Greier de topaz

De Florin Spătaru

Sexualitate, literatură și scene memorabile în peisajul bucureștean actual.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 24 mar. 2022
• ISBN: 9786063390760

Previzualizare carte

Sex și texte

Filolog subtil, format la școala bucureșteană, aducându-mi aminte de rafinamentul cultural al lui Romulus Vulpescu, de care însă se detașează net ca prozator, Florin Spătaru este un povestitor care prețuiește emoția, respingând proza cerebrală și exhibițiile postmoderne. Te cucerește din capul locului prin frază, prin imaginar, prin demersul poveștii. Nu este dintre cei care se grăbesc. Nu pune preț pe tensiunea de construcție, deși fiecare frază emană suspans și promisiune de tip pavesian. Povestirile sale, publicate în periodice, unele traduse în franceză, sunt scrieri de atmosferă, cu un imaginar straniu și cu o senzualitate intrinsecă: fără a avea nevoie de scene largi în care faptele se succed, reușește să imprime narațiunii o vrajă care te aruncă repede în zona cea mai perfidă a dorințelor.

Debutul său editorial se produce cu acest volum, finalist la concursul „Primul roman", organizat de Edi­tura Litera.

De o senzualitate cuceritoare, scris cu inteligență epică, romanul Greier de topaz este un fel de carusel al poveștilor din mintea lui Artur, personajul principal, inițial, o interfață auctorială, dar, totodată, o construcție alcătuită cu multă știință naratologică, pentru a lansa în subsol bine cunoscuta întrebare, când vine vorba despre proză: de ce iubesc oamenii paginile despre sexualitate, scenele pasionale și licențiozitățile de orice fel? De cele mai multe ori, pretindem că citim porcării literare fiind interesați de motivația pe care scriitorul le-o dă. E un subterfugiu ipocrit, pe care Florin Spătaru încearcă să-l ocolească. Personajele sale au o viață palpitantă, care te duce în teritoriul budoarelor sau în obscuritatea închisorilor, căci romanul amănunțește pasiunile psihopaților ori unanima aspirație la acea iubire din cărți, fără a face diferențe caracterologice. În universul său contează doar numitorul comun, o dorință unanimă de a trăi instinctual, până la cele mai mici consecințe.

Filtrul comun de receptare este Artur, transformat treptat din receptacul al poveștilor în cititor ideal, de fapt în acel cititor ipocrit, fratele invocat de Baudelaire. De aici, din această metamorfoză a lui Artur, vine și noutatea temei.

Personajul principal, în mod voit vag, umbră care patronează „fâșiile" de viață, este în esență un cititor mofturos, amator de pagini licențioase, observator al lumii și aspirant la plăcerile ei. În universul prin care se învârte Artur, viața se derulează cu obișnuitele ei plictiseli, iar indivizii din jurul lui sunt oameni banali cu aspirații înalte, care își au fiecare secreta lor dorință de a pleca în marea călătorie. O studentă (Eliza), preocupată de traduceri, îl pune în contact cu Satyriconul lui Petroniu, devenit treptat un fel de reper al căutărilor lui Artur. Limbajul deocheat și scenele hard dau startul unei legături stranii, unei afecțiuni care amplifică elanul aventuros al unui bărbat dependent de ceea ce-au trăit alții. Eliza îl inițiază în filologia frazeologiei impudice, citindu-i „o listă cu înjurăturile inuiților, iar cuvintele ei forează în singurătatea lui, menținându-l într-o condiție de insomniac: „Patru noaptea și toți locatarii dormeau, dar matahala de beton scârțâia uneori, flutura vreun geam sau își măcina rădăcinile…

Treptat, pe ușa deschisă de Eliza, pătrund celelalte personaje – Dorinel, un bărbat care călătorește mult, lăsându-și apartamentul în grija lui Artur, o pictoriță amatoare de jocuri, psiholoaga Bogdana, cu o impresionantă arhivă de povești ale pacienților ei, ș.a.m.d. Toate aceste personaje se ridică în universul lui Artur nu atât prin viețile lor reale, cât prin varii fapte repovestite, care-i hrănesc pofta de viață. De la confesiuni citite în fișe de psiholog la viața frustă a deținuților, ori la parfumul femeilor interzise, totul alimentează aspirația spre aventură a unui om singur. Viața lui Artur e făcută din celelalte vieți, ale vecinilor de bloc, ale celor pentru care face diverse comisioane. Dar această viață din afară este mai veridică și mai palpitantă decât tot ceea ce-a trăit el până acum: „Toată viaţa am aşteptat ceva şi sunt un prizonier al acestei iluzii care mi se încolăceşte în jurul gâtului ca un boa constrictor".

