidi, 2019 (regia: Cătălin Mitulescu) coscenarist

Editura Litera

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Sonata pentru acordeon

Radu Aldulescu

Copyright © 2021 Grup Media Litera

pentru ediția în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Silvia Berdan

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Mihai Stoianov

Biblioteca de proză contemporană

este coordonată de Doina Ruști.

ISBN 978-606-33-7138-7

ISBN EPUB 978-606-33-9078-4

Despre „adevărurile" ficționale

Sonata pentru acordeon este un „roman de ser­tar", scris între 1984 și 1988 (conform nota­ției din final a autorului) şi publicat pentru prima dată în 1993. O lungă discuție, purtată în anii ‘90 în mediile critice româneşti, privitoare la eşecul mult așteptatei literaturi de sertar, e mai degrabă infirmată prin apariția acestui roman al lui Radu Aldulescu.

Sonata pentru acordeon se dovedeşte o carte a două „vremuri. O dată, a „vremii scrierii ei, prin alinierea destul de evidentă la contingentul epic optzecist şi la forme estetice agreate de acesta. Autorul este, aşadar, un „optzecist atipic, întârziat" (N. Manolescu), în­chi­zând seria debu­turilor optzeciste în proză. Apoi, Sonata pentru acordeon aparține „vremii publicării ei şi a primei ei receptări, prin libertățile tematice, pe care construcția epică şi le poate permite după 1990, libertăți altădată impracticabile sau chiar ris­cante, din rațiuni ideologice şi politice. Asociat de unii critici cu George Mihail Zamfirescu şi cu Eugen Barbu, sau apropiat de vizionarismul unui Céline, Radu Aldulescu este „unul dintre reprezentanții noii generații de prozatori (Ion Pop) menite să re­fa­­c­ă inovator densitatea spectrului epic autohton. Oscilând între două vârste ale culturii literare ro­mâ­neşti, Sonata pentru acordeon ocupă un spațiu al tranziției, destinat ieşirii „din literatura de seră a dece­­niilor anterioare şi întoarcerii „la sursele marii proze realiste dintotdeauna (Paul Cernat). Critica de întâmpinare, istoriile şi dicționarele literare în care romanul este cuprins şi analizat aruncă o lumi­nă semnificativă, în primul rând, asupra a ce din aces­­­te modele mai funcționează încă în romanul lui Aldulescu sub forme stilistice particulare. Mai inte­resant poate, în acest moment, ar fi de văzut cum se petrec aceste mutații de la o vârstă a epicului la alta şi sub ce zodie a romanescului plasează ele autorul şi textul său.

„Te rog să-mi scuzi scrisul urât, pentru că sunt la infirmerie, cu febră și aprindere la plămâni [...]. Scriu ghemuit sub plapumă și scuturat de fri­­soa­ne...", aşa sună textul unei scrisori trimise din ar­mată de unul dintre protagonişti (Gelu Dei) unei iubite ocazionale. Asemenea propoziții funcțio­nea­­­ză ca o reflecție oblică a lumii proiectate imaginar. Sonata pentru acordeon propune saga familiei Dei, dintr-un Ferentari comunist, ai cărei tineri membri (Marian, Gelu, Nina) sunt prinşi în turbionul con­tra­­dictoriu al unei epoci rău aşezate, umanitatea lor fiind redusă, finalmente, la nişte şabloane com­por­tamentale pe măsura epocii însăşi. Din atari tensiuni se naşte scrisul „ghemuit, „frisonat, „cu febră", ca formă de reprezentare a diformității lumii ori a des­tinelor individuale. Tot de aici se nasc şi felu­rite pro­blematizări şi tratamente narative ale ideii de adevăr. Deşi reprezintă doar o parte (şi încă redusă) din textul romanului, scrisorile lui Gelu Dei, traduceri nemediate ale stă­rilor personajului, funcționează ca un discurs al adevărului (al adevărului interior, netru­cat), inserat, când şi când, în magma dominantă a discursului auctorial.

Pe de altă parte, presiunea modelului literar opt­zecist se arată explicit printr-un alt fel de inserții, vizibile, de pildă, printr-o persoană a doua ambiguă, care se iveşte intermitent, intersectând discursul la per­soana a treia. Apar în text, deo­po­trivă, intervenții destinate să demonstreze o teză teoretică, semne ale unor exerciții scripturale, care certifică o conştiință a convenției. Se deduc de aici atât raționalismul im­plicit al construcției narative, cât şi adeziunea la o practică specifică unei vârste a romanului (post­mo­dernă) caracterizat prin atmosfera ironică, în sen­sul de „dezvrăjită, s-o numim aşa, în contrast cu inge­nuitatea unei lecturi captive, prizoniere a „ade­­văru­lui lumii ficționale. Romanul propune o interferare dinamică între aceste câmpuri: al rațiunii teoretice, dezvrăjite, şi al autenticității, tocmai plau­zi­bilita­tea epică având de câştigat din asemenea proce­duri tactice.

