Povesti misterioase cu femei si alte vietati

De Ioana Dragan

Proză scurtă în registru realist, povestire și microroman, trei specii care poartă amprenta unei scriitoare valoroase și o viziune distinctă asupra societății românești de la începutul mileniului nostru.



„Realismul prozatoarei ține de naturalețea perceperii concretului vieții de toate zilele, cu oameni comuni, cărora li se întâmplă lucruri nu tocmai comune, și de un excepțional simț auditiv, amintind prin această însușire de Velea și Marin Preda, dintre precursorii apropiați.” Gabriel Dimisianu, România literară, nr. 29/1998

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 15 dec. 2021
• ISBN: 9786063387388

Previzualizare carte

bestiarul unei lumi de tranziție

Încă de la debutul său editorial în tulburii ani ’٩٠ cu volumul Vietăți și femei (Cartea Românească și Asociația Scriitorilor din București, 1997), proza Ioanei Drăgan a adus în peisajul literar românesc un suflu de prospețime care nu putea să treacă neobservat. Cartea a stârnit deopotrivă interesul publicului și al criticii (dovadă că a fost răsplătită în anul următor cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), s-a bucurat de o receptare favorabilă în presa culturală a momentului, a reușit, pe scurt, să impună o prozatoare de primă mână pe scena literară postdecembristă.

Naturalețea și firescul vocilor narative antrenate parcă într-o competiție dialogică, polifonia, alternarea unghiurilor de vedere și a perspectivei temporale au fost atuuri remarcate în majoritatea cronicilor de întâmpinare consacrate acestui volum de debut. Toate acestea au întreținut așteptări mari legate de un viitor roman al autoarei (numai este de mult un secret pentru nimeni că în literatura noastră prejudecata genurilor „majore" e una dintre cele mai rezistente). Romanul cu pricina a venit să confirme așteptările, însă nu chiar imediat, ci la mai bine de un deceniu distanță, în anul 2009, mai exact. Atunci a ieșit de sub tipar Mafalda, cartea cu titlu vrăjitoresc, la care Ioana Drăgan ține cel mai mult din tot ce a scris, după propria-i mărturisire. Dincolo de săgețile țintite către realitatea factuală, politică și socială, sumar deghizată ficțional, microromanul are meritul de a împleti, cu destulă măiestrie, notația realistă și fantasticul banalității, într-un „montaj" prefigurat până la un punct de precedentul volum de proză, Poveștile Monei (1999), care se vede că pregătea deja, discret, trecerea de la proza scurtă la roman. În fine, în cel mai recent volum al său, Gripa. O poveste de Crăciun (Tracus Arte, 2021), Ioana Drăgan rescrie în cheie ludic-ironică un venerabil scenariu biblic. Adusă la zi prin numeroase referințe la contextul pandemic actual, noua versiune a istoriei despre Adam și Eva lasă loc – în pofida necruțătoarei ironii, împinsă adesea până la absurd – și pentru un vag licăr de speranță.

În ceea ce privește volumul de față, Povești misterioase cu femei și alte vietăți, trebuie să remarc din capul locului faptul că – așa cum îi stă bine unei antologii – probează ceea ce socotesc a fi principala virtute a scrisului Ioanei Drăgan: capacitatea de a clătina mai multe seturi de prejudecăți, unele dintre ele foarte adânc înrădăcinate în mentalul nostru colectiv, de la acelea care țin de panopticumul realității sociale și politice (pe scurt, de blestemul „eternei" tranziții) până la stereotipuri de gen sau preconcepții cu privire la ierarhizarea speciilor literare. În plus, e notabil că scriitoarea face acest lucru fără ostentație, cu o aristocratică detașare, semn nu doar al maturității artistice, ci și al unei lucidități exersate metodic și nu fără o anume cruzime.

Ne uimesc, pe de altă parte, varietatea și minuțiozitatea descrierilor – multe dintre ele par a fi desprinse dintr-un bestiar inedit, putând fi citite, la rigoare, chiar ca miniaturale poeme în proză. Și nu în ultimul rând ne reține atenția subtilitatea mecanismelor prin care între aceste vietăți, vulnerabile și fragile, înfricoșătoare sau repulsive, miniaturale sau gigantice, și personajele antropomorfe (în special cele feminine) sunt trasate corespondențe misterioase.