Există aici o analiză fină a cititorului, în replică la teoriile barthesiene, la tipologia lui Eco, în ideea că un cititor implicat, așa cum a fost numit, ca și artistul, ajunge în ultimă instanță la filozofia evadării din literatură. Întocmai ca poetul suprem, de tip rimbaudian, cititorul complet atinge realitatea cea mai mișcătoare, concurentă a artei, prin călătoria care nu lasă în urmă decât ceața unei ființe de topaz.

De aici și proiectarea acțiunii în scene mici, concentrate toate în zona acută a pasiunii: „O mângâiam și o beam pe toată pe nerăsuflate. S-a ridicat şi m-a pus să o strâng de gât. Ochii ei mari se uitau fix. Strângeam din ce în ce mai tare. Pumnii ei firavi se loveau ca muştele de braţul meu. Vinişoarele din ochi pulsau sălbatic. Gura i se căsca mare. Câteva şuviţe s-au desprins din mănunchi ca nişte petale. Mişcarea lor m-a oprit. M-am îmbrăcat şi am plecat. Simţeam nevoia să miros flori de zarzăr."

Detaliul de tip epic, legat firesc de tema cărții, produce impresia de labirint, în care schema boccacciană se reduce la imaginea fără sfârșit. Un personaj își radiografiază astfel, un episod alcoolic: „Călătoresc cu vinul, curg la fel ca el pe bărbie până pe piept, peste chiloţi, şi devin picături pe podeaua lucioasă. Iar în altă parte, observația rezumă o întreagă stare de fapt: „Focul mocnit al țigării îi gâdila tălpile, gambele, acordeonul genunchiului, pe tot lungul coapsei epilate se încovoaie într-o clipă rotocoalele negricioase, bucile sfârâie sub arsură și valea de deasupra primește târziu curba flăcării. Privește în gol în timp ce șira spinării i se desface ca un fermoar. Mă ridic din pat. Era prea cald pentru a visa. Chicotesc singur în timp ce flăcăruia brichetei verzui îmi luminează fața pentru o clipită.

Fiecare pagină conține astfel de microacțiuni care îți taie răsuflarea, aducând un vizual inedit și o intensitate emoțională memorabilă. Abundența scenelor dă intensitate și aduce o viziune panoramică, în care realitățile cunoscute fac ca totul să fie atât de convingător. Treptat, se conturează orașul, cu Grădina Icoanei, la asfințit, cu Universitatea, în al cărei hol de la Litere fumează Eliza, cu străzi cețoase care urcă spre Grozăvești și, nu în ultimul rând, cu Piața Romană în care doarme o veche reclamă. O geografie bucureșteană în care personaje și scene apar din neant și dispar pe neașteptate, o lume abulică, derulată în ritmul poveștilor pe care le citește Artur, ele însele doar fragmente ale unei mari povești.

Cu un imaginar de avangardă, dens și senzual, romanul lui Florin Spătaru este, fără urmă de îndoială, o carte matură, excelent scrisă. Voluptuos la fiecare frază, inventiv frazeologic, profund ca mesaj, se înscrie în literatura de raftul întâi, înrudindu-se cu Céline, ca prozator liric și observator tăios.

Doina RUȘTI

Toate acestea sunt niște plămădiri de fraze 
frământate cu miere și toate

acțiunile și discursurile sunt par’că presărate cu semințe de mac și de sezam.