Astfel de instrumente amplifică o atmosferă sti­lis­tică manieristă, estetizantă, care transfigurează paradoxal toposul mahalalei (prezent şi în mai cele­brul roman Amantul Colivăresei, din 1994), făcându-l cu atât mai pregnant. Iată o frază de o plasticitate debordantă: „Privelişti ca aceea cu sectoristul cobo­rând din capul străzii, dinspre Stadion, cu un cadavru înfăşurat în pătură, frânt peste greabănul calului, lui Marian Dei i s-au întâmplat stând în poarta casei cu mult înainte de a le vedea la cinematograf şi a simţit duhoarea lor înecăcioasă, de râu care umflă, în câteva dimineţi din primul aprilie petrecut în noua lor casă, când tăticu’ tocmai purcese febril s-o renoveze, s-o apropie, cât l-ar fi ţinut puterile, de visu-i greoi şi uşchit". Există multă artisticitate a tra­­­gicului în aceste paradoxuri asociative, amintind de un tip de poeticitate vintage, prin aceasta, este­tizantă. În egală măsură, descoperim aici o formă de construcție prin delegare: vocea naratorială, de fapt, gândirea naratorului, reverberează în dis­cursu­rile identităților ficționale ale personajelor. Rezultă o tensiune dramatică între statutul (social, inte­­lectual, de vârstă biologică) al personajelor şi so­fisticarea, uneori frapantă, a trăirilor acestora, a reacțiilor interioare şi a opțiunilor existențiale, fie de durată, fie de scurt parcurs a comportamentelor relaționale şi a judecăților care stau la baza tu­tu­ror acestor afecte şi forme de interacțiune. O for­mu­la­re precum „săpunurile cu miros de paradis şi pierzanie" conține, de fapt, o falsă transcriere a mono­logului interior al personajului. În realitate, e de sesizat aici o interpretare a senzațiilor şi a stărilor lui, din unghiul unui narator care oferă reprezen­tări nuanțate acestor stări difuze. E o continuă negocie­re a sensurilor între narator şi personajele sale, care duce la raporturi flui­­de între aceste posturi narative. Uneori, forme de nar­cisism auctorial îm­ping reprezentarea discursivă până la nuanțe ba­roce, implauzibile în registru realist, plauzibile însă în registrul abisal al psihologiei, luată ca obiect al unei adevărate hermeneutici intelec­tua­liste. Aşadar, o artificialitate cumva paradoxală, re­zulta­t­ă din travaliul sus-pomenitelor interpretări, dar care nu şterge nici valoarea de autenticitate a stă­rii interpretate, nici valoarea ei de experiență a (auto)cu­noaşterii.

Să mai urmărim câteva exemple: „Glasul i se sur­pa într-un abis, ştia că ar trebui să nu-i pese și că pe ei doi nu i-a legat nimic trainic și toată aiureala asta s-a întrupat din viciu şi plictiseală. Se mai gândea că totuşi n-a fost zadarnic, nimic nu-i zadarnic, fără rost, doar că mereu trebuie să se ajungă la o aseme­nea oboseală între oameni, și atunci o văzu ghemuită lân­gă el, pe patul din chioşcul găzăriei acoperit cu preşuri din zdrenţe, atât de frumoasă, atât de nefe­ri­cit de frumoasă în locul acela, și pe urmă ştiu că nu va mai avea s-o vadă vreodată. „Vorbeşte aici un foarte tânăr muncitor necalificat de la o fabrică de locomotive din perioada comunistă! Aparent, discursul e neplauzibil. Pe de altă parte, „gândeşte" aici un om posedat de stări intense, tulburătoare. Capacitatea de a le trăi nu este obligatoriu condi­ționată de capacitatea de a le gramaticaliza sofisticat. Stra­tegia naratorială din Sonata pentru acordeon ar putea fi rezumată astfel: există un discurs suprapus personajelor, naratorul le împrumută propria gra­matică, ajutându-le să ni se dezvăluie ca trăitori de stări şi de reacții autentice, deci umani. Umanita­tea (aici, a marginalilor), în autenticitatea ei, este miza romanului pe tot parcursul său. Iar rezultatul îl con­stituie acest manierism al poeticității, al psiho­logiei ca trăire interpretată. Naratorul de­vine un factor vizibil în ecuația discursiv-narativă: „Acum, Atunci, Cândva, Odată, Niciodată sunt numele pe care le pui halei în care-ţi câştigi viaţa de pe o zi pe alta; femeia după care alergi în genunchi maratoane întregi, ca un ciot de om, n-o poţi păstra în sânge şi nu-ţi poţi elibera sângele de ea decât dându-i aceste nume; le dai și oraşului perpetuat chinuitor de lumina trădătoare a dimineţilor, res­taurantelor de categorie lux, ce sărbătoresc zilele de avans și lichi­dare și birturilor cu autoservire în care-ţi bei berea în picioare, excitându-ţi setea cu sare presărată pe buza halbei; cu ele botezi şi cartierul, ieşit şi el învingător din nenorocitul de femartie, călcând în urmele ploii şi zăpezii cu ples­căiala stârnită de suptul unui prunc uriaş". Asemenea fragmente denunță, fără rest, pre­zența naratorului-interpretant, prin persoana a doua, ca formă de adresare directă către personaj, dar şi (prin generalitatea unora dintre ideile formulate) către cititorul ipotetic. Se stabileşte astfel o dublă modalitate de negociere, de dialog în interiorul ecua­ției narative. Aici miza (cumva idealistă) a textului ar fi, deci, aceea de a aduce laolaltă, ne­mij­locit, ne­mediat, actorii scenariului narativ. O miză întrucât­­va riscată, întrucât implică trei rân­duri de com­plicități concomitente: a naratorului, a persona­jului, a spectatorului. Romanul lui Radu Aldulescu se adresează cititorului complice, care acceptă poziția mai puțin confortabilă de confesor şi de partener de dialog pentru a absorbi mărturisirile dinăuntrul lumii ficționale, oricât de brutale, de­ruta şi abulia ei generalizată, fragmentarismul şi vulne­rabilitatea ei. Cartea soli­cită o relație particulară cu cititorul, de o natură intimă aproape. Iar lui, cititorului, lumea ficțională îi promite implicit că-i va „conține", la rândul ei, vulnerabilitățile.

