O lume la indemana

De Maylis de Kerangal

În spatele ușilor ornamentate de la numărul 30, rue du Métal din Bruxelles, douăzeci de studenți își încep ucenicia în arta picturii decorative – arta șarlatanilor și falsificatorilor, în care fiecare nod dintr-o scândură ascunde un secret și fiecare vinișoară dintr-un bloc de marmură spune o poveste.
Printre acești studenți se numără Kate, Jonas și Paula Karst. Împreună, într-un an de studiu care nu le lasă nici un răgaz, învață tehnicile de reproducere prin pictură a materialelor, fie acestea de origine animală, vegetală sau minerală, iar intensitatea acelei perioade – ore lungi petrecute în atelier, conversații, certuri, petreceri, povești de iubire – va cimenta o prietenie ce va dăinui mult timp după absolvire.
Pe Paula, inițierea în tehnica trompe lʼœil o va purta înapoi în timp, la amintirile din copilărie și mult mai departe, în epocile geologice când s-au format materialele pe care vrea să le stăpânească în cele mai fine detalii. De la institutul bruxellez unde-și începe studiile până la studiourile romane Cinecittà și, în cele din urmă, peșterile de la Lascaux, experiențele acumulate de Paula vor transcende arta, dezvăluind treptat ceva din lumea ei interioară și dorințele secrete, de neatins ale inimii sale.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 3 feb. 2021
• ISBN: 9786063371912

Previzualizare carte

imbricata

Să vorbim un pic despre rue du Métal acum. Să o revedem pe Paula prezentându-se în fața numărului 30 bis în această zi de septembrie 2007 și trăgându-se înapoi pe trotuar ca să-și ridice privirea înspre fațadă – e un moment important. Acolo, pe strada aceea din Bruxelles aflată în partea de jos a cartierului Saint-Gilles, o stradă oarecare, o stradă neînsemnată, o stradă peticită ca un ciorap vechi de lână, se înalță o casă din povești: stacojie, venerabilă, în același timp enigmatică și retrasă. Și deja, se gândește Paula, pe care o doare ceafa de la cum și-a dat capul pe spate, deja e o casă de pictură, o casă a cărei fațadă pare să fi fost extrasă din tabloul unui maestru flamand: burgheză, din cărămidă, cornișă în trepte, ornamente bogate din fier la ferestre, ușă monumentală, vizor cu grilaj, apoi glicina care împrejmuiește edificiul aidoma unei podoabe pentru șolduri. Atunci, întocmai ca și cum ar pătrunde într-o poveste, întocmai ca și cum ea însăși ar fi un personaj de poveste, Paula trage zăvorul, clopoțelul scoate un clinchet înfundat, ușa se deschide, iar tânăra intră în Institutul de pictură; dispare în decor.

Paula are douăzeci de ani, un rucsac Adidas bordo pe umăr, o mapă de desen la subraț și niște ochelari de soare în spatele cărora își ascunde strabismul, astfel încât holul prin care înaintează în acest moment se dovedește și mai întunecat prin lentilele fumurii, întunecat, dar fabulos, dens, imposibil de situat. Mirosuri de templu și de șantier. Aerul, încărcat de praf în suspensie, prinde pe alocuri consistența ceții, greutatea tămâii, și cea mai mică mișcare, cea mai mică adiere dă naștere la milioane de vârtejuri microscopice. Distinge o ușă la stânga, o scară, începutul unui coridor la dreapta în capăt. Acum așteaptă.

Și-a lăsat lucrurile la picioare și își plimbă privirea prin încăpere, pe podea, tavan, pereți. Se întreabă unde a intrat: în jur, și tot mai deslușite pe măsură ce se scurg secundele și i se adaptează ochii la penumbră, se înșiră mari paramente de marmură și panouri de lemn, coloane ornate cu caneluri, capiteluri cu frunze de acantă, o fereastră deschisă oferind vederii ramurile unui cireș în floare, un pițigoi, un cer delicat. Brusc, Paula pășește peste rucsac, înaintează încet înspre plăcile de marmură – brèche violette, va afla mai târziu –, își întinde palma pe perete, însă în loc de răceala glacială a pietrei simte tușele picturii. Se apropie la câțiva milimetri, privește: e o imagine. Mirată, se întoarce spre lambriuri și o ia de la capăt, se dă înapoi și pe urmă înaintează, atinge, ca și cum s-ar juca să facă să dispară și apoi să reapară iluzia inițială, avansează de-a lungul peretelui, tot mai tulburată în timp ce trece pe lângă coloanele de piatră, arcadele sculptate, capiteluri și muluri, stucaturi, ajunge la fereastră, gata să se aplece în afară, sigură că altă lume așteaptă acolo, drept în spate, la îndemână, și tot ce pipăie o trimite la pictură. Odată ajunsă însă în fața pițigoiului oprit pe creanga lui, rămâne nemișcată, întinde brațul în zorii roz, deschide mâna pentru a-și strecura degetele printre penele păsării și ciulește urechile în frunziș.