Mai multe povestiri dintre cele incluse în cartea de față ar putea fi citate drept argument în această privință (mă gândesc, de pildă, la Broasca, un text incredibil de actual și în egală măsură tulburător prin nonșalanța cu care pune în scenă spectacolul horror al unor deviații psihocomportamentale, explorând implicit chiar limitele umanului). În alt text, descrierea unei râme aterizate – prin jocul perfid al hazardului – într-o farfurie cu salată devine pentru personaje motiv de ceartă conjugală, iar pentru autoare, un pretext bine-venit, destinat să declanșeze o înșiruire aiuritoare de detalii colorate și insolite: „Râma era acolo, foarte grasă, foarte roșie, foarte lungă, fremătătoare, vie, cu striați alburii care se rostogoleau și se încolăceau pe frunzele de salată, lascivă și lipicioasă. Își plimba trupul rotund, contorsionându-se voluptuoasă în mătasea verde și umedă, pentru ca apoi să se întindă când lent, când brusc și să rămână în fine lungită și imobilă în așteptarea noilor și nesfârșitelor plăceri ale unduirii, oglindindu-se în luciul furculiței. Trebuie să recunoaștem că nu de puține ori aura de mister ce învăluie lumea acestor povestiri este sporită tocmai prin acumularea de detalii aparent indiferente în faldurile descrierilor, prin inventarierea minuțioasă (maniacală chiar) a caracteristicilor unor vietăți privite parcă prin lentila microscopului. Pe scurt, prin intervenția privirii analogice, în măsură să surprindă caracterul similar (și în consecință interșanjabil) al caracteristicilor indivizilor umani sau nu. Dacă cititorul se lasă în cele din urmă contaminat de „farmecul trist (pentru a împrumuta formula lui Geo Vasile) al acestui bestiar inedit, faptul se datorează în primul rând împrejurării că este provocat fără menajamente să își asume latura animalică a firii noastre.

O mențiune aparte merită, în final, povestirea Istoria din vis, un text ce vine parcă să confirme mai vechea observație a lui Italo Calvino, cel care, reflectând la dificultatea de a prinde în plasa ficțiunii evenimente trecute, mărturisea că, amintindu-și de obicei prea multe episoade simultan, era tentat, de fiecare dată, să-și înconjoare povestirea de nenumărate altele pe care le-ar fi putut spune, le spusese deja cândva sau urma poate să le istorisească într-un viitor ipotetic. În mod similar, Istoria din vis amalgamează ițele mai multor trecuturi, personale sau colective, părând să avertizeze, implicit, că într-o lume cu simțul responsabilității atrofiat, trecutul așa-cum-a-fost nu mai poate fi resuscitat, însă minciunile despre el continuă să ne bântuie, aidoma fantomelor unor vietăți buimace. Căci mare parte dintre entitățile ce populează poveștile misterioase ale Ioanei Drăgan sunt, în fond, prizoniere ale unei lumi dezvrăjite și debusolate, o lume aflată în perpetuă tranziție și care – deși și-a pierdut toate reperele – mai păstrează o mică, dar dătătoare de sens speranță: aceea de a și le recâștiga.

Catrinel POPA

Cuvânt-înainte

Public această antologie de proză cu un sentiment amestecat de încredere și îndoială.

Încredere deplină în cititori și speranță, totodată, că aceste proze de tinerețe publicate împreună nu numai că vor avea parte de receptare într-un context mult mai bun și mai ofertant pentru proza românească decât cea avută în momentul apariției inițiale, ci și că vor cuceri categorii noi de lectori.

Dar și cu o oarecare strângere de inimă, de îndoială că poate că nu a venit încă timpul să public o antologie. Care, pentru mine, e într-un fel sinonimă cu clasicizarea, cu trecerea inevitabilă la o altă vârstă, una mai înaintată cu siguranță, în cel mai fericit caz, cea a consacrării. Oricât de flatantă ar fi postura aceasta, cine nu și-ar mai dori să fie din nou la început de drum? Ca tânără speranță care are tot viitorul (prozei) în față?

Astfel am fost privită la debutul cu Vietăți și femei, la sfârșitul anilor ’90, un volum de schițe și povestiri, pe care îl consider norocos, beneficiind de o primire critică foarte bună, și care m-a încurajat să continui în a scrie de-atunci și până astăzi proză.

Au vorbit și au scris cronici despre prima mea carte o serie de mari critici literari, de la regretații Laurențiu Ulici și Corneliu Regman până la Gabriel Dimisianu, alături de cronicari și reprezentanți ai generației ’90, care m-au inclus și pe mine în lista scriitorilor încă tineri în anii aceia, care propuneau un nou realism. Mi-aduc aminte, mărturisesc, cu plăcere și astăzi de mirarea unora dintre scriitori, pe care i-am surprins stilistic și care mi-au spus că scriu ca un bărbat. Alții au remarcat oralitatea și stilul indirect liber și m-au sfătuit să persist în această direcție. Le sunt recunoscătoare și astăzi pentru că au văzut atunci, mai clar decât am făcut-o eu, probabil, zona cea mai solidă a narațiunilor mele care se construiesc toate din voci și gânduri întrepătrunse.

Poveștile Monei a fost o carte de mari ambiții, scrisă și publicată repede după debut, cu scopul de a demonstra și confirma celor care au crezut în mine că nu s-au înșelat. O eroină ipostaziată pe parcursul a trei vârste diferite, trei nuvele ample care pot fi citite și ca un roman în trei părți, o realitate românească recognoscibilă și o galerie de personaje marginale aduse în prim-plan au fost ingredientele volumului, care a dispărut destul de repede din librării, a fost bine primit de critică și a repurtat niște premii acordate de reviste literare. Privind în urmă, cartea a apărut într-un moment mai puțin prielnic pentru proza contemporană: la cumpăna dintre generații, în plină criză a cărții, într-un context literar și editorial inedit, când editurile mici începuseră să fie complet ocultate de câteva grupuri editoriale puternice, cu marketing agresiv, care au reușit să impună un alt canon și o nouă galerie de scriitori.