Scene onirist-halucinatorii, coşmareşti („vis lân­ced că într-o bună zi te vei transforma într-un butoi enorm mustind de sânge şi puroi), din care nu lipsesc accentele naturalist-groteşti, ba chiar efec­tele expresioniste, alternează cu secvențe de lirism cu supralicitări simbolice („figuri de toate vârstele, pecetluite fiecare de taina sa şi mân­jite toate de funinginea aceleiaşi ispăşiri). În plus, există o su­pratemă a levantinismului, care se regă­seşte în spa­țiul imaginar din Sonata pentru acordeon. Cea mai spectaculoasă din această serie este, fără îndoială, sce­na nunții Ninei cu Virgil Piscu, în care comicul gro­tesc al Isarlâkului contemporan se îmbină cu teatrul de măşti expresioniste dintr-o lume crepusculară, „la mijloc de rău şi bun, înecată în culorile şi în miresmele tari ale Levantului, o lume amețitoare în mişcările ei dezordonate, în senzualitatea ei otră­vită, în para­doxurile ei tulburate. Şi, fireşte, bâlciul balca­nic se termină cu o bătaie sângeroasă. Este o lu­me care se vede pe sine „în afara timpului (un per­­sonaj se întreabă: „Timpul ăsta nu era al lor. Al cui o fi de fapt?"), suspendată, dar contingentă, su­pusă excesului şi vinovăției, violenței şi tandreței, un spațiu unde sunt de găsit, printre rânduri, semnele contradictorii ale unei etici fluctuante, departe de rigida lege morală de altădată.

Călin TEUTIȘAN

I

Ai zice că tocmai au fost smulse perdelele baldachinului. Inelele răsfirate pe schele­tul din țeava de alamă tremură imperceptibil deasupra lor. Stând turcește în vârful patului, ea pare să-l contemple. Brațul lui spânzură inert peste marginea patului, apropiind jarul țigării de covor, un braț slab, de asiatic, încheiat cu un pumn prea mare, strâns în rețeaua vinelor umflate, iar trupul acesta te duce cu gândul la un crucificat adolescent.

Din fotografiile de pe pereți, celălalt Gelu îi îngropă-n zâmbete pline de îngăduință: două fia­­re mari, torcând sătule, tolănite-n cușca lucind galben-şters...

– Îl iubești, prinţesă? Privirea lui Gelu, cel de aici, îi pipăie conturul chipului ca mâna unui orb.

– Enooorm, şopteşte, cu aerul că-şi mărturi­seşte o pasiune excentrică.