Ora întâlnirii pe care o verifică pe telefon îi pare subit la fel de criptată precum codul secret al unei case de bani, patru cifre impenetrabile și singuratice, rupte de timpul terestru. Tot uitându-se la ele, Paula resimte o ușoară amețeală, i se învârte capul, înăuntru și afară se amestecă, nu mai știe unde e clipa prezentă. Dar la ora stabilită, în tăcere, ușa se deschide, iar Paula trece pragul unei încăperi vaste scăldate într-o lumină de vitraliu.

O femeie se află acolo, în spatele unui birou. Paula nu o disociază imediat de loc, într-atât pare să adere la el, să facă parte din el, încastrată în spațiu ca ultima piesă a unui puzzle. Stă aplecată deasupra unui caiet ale cărui pagini le întoarce cu gesturi lente, apoi înalță capul și-și îndreaptă ochii asupra nou-venitei cu siguranța trapezistului care aterizează pe platforma îngustă la sfârșitul unei acrobații. Acum e pe deplin vizibilă, frapantă cu expresia aceea la fel de neutră ca o mască, ținuta în care nimic nu întrece măsura, în care nimic nu se clintește, economia și rigoarea ce emană din acest corp în fața căruia Paula se simte numaidecât neîndemânatică, neîngrijită. Halatul femeii e ca sculptat pe persoana ei, asemănător unei podoabe, iar gulerul rulat negru, casetă de bijuterii și totodată soclu, îi scoate în evidență capul ca un colier masai, subliniază paloarea pielii, conturul maxilarelor, bărbia puternică. Deși stă la mai puțin de un metru de Paula, glasul pare să-i vină de departe, dinlăuntrul zidurilor, și să genereze un ecou când enunță fără introducere: domnișoară Karst, pentru a deveni pictor decorator e nevoie să dobândești simțul observației și controlul gestului; altfel spus, ochiul – în clipa asta Paula își amintește că prea mult a întârziat să-și scoată ochelarii – și mâna. Femeia își desface palma, ilustrându-și vorbele. Tăcere. Atmosfera e uscată, metalică, agitată, ca și cum încăperea ar fi fost frecată cu cârpa și niște forțe electrostatice ar fi încărcat-o strașnic. Paula e nemișcată pe scaun, cu spatele drept, cu gâtul întins. Poate că s-a terminat deja, se gândește, poate că totul a fost spus, poate că nu e nimic de adăugat, ochiul și mâna, iată, în regulă, am priceput, mă ridic și plec. Dar femeia continuă cu glasul ei profund – un glas de bronz, suplu, ce pare să se formeze în torace și nu în gâtlej: trompe-l’œil-ul este întâlnirea dintre o pictură și o privire, este conceput pentru o perspectivă anume și se definește prin efectul pe care se așteaptă să-l producă. Pentru a lucra, elevii Institutului dispun de documente de arhivă și de mostre naturale, dar esențialul formării se sprijină pe demonstrațiile date în atelier: mă refer la virtutea exemplului. Vorbirea îi este atât de desăvârșit acordată, lentă, ponderată, fiecare frază încărcată cu o amprentă atât de clară, fiecare intonație atât de așezată, încât Paula e tulburată, ca și cum situația ar fi suprarealistă, ca și cum ar fi intrat pe scena unui teatru ca să ocupe locul care o aștepta, ca să-și intre în rol. Din nou, glasul: „Aici predăm tehnicile picturale tradiționale, pictura în ulei, acuarela și guașa, iar metoda noastră constă – în clipa asta, femeia încetinește, își întrerupe discursul, pentru a-l relua după un timp, tăios – într-o pregătire practică intensivă: prezența la curs este obligatorie, să absentezi înseamnă să te excluzi singur, și fiecare lucrare trebuie predată la timp. O șuviță neagră scăpată dintr-un coc făcut în grabă îi perturbă acum fața. Reputația acestei instituții este fondată pe pictarea lemnului și a marmurei; aici pătrundem în însăși materia naturii, îi explorăm forma pentru a-i capta structura. Păduri, tufișuri, sol, falii, prăpăstii, este vorba despre o muncă răbdătoare de apropriere – Paula se concentrează uluită asupra mișcării mâinilor ce se agită în aer, se agață de ele, deoarece totul o depășește aici. Întrebări? Biroul ce le desparte e un maldăr de hârtii unde administrația Institutului se etalează în teancuri sub un praf de fier. Între facturile mototolite și cartoanele cu invitații, Paula zărește schița detaliată a unui costum de scafandru pe spatele unui plic gros, îngaimă o silabă imperceptibilă, se pregătește să-și deschidă mapa de desen, când femeia o oprește: închide aia – gest grăitor cu podul palmei. Raze roz și aurii, filtrate de vitralii, taie diagonale translucide în spațiu, creând aureole pe lambriurile de stejar – capodoperă de trompe-l’œil –, pe covoarele vechi, pe părul Paulei care-și schimbă culoarea, pe chipul său căruia mirarea îi conferă în prezent o cu totul altă lumină.