Nu mi-a plăcut în anii aceia că unii dintre scriitori și critici au încercat să mă identifice cu personajul feminin. Tu ești Mona? – era cumva pe buzele multora o întrebare care mă stupefia și care continuă să mă facă să zâmbesc, cu gândul la cât de comod și facil este să crezi că dacă o autoare e femeie și scrie despre femei, scrie de fapt despre sine. Enervată de discuțiile inutile, din punctul meu de vedere, în jurul conceptului de proză feminină, mi-am propus atunci să scriu mai mult despre bărbați, în stilul meu crud și dur, care nu prea lasă loc de speranță.

Nu a fost o promisiune dusă la bun sfârșit. Am continuat să scriu povești despre femei, pe care le-am înconjurat de alte creaturi, și, chiar dacă le-am privit rece și necruțător, le-am lăsat tuturor câte un licăr de speranță.

Zece ani după Poveștile Monei am publicat microromanul Mafalda, pe care l-am gândit îndelung, l-am început, abandonat, reluat și terminat în diverse etape ale vieții mele.

Este cartea la care țin cel mai mult din tot ce-am scris.

O văd astăzi drept o proză de maturitate și o poveste misterioasă, cu personaje obișnuite, unele politice, din viața de zi cu zi, și în care, îmi place să cred, destinul clarvăzătoarei Mafalda rămâne o necunoscută atât pentru personajele atotștiutoare în jurul cărora gravitează întreaga acțiune, cât și pentru cei ce vor dori să-l descifreze.

În acest roman, mai mult ca-n celelalte proze, se află mica mea lume de povești și personaje, fie acestea femei ori alte vietăți, și, strânse în ghem, obsesii și soluții, revelații, semnificații și taine, pe care, cine știe, doar Mafalda și cititorii le vor găsi, poate, printre rândurile unor istorii la vedere, din realitatea cunoscută.

O antologie de proză este inevitabil și un moment de bilanț, de împlinire și de bucurie, pentru care se cuvine să mulțumesc, pe de o parte, editurii Litera și coordonatoarei Bibliotecii de Proză Contemporană – scriitoarea Doina Ruști – și, pe de altă parte, mai cu seamă, tuturor celor care m-au sprijinit de la debut și până astăzi, de la părinții mei și Cătălin Țîrlea până la scriitori și critici literari care au citit cu atenție ce am scris și m-au sfătuit.

În final, un cuvânt de mulțumire și pentru cititorii necunoscuți pentru care scrie orice scriitor: fără ei și fără întâlnirea noastră peste ani și printre pagini, nimic nu are sens.

Ioana Drăgan

VIETĂȚI ȘI FEMEI

GÂNDACII

Nășica e o femeie cumsecade.

Toată viața a muncit de s-a spetit.

Lucrul nu i-a adus mai nicio satisfacție, cu excepția unui covor persan, cumpărat cu banii de la o roată uriașă care a antrenat toată întreprinderea, un coșmar până i-a venit, în fine, și ei rândul și s-a văzut cu covorul țesut în culori violente în sufragerie. Ani în șir a așternut Nășica saci de plastic tăiați peste covorul persan ca să nu se uzeze, ca să nu se murdărească, ca să nu-l porcăie, cu picioarele nedescălțate la intrare, musafirii.

N-a avut parte prea mult timp Nășica să se bucure de covor, pentru că, sperând că face o afacere profitabilă, l-a schimbat la piață, într-o duminică, la ruși, pe o carpetă înflorată, pe un mini-ventila-tor minune care să-i ușureze viața în apartamentul încins vara de căldura soarelui ucigător, pe o râșniță italienească de cafea, despre care a aflat ulterior, când s-a ars, că e de fapt turcească, pe otrăvuri sofisticate pentru șobolanii care terorizează tot blocul, al căror chițăit îi urcă tensiunea de fiecare dată când coboară s-arunce gunoiul la ghena blocului și, mai ales, pe o rezervă completă de spray-uri contra gândacilor.

Gândacii roșii, de bucătărie, gândacii zburători care-i intră pe fereastră, pe sub uși, gândacii care urcă în baie pe gura de canalizare, gândacii mari care rod hainele, gândacii bombați și negri i-au albit Nășicii părul.

Destinul Nășicii

(poem în proză)

Mai mult de teamă de controale decât de acuzații tembele cum că ar fi fost secu-ristă, turnătoare, cadristă, Nășica a ales liber-tatea.

De-a sta acasă.

De-a fi în sfârșit măcar acum gospodină.