Are pielea de culoarea romului prinţesa, şi fo­tografiile astea depănând viaţa unei stele lipicioase... E auriu-ivoriu părul ei. Sunt în culori şi aproape de mărimea unor afişe, și multe, și oriunde-ţi întorci ochii te simţi ca și cum ai fi mâncat prea multe dulciuri. Sânii mici, depăr­taţi, privind răstiţi cu sfârcurile spre umeri, se ig­noră parcă unul pe celălalt. Într-un tablou de familie ai zice că-i acolo tipul, în picioare şi-n bermude strânse pe pulpe, cu două vâsle lungi, cuprinzându-le cu braţele ca pe două mătuşi iubite. Chipul ei străluceşte ca o monedă nouă, iar acolo, pe fundalul unui lac spintecat de schifuri, desculţ şi tot în bermude, şi-n tricou pătat de hărţi de sudoare, mulat pe bustul de superatlet, cocoţat în vârful podiumului de pre­mie­re: o expresie muşcată de urmele efortului, transfigurată de o bucurie furibundă. Ai lângă tine o pisică uriaşă: verdele devorator al ochilor captează lumina printre gene lungi, întoarse, însă uite-l adus la zi, în trening roşu, grizonat, cu zâmbetul mai aspru, pe un chip mai aspru și mai tras, şi încă şi mai tăbăcit de intemperii, în mijlocul unui grup de fete înalte și pulpoase, amintindu-ţi de un crescător împătimit printre specimenele sale doldora de calităţi, obţinute după amar de ani de trudă şi încrucişări asidue, şi decât numai buzele ei răsfrânte pendulează între răsfăţ și insolență, câtă obrăznicie, oh, câtă obrăznicie! Peste tot el râde şi zâmbeşte. Muzica se stinge-n auz. El râde și zâmbeşte mereu... S-au stins și clinchetele cupelor de şampanie, aduse pe tăvi de lachei înalţi și perciunaţi, şi râsetele, şi freamătul perechilor lunecând în rotiri ample, atâtea zvonuri de veselie şi-au frânt ecourile în tavanul ăsta înalt şi boltit ca o cupolă de moschee, el râde-n hohote de unul singur, din hexagonul acela de frunze și flori de ipsos îngrămădite simetric se învoala candela­brul, lumini drapate cu ţurţuri de cristal, cărora le-a luat locul o lustră cu patru braţe de inox şi glo­buri de sticlă alburie... Ce fericit ești, tizule! Totuşi ferestrele suple încă păstrează cremonele de bronz terminate-n capete de balaur. Rânjetul ăsta, vezi, o capcană cu arc, deschisă, gata să-şi înfigă colţii în friptura gustoasă a gloriei, şi-n rest mobilă îngrămădită pe lângă pereţi, ca într-un magazin. Somiere, fotolii, garnituri de su­fra­gerie Ileana sau Rapsodia, invidia se preschimbă numaidecât în ură, nu ești în stare nici măcar să dispreţuiești, corpuri de bibliotecă şi scaune, sumedenie de scaune, spaţiul rămas liber abia dacă poate fi acoperit de două covoare persane. Adică ce te-ar mai putea roade acum? Abject, răstignit victorios în patul celuilalt. Din primul moment o socotise pe prinţesă una dintre femeile acelea la care degeaba te-ai zgâi obraznic, umil sau prostit de încântare sau oricum. Îndeobşte nu-l prea trădează intuiţia, da, o vedeai ducând cu sine acea bucurie a văzului prevestind atâta sânge rău ce-ţi vei fi făcut...

Astfel trec zilele acestui început de sezon mul­ticolor, din care el n-ar vrea să piardă nici o secundă, pentru a nu-şi face reproşuri mai târziu. Cu ceva bani în buzunar, nu mulţi, doar atâția cât să păşești ţanţoş, cu pieptul bombat, și să te simţi proprietar al întregului oraş şi al şuvoiului de lume ce curge pe lângă tine. Neliniştea ce-l bântuie nu îndrăzneşte să și-o mărturisească, decât când se întâmplă să aibă noroc, iar norocul și nenorocul se împart de azi pe mâine, de pe o săptă­mână pe cealaltă, joia trecută a fost când i-a aruncat prinţesei niște vorbe cu două înţelesuri, de bună seamă că mai mult așa, pentru a nu-şi ieşi din formă, sau pur și simplu din obişnuinţă. Atunci, acolo, așteptând lângă ea schimbarea culorii stopului, poate şi-a spus că nu-şi aminteşte să fi avut vreodată atâta noroc. Dar şi când a consta­tat că ce a bănuit la început dezbrăcând-o din ochi e un fleac pe lângă realitate, dar şi acum, aflând de câtă ură-i în stare pentru supermasculul ăsta ce şi-a împroşcat rânjetul şi mutra arsă de soare pe toţi pereţii.

