Descoperiți milioane de cărți electronice, cărți audio și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Puteți anula oricând.

Dulce tristete
Dulce tristete
Dulce tristete
Cărți electronice506 pagini9 ore

Dulce tristete

Evaluare: 1.5 din 5 stele

1.5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Acum: Aflat în pragul căsătoriei, Charlie Lewis, în vârstă de treizeci și opt de ani, primește invitația la un eveniment care îl va reconecta cu un trecut aproape uitat. Atunci: Charlie Lewis, șaisprezece ani, este genul de băiat pe care nu ți-l mai amintești din fotografia de absolvire. La examene, nu reușește să ia note de trecere. Acasă, are grijă de tatăl său deprimat – când, cu siguranță, ar trebui să fie invers. Dar în viața lui apare Fran Fisher și totul ia o întorsătură neașteptată. Pentru a-și petrece timpul cu Fran, Charlie trebuie să-și asume o provocare ce pare să-i depășească total posibilitățile: să se integreze într-un nou grup de prieteni, să se familiarizeze cu teatrul lui Shakespeare și să devină actor. Tulburătoare, amuzantă, fermecătoare, devastatoare, Dulce tristețe este o tragicomedie despre drumul plin de obstacole către maturitate, o poveste încântătoare și plină de haz despre emoția primei iubiri și despre cum o singură vară poate schimba pentru totdeauna o viață.

LimbăRomână
Data lansării6 aug. 2020
ISBN9786063363252
Dulce tristete

Legat de Dulce tristete

Cărți electronice asociate

Viața de familie pentru dvs.

Vedeți mai mult

Recenzii pentru Dulce tristete

Evaluare: 1.5 din 5 stele
1.5/5

2 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Dulce tristete - David Nicholls

    Partea întâi

    IUNIE

    „Pentru ea, a fost prima vară în care n-a fost membră nicăieri. Nu s-a înscris în nici un club și nu a aparținut nimănui. Frankie devenise o persoană fără legături, care atârna pe la uși, și i se făcuse frică."

    Carson McCullers, Nuntașa

    Sfârșitul lumii

    Lumea avea să se sfârșească joi la ora 4 fără 5, îndată ce se termina discoteca.

    Până atunci ne mai apropiaserăm de un astfel de cataclism la Merton Grange doar atunci când apăreau zvonurile despre apocalipsă, cam o dată sau de două ori pe trimestru, în circumstanțe asemănătoare de fiecare dată. Nu era nimic banal, de genul furtuni solare sau aste­roizi. Era vorba despre un articol dintr-un tabloid, în care apărea vreo profeție mayașă, vreo remarcă aruncată aiurea de Nostradamus sau vreo simetrie ciudată în calendar, iar în școală începea să umble vorba că o să ni se topească fețele în ora de fizică. Resemnat în fața isteriei generale, profesorul ofta și se oprea la mijlocul lecției, în timp ce noi ne ciondăneam al cui ceas merge cel mai bine, pe urmă începea numărătoarea inversă, fetele se strângeau unele în altele, cu ochii închiși și umerii aduși de parcă așteptau să li se toarne apă înghețată peste ele, băieții făceau pe grozavii, dar fiecare dintre noi se gândea cu regret la săruturile pe care nu le-a primit, la micile răzbunări pe care nu le-a pus în practică, la virginitate, la fețele prietenilor noștri, la părinți. Patru, trei, doi…

    Ne țineam răsuflarea.

    Apoi cineva striga „Bum!" și toată lumea izbucnea în râs, ușurată și oarecum dezamăgită să mai fie în viață, și încă la ora de fizică.

    – Sunteți mulțumiți acum? Hai, gata, la treabă! spunea profesorul, iar noi ne întorceam la discuția despre ce se întâmplă când o forță de un Newton cauzează mișcarea unui corp pe o distanță de un metru.

    Dar joi la ora 3.55, îndată ce se termina discoteca, lucrurile aveau să fie altfel. Târâș-grăpiș, trecuseră cinci ani și în ultimele săptămâni, apoi în ultimele zile, plutea în aer un soi de extaz amestecat cu panică, de bucurie amestecată cu teamă…, și toate acestea, încununate de un nihilism nebun. Nu ne mai interesau nici scrisorile trimise acasă, nici pedepsele, nici ce puteam face pe lumea asta fără să suportăm consecințele. Pe coridoare și în sălile comune, extinctoarele păreau să aibă un potențial uriaș. O să-i spună Scott Parker toate alea doamnei Ellis? O să dea Tony Stevens foc din nou laboratorului de științe umaniste?

    Incredibil, dar ajunseserăm în ultima zi, o zi strălucitoare și luminoasă care începuse cu o viermuială la porți. Cravatele de uniformă erau purtate ca niște bandane sau garouri, cu noduri compacte cât o nucă sau umflate cât un pumn, însoțite de o cantitate de ruj, bijuterii și vopsea albastră de păr care ar fi făcut cinste unui club de noapte futurist. Ce puteau să ne facă profesorii, să ne trimită acasă? Au oftat și ne-au dat voie să intrăm. Nu mai aveam nici un motiv plauzibil să dăm definiția „brațului mort al unui râu, așa că ultima săptămână ne-o petrecuserăm la cursuri sporadice și demoralizatoare despre ceva ce se numea „viață adultă, care consta, după câte se pare, mai ales din completarea de CV-uri („Hobby-uri și interese: socializarea, urmărirea de programe la TV"). Am învățat cum să ne facem balanța contului la carnetul de cecuri. Ne-am uitat pe fereastră la ziua frumoasă de afară și ne-am gândit că nu mai era mult. Patru, trei, doi…

    În pauză, stând în sala de dirigenție, am început să desenăm pe cămășile albe de uniformă cu carioci și markere colorate, fiecare dintre elevi fiind aplecat asupra unui coleg precum tatuatorii ruși din închisori, scrijelind fiecare bucățică goală cu sentimentalisme injurioase. „Ai grijă de tine, coaie! a scris Paul Fox. „Cămașa asta pute, a adăugat Chris Lloyd. Cuprins de elan poetic, prietenul meu cel mai bun, Martin Harper, a scris mates4ever¹ sub un penis cu ouăle aferente, desenate în cele mai mici detalii.