De-a-și reface viața distrusă de comunism.

De-a face bani.

De-a scăpa de gândaci.

Nășica s-a implicat activ în problemele democrației.

Nășica a militat la toate mitingurile până când ele și-au dovedit inutilitatea și mai ales de când era să ia foc de la un cocktail Molotov prost aruncat de vecinu’ căruia manifestanții îi spărseseră ochelarii și care, la momentul respectiv, a confundat-o pe Nășica cu oamenii de ordine... (în fine, o poveste întreagă).

Nășica a intrat în spital, unde a început și un tratament pentru nervi, o depresie psihică provocată de sărăcie, de mizeria din apartament, de gândacii care colcăie și de faptul că, de exemplu, vară-sii îi reușesc toate în viață, s-a privatizat și are, în consecință, spre deosebire de ea, interfon, celular și covor persan.

Pe motive de boală, Nășica s-a lăsat de politică.

Printr-un fericit concurs de împrejurări, Nășica a ajuns și ea femeie de afaceri, combinându-se cu un fin angrosist și comercializând biscuiți.

Nășica s-a dat naibii, s-a făcut blondă, a lepădat șorțul de bucătărie, și-a tras unghii lungi, învățând să opereze cu ele pe calculator.

Ce mai!

Nășica s-a stilat.

Dar...

Deși patroană pe trei dughene și tot atâtea fete, niște nenorocite de vânzătoare pe care ți le freacă mai rău decât pe hoții de cai, Nășica nu reușește să se îmbogățească.

De pomană și-a schimbat hainele precum lupul părul!

În zadar s-a apucat de limbi străine!

Ce-a câștigat cu o mână de la o firmă, a dat cu cealaltă pe țoale, încălțări și meditații la engleză.

În van a băgat bani în casă Nășica, în van!

În debara miroase în continuare a pipi de șobolan.

Pe limbă îi rămâne în continuare același zaț mare de cafea măcinată.

Și gândacii umblă nestingheriți în continuare pe linoleumul Nășicii, sfidând orice insecticid!

Gândacii roșii de bucătărie, gândacii mici, gândacii mari, gândacii bombați și negri, gândacii vin și pleacă, aleargă, sar și zboară. Gândacii intră și ies de pretutindeni, gândacii se nasc, trăiesc și nu mor. Gândacii sunt eterni.

Zadarnic se zbate și se zbuciumă Nășica!

Realitatea este că Nășica n-are noroc în viață nici cât negrul adunat sub unghia falsă.

GĂINA

În timp ce găina, o puică grasă și roșcată, așteaptă în ligheanul de plastic ca să fie jumulită, opărită și pârlită la foc, coana Marcela, ghemuită pe un scăunel, cu ochii plânși și cu fierea întoarsă pe dos, își recapitulează calvarul întregii vieți lângă Nelu, scursă fără putință de întoarcere.

Un porc! Dacă la vârsta lui, cu trei copii mari, însurați, la casele lor, îi mai arde de femei, de stricate, de târâturi culese prin birturile astea de mahala, unde-și bea pensia... Și asta n-ar fi nimic. Era obișnuită coana Marcela, le știa pe toate, așa făcuse Nelu toată viața. Ea n-avusese trai în casa asta. Nu se putuse niciodată, da’ ni-cio-da-tă bizui pe el. Să fie o familie adevărată. Pe dracu’ să-l ia! Da’ de ce făcea scandal? De ce-o lua la pumni în cap și-n burtă? De ce-o amenința cu omorul, mama lui de nenorocit, de bețiv și de porc care a-nșelat-o, care a mințit-o și care a batjocorit-o? Că l-a îngrijit, i-a făcut copii, i-a crescut, i-a ținut gospodăria, a dus greul casei și a închis ochii tot timpul. Să-l fi făcut de râs, așa cum ar fi meritat, să-l fi terfelit în tribunale și procese, așa cum ar fi meritat, să fi plătit pensie alimentară să-l usuce, așa cum ar fi meritat, să dea banu’ măcar așa la copii și nu la crâșme și la toate curvele!

Așa e când n-ai noroc în viață și când e să se aleagă praful de toate, când ai fost o proastă și ești în continuare o idioată fricoasă!

Lu’ Nelu îi convine, trăiește cum îi place, n-are nicio responsabilitate, banii toți pe votci și țuici și dracu’ să-l ia cu ce-o mai bea, femei... se găsește pe toate drumurile, și acasă după ce ne ghiftuim, cu mâncărica gătită de proastă, ia s-o călcăm în picioare pe Marcela, și să-i dăm vreo douăzeci de mii de pumni în cap și în burtă, că tot zice c-o doare bila!

Off, off, oftează coana Marcela și închide focul la aragaz. Apa a fiert, clocotește... ca inima ei supărată, e bună să spele și să opărească găina.

Ațoasă, mai mult ca sigur, că-i bătrână. Abia de se îndurase astăzi s-o aleagă și intrase în bucătărie când i-o tăiase în zori Nelu, înjurând-o de mamă că-l scoală așa devreme, când pe el îl doare capul, după chef.