După două săptămâni, prinţesa e tot mai de­parte de lumea lor. El se gândeşte că așa va fi mereu, în vreme ce ele ameţesc kilometri printre războaiele din filaturi sau înţepenesc în picioare în faţa strungurilor şi a benzilor din fabricile de încălţăminte, târâie după ele colaci de cablu de sudură și pachete de electrozi, și duminicile și după-amiezele oraşul e plin de gesturile lor vulgare și precise şi de mirosul lor de transpiraţie sprayată, încât adesea nici nu le deosebești de vânzătoarele de crenvurști la tonete, cu maşini mici la treizeci de ani și apartamente proprietate personală achitate integral, şi chiar de studentele la Conservator, laureate ale concursurilor de pian şi vioară, greu le deosebești, fiindcă miro­su­rile se amestecă şi trebuie să adulmeci cu nădejde, şi paşii se amestecă şi n-ai decât să ghicești care a ieşit la plimbare, care se grăbeşte la slujbă sau spre casă, la o mamă bătrână ori un copil paralitic, care a fost îmbrâncită pe uşă afară de singurătate, mai ştii, dacă nu de un bărbat hotărât să-şi schimbe viața... Dar mai sunt și elevele de liceu industrial, multe cu accent ţărănesc în glas, uneori lăsându-se și ele impresionate de blugii lui originali şi de tricourile strânse pe mijlocelul de toreador, şi-n aceeaşi măsură reuşind să impresioneze, ba uimindu-l câteodată prin cunoștinţe ce nu par nicidecum dobândite într-un liceu sau cămin de fete, ci în cu totul altă colectivitate.

Dând ocol, în trecere, se opreşte în faţa unei oglinzi ovale, te aşezi, iată-te ajuns şi-n cabina unei actriţe. O mutră de la care toţi așteptaţi un lătrat, un mârâit care să sperie menajeria asta de sticluţe și cutiuţe cu farduri și pomezi. Fălcile mari şi lăsate, de buldog, iritate de co­şuri; culege din zbor rochia din pânză albă topită a prinţesei, o lipeşte de piept cu degetele răs­fi­rate larg, acuma da: surâde, se strâmbă imaculat-diafan și pielea lui întunecată, şi labele astea de urangutan, o voluptuoasă întinare... Deschide fereastra murmurând ca un refren idiot, enooorm, enooorm, rotunjind aseme­nea prinţesei. Cerul spălat de urdorile luminii se iveşte din vânăt tot mai livid. Vântul, vezi, întu­nericul ri­sipit în rafale, decolorându-se peste intersecţia mărginită de case gemene. Atât de înzorzonate toate, te gândeşti la niște cutii de bomboane pe care nu le-ai văzut niciodată, stre­şini tivite cu împletituri de piatră, faţade năpădite de viţă sălbatică, sub care se ivesc orna­mente, rozete și flori de piatră cât capul de om, falduri de piatră despicate de muchiile zidurilor, spiralate, ondulate, cortine împietrite larg peste arcadele uşilor și ferestrelor... Undeva, pe aici, așteaptă cupeul, şi caii, cu pampoane din pene de struţ şi ciucuri căzuţi pe frunţi, fornăie și scutură nerăbdători din capete, iar vizitiul, cu mănuşi albe şi joben de culoarea zahărului ars, așteaptă şi el nemişcat și demn. Tufa de liliac de sub fereastră își revarsă explozia florilor prin gardul din vergi cu vârfuri de suliţi. Adie mireasma dulceagă, nehotărâtă, de moarte, în timp ce prinţesa se lipeşte de el încolăcindu-i spatele, prelungind doar pentru o clipă spasmul dureros al nopţii. Dar acolo, caldarâmul de piatră cubică e văruit tot mai gros de lumina cada­verică a zorilor.

Aerul felin o părăseşte treptat. El o vede în picioare, iar rotunjimile prelungi şi tari ascund și destăinuie acum ceva de rasă pură, antrenată, hrănită și îngrijită cu multă cheltuială.

– Cum te simţi, iubitule?

Eh, cum să se simtă? Cât de cât ostenit, fericit și trist, și puțin înfometat, ba aș avea chef să beau ceva... Așa se simţea şi săptămâna trecută, până să apară celălalt Gelu. El îşi vestea sosirea neașteptată ambalând motorul motocicletei. Îl pândi de după perdea preţ de câteva secunde, îl văzu în faţa porţii cu motocicleta între pi­cioarele proptite în caldarâm, era un călăreţ strunindu-şi calul în padoc, așteptând semnalul pentru a da buzna în arena concursului de rodeo, din moment în moment îl vedeai pornind într-o ţopăială dementă peste alee, peste rondul de flori şi tufa de liliac. Și totuşi surâsul acela multiplicat în neştire pe pereţi lunecase într-un rictus al deznădejdii; parcă simţea, parcă ştia un străin acolo sus, şi întârzia ambalând motorul doar ca să-i dea răgaz să se dezmeticească și să fugă. Uite-l intrând pe poartă, dispărând pe uşă, şi când auzi paşii pe scări, tizul sări în tufa de liliac, în chiloţi şi cu hainele-n braţe, dar a aterizat bine, nu s-a ales decât cu o julitură lungă pe pulpă. Să tot fie vreo cinci metri pân-acolo, se îmbrăcă repede, ciucit în tufă, să nu-l vadă cineva... Erau câteva geamuri luminate în in­ter­secţie, nu mai contează! Strada plutea, ca și acum, pustie în tulbureala zorilor, nici că-i pasă, dar a fugit ca un borfaş speriat de câini pe poarta uitată parcă intenţionat larg deschisă de celălalt Gelu.