Programul acum – glasul s-a înălțat cu o treaptă, ochii lucesc, negru de anilină, dați cu lac. Durează din octombrie până în martie, șase luni considerate o perioadă puțin activă pentru pictorii de clădiri. Încă de la început veți picta lemnul. Esențele de stejar, care sunt departe de-a fi cele mai ușoare, dar și ulmul, de exemplu, sau frasinul, abanosul de Makassar, acajuul de Congo, plopul, părul, dudul, cele pe care voi considera că e bine să știți să le pictați. La jumătatea lui noiembrie veți ataca marmura. Carrara, grand antique, labrador, henriette blonde, floare de piersic sau vișină de Italia, și în cazul acesta voi alege la momentul potrivit – înșiruirea acestor nume este cu totul altceva decât un sumar, femeia încearcă o plăcere evidentă pronunțându-le, iar glasul i se unduiește în încăpere aidoma unui cântec șamanic din care Paula nu captează nimic în afara ritmului. La jumătatea lui ianuarie vin pietrele semiprețioase, lapislazuli și citrinele, topazele și jadurile, ametisturile, cuarțurile, în februarie desenul, perspectiva, pe urmă mulurile și frizele, tavanele în diverse stiluri și patinele, în martie, aurirea și argintarea, șablonul, marcajul publicitar și, la sfârșit, diploma. Totul destul de dens, destul de consistent. Vorbind, a înconjurat încet biroul și s-a îndreptat spre ușă, a pus o mână pe clanță, dând astfel de înțeles unei Paule derutate că întrevederea se încheie, în timp ce cu cealaltă mână îi întinde lista cu materialele necesare. Să ai în vedere să-ți procuri un halat. Apoi, când aproape a ajuns la birou, se răzgândește și se întoarce: încă un lucru, la început terebentina poate să provoace amețeli și să dea grețuri, cu atât mai mult cu cât aici se lucrează în picioare, vei vedea, e destul de solicitant fizic.

*

Revenită pe trotuar, cerul spălăcit de septembrie o orbește pe Paula, care mijește ochii și se clatină pe picioare ca de fiecare dată când iese dintr-o sală de cinema și se vede din nou în viața reală. Scena ce tocmai a avut loc – holul, așteptarea, întrevederea – se prelungește și se deformează pe măsură ce coboară acum pe rue du Métal, cufundată în ecoul acelor nume miraculoase. Există mai multe pe lumea asta, se gândește ea, mai multe feluri de-a o vedea și povesti. Pasul i se mărește, trotuarul de sub picioare pare să prindă viteză și să o poarte ca un covor rulant dintr-un aeroport. Gonește spre arborii ce se închid la culoare, acolo, în piață, și în aceeași clipă, în spatele ei, un stol de ciori cenușii năvălește în formație în înaltul străzii. Paula se întoarce, alertată de zgomot. Păsările se năpustesc în direcția ei, sunt poate o duzină, unele au aproape un metru în anvergură, croncăniturile li se repercutează pe arteră, e un stol sălbatic, ilizibil, numai un prezicător format în cele mai bune temple din Antichitate ar putea să vadă în asta o manifestare divină, ar putea să descifreze un semn prevestitor. Stolul se apropie, crește, se desfășoară de la o fațadă la alta de-a curmezișul străzii devenite acum o imensă volieră, și Paula se vâră din instinct între două mașini, se ghemuiește cu capul băgat între umeri și degetele întinse bine pe creștet, sigură că păsările au s-o înțepe cu ciocul, cu ghearele lor lucioase precum coaja de portocală și îndoite, dure, ca de lemn. Simte stolul trecându-i pe deasupra capului, aerul izbit, așteaptă, se ridică încet, moment în care primește o lovitură în ceafă, o atingere ușoară, un bobârnac, se clatină înainte, își restabilește echilibrul lângă o caroserie, apoi se uită în jur, însă nimic, s-a terminat, ciorile au dispărut, s-a făcut iarăși liniște și cerul e din nou gol pe rue du