    Harper, Fox și Lloyd – cei mai buni prieteni ai mei în acel moment. Nu doar băieți, ci băieți de băieți și, cu toate că erau și ceva fete care ne dădeau târcoale – Debbie Warwick, Becky Boyne și Sharon Findlay –, grupul era autosuficient și impenetrabil. Deși nici unul dintre noi nu cânta la vreun instrument, ne imaginam că eram o trupă. Harper, după cum știam cu toții, era chitaristul solo și vocalistul. Fox era basistul, cu o bătaie ritmică, joasă – dum, dum, dum. Lloyd, pentru că se autoproclamase „nebun" era toboșar, ceea că îmi lăsase mie…

    – Maracasul, spusese Lloyd și izbucniserăm toți în râs.

    Maracas mi-a rămas numele, adăugat unei lungi liste de porecle. Fox mi le desena acum pe cămașa de uniformă, două maracase încrucișate sub un craniu, ca o emblemă militară. Debbie Warwick, a cărei mamă era însoțitoare de bord, adusese pe furiș o valijoară plină cu sticluțe de diferite băuturi care ne plăceau nouă, care mai de care mai variate, ca bomboanele dintr-o cutie: cafea și frișcă, mentă și nucă de cocos. Le țineam ascunse în pumn și le dădeam pe gât, apoi clipeam des și pufneam, în timp ce domnul Ambrose, cu picioarele pe catedră, privea țintă la televizorul pe care rula Eliberați-l pe Willy 2, o tratație specială pe care o ignora toată lumea.

    Sticluțele cu băuturi erau un fel de aperitiv pentru ultima cină pe care aveam s-o luăm în școală. Toată lumea își amintea de legendara bătaie cu mâncare din 1994: pliculețele cu ketchup care explodau sub tălpi, bucățele de pește pane zburând prin aer ca steluțele ninja, cartofii umpluți azvârliți ca niște grenade.

    – Hai, să te văd dacă ai curaj, i-a zis Harper lui Fox, care cântărea experimental un cârnat gumos, ținându-l de vârf.

    Dar profesorii patrulau printre mese precum gardienii la închisoare și, pentru că ni se promisese la final prăjitură cu cacao și budincă cu melasă, momentul dificil a tre­cut repede.

    În fața adunării viitorilor absolvenți, domnul Pascoe a ținut exact discursul la care ne așteptam în care ne încuraja să privim spre viitor, dar să nu uităm de trecut, să țintim cât mai sus, dar să evităm căderile, să avem încredere în noi, dar să ne gândim și la alții. Nu era important doar ce învățaserăm – și el spera că învățaserăm destul de multe! –, ci și ce fel de tineri adulți deveniserăm, iar noi, tinerii adulți, l-am ascultat ezitând între cinism și sentimentalism, exuberanți la suprafață, dar temători și triști pe dinăuntru. Am făcut mișto și ne-am dat ochii peste cap, dar prin sală copiii se prindeau de mâini și-și trăgeau nasul, în timp ce ascultau îndemnurile de a prețui prieteniile pe viață pe care ni le făcuserăm.

    – Pe viață? Doamne, sper că nu! a exclamat Fox, prinzându-mi capul cu brațul, ca la lupte, și dându-mi o castană prietenească.

    Venise momentul acordării premiilor și ne-am așezat comod pe scaune. Premii au luat copiii care luau întotdeauna premii, iar aplauzele s-au stins cu mult înainte ca ei să coboare de pe scenă și să se alinieze în fața fotografului de la presa locală, cu voucherele pentru cărți primite cadou sub bărbie, de parcă așteptau să fie identificați la poliție. Pe urmă, sub conducerea domnului Solomon de muzică, orchestra școlară de swing de la Merton Grange a început să zdrăngăne, ca să ne satisfacă nevoia de jazz american, o adevărată cacofonie săltăreață, identificabilă cu greu ca fiind „In the Mood" de Glenn Miller.

    – De ce, mă? De ce? a zis Lloyd.

    – Ca să ne stârnească cheful, a spus Fox.

    – Cheful de ce? am întrebat.

    – Cheful de căcat, a răspuns Lloyd.

    – „Futu-i mă-sa" de Glenn Miller și orchestra lui, a conchis Fox.

    – Nu-i de mirare că a căzut cu avionul, a spus Harper.

    Când bombardamentul de sunete a încetat, Fox, Lloyd și Harper au țâșnit în picioare și au început să aplaude, strigând: „Bravo, bravo!" Pe scenă, Gordon Gilbert, care arăta ușor dement, a apucat trombonul de gură și l-a aruncat sus, sus de tot, unde instrumentul a plutit o clipă și apoi a căzut cu zgomot pe parchet și s-a boțit de parcă era făcut din folie de aluminiu. Domnul Solomon a început să țipe la Gordon, iar noi ne-am târât pașii spre discotecă.