Petroniu,

traducerea lui I.M. Marinescu

en Santa Catalina

los ojos

se convierten

en mariposas

1. Urzici lila

Invazia unor fluturi veniți din Africa de Nord. „Buha legumelor" sau „autographa gamma" 
preferă clima umedă și atacă plantele aromate. 
Ca să-i alunge, copilele cos cu fluturi frunze de portocal în timp ce spun ghicitori: cățelușă șargă, 
tot câmpul aleargă.

Ziare, București, 2013

Un nas mare şi o pălărie tuflită un pic într-o parte. Mergea cocoşat şi nu s-ar fi zis că o să intre în clădirea nouă-nouţă de lângă Howard Johnson. S-a aşezat timid pe canapeaua neagră şi a aşteptat un timp. Privea spre feriga trufaş de înaltă, din hol. Printre frunzele ei i se profilau bărbia ascuţită, ridurile adânci şi părul alb. Dar nu se uita în oglindă, ci pe jos, iar în mână tot frământa o beretă indigo. Din când în când icnea scurt şi obosit. Nu ştia cât timp trecuse, pentru că ceasul îngălbenit de la mână se oprise. O domnişoară l-a condus până la lift şi după ce a analizat situaţia a urcat cu el. L-a lăsat la etajul opt şi i-a spus că trebuia să intre pe uşa cu dungi portocalii. Nu a găsit din prima, l-au ajutat câţiva angajaţi în trecere. A străbătut un hol lung, iar apoi a fost preluat de secretara care i-a deschis larg uşa şi a pătruns tiptil în biroul masiv. Tot peretele exterior era din sticlă şi puteai vedea în tihnă Bucureştiul. De fapt, orașul pulsa constant sub cele două urne etrusce cu picioare de leu. Bine înfipt, cu mâinile strânse la spate, un bărbat în costum Lagerfeld casual , fără cravată, cu o cămaşă movulie, scruta și evalua dimensiunile norilor. Avea butoni de aur, cu sidef, şi un Rolex Oyster. A întors spre bătrânel un chip sever, cu ochelari de modă veche şi zâmbet mai degrabă mimat. Nu ştia ce voia acest moşulică, încerca să-şi amintească dacă l-a mai văzut pe undeva. L-a invitat să ia loc şi calcula în gând dacă merita să irosească un pahar cu whiskey.

– Mi s-a spus că îl ştiţi pe Artur.

– Eu sunt, Dorinele, da’ mi-a fost ruşine să mă prezint cu numele meu.

Dorinel ezită şi renunţă la a mai privi hainele ponosite şi pantofii de cel puţin treizeci de ani, pentru a se concentra pe figură. Nu recunoştea părul şi nici ochii, parcă nasul amintea de cineva cunoscut. Fostul lui maistru aviator şi vecin de cartier.

– Ştiu, Dorinele. Nici eu nu mă mai recunosc în oglindă. M-am uitat prin fotografii şi mi-e greu să mă recomand cu acelaşi nume.

– Să bem ceva în cinstea vremurilor trecute, Artur.

– Poate un deget. Ştii, am ceva probleme cu ficatul ăsta păcătos.

Dorinel prinse sticla cu o mână sigură şi turnă exact de un deget în jurul cubului de gheaţă. Evalua motivele pentru care ar fi putut să vină pe capul lui. Bani, favoruri, senilitate. Mai derulă în minte câteva scenarii până să se întoarcă băţos pentru a se uita în ochii bătrânului. Îi separau treizeci de ani.

– Păi, să-ţi fac prezentarea. De la intrare şi până la ficus e bifată mai toată cariera mea. Suveniruri, poze şi diplome între astea două paralele perfect trasate. M-am ţinut de capul lor să nu greşească nici măcar cu un milimetru. Aici sunt înainte de Revoluţie, cred că la vreo doi ani după ce te-ai pensionat pe caz de boală, a urmat contractul cu americanii, apoi cu Japonia. Ia uite aici, mă chinuiesc cu nişte beţigașe. Aici, cu blonda asta am inaugurat o clădire în Chile. Chiar, doamna Sofia ce mai face, e bine?

– A murit acu’ doi ani. De un cancer la stomac, săraca.