– Mă simt minunat, prinţesă, spune gân­din­du-se că la urma urmei ăsta-i adevărul. Nu ve­de vreun motiv să se simtă altfel. Mă mai iubești, dragostea mea?

– Enooorm, rotunjeşte prinţesa cuvântul ei preferat.

– Mai ai ceva de băut pe-aici, prinţesă?

*

Scrisorile Mioarei începeau așa: Dragă Gelule, în primul rând te rog să-mi scuzi scrisul urât, dar scriu la bucătărie, pe colţul mesei. Pun murăturile cu mama, şi masa e ocupată toată de borcane cu saramură fierbinte, care trăzneşte a oţet, încât îmi lăcrimează ochii şi mi s-a pus un nod în capul pieptului. În rest, doar grămezi de gogoşari și gogonele, și pe sub masă foi de varză ciugulite de puii de curcă...

Draga mea, în primul rând te rog să-mi scuzi scrisul urât, dar îţi scriu din tranşee, chiar pe patul puștii. În afară că plouă torenţial şi-s ud până la piele, suflul bombelor ce nu mai contenesc din partea inamicului imprimă pixu­lui meu o traiectorie ciudată...

Dragă Gelule, de astă-vară şi chiar din prima zi când ne-am cunoscut, am înţeles numaidecât cu cine am de-a face. Din trei vorbe reuşeai să închegi cinci minciuni. Însă atunci mi-am zis că armata te va îndrepta. Eram sigură că te va lecui de această boală, fiindcă pe mulţi i-a făcut armata oameni...

Dragă Mioara, dacă într-adevăr armata a reu­şit să mă lecuiască de ceva, de bună seamă că ea m-a lecuit de dorinţa de a mă mai încorpora vreodată. Altminteri, eu am rămas aproape acelaşi de astă-vară. Poate m-am schimbat doar prin faptul că acum te visez foarte des, noapte de noapte, şi chiar şi de două ori pe noapte, și parcă ești parfumată toată cu bromură, încât mi se pare că am început să ador lăturile astea de ceai care ni se dau la micul dejun. Era să uit totuşi. Te rog să-mi scuzi scrisul urât, pentru că sunt la infirmerie, cu febră și aprindere la plămâni în urma ploii torenţiale despre care ţi-am spus în ultima mea scrisoare. Scriu ghemuit sub plapumă și scuturat de frisoane...

Dragul meu, în primul rând vreau să-ţi spun că sunt nespus de fericită că mă visezi noapte de noapte, și chiar și de două ori pe noapte, și abia aştept să vii în permisie și să avem parte de tot ce se petrece în visul tău...

Draga mea, am ajuns din nou la infirmerie, cu picioarele roase de bocanci şi pline de bă­şici cu sânge. Trag speranţa că până oi termina armata să nu mai ies de aici, de unde-ţi pot scrie în liniște...