    Îmi dau seama, totuși, cât sunt de absent din povestea de mai sus. Îmi aduc aminte destul de bine ce s-a întâmplat în ziua aceea, dar dacă încerc să descriu scenele, mai degrabă îmi vine în minte ce am văzut și ce am auzit, nu ce am spus sau ce am făcut. Elev fiind, am ieșit în evidență prin faptul că n-am ieșit în evidență cu nimic. „Charlie se străduiește să atingă standardele de bază și reușește, în cea mai mare parte", cam atât a fost tot ce am putut obține și chiar și bruma asta de reputație s-a dus naibii când a început sezonul examenelor. Nici admirat, nici disprețuit, nici adorat, nici temut. N-am fost un bully, deși știam destui din ăștia, dar nici nu m-am băgat între haită și victimă, fiindcă nici curajos nu eram. Generația noastră era plină de infractori – hoți de biciclete, hoți din magazine și incendiatori, și, deși m-am ținut deoparte de copiii cei mai înfricoșători, nu m-am împrietenit nici cu cei inteligenți, ascultători și primitori de premii în vouchere pentru cărți la sfârșit de an. N-am fost nici conformist, nici rebel, nici n-am colaborat, nici nu m-am revoltat, cu alte cuvinte nu m-am băgat în bucluc, dar nici în alte chestii.

    Moneda de schimb la noi era comedia și, cu toate că nu m-aș fi putut numi clovnul clasei, aveam simțul umo­rului. Mi s-a întâmplat să aud râsete surprinse din public, dar glumele mele cele mai bune fie erau înecate de o voce mai puternică, fie veneau prea târziu, așa că și acum, după douăzeci de ani, încă mă mai gândesc la chestii pe care ar fi trebuit să le spun în 1996 sau 1997. Știam că nu eram urât – s-ar fi găsit cineva să-mi spună – și eram vag conștient de șoaptele și chicotelile care veneau dinspre cârdurile de fete, dar ce folos dacă nu-mi venea nimic inteligent de zis? Am moștenit de la tata înălțimea și atât, iar de la mama ochii, nasul, gura și dinții – așa cum trebuie, spunea tata –, dar am mai luat de la el și tendința de a umbla cocoșat și cu umerii gheboșați, ca să ocup cât mai puțin spațiu. Norocul a făcut ca glandele și hormonii să nu mi-o ia razna, așa că am fost scutit de acneea și furunculele care pur și simplu băgau frica în adolescenți, nu eram nici slab din cauza anxietății, nici grăsun de la cartofii prăjiți și băuturile carbogazoase cu care ne hrăneam, dar nu eram o apariție prea încrezătoare în sine. De fapt, nu eram încrezător în nici o privință.

    În jurul meu, ceilalți copii își adaptau personalitățile cu aceeași hotărâre cu care își schimbau hainele și frizurile. Eram flexibili și nestatornici și încă mai aveam timp să ne schimbăm scrisul de mână, opțiunile politice, râsul sau mersul, felul în care stăteam pe scaun, înainte ca matrița să se întărească. Ultimii cinci ani fuseseră un soi de repetiție generală haotică, în timpul căreia copiii și-au schimbat hainele și atitudinile, prieteniile și opiniile, care au rămase cu toatele vraiște pe podea. A fost o epocă înfricoșătoare și entuziasmantă pentru cei care au luat parte la ea, înnebunitoare și absurdă pentru părinții și profesorii care au fost martorii acestor improvizații febrile și care au fost nevoiți să facă ordine după noi.

    În curând avea să vină momentul în care să ne găsim câte un rol cu care să ne potrivim cât de cât, dar când am încercat să mă văd prin ochii celorlalți (literalmente, în unele nopți târzii zgâindu-mă atent, cu părul umed dat pe spate, în oglinda pe care o folosea tata la bărbierit), n-am zărit nimic special. În fotografiile cu mine din acea perioadă arăt ca primele încercări ale unui personaj de desene animate, prototipuri care seamănă cu versiunile ulterioare, dar sunt cumva disproporționate, nu tocmai în regulă.

    Nimic din toate astea nu ajută, însă. Imaginați-vă o fotografie de grup cu toată clasa, pe care o are toată lumea, în care chipurile sunt prea mici ca să se distingă clar dacă nu te uiți cu atenție. Indiferent dacă poza e veche de cinci sau de cincizeci de ani, întotdeauna pe rândul din mijloc e câte o figură vag familiară, cineva despre care nu există anecdote, cu care nu sunt asociate nici scandaluri, nici triumfuri. Și te întrebi: „Cine naiba era ăla?"

    Ei bine, ăsta e Charlie Lewis.