Îi auzise scâncetul prelung și ascuțit din durerea smucirii aripilor în mâna lui Nelu și se înfiorase de zgomotul cuțitului ascuțit pe piatră. Câteva zbateri pe pământul din curte, apoi bufnitura greutății fără viață trântite în lighean. Nelu intrase într-un sfârșit în bucătărie, aruncase ligheanul pe masă și cuțitul lung, plin de sânge, pe jos. Nici ea nu știa de ce țipase, de spaima neașteptată ori de arsura unui dos de palmă pe obraz.

– Ce, fă, te-ai speriat că te omor? îi șuierase Nelu rânjind.

Bestie! Bețiv! Ordinar! Porc! O brută!

Și când toarnă apă clocotită în lighean, vede încă o dată rânjetul lui Nelu de dimineață. Și mai toarnă o cană fierbinte. Mai dai în mine, porcule? Și-i smulge cu năduf fir cu fir tot părul din cap. Te doare? Mă bucur! Ia să tragem și de aici... uite așa... Ți-aduci aminte cum mă învinețeai cu pumnii și picioarele? Ia să mai torn pe obrazul tău buhăit de grăsime și băutură încă o oală cu apă fierbinte. Și înfige furculița în carnea fiartă. Și apucă furioasă satârul și i-l înfige în gât. Porcule! Apoi ia cuțitul și spintecă, îl vâră până-n plăsele și se miră cât de ușor intră. Vezi ce simplu e, Nelule, să treci pe lumea ailaltă?!? Să te văd, acum mai dai în mine și mă mai ameninți, brută? Schimbă apa înroșită și se apucă să tranșeze în bucăți, cu satârul. Mama ta de porc, să nu mai ai cu ce să dai în mine!

Cât să fie ceasul? I-e foame și mirosul care vine dinspre aragaz îl înnebunește. A băut nici nu mai știe câte votcuțe la cârciumă și n-a mâncat nimic. Ce-o face proasta asta de Marcela de nu sare să-i pună masa?

Amețit, când intră în bucătărie, n-o vede cum stă ghemuită pe canapeluța desfundată de lângă frigider.

– Dormi, Marcelo? Ete-a dracu! Cică se spetește muncind!

Aiurea! Citește la ziar toată ziua și-o ia somnul! Ia uite! „Cronica neagră"... femeia l-a hăcuit cu satârul și a înfipt de cincisprezece ori cuțitul în gâtul lui, apoi s-a spălat liniștită pe mâini...

Bravo, Marcelo!

GÂSCA

Se bucurase de cu seară, ca un copil. De multă vreme nu mai fusese atât de fericit. Doar în tinerețe, când se gândea noaptea cu jind la frumoasele mahalalei, oftând și perpelindu-se nerăbdător, tata Sică mai simțise un asemenea fior lăuntric...

Viața trecuse cu bucuriile împlinirilor celor doi băieți, crescuți cu greu, dar care erau acum unul inginer și altul contabil, oameni realizați profesional, tata Sică se lăuda cu ei în toate împrejurările, necazurile umbriseră de multe ori zilele lui și ale lui mama Reli, așa și-au spus ei unul al-tuia – tată și mamă – de când s-au născut copiii, tata Sică trăise umilința pensionării și a unei operații de prostată, mama Reli se îngrășase, nimic nu-i mai amintea lui tata Sică de căprioara zveltă pe care o dusese la altar cu patruzeci și ceva de ani în urmă, te uitai la ea și te întrebai cum de nu plesnește, suflă greu și asudă, i se umflă gâtul ca la gâsca îndopată.

Privind-o pe mama Reli într-o după-amiază, îi venise lui tata Sică ideea asta, cum că ce seamănă, dom’ne, formidabil, ea cu o gâscă, albă, pufoasă, cu fundul lat și cu penele straturi-straturi și că, Doamne, ce-ar mânca o friptură de gâscă, o ciorbă de gâscă adevărată, de curte, hrănită cu grăunțe care-i umflă pipota...

De când nu mai mâncaseră ei gâscă?

De douăzeci-treizeci de ani mai mult ca sigur, de când se certase tata Sică pentru totdeauna cu rudele lui de la țară, uite că doar așa își mai aduce aminte de ele! Pe timpul lui nea Nicu nu se mai găsise carne de gâscă nici să dai cu tunu’, de unde dracu’, trebuia să mergi la Obor să te tocmești cu șnapanii de târgoveți, s-o iei vie, s-o ții pe balcon și cum să te mai înduri s-o tai?!

În mod cert, tata Sică nu mai mâncase gâscă de ani de zile, din copilărie, când maică-sa gătea cel mai extraordinar gât umplut de gâscă pe varză călită, tocată fin, cu care dădea gata musafirii în zilele de duminică ori de sărbători! O minune!