Dragă Gelule, în primul rând te rog să-mi scuzi scrisul urât. E trei dimineaţa şi mâine toată ziua cred că n-aş avea timp să-ți scriu, pentru că am să muncesc la desfundat, la noi în grădină. Deși sunt frântă de oboseală, o fac acuma, pentru că mi-e dor de tine şi, scriindu-ţi, te simt mai aproape. Tocmai m-am întors de la vrăjit. Nu-mi amintesc să-ţi fi povestit cum se obişnuieşte la noi, în noaptea de Lăsata Secului, când toate fetele nemăritate din sat ne strângem la vrăjit, în casa unui vrăjitor. Iată cum procedează el: pe o masă lungă, din acelea pentru nunţi şi pomeni, înşiră cu gura în jos multe oale de pământ, care mai înainte au fost descântate, vrăjite adică, în pre­zenţa noastră. Ne pune pe urmă să alegem din oalele acelea, sub care sunt ascunse tot felul de obiecte, şi după ce găsești sub oală poţi şti câte ceva despre viitorul soţ. Dacă ai nimerit, de exemplu, pieptănul, înseamnă că va fi colţos, dacă dai peste oglindă, va fi fudul, codrul de pâine îţi trimite un bogătan, paharul, un beţiv, un pumn de ţărână cu greieri vesteşte un puturos, şi tot așa. După câte știu din alţi ani, niciodată nu s-a întâmplat să se înşele vrăjitorul nostru. El e son­­dor la viaţa lui. Lucrează la o sondă de peste deal, la care ajunge sculându-se diminea­ţa la patru și mergând pe jos cincisprezece kilometri, iar în timpul liber e vrăjitor și vraci. Vindecă bolnavi de plămâni dându-le să bea ţiţei, precum şi bolnavi de gălbinare luându-le sânge de sub limbă, şi se pricepe la tot felul de leacuri din buruieni pe care cu mâna lui le culege la ceasuri anume din zi și din noapte. Tot el jugăneşte taurii şi porcii de la noi, moşeşte vacile şi le descântă de boli, prepară alifii pentru jipul porcilor şi știe să scoată căpiala din oi. Atâta bine a făcut la noi în sat și în alte sate, încât s-au găsit destui care să-i facă reclamaţii. Astfel că într-o duminică dimineaţă din toamna trecută ne-am pomenit în sat cu un jep al Miliţiei din Vâlcea şi tot satul l-am văzut pe vrăjitorul nostru ieşind pe poartă cu cătuşe la mâini şi însoţit și urcând în jep pe la spate, şi am auzit atunci motorul jepului amuţind și nemaiînduplecându-se să pornească până ce vrăjitorul n-a fost dat jos, şi când a fost urcat iar, din nou a murit motorul, așa că vezi tu, Gelule, puterile lui sunt mari. Iar eu, de vreo trei ani, doar astea două obiecte le nimeresc în noaptea de Lăsata Secului, creionul şi oglinda. De scris știu că-ţi place, că altă treabă n-ai acolo, la infirmerie, unde-ţi faci tu armata. Multe şi lungi scrisori primesc de la tine, pline de tot felul de nimicuri şi minciuni, dar pe care le citesc şi le recitesc mereu și le păstrez cu sfinţenie, fiindcă sunt de la tine şi mi te apropie cât de cât. Ceea ce mă uimeşte și mă intrigă deopotrivă, e oglinda aceea. Pentru că tu nu mi-ai părut deloc fudul astă-vară, în cea mai frumoasă vacanţă a mea, care am petrecut-o în Bucureşti la mătuşă-mea, și s-a întâmplat să ne cunoaştem, fiindcă tu m-ai oprit în faţa unui cinematograf şi mi-ai oferit un bilet și am acceptat, deși chiar n-aveam intenţia să merg la film și nici nu mi-a plăcut filmul acela zăpăcit, cu împuşcături şi şuierat de avioane şi bombe înălţând trâmbe de ţărână şi surpând casele ca pe niște mămăligi, film în care ei doi se întâlneau foarte rar pentru a se săruta, şi-n care tu, Gelule, ai profitat din plin de întunericul din sală și de faptul că-mi erai simpatic, însă nu mi-a trecut un moment prin cap că ai fi cumva fudul, nici atunci, şi nici în zilele ce-au urmat, când m-ai dus doar la filme indiene, care mi-au plăcut atât de mult, încât am plâns. Nu, fudul nu erai în nici un caz, ci parcă doar doreai să fii altul decât cel care erai de fapt, ceea ce-i cu totul altceva. Adică minţeai şi mai mult băteai câmpii, iar eu şi acuma cred că de dragul meu făceai asta. Totodată nici nu-mi lăsai răgazul să-ţi spun că nu e nevoie să te risipești atâta, și totodată mă lăsam și eu antrenată în chestiile alea. Adică nu te credeam, dar te credeam de fapt. Mi-ai spus întâi că ești student în anul întâi la arhitectură, şi ai uitat de minciuna asta, pentru că spuneai foarte multe şi n-aveai cum să le ţii minte pe toate, iar când am mers împreună la restaurantul acela, după ce am mâncat, m-ai coborât la subsol să luăm desertul în laboratorul de cofetărie şi patiserie unde făceai tu pe arhitectul de plăcinţi și torturi cu etaj. Pe urmă, văzându-mă cu tine în oraș, mătușă-mea m-a făcut atentă că ești însurat. Dacă ţi-am spus, ai sărit imediat că femeia aia cu care te-a văzut mătușă-mea nu mai ești de mult cu ea, aţi divorţat de mult, dar de fapt mătuşă-mea nu te văzuse cu nici o femeie, doar că nevastă-ta lucra cu ea pe bandă, în fabrica aia de încălţăminte unde lucrează și maică-ta, și uite că n-am avut tăria s-o rup cu tine şi m-am împăcat cu gândul că tu ești deja divorţat la nouăşpe ani. Adevărul însă, care n-am reuşit să-l aflu din gura ta, era pentru mine urât şi dureros. Căci erai într-adevăr divorţat, dar erai şi însurat a doua oară. Nu-mi rămânea decât a mă amăgi că odată vacanţa terminată şi odată întoarsă în sat și la școală, vrând-nevrând te voi uita. Îmi mai spuneam că s-ar fi putut și mai rău de-atât, cum, bunăoară, trei colege de-ale mele care au intrat în clasa a zecea gravide. C-a înnebunit lumea, s-a stricat și nu mai știe de ruşine, așa zice mama, da’ uite că ele, bietele, n-au văzut Bucureștiul ca mine. Lumea s-a stricat și nu mai știe de ruşine, cu toate că-s destui oameni în sat care nu numai că n-au văzut Bucureștiul, da’ habar n-au cum arată un oraş. Și sunt destui bătrâni și chiar și oameni în puterea vârstei care mă întreabă, când mă întorc din vacanţă, cum e ăla tren. Cum arată un tren adică, fiindcă ei, cu munca de-aici, n-au prea avut timp şi poate nici curiozitate să suie în rata de Vâlcea ca să treacă prin gară.