Dorinel strânse paharul. Aştepta continuarea. După ce s-a uitat la vârful pantofilor maronii, din piele întoarsă, Artur a continuat turul în tăcere. S-a oprit la un citat: „De la soif de vie surgit la douleur, de la soif de vie surgit la peur; mais, libéré de la soif de vie, on ne connaît ni douleur, ni peur". Din setea de viață țâșnește durerea, din setea de viață apare frica; dar astâmpără-ți setea de viață și nu vei mai cunoaște nici durere, nici frică. Scris cu litere aurite pe fața unui premiu sub formă de dolar.

– Asta e din Buddha.

– Corect. Ai citit despre Orient?

– Nu chiar. Fac rebusul cu religiozitate, mai ales noaptea, când am grijă de blocul meu din Nerva Traian.

Artur se uita la fiecare element în parte. În pozele pline de zâmbete şi de mâini strânse ar fi putut să se strecoare şi el. Ar fi avut aceeaşi alură de mops obosit.

– O balerină de Degas, un ochi de Dalí şi trei nuduri galbene de Tonitza. Ai gusturi.

– Eşti primul care le observă. Majoritatea se concentrează pe minele de diamante şi pe maşina de Formula 1 pe care am sponsorizat-o. Astea sunt niște amintiri de la Paris.

Nu menţiona că atunci era în călduri după o moldoveancă blonduţă, cu aere de actriţă și cu buzele rujate intens. Avea obiceiul să-i ceară lucruri imposibile şi aşa ajunsese să alerge după picturi. Nici acum nu ştia dacă-şi bătuse joc de el sau dacă era cu adevărat pasionată de artă. Artur se oprise în faţa unui pastel de Tonitza. Trei fete goale într-o horă frântă.

– Îţi aduci aminte de ştrand, Dorinele? Cum stăteam noi între tufe la Izvor şi ne-o luam la labă uitându-ne la fetele alea lungite la soare? Ne uitam după alea cu ţâţe mari sau cu câte-o bucă pe-afară.

– Câteodată eram câte patru-cinci. Dacă ne nimeream în spate, dădeam cu curu-n urzici.

– De mulţi ani, eu şi cu nevastă-mea aşteptam să ne ducem. Nu credeam că o să fie ea prima. M-am mutat la fi-miu şi dorm cu nepotu’ cel mic. Ăsta e tot timpul lipit de calculator, iar noaptea, când mă prefac eu că dorm, se uită la femei goale pe internet. D-alea negre sau cu cercei prin nas, unele îşi bagă şi nişte furtunuri colorate-n cur. Ceva de speriat, Dorinele. Şi sunt rase peste tot.

Dorinel surâse părinteşte şi termină liniştit paharul. Artur simţea că nu putea să se ducă până nu vedea din nou bulanele alea nonşalante de la ştrand. Nu ştia cum să facă. Dorinel îşi anunţă secretara că vor ieşi amândoi la o plimbare prin parc. Ea îi reaminti de şedinţa de peste un sfert de oră. Dorinel îi spuse lui Artur să o ia înainte.

Artur stătea pe o bancă, lângă intrarea din parcul Icoanei. Din când în când, întorcea capul către hotelul impunător, dar mai apoi a scos din buzunarul interior al hainei lui verzi un carnet în care avea scrise expresiile și cuvintele zilei: am rămas fără ochiul ăsta, mi-au tăiat îndoiturile genunchilor, Furii, a coase cu fluturi. Uneori râdea pentru sine, legând cuvintele de amintirile lui, iar apoi o luă agale spre Nerva Traian. Parcă Dima îi povestise într-o zi despre un pasaj din Titus Livius, în care plouase cu pământ și capul lui Vulcanus a fost aprins. Venise o veste că pe râul Nera curgea lapte, iar că la Arminium, ăsta era Rimini de astăzi, s-au născut copii din părinți liberi, fără ochi și fără nas. Hm, înseamnă că pentru ei nu se puseseră coronițe deasupra ușii: din dafin, iederă sau pătrunjel pentru băieți sau din lână pentru fete. Dacă aveau defecte urmau să fie abandonați, deși Dima avea dreptate, nu ăsta era termenul corect, ci se vorbea despre expunerea copiilor nou-născuți. Deși dacă aveau asemenea defecte, cu siguranță că acei copii au fost înecați, dați câinilor pentru a fi mâncați sau vânduți ca sclavi. Artur îi zâmbi unui copilaș îmbrăcat cu o geacă verzuie, care se juca cu o acadea. Iar prizonierilor de război le erau tăiate uneori tendoanele din îndoiturile genunchilor, ca să nu fugă. Artur se gândi că așa se simțea el acum, avea genunchii tăiați de timpul prea îndelungat. Dar nu voia să fie cuprins de Furii, cu ochii lor roșii și șerpi în loc de păr. Bunicii lui le spuneau Vântoase sau Şoimane, iar dacă te uitai după ele în văzduh, te șoimăneau.