    ¹ Prieteni pentru totdeauna

    Rumeguș

    Discoteca absolvenților avea reputația unui nivel de depravare egal cu cel al petrecerilor din Roma antică, fiind depășită numai de excursia organizată de profesorul de biologie. Terenul de desfășurare era sala de sport, destul de mare cât să cuprindă un avion de linie. Ca să se creeze o iluzie de intimitate, fuseseră atârnate de spaliere niște drapele străvechi, iar din tavan spânzura un glob cu oglinzi, ca un buzdugan medieval uriaș, dar spațiul tot arăta golaș și expus. La primele trei melodii am stat cu toții înșirați pe bănci, privindu-ne cu neîncredere peste parchetul scrijelit și prăfuit, ca niște războinici pe câmpul de bătălie, pasându-ne sticluțele de la Debbie Warwick de la unul la altul și bându-le ca să căpătăm curaj, până când n-a mai rămas decât Cointreau. Asta era o limită pe care nu îndrăznea nimeni s-o depășească. Domnul Hepburn, proful de geografie, învârtea de zor la platane, trecând de la „I Will Survive la „Baggy Trousers și chiar la „Relax", până când domnul Pascoe i-a spus s-o taie la mijloc. Încă o oră și 15 minute. Ce pierdere de vreme…

    Și pe urmă a venit Blur cu „Girls & Boys" și, ca la un semn, pe ringul de dans s-a produs un soi de tsunami, toată lumea a început să danseze frenetic, apoi a rămas să strige versurile de la melodiile pop-house care au urmat. Domnul Hepburn închiriase un stroboscop și patina cu degetul pe platane fără să se gândească la sănătatea și siguranța noastră. Ne holbam uimiți la degetele noastre îndoite, ne sugeam obrajii și ne mușcam buzele ca dansatorii de la rave party-urile pe care le văzuserăm la știrile TV, cu brațele în sus și pumnii strânși, bătând din picioare până când ne-am trezit leoarcă de transpirație. Cerneala de pe mates4ever a început să se scurgă și, cuprins deodată de emoție pentru această relicvă a copilăriei, m-am retras la banca pe care îmi lăsasem rucsacul, mi-am scos echipamentul vechi de sport, mi-am băgat nasul în el ca să mă asigur că nu duhnește prea tare și am plecat spre vestiarul băieților.

    Dacă s-ar fi întâmplat, cum văzusem eu în filmele horror, ca pereții și fundația să fi absorbit emoțiile tuturor celor care trecuseră pe acolo, atunci vestiarul cu siguranță că avea nevoie de exorcizare. Acolo se întâmplaseră lucruri groaznice. Exista o grămadă puturoasă de lucruri pierdute, prosoape mucegăite și șosete oripilante, care era la fel de groasă și veche ca un câmp de turbă și tocmai acolo îl îngropaserăm pe Colin Smart; dincolo era locul unde lui Paul Bunce i s-au tras chiloții în jos atât de brusc, încât a fost nevoie să meargă la spital, la Urgență. Această sală era un ring cu gratii în care nu era interzisă nici un fel de lovitură, fizică sau mentală și, stând acolo pe bancă pentru ultima oară, cu capul aranjat perfect între cuierele care văzuseră atâtea victime, m-am simțit dintr-odată enorm de trist. Poate că era nostalgie, dar mă îndoiam. Nostalgie după penarele umplute cu săpun lichid și prosoapele ude plesnite pe picioare? Mai degrabă era vorba despre regretul după lucrurile care nu se întâmplaseră, după schimbările care nu avuseseră loc. Dintr-o omidă se naște un cocon și între pereții aceia duri se dizolvă celulele, se amestecă și se reorganizează moleculele, iar coconul se sparge ca să scoată la iveală o altă omidă, mai lungă, mai păroasă și mai puțin sigură pe viitorul ei.

    În ultima vreme m-am surprins apucat de tot felul de accese de amărăciune gânditoare și m-am scuturat din introspecție dând din cap. Venea vara, iar în acest interval dintre regret și temerile cu privire la viitor nu se putea să ne și distrăm, să ne trăim viața și să facem să se întâmple lucruri? Chiar în acele momente, prietenii mei erau lângă mine, dansând ca roboții. Mi-am tras tricoul vechi pe mine, m-am uitat la inscripțiile mâzgălite pe cămașă și am văzut, aproape de tivul din spate, aceste cuvinte scrise cu cerneală albastră, cu litere clare și frumoase:

    m-ai făcut să plâng

    Am împăturit-o cu grijă și mi-am băgat-o în rucsac.

    În sala de sport, domnul Hepburn pusese „Jump Around" și dansul o luase razna, devenise mai agresiv, băieții aruncându-se unii în alții de parcă voiau să spargă uși.

    – Vai de mine, Charlie, a zis domnișoara Butcher, profa de teatru, ce emoționant!

    Pe tot parcursul acestei zile, pasiunile familiare, răutatea și sentimentalismul, iubirea și dorința trupească fuseseră exacerbate în așa hal, încât nu se mai puteau susține. Aerul vibra de emoție și, ca să scap, m-am urcat pe spalier, m-am așezat între bare și m-am gândit la cele patru cuvinte simple scrise cu atâta grijă și cu un scop precis. Am încercat să-mi aduc aminte chipul, să-l descopăr printre celelalte chipuri din sală, dar situația era asemănătoare celor din romanele polițiste, unde fiecare suspect are motiv de crimă.

    Începuse o nouă țăcăneală, băieții se urcaseră unii în spatele celorlalți și se izbeau, ca la turnir. Zgomotul spinărilor trântite de parchet acoperea muzica. Izbucnise o adevărată luptă. Am văzut chei în mâna cuiva și, ca să păstreze cât de cât ordinea, domnul Hepburn a pus Spice Girls, care a avut efectul de tun cu apă asupra băieților, făcându-i să zboare ca potârnichile spre marginea ringului de dans. Le-au luat locul fetele, sărind și arătând cu degetul unele către altele. Domnișoara Butcher l-a înlocuit pe domnul Hepburn la butoane. L-am văzut ridicând o mână către mine și venind repede printre dansatori, în timp ce arunca priviri în dreapta și în stânga de parcă ar fi tra­versat o șosea aglomerată.