Voiam să-ţi spun totuşi, deşi știu că ştii, că ai mei nu știu despre noi decât ce am socotit eu ni­me­rit să le spun. Altceva nu mai știe nimeni, Gelule, în afară de tine. Mare lucru n-ar fi, pentru că n-aş fi nici prima şi nici ultima, dar uite că nu pot să te uit și nu pot cu nici un chip. Te sărut, Mioara. Şi fotografia, una din cele făcute pentru panoul cu absolventele de zece clase obligatorii: Mioara în sarafan, cu un aer de iepuraş serios, şi o poezie pe spate: Când va bate vântul peste părul tău/ Să-ţi aduci aminte de numele meu. Mioara.

*

Detașarea Virginiei de la staţia de benzină din Piaţa Mărăşești la o găzărie de periferie avea să urmeze imputării unui rezervor de benzină scurs în pământ printr-un robinet uitat deschis sau neînchis complet. Tot atunci, direcţia sta­ţii­lor Peco o chemă în judecată. Procesul dură mai bine de jumătate de an, hotărând, în cele din urmă, ca paguba să fie scoasă, punându-i-se sechestru pe bunuri şi poprire pe salariu.

Cât a fost măritată, nu s-ar fi gândit că ar fi vreodată nevoită să treacă prin astfel de încercări. Soţul, primar al unei comune suburbane, unde pleca dimineaţa luat de la scara blocului de o Volga neagră, stropită de noroaiele drumurilor de ţară, avea posibilităţi întrucâtva nelimitate. Aşezarea aceea de câteva mii de suflete, fruntaşă an de an în producţiile de carne de porc şi mezeluri, întruchipa un simbol al belşugului crestat în nemărginirea câmpurilor de sfeclă şi porumb, la încrucişarea a două uliţe-bulevard, cu tufe de trandafiri crescute-n dreptunghiuri lungi, tăiate-n trotuare, și printre trandafiri ivin­du-se panouri de tablă, cu cifre ce grăiau de la sine, angajamente şi chemări la muncă, şi numai case cu etaj, faţade multicolore, cu plăci de faianţă, oglinzi şi bucăţi de mică încastrate în tencuială, însufleţind fantezia unor proprietari cu dare de mână. Pe Virginia o ducea gândul la un orăşel de turtă dulce plin de pitici cu bărbi albe pân’ la brâu, în pantaloni bufanţi şi cizmuliţe întoarse şi ducând pe umeri unelte de grădinărit şi saci cu bucate, iar dincolo de gardurile din plăci de beton te priveau Dacii noi. Poate câte o pis­cină ici și colo prin curţi ar mai fi lipsit ca să te afli într-un cartier select. Mai lipseau şi mi­res­mele anotimpurilor ce se roteau peste sat, veşnic strivite de valurile de duhori revărsate de complexul format din crescătoria de porci, abatorul și fabrica de mezeluri.

De bună seamă că orice gospodar ţi-ar fi pu­tut spune, şi la fel de bine ştia şi Virginia, cât datora comuna primarului Daminoiu. În pu­ţi­nul timp liber, acesta scrisese o carte în care împărtăşea din experienţa sa. Căci chiar așa se numeşte această carte: Munca, izvor de bunăstare şi fericire. Ea face parte din lecturile preferate ale Virginiei. Și azi o reciteşte cu aceeaşi plăcere. Însă atunci, da, atunci... Alături de toate astea, viaţa ei curgea limpede şi-ntr-un prezent perpetuu, atât de repede, încât nici n-avea timp să-şi dea seama cât e de fericită. Dimineţile zburau cu şuete, iar vara la ştrand, serile se lungeau adesea până-n zori cu petreceri, când Daminoiu, acaparat de primăria lui, nu mai ajungea cu săptămânile acasă. Vacanţe la mare şi excursii cu colegi de-ai lui din aparatul administrativ și o vacanţă-croazieră de neuitat, cu popasuri în staţiunile Mediteranei şi Balticii... N-ar fi fost mare lucru ca totul să rămână așa, dacă ea şi-ar fi dat cât de cât interesul, dacă s-ar fi străduit să păstreze cât de cât o limită, totuşi. Ea avea mulţi prieteni, e-adevărat, foşti colegi de şcoală. E-adevărat şi că uneori se adunau în garsoniera ei și că apogeul acelor petreceri se contura uneori în veritabile orgii sonore, care terorizau vecinii de bloc. Că nu se puteau odihni, da, asta pentru că nu erau îndeajuns de munciţi.