Artur se opri să cumpere un rebus și își dădu seama că obosise. Creierul lui nu mai percepea decât bucăți lipite haotic: avarul gras, întunecat la piele și bărbos plăteşte anticipat birjarului 80 de zloți tătăreşti ca să nu mai aibă pe urmă discuții. Pe birjar îl chema Turnavitu și cânta sacadat despre un ventilator uitat prin cafenele murdare, grecești.

2. Nerva gălbuie

După unele informații, Marsilieza a fost interpretată în România pentru prima dată 
la 21 iulie 1891, în Bucureşti, 
cu ocazia unei serbări organizate 
la grădina Schiesstadt, situată pe locul 
unde se află astăzi ştrandul Izvor.

Ziare, București, 1978

Regizorul scund și negricios se plimba agitat printre bărbații care pregăteau camerele de luat vederi. Strângea în mâna stângă o minge de cauciuc cât o nucă. Ar fi vrut să o sfărâme, să aibă atâta putere încât să o poată risipi ca pe firele de nisip. Se opri câteva clipe și se uită la blocul cu nouă etaje din față. Când tremura din cauza stresului repeta pe litere numele lui Kubrick ca pe o mantră, așa cum, atunci când era mic, taică-su șoptea ca pentru el numele lui Le Corbusier în fața planșelor cu schițe de blocuri.

Înghiți în sec, își mușcă arătătorul și dădu câteva indicații. Pe o cutie neagră, monograma unui castel apărea printre picioarele unei fete, o puștoaică brunetă, îmbrăcată zbanghiu și totuși ignorată de toți cei preocupați de reclama la bere. Avea în palme un aparat de fotografiat Leica vechi și își alegea cu atenție fețele celor care apăreau în poze. Fascinată de ridurile de pe fața unui moșneguț cu un ziar sub braț, îl urmărea amuzată. Mersul lui agale îi aducea aminte de bunicul ei matern, mort de mult, cu fața lui blândă și cu buzunare largi care miroseau a mere verzi. Intră în vorbă cu el și își dădu seama că era portar la blocul din față. Amândoi păreau nesemnificativi în grupul de oameni agitați ce întindeau cabluri, potriveau lumini și îi așezau pe actorii care trebuiau să promoveze: Berea rotundă și albă Avallon, cu gust nemaiîntâlnit. Până și Lancelot renunță la a sa regină Guinevere pentru o halbă de Avallon. Actorul se tot încurca în cuvinte și întreba de ce nu avea voie să spună că era o bere belgiană, el așa ar fi promovat-o. Regizorul îi strigă din nou să reia doar ce era scris pe panou, fără să adauge nimic de la el. Filmarea se reluă, dar țipătul regizorului opri sceneta.

– Cine a băgat bălăriile alea în cadru?

– Sunt de la primărie. Vreți să mutăm toată partea asta? Containerele sunt din beton.

– Nu mă interesează din ce sunt, vreau să știu cine a avut ideea să filmăm cu bălăriile astea, cu porcăriile astea albicioase în cadru. Cine? Cum? În liniștea așternută pentru câteva minute se auzi vocea blândă a moșulețului care le spuse că e palma-voinicului sau potentilla alba, din familia rozaceelor. Regizorul se uită o clipă la el, nu îl recunoscu, iar apoi începu să țipe la electricienii care se ocupau de lumini. Clar nu aveau să termine reclama în aceeași zi. Fata cu Leica îl urmări pe bătrânul care traversă bulevardul și intră în scara de bloc. Voia să-l roage să-i pozeze.