    – Ei, Charlie, cum ți s-a părut?

    – Domnule, v-ați ratat meseria.

    – Ce au pierdut cluburile de noapte a câștigat geografia, a spus el, așezându-se pe bară lângă mine. Poți să-mi spui Adam acum. Nu mai suntem în relații oficiale, sau, în fine, n-o să mai fim peste 30 de minute, corect? Peste 30 de minute poți să-mi spui cum vrei!

    Mie îmi plăcea domnul Hepburn și îi admiram perseverența în fața indiferenței exprimate vocal de elevi. Domnu’, nu vă supărați, de ce ne ocupăm de asta? Dintre toți profesorii care au încercat să pară decenți fără să încerce să ni se bage pe sub piele, lui i-a ieșit cel mai bine. Ne povestea despre „weekendurile de pomină", despre intrigile din cancelarie, arăta destule semne de rebeliune – cravata desfăcută, barba nerasă, părul vâlvoi – ca să ne indice că eram camarazii lui. Ba mai scăpa chiar și câte o înjurătură, iar limbajul porcos bucura asistența ca și cum ne-ar fi aruncat bomboane.

    Dar sub nici o formă nu aveam de gând să-i spun Adam.

    – Așadar, ești bucuros că mergi la facultate?

    Am recunoscut un sâmbure de discurs încurajator.

    – Nu cred că mă duc, domnule.

    – N-ai de unde să știi! Te-ai înscris, nu?

    Am aprobat din cap.

    – Arte, automatică, grafică computerizată.

    – Foarte frumos.

    – Dar n-am note destul de bune.

    – Ei, încă nu se știe.

    – Sunt destul de sigur, domnule. Jumătate din timp nici n-am fost prezent.

    M-a bătut ușor cu pumnul pe picior, pe urmă s-a răz­gândit.

    – Păi, chiar dacă n-ai fost prezent, ai mai multe variante. Să dai examenele din nou sau să încerci ceva mai neconvențional. Un băiat ca tine, cu atâtea talente…

    Eu încă mă mai bucuram de cât de mult îmi lăudase proiectul cu vulcanul: cel mai tare, cea mai grozavă secțiune printr-un vulcan, de parcă aș fi descoperit un adevăr fundamental care le scăpase vulcanologilor în ultimele secole. Dar era un cârlig micuț pentru un cuvânt așa de mare ca „talent".

    – Nu, o să mă angajez cu normă întreagă, domnule. O să fac o pauză până în septembrie, și după aia…

    – Încă îmi aduc aminte de vulcanii ăia. Secțiunea era superbă.

    – A trecut mult timp de atunci.

    Am ridicat din umeri și, pe neașteptate, mi-am dat seama îngrozit că mi se activase un buton și că eram cât pe ce să izbucnesc în plâns. M-am întrebat dacă nu era cazul să mă urc mai sus pe spalier.

    – Dar poate că ai putea face ceva cu asta.

    – Cu vulcanii?

    – Cu desenul, poate cu grafica computerizată. Dacă vrei să vorbim, după ce primești rezultatele…

    Sau poate să nu mă urc pe spalier, doar să-i dau lui brânci. N-ar fi căzut prea de sus.

    – Serios, e în regulă.

    – Bine, Chaz, bine, dar hai să-ți spun un secret, a spus el apropiindu-se până când i-am simțit respirația mirosind a bere. Uite care e chestia. Nu contează. Ce se-ntâmplă acum nu contează. Mă rog, contează, dar nu atât de mult pe cât ai crede, ești tânăr, foarte tânăr. Ai putea merge la facultate acum sau mai târziu, când ești pregătit, dar ai atât de mult timp la dispoziție! Și-a apăsat obrazul de bară, nostalgic. Dacă m-aș trezi acum și aș avea șaișpe ani din nou, mamă, mamă…

    Din fericire, chiar când mă pregăteam să sar, domni­șoara Butcher a găsit stroboscopul și l-a aprins, lăsându-l să meargă o grămadă, până când s-au auzit țipete și mulțimea s-a mișcat brusc, formând un cerc de oameni panicați în timp ce, în lumina pulsândă și pe ritmul de la „MMMBop", Debbie Warwick a tușit și a trântit pe podea un val de vomă albicioasă ca magneziul, stropind pantofii și picioarele goale într-o serie de fotograme rapide, ca într-un film cu multe stop-cadre venite din iad. A dus mâna la gură, dar asta n-a făcut decât să împingă și mai sus valul de vomă, ca atunci când apeși cu degetul pe capătul furtunului și țâșnește jetul, până când a rămas chircită, singură, în mijlocul cercului de copii care râdeau și urlau în același timp. Doar atunci a închis domnișoara Butcher stroboscopul și a venit pâș-pâș în cerc s-o mângâie pe Debbie pe spate cu vârfurile degetelor.

    – Studio 54, a spus domnul Hepburn, coborând cu greu de pe bară. Prea mult stroboscop, înțelegi?

    Muzica s-a oprit, iar copiii au început să se șteargă pe picioare cu șervete aspre de hârtie, iar Parky, îngrijitorul, a fugit să aducă rumegușul și dezinfectantul care erau puse la îndemână pentru petreceri.