Și de când făcuse conexiunea asta, tata Sică nu se mai uitase altfel la mama Reli decât ca la o gâscă! O fixa întruna de pe fotoliul din sufragerie, urmărindu-i mersul legănat și icnetele pe care le scăpa din gușă când se apleca să curețe câte o scamă de pe covor, venea după ea în bucătărie și mama Reli blestema în gând suceala asta nouă a lui tata Sică, Doamne ferește, dacă-i posibil la vârsta lui s-o ciupească de fund! Ce târtiță fenomenală, gândea tata Sică, cu voluptatea crescătorului mândru al unui asemenea exemplar! Iar noaptea, după ani de abstinență totală, tata Sică o pipăia pe mama Reli, plimbându-și mâinile pe rotunjimile cărnoase și pe pieptul umflat de răsuflarea sacadată.

Auzi, să nu se mai poată stăpâni de poftă, să plescăie și să saliveze, bodogănea mama Reli exasperată, în timp ce împreună cu tata Sică smulgea ultimele tuleie de pe un adevărat monstru de gâscă, o splendoare, pe care-o cumpărase de nu se știe de unde tata Sică, lăsând mai bine de-o jumătate din pensie!

Tata Sică venise cu gâsca seara, fără să-i spună nimic lui mama Reli. O surpriză! Și încă ce surpriză! Să mi-o gătești, mamă, ca la mama acasă, o rugase tata Sică, după care, emoționat, se culcase devreme, sperând, probabil, c-o s-adoarmă rapid și că se va trezi direct la masă, cu farfuria umplută ochi în față.

Gâsca fusese spălată, aranjată, dichisită cu tot ce-i trebuia, legume și mirodenii, și de mai bine de trei ore fierbea pe foc.

Tata Sică radiase de fericire toată dimineața, se învârtise în bucătărie și ridicase cel puțin de-o mie de ori capacul de pe oală, răspândind mirosul de pasăre în toată casa.

Acum tot blocul știe că la noi se gătește gâscă, mormăia mama Reli, conducând o vecină la ușă, care venise ca la pomană, minunându-se de isprava asta a lui tata Sică. Gâscă!... Ce eveniment!

Tata Sică așteptase febril prânzul, se lăudase în cartier, îi invitase la masă și pe copii, dar băieții nu păruseră prea încântați, de unde să știți voi ce-i aia gâscă și ce minune dumnezeiască așteaptă acum în oală... Într-un elan care-o mirase pe mama Reli, pusese el singur masa.

Gâsca fierbea de mai bine de șase ore, parcă-i vită, Doamne, iartă-mă, se indigna mama Reli, înțepând-o cu furculița și întorcând-o în oală pe-o parte și pe alta, tot nu-i gata, suspina nervos tata Sică, nu știi tu, mamă, s-o gătești, de-aia durează atât, o acuza pe mama Reli, ai răbdare, așa fierbe gâsca, o fi una bătrână și se frăgezește mai greu...

Tata Sică obosise. În emoția așteptării transpirase, curgeau apele pe el și se înroșise la față. Într-un târziu, supărat, se dusese să se întindă pe canapeaua din sufragerie, în fața mesei puse, rugând-o pe mama Reli să-l scoale când e gata gâsca.

Acum tata Sică visează...

Visează că e copil și că se joacă singur într-un cârd de gâște albe, luptându-se cu un gânsac. Visează că se afundă într-o pernă uriașă burdușită cu puf de gâscă și că aruncă în mama Reli cu fulgi ce zboară în aer și parcă nu mai sunt fulgi, ci îngeri și-l cheamă...

Masa e pe terminate. În farfurii au rămas doar resturile. Șervețelele murdare făcute ghemotoc se îngrămădesc ici și colo, printre paharele mânjite cu roșu de buze. Lumea e sătulă, ghiftuită. S-a mâncat mult și gâsca e sățioasă. Nimeni dintre cei prezenți nu mai văzuse în viața lui așa un festin. Deși ușor jenați din cauza momentului, toți au lăudat-o pe mama Reli pentru bunătățile pregătite. De altfel, nu se putea spune dacă într-adevăr gâsca a fost formidabilă sau dacă, uitându-i-se gustul, păruse tuturor delicioasă.

Lui mama Reli îi e rău, se învârte casa cu ea, i s-a aplecat. De la gâscă, mai mult ca sigur. A trebuit să ia un calmant puternic ca s-adoarmă.

Abia a doua zi dimineață, când deschide frigiderul, își amintește că a uitat, în nebunia cu gâsca, să dea la masă tocmai coliva.

Săracu’ tata Sică!