– Mi se spune Artur.

– Cu h, ca la americani? Vine de la Arthur Conan Doyle?

– Nu, e fără haș. Accept să mă pozezi, dar cu o condiție: să treci pe la mine și să-mi aduci și mie poza, da’ pe hârtie, nu pe telefon cum aveți voi, tinerii, acum.

– Pe mine mă cheamă Melania.

Oamenii treceau pe trotuarul plin cu scaune de la terasa de lângă intrarea în bloc. Exact acolo a vrut să-l fotografieze pe Artur, cu ziarul într-o mână și cu o pungă cu fructe în cealaltă. Își aranjase bereta movulie peste părul alb, iar la mâna stângă i se vedeau verigheta și un inel mai mic, bizar. În spatele lui, blocul renovat se ridica monstruos, cu balcoane strâmte, geamuri prăfuite și coaja groasă de beton. La etajul unu, un alt bătrânel fuma tacticos dintr-o pipă și intră în vorbă cu Artur. În câteva minute, Melania, fotografă de ocazie, ajunse într-un apartament cu trei camere. Fiecare raft era burdușit de cărți, de tablouri și de câte o hartă rulată. Ar fi vrut să aibă răbdarea să-i asculte pe cei doi, dar voia să fotografieze mai degrabă toate detaliile din acest depozit uitat de timp. Cu ceașca de cafea în mână, se uita la fiecare imagine de parcă ar fi avut obiective în loc de ochi și ar fi vrut să filmeze fiecare pixel. Știa că va trebui să-și folosească, din păcate, și memoria și se gândea cu jind la viitorul în care nu va mai fi nevoită să se bazeze pe ineficientele alcătuiri organice. Va fi un cyborg fericit, cu un scop bine definit.

– Ehe, Artur. Tinerețea, ce să-i faci. Uite cum nici măcar nu ne aude, parcă e nepoată-mea. Cum pot să se izoleze în prezent așa de bine, mă uimește peste măsură. Dar să revenim la ale noastre. Ce ți-a mai povestit doamna Bogdana, ce pacienți a avut azi?

– Domnule profesor Dima, știți bine că nu îi ia în ordine și că nu le spune pacienți, ci prieteni. Nici nu știu despre care dintre ei îmi povestește. Dar azi am văzut urcând un tinerel cu șuvițe roz, o doamnă mai corpolentă și o femeie între două vârste. Dacă e să mă întrebați pe mine, cred că povestea ei de azi nu are legătură cu niciunul dintre ei. În fine, stați să scot fișa cu numărul 1118, știți că doamna Bogdana e tipicară, noroc că îi place scrisul meu citeț, spune ea că o calmează și o uimește cum pot să scriu după dictare, ce să-i faci, obiceiurile din armată nu mor niciodată.

– Hai, Artur, lasă sporovăiala. Spune repede, că mor de curiozitate.

Iar profesorul Dima își îndesă niște tutun în pipa din lemn de cireș, îl aprinse cu bricheta și se lăsă pe spate în fotoliul ponosit. Artur își potrivi ochelarii cu rame negre și începu să citească unduios de pe foaia de caiet de matematică pe care copiase ce îi povestea doamna Bogdana:

– Fișa cu numărul 1118: am visat că eram din nou la facultate. Mă trezesc cu greu din patul de cazarmă studenţească. Mă simt cam de cacao pentru că n-am putut să o dau gata pe ţâţoasa aia de la Chimie. Nici nu mai ştiu numele filosofului căruia i-am stâlcit numele. Îmi iau puloverul de muritor de foame emerit şi viermuiesc spre sala de curs. Poate că azi e ziua în care o să-l întreb pe proful cu cioc dacă ar bea aceeaşi otravă ca Socrate, că tot îl adoră în ultimul hal. Să trăiască la fel ca el, nu? Căutasem şi aflasem că există un şir lung de sinucideri în rândul filosofilor și al poeților. Dar nu sunt foarte inventivi şi acest lucru mă dezamăgeşte. Votul meu merge fără rezerve la