    – Doamnelor și domnilor, mai aveți 20 de minute, a spus domnul Hepburn, înapoindu-se la masa DJ-ului. Asta în­seamnă că e vremea să punem niște muzică mai lentă…

    Melodiile lente asigurau un moment permis de școală să ne prefacem că ne culcăm unii peste alții, dar de-a-n picioarelea. Au răsunat primele acorduri din „2 Become 1" și ringul s-a golit, dar pe la margini aveau loc negocieri panicate fiindcă, prin mila tehnicienilor de laborator, a apărut oarece gheață carbonică și s-a produs abur, care ne masca trupurile de la mijloc în jos. Primii care au avut curaj s-o ia prin ceață au fost Sally Taylor și Tim Morris, urmați de Sharon Findlay și Patrick Rogers, pionerii revoluției sexuale din școală, cu mâinile băgate permanent la betelia celuilalt de parcă ar fi tras bilete de tombolă, pe urmă Lisa Boden, zisă the Body, cu Mark Solomon, Stephen Shanks zis Shanksy, cu Regina, adică Alison Quinn, care săltau senini pe rumeguș.

    Dar pentru noi ăștia erau ca niște cupluri căsătorite demult. Lumea cerea noutăți. Din colțul cel mai îndepărtat s-au auzit chiote și aplauze când Micuțul Colin Smart a luat-o de mână pe Patricia Gibson și s-a făcut culoar în fața lor, în timp ce ea, pe jumătate trasă, pe jumătate împinsă a ajuns la lumină, cu fața pe jumătate acoperită cu palma, ca un acuzat care intră în sala de judecată. În sală au început să se arunce, băieți și fete, ca niște kamikaze, uneori pretendenții fiind acceptați, alteori respinși, trimiși la plimbare, în zgomotul aplauzelor ironice.

    – Urăsc chestia asta, tu nu?

    Pe bară, lângă mine, se așezase Helen Beavis, care era artistă și campioană la hochei, înaltă și puternică, uneori numită și Cărămidă, dar niciodată în față.

    – Ia uite! a spus ea. Lisa încearcă să-și bage tot capul în gura lui Mark Solomon.

    – Pe cât pariem că el mestecă gumă?

    – O plimbă de colo colo. Ca la badminton. Pac-pac, pac-pac.

    Încercasem de mai multe ori să ne împrietenim, eu și cu Helen, deși nu ieșise nimic niciodată. La orele de educație plastică, ea era unul dintre elevii cool, care pictau tablouri mari, abstracte, cu titluri cum ar fi Diviziune și care aveau mereu ceva pus la uscat în cuptorul de olărit. Dacă arta însemna emoție și autoexprimare, atunci eu eram doar un „desenator bun"; făceam schițe detaliate de zombi, pirați spațiali și cranii, fiecare cu câte un ochi viu într-o orbită, imagini copiate din jocuri de computer și benzi desenate, SF și horror, genul acela de imagini violente în sine care captează atenția psihologilor specializați în educație.

    – Am ceva de spus despre tine, Lewis, mormăise Helen, ținând un mercenar intergalactic în mână, cu brațul întins, știi să desenezi torsuri masculine. Și pelerine. Imaginează-ți ce ți-ar ieși dacă ai desena ceva real.

    Nu-i răspunsesem. Helen Beavis era prea deșteaptă pentru mine, într-un mod firesc, fără să se dea mare, fiindcă nu avea nevoie de validarea pe care altora le-o dădeau premiile în cărți. Avea și umor, toate glumele le spunea cu o voce șoptită, mai mult pentru ea. Propozițiile ei aveau mai multe cuvinte decât era necesar, fiecare a doua vorbă fiind ușor ironică, așa că niciodată nu știam dacă vorbește serios. Cuvintele erau destul de dificile când aveau doar un înțeles, iar dacă prietenia noastră s-a împiedicat de ceva, asta a fost incapacitatea mea de a ține pasul cu ea.

    – Știi de ce e nevoie în sala asta de sport? De scrumiere. Montate fix la capătul paralelelor. Hei, avem voie să fumăm?

    – Peste 20 de minute.

    Ca și restul sportivilor din generația noastră, Helen Beavis fuma de stingea, aprinzându-și țigara mai mult sau mai puțin de cum ieșea pe poartă. Fuma țigări Marlboro mentolate care i se bălăngăneau pe buze când râdea, ca pipa lui Popeye marinarul, și am văzut-o o dată apăsându-și o nară cu degetul și suflându-și mucii la vreo patru metri mai încolo, peste un gard viu. Trebuie să fi avut cea mai nașpa frizură pe care o văzusem, cu țepi în creștet și o chică lăsată pe ceafă, cu perciuni ascuțiți care arătau de parcă îi desenase cineva cu pixul pe o fotografie. În ecuația misterioasă a grupurilor din sala comună a anului 5, frizura urâtă, aplecarea artistică, hocheiul și picioarele neepilate însemnau că era lesbiană, un cuvânt cu mare încărcătură pentru băieți la vremea aceea, care îi făcea ori să fie foarte interesați de o anumită fată, ori să nu le pese deloc. Nu erau decât două tipuri de lesbiene, nu mai multe, iar Helen nu era genul care se găsea în revistele lui Martin Harper, așa că băieții nu prea-i dădeau atenție, ceea ce sunt sigur că n-o deranja deloc. Dar mie îmi plăcea de ea și voiam s-o impresionez, chiar dacă încercările mele se soldau în general cu un clătinat din cap din partea ei.

    În fine, a apărut globul cu oglinzi, care se învârtea pe lanțuri.

    – A, asta da magie, a zis Helen, privind la dansatorii care se învârteau încetișor. Tot timpul în sensul acelor de ceasornic, ai văzut?

    – În Australia merg în sens invers.