ISTORIA DIN VIS

Masa de seară nu a adus nimic nou în familia noastră. Vreau să spun nimic nou pe masă și nici în atmosfera din casă. La lumina palidă a becului prăfuit, în timp ce Dallas mergea la televizorul nostru vechi și, într-adevăr, căruia îi fila o lampă, mama s-a certat cu tata. Evident din cauza banilor. Bunica și-a molfăit imperturbabil biscuitul din ceașca de ceai și ne-a atras atenția, fără legătură cu discuția de dinainte, că de acum încolo nu ne mai cârpește niciun ciorap, putem noi să o rugăm mult și bine, că nu mai vede și că din pensie de unde să-și schimbe ochelarii? Nesuferita și proasta de soră-mea, căreia i-am tras o palmă cu cea mai mare plăcere, m-a pârât lui tata, relatându-i cu lux de amănunte cum am fost eu scoasă azi în careu, în fața întregii școli, profesori, dirigintă, directoare, fiind prinsă fumând în WC-ul băieților. Nici acum nu știu să spun din pricina cărui motiv a fost tata mai furios: că am fumat, făcând familia de râs pentru a nu știu câta oară, sau pentru că m-am învârtit de bani de țigări, ceea ce el nu mai reușește de zile în șir.

Așa încât, în loc să mă nenorocească, lucru promis zilnic de când aveam cinci ani și am spart nuci întrebuințând în acest scop unicul obiect de o oarecare valoare din casa noastră, un ceas vechi rusesc, taică-miu s-a folosit de acest prilej neașteptat pentru a-i demonstra, chipurile mamei, cum a ajuns el, după o viață de muncă tâmpită la Stat, bătaia de joc a întregii familii. Mama i-a reproșat că a stat ca blegul, s-a complăcut la o adică, sunt cuvintele ei, și nu s-a băgat imediat în față, că n-a bătut cu pumnul în masă, că n-a profitat și el de democrația asta originală în niciun fel, ajungând la concluzia că se miră singură că mai e întreagă la cap și că mai bine ar fi de o mie de ori dacă ar scăpa odată de toate și de toți și ce tot vorbim și o pisăm și nici măcar să vadă ce a pățit Bobby nu o lăsăm!

Sărind de la una la alta, s-a mai discutat pentru a nu știu câta oară încă o dată și încă o dată despre inconștiența mea de copil căruia i-au venit toate pe gratis, pe tavă, de a nu învăța nimic în clasa a douășpea, voi intra eu la Facultatea de Istorie când o fi bunică-mea iar fată, cunosc placa asta dintr-a unșpea, de când m-am golănit eu, ca toată generația mea dementă, fi-v-ar revoluția copiilor a dracului, a urlat taică-miu, c-o să dați voi de naiba în economia de piață!

După care s-a instaurat tăcerea grea și plină de semnificație, din fericire, de scurtă durată, pentru că bunica și soră-mea parcă s-ar fi înțeles, cum a spus exasperată mama, și au vărsat, fiecare în stil propriu, inconfundabil, bunătate de ceai pe jos, pe haine, pe fața de masă. Deși a urmat o nouă ceartă care ne-a antrenat până la urmă pe toți și a împiedicat-o pe mama să urmărească finalul filmului, era clar că după o zi ca toate celelalte, ca oricare alta, ca ziua de mâine, nimeni nu mai avea forța să ducă până la capăt nicio discuție. Pe tonul cel mai neutru ne-am urat „Noapte bună!, „Vise plăcute! și ne-am dus la culcare, cu excepția bunicii, care adormise resemnată pe fotoliul-pat din bucătărie, unde își petrece noaptea de 15 ani de când ne-am mutat la bloc, tocmai când, previzibil, J.R. încheiase o afacere profitabilă.

Adorm cu greutate pentru că la etajul de deasupra cineva a pus la maximum muzică turcească și chefuiește, iar alături vecinul Costel, supărat probabil că nu a fost și el chemat la petrecere, o bate măr pe nevastă-sa.

Lucru rar și, se pare, preferabil de evitat pentru tinerii de vârsta mea, încep să visez...

Se făcea că eram la școală, la ora de istorie, în clasa noastră murdară și întunecoasă. Pe perete, în fața mea, se afla portretul Tovarășului cu poza aia a lui de cretin care zâmbea națiunii din toate cărțile, așezat cam câș pe perete, de sub care se agita turbanul galben al nebunei noastre profesoare de istorie.

Probabil că era o recapitulare, una dintre celebrele lecții, pentru care fusese ea mutată disciplinar la noi în amărâtul ăsta de liceu industrial de la mama dracului, nu știu, nu-mi dau seama, în vis totul e neclar, mai puțin cuvintele și vocea ei hârșâită și uneori pițigăiată, de babă, cu care ne dictează: mămică, scrieți acolo: „Viața politică din perioada interbelică", principalele partide istorice erau, așa, acum două gheruțe, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, care începuseră să se fracționeze, alte două gheruțe... și eu râd de mă prăpădesc, profa asta e total dementă, ne-a zăpăcit cu ticurile ei verbale, de care nu poate să scape, am aflat de la alți profesori c-așa vorbește și-n cancelarie!