    – Și la Ecuator stau pe loc. Foarte sfioși.

    Între timp, „2 Become 1 s-a terminat și a început o siro­poasă de Whitney Houston, „Greatest Love of All.

    – Câh, s-a strâmbat Helen și a început să facă rotații din umeri. Sper, spre binele nostru, că n-o să fie copiii viitorul.

    – Nu cred că Whitney Houston s-a gândit la școala noastră.

    – Probabil că nu, așa e.

    – Altă chestie pe care n-o înțeleg la cântecul ăsta e cum vine treaba cu iubitul de sine. De ce e asta cea mai importantă?

    – Dacă înlocuiești cu „urâtul" are mai mult sens, a zis ea și am început să ascultăm amândoi.

    – Să înveți să te urăști pe tine…

    – … e cea mai importantă ură. A, de-aia e ușor de obținut. Și merge cu aproape toate cântecele de dragoste.

    – Te urăăăște…

    – Da, exact.

    – Hai, mersi, Helen. Acum am priceput.

    – De la mine pentru tine.

    Ne-am întors privirile spre ringul de dans.

    – Ce fericire pe fața lui Trish!

    Am urmărit-o pe Patricia Gibson, cu palma încă strâns lipită peste ochi, cum încerca în același timp să danseze și să se retragă.

    – Nădragii lui Colin Smart s-au aranjat de minune. Ciudat loc să-ți ții rigla, nu crezi? Poc!

    A tras o directă în aer.

    – Mi s-a întâmplat și mie o dată. Eram la discoteca metodistă de Crăciun cu cineva al cărui nume nu pot să-l divulg. Nu e frumos. Mă simțeam de parcă aveam un colț de cutie care mă împungea tot timpul în șold.

    – Cred că băieților le place mai mult decât fetelor.

    – Păi, să se frece de copaci, atunci! E foarte neplăcut, adică e nepoliticos, vreau să zic. Tu să nu faci așa, Charles.

    Pe ring, anumite mâini pipăiau anumite funduri și fie rămâneau lipite pe ele după ce le găseau, moi și temătoare, fie frământau carnea ca pe aluatul de pizza.

    – E un spectacol dezgustător, îți zic. Și nu pentru că aș fi eu vreo lesbiană.

    M-am fâțâit pe bară. Nu eram obișnuiți cu discuții deschise și categorice. Mai bine să ignorăm, deci. Apoi ea a zis:

    – Vrei să dansezi?

    – Nu, e-n regulă, am răspuns eu încruntându-mă.

    – Da, nici eu.

    După un timp:

    – Dacă vrei să inviți pe altcineva…

    – Nu, sunt bine, sincer.

    – N-ai tu nici o dragoste neîmpărtășită, Charlie Lewis? Nici o mărturisire de făcut în aceste momente dinaintea morții?

    – Nu prea mă preocupă… chestiile astea. Dar tu?

    – Eu? Nu, sunt seacă pe dinăuntru. Iubirea e un concept burghez, oricum. Toate astea, a continuat ea, indicând ringul de dans, nici măcar nu e gheață carbonică, e ceață asezonată cu feromoni ascunși. Miroase-o. Iubirea e…

    Am mirosit împreună aerul din sală.

    – Cointreau și dezinfectant.

    S-a auzit o microfonie și vocea puternică a domnului Hepburn, care vorbea prea aproape de microfon.

    – Doamnelor și domnilor, ultima melodie, ultima melodie! Hai să vă văd pe toți dansând, curaj, oameni buni!

    A început „Careless Whisper", iar Helen a făcut un semn din cap către un grup strâns, din care a ieșit o singură fată, îndreptându-se spre noi. Emily Joyce a început să spună ceva, dar era prea departe ca s-o pot auzi.

    – …

    – Ce zici?

    – …

    – Nu te-aud…

    – Salut, asta am spus. Salut!

    – Hei, Emily.

    – Bună, Helen.

    – Bună, Emily.

    – Ce faceți?

    – Suntem voyeuri, a răspuns Helen.

    – Ce e aia?

    – Ne uităm, am zis eu.

    – Ați văzut că Mark i-a băgat mâna pe sub fustă Lisei?

    – Nu, p-aia am ratat-o, a spus Helen. Dar i-am văzut sărutându-se. A fost o priveliște! Ai văzut vreodată un piton reticulat care înghite un purceluș mistreț, Emily? Se pare că își dislocă fălcile, uite-așa…

    Emily o privea iritată pe Helen.

    – Ce?

    – Te-am întrebat dacă ai văzut vreodată un piton care înghite…

    – Auzi, vrei să dansezi sau nu? a pufnit Emily nervoasă, înghiontindu-mă în genunchi.

    – Nu mă băgați în seamă, a spus Helen.

    Cred că mi-am umflat obrajii și am suflat aerul afară.

    – Bine, fie, am zis și am sărit pe podea.

    – Porumbeilor, să nu alunecați pe vomă, ne-a strigat Helen în timp ce ne îndreptam spre ringul de dans.