Bucureștiul e plin de manifeste, oamenii se agită pe străzi, scandează lozinci, pe mine mă îmbrâncește un grup de bătrâni care înalță o pancartă. O citesc, scrie cu litere mari: „Partidele istorice – viitorul țării! Jos comunismul!" Elemente putrede partidele istorice, mămică! Și-acum subliniați cu roșu: în 1921, la 8 mai, au înființat comuniștii Partidul Comunist Român, e o dată importantă, să n-o uitați, mămică! Tata spumegă în casă, partidul comunist e interzis, scos din istorie, din legalitate, eu n-am fost decât un amărât de membru ca milioane de oameni, așa a fost placa, acum o să înceapă epurări, mă duc și eu în Piață să dau foc la carnetul de membru, vezi însă să fie și-o echipă de televiziune p-acolo, să te filmeze când aprinzi chibritul, când deschizi carnetul și când începe să ardă foaia și-apoi să te vadă națiunea cu lacrimi de fericire în ochi, că altfel degeaba îl arzi, zice maică-mea, numai necazuri am avut toată viața din cauza ta! Dac-așa a fost sistemul, ce vrei, eu n-am fost secretar de partid ca Mocanu, da, da’ el i-acum revoluționar, disident sadea, face liste negre în fabrici, e lider de opinie, te doare mintea, un porc! În 1927, pe partea cealaltă, mămică, a luat naștere banda legionară. Erau niște bestii, mămică, numai rău au făcut, crime, asasinate... dar ce putere, da’ ce organizare, ehe! Păi, eu i-am văzut, eram copil când defilau ei, mămică, nu sufla nici musca. Aveau toți cămăși verzi și centuri negre, cântau splendid, iar în fruntea lor era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu și la urmă Horia Sima. Niște nenorociți fanatici, l-au omorât pe Nicolae Iorga. Codreanu, era frumos însă ca un înger, avea o priză la public fenomenală, toată lumea era cu el! Sunt în stradă, pe la Universitate, un bărbat mă îmbrâncește, alții i se alătură, încep să cânte, nu înțeleg ce cântă, e înghesuială mare și zgomot, mă doare capul! Uite sfânta tinerețe legionară, scuipă o băbuță printre dinți, ce zici, fetiță, îți place? Niște tâmpiți, auzi, legionari, parcă mai poți întoarce istoria înapoi, ține taică-miu la masă disertații despre evenimentele de-afară, toată copilăria m-au asasinat cu Stalin și poporul rus, apoi cu comunismu’ toată viața, numai eu știu la câte ședințe de partid am asistat și la depozit, unde m-am angajat prima oară, și la fabrică, sunt curios ce-or să facă ăștia de azi cu banii mei de cotizații, și-acum vine un puțoi din cei angajați anul trecut și el cică face bancuri cu mine, ce mai zice comuniștii, nea Gigi, mama lui dă prost! Vai de ei, ce i-au mai asuprit prin închisori, mămică, ce greu au dus-o în ilegalitate, așa puțini câți erau! Și gheruță, recapitulați activitatea Tovarășului, cu UTC-ul, vedeți ce scrieți în teze, săptămâna viitoare e inspecție, poate mă văd la pușcărie! Profesoara de istorie se uită speriată la noi, se vede că tremură acum de frică, dac-o fi unul din noi turnător? Mă uit la tabloul de pe perete și deodată nu-l mai văd decât pe el, n-am în minte acum decât figura lui nea Nicu, cum l-ai visat, fetițo, bunică-mea e mare interpretă a viselor, ce nebunie, nu-i bine să visezi numai capul, de când îl visezi tu, dragă, pe Ceaușescu, am auzit că-i de mărire când îți apare un conducător, președinte, rege, în vis, eu îl visez des pe Ceaușescu, nu vă fie frică, Ceaușescu pică, acu’ a picat, e chiar împușcat și noi ce-am realizat?, am făcut c...tul praf!, versifică taică-miu de-atunci întruna, să vedeți cu cât vin eu acasă la lichidare luna viitoare, dacă nu ne-or da afară pe toți, după atâtea zile de grevă, că nici săptămâna asta nu muncim...

În perioada asta, recapitulați, au fost două mari mișcări de revoltă muncitorești, două gheruțe, mămică: greva minerilor de la Lupeni, 1929, vă salut, mineri, și greva muncitorilor ceferiști de la Grivița Roșie. Ce-au mai luptat ei atunci, mămică... iar bestiile i-au împușcat ca pe niște câini, 13-15 iunie, o să dea de dracu’ golanii, ce vremuri grele au fost, mămică, ca și azi... Și-acum ce să fac, să mă spânzur poate, libertate ați vrut, libertate mâncați în zona liberă de neocomunism, face taică-miu scuturându-și buzunarele goale, până vineri mâncați cartofi, era mai bine înainte, se bagă în discuție și amărâta de bunică-mea și-i sărim cu toții în cap. Perioada interbelică, mămică. Exploatarea burghezo-moșierească, da? Carol al II-lea și dictatura. Numai grozăvii și jafuri prin țară, mămică, Carol era un crai, un afemeiat, când trecea el cu mașina ziceai că e descreierat, mămică! Și-apoi Mihai, drăguțul de el, era copil