    Dansuri lente

    Am întins brațele și, pentru un moment, ne-am trezit în picioare, ținându-ne strâns de mâini pe margine ca pensionarii la un ceai dansant. Emily mi-a corectat poziția, ducându-mi mâna la baza spatelui ei, după care am început să ne învârtim și eu am închis ochii, încercând să identific vreo emoție. Lumina de la steluțele artificiale sugera faptul că ar fi trebuit să fiu romantic, saxofonul răgușit, faptul că îi simțeam pelvisul lipit de al meu și încuietoarea sutienului ar fi trebuit să-mi stârnească dorința, dar singura emoție pe care am recunoscut-o era stânjeneala și nu-mi doream decât să se termine melodia. Dragostea și dorința erau prea amestecate cu ridicolul și, bineînțeles, la marginea sălii Lloyd făcea mișcări lascive cu limba scoasă, în timp ce Fox se întorsese cu spatele, își încrucișase brațele și se mângâia singur pe umeri. Mi-am aranjat mâna ca să mi se vadă doar degetul din mijloc, ceea ce mi s-a părut o mișcare ingenioasă, și ne-am îndepărtat în pași de dans, pe ritmul saxofonului. Zi ceva, zi odată ceva…

    Emily a vorbit prima.

    – Ai miros de băiat.

    – Da, scuze, e un echipament vechi de sport. Numai asta am avut de schimb.

    – Nu, nu, îmi place, a spus ea și și-a băgat nasul în scobitura gâtului meu.

    Pe urmă am simțit ceva umed acolo, care putea să fie un sărut, sau o bucată de cârpă udă. Fără să le pun la socoteală pe bunicile mele, sărutasem sau fusesem sărutat până atunci de două ori, deși cred că descrierea mai potrivită ar fi ciocnire frontală decât sărut. Prima dată s-a întâmplat într-o expoziție multimedia întunecată, când eram într-o excursie la ruinele romane. Nu există nici un motiv pentru care cineva să știe din instinct cum se sărută – ca și snowboardingul sau dansatul de step, sărutatul nu se poate învăța privindu-i pe alții –, dar Becky Boyne își făcuse educația din poveștile cu zâne de la Disney, așa că își strânsese buzele într-un cioc uscat cu care mă pigulea pe obraji, ca o pasăre care ciugulește semințe din hrănitoare. Din filme învățasem și că sărutul nu e sărut dacă nu se aude ceva, iar fiecare atingere era urmată de un țocăit care suna artificial, precum reproducerea galopului unui cal. Ochii închiși sau deschiși? Eu i-am ținut deschiși, ca să nu fiu descoperit sau atacat pe nepusă masă, și am citit ce scria pe ecranul din spatele ei. Romanii, se pare, fuseseră printre primii care folosiseră încălzirea prin pardoseală și tot așa, țocăitul devenind mai tare și mai insistent, țoc, țoc, țoc, de parcă cineva ar fi încercat să deblocheze un capsator.

    Când m-am sărutat cu Sharon Findlay, pe de altă parte, a fost ca un atac de rechini, nervos, cu gura deschisă, amândoi lipiți de spatele unei canapele. Harper avea o cameră de jocuri, un soi de buncăr de beton, la subsolul casei lui, care era destul de bine-cunoscut în gașca noastră, și vinerea seara arăta ca adăpostul anti-atomic de la vila Playboy. Harper prezida asupra unor petreceri exclusiviste, chipurile de văzut DVD-uri, distribuind berea casei îmbogățită cu aspirină solubilă – măslina din martini-ul nostru –, care se bea cu paiul și care era destul de tare ca să ne expedieze pe după canapele, să ne sărutăm printre smocuri de praf și muște moarte. Niciodată nu fusesem mai conștient de faptul că limba e un mușchi, un mușchi puternic, neacoperit de piele, ca un braț de stea-de-mare, iar când limba mea a încercat să se lupte cu a lui Sharon, erau ca doi bețivi care se străduiesc să treacă unul pe lângă altul pe un coridor strâmt. De cum încercam să ridic capul, mi-l simțeam tras la loc în dedesubturile pline de praf cu forță și mișcarea pe care o faci când vrei să storci un grepfrut. Îmi amintesc perfect că Sharon Findlay a râgâit, obrajii mi s-au umflat și, când ne-am dezlipit în sfârșit, ea și-a șters buzele pe toată mâneca, de sus până jos. Experiența aceea m-a zguduit și m-a lăsat cu dureri de fălci, cu mici rupturi de piele la colțurile gurii și sub limbă și cu o greață provocată, desigur, de faptul că înghițisem o halbă din saliva altei persoane. Dar eram și excitat, în mod ciudat, ca după un traseu dificil de montaigne russe în parcul de distracții, așa că nu eram prea sigur dacă voiam să repet experiența imediat sau să n-o mai repet niciodată în viața mea.

    Decizia a fost mult mai simplă, pentru că Sharon s-a cuplat cu Patrick Rogers ceva mai târziu în aceeași seară. Am trecut pe lângă ei pe ringul de dans și i-am văzut cum se devorau sub tradiționalul glob cu oglinzi. Am simțit o nouă urmă umedă pe gât, apoi am intuit o propoziție murmurată pe care n-am auzit-o ca lumea din cauza zgomotului.

    – Ce-ai zis?

    – Am zis…

    Dar mormăia ceva cu nasul în gâtul meu din nou și n-am înțeles decât cuvântul „baie".

    – Nu te-aud…

    Iar nu-știu-ce cu baia și m-am întrebat dacă nu cumva îmi spunea că trebuie să fac o baie? Of, dacă ar da ăștia muzica mai încet!

    – Iartă-mă, poți să repeți?

    Emily a murmurat din nou.

    – Bun, am zis, ultima oară.

    Emily și-a dezlipit fața de gâtul meu și m-a privit de-a dreptul mânioasă.

    – Futu-i, am zis că mă gândesc la tine când fac baie!

    – A, da? Mulțumesc frumos! După ce am zis

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1