Sa nu ne facem de ras in fata furnicilor

De Iv cel Naiv

Amanda este o fetita de doisprezece ani care, pentru o fetita de doisprezece ani, e al naibii de isteata Are doua codite mai mereu impletite, o suta optzeci si noua de pistrui si doi parinti cu care nu se intelege deloc Dar deloc Si daca nu sunt parintii mei? Stapanita de aceasta frica teribila, Amanda se transforma in detectiv, pornind in cautarea Adevarului Isi chestioneaza rudele si vecinii, colegii si apropiatii, cauta indicii, banuieste implicarea armatei SUA si un experiment genetic Totul pentru a gasi dovada ca este infiata Amanda cauta adevarul despre ea si despre parintii ei, cauta prietenia, cauta iubirea in cei din jur si cauta iubirea de sine, isi cauta locul in lume, in familie si in propriul corp Tot investigand, Amanda afla o multime de lucruri despre ceilalti si mai ales despre ea Dar oare va afla ce o intereseaza cu adevarat? Despre autor: Iv cel Naiv este un inginer roman contemporan Devenit scriitor S-a nascut online, dintr-un avant spre www si o pentru poezie Naivitatea este lentila prin care priveste lumea din jur, simtindu-i sperantele si temerile, imbratisandu-i dorurile si nelinistile, oglindindu-i zambetele Din dorinta lui de a apropia oamenii de poezie si de a-i scapa de inutila intrebare Ce a vrut sa spuna poetul? au aparut pe lume sase volume de poezie Acum, acest prim volum de proza nu vrea sa scape omenirea de cine stie ce alta intrebare, ci, dimpotriva, vrea s-o ajute sa-si mai puna cateva Romanul asteapta sa fie deschis de oameni deschisi, criticat de critici, si, mai cu seama, citit de cititori

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 12 iul. 2022
• ISBN: 9786064010322

Iv cel Naiv

Iv cel Naiv este un inginer român contemporan. Devenit scriitor. S-a născut online, dintr-un avânt spre www și o inimă pentru poezie. Naivitatea este lentila prin care privește lumea din jur, simţindu-i speranţele și temerile, îmbrăţișându-i dorurile și neliniștile, oglindindu-i zâmbetele. Din dorinţa lui de a apropia oamenii de poezie și de a-i scăpa de inutila întrebare Ce a vrut să spună poetul? au apărut pe lume șase volume de poezie. Acum, acest prim volum de proză nu vrea să scape omenirea de cine știe ce altă întrebare, ci, dimpotrivă, vrea s-o ajute să-și mai pună câteva. Romanul așteaptă să fie deschis de oameni deschiși, criticat de critici, și, mai cu seamă, citit de cititori.

Previzualizare carte

Cover-2400x1500.jpg

Editori: Silviu Dragomir, Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial: Magdalena Mărculescu

Redactare: Ioana Văcărescu

Coperta: Valentin Petridean

Design și DTP: Faber Studio

Director producţie: Cristian Claudiu Coban

Corectură: Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Copyright © Editura Trei, 2021

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: [phone] ; Fax: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0980-7

ISBN (PDF): 978-606-40-1031-5

ISBN (ePUB): 978-606-40-1032-2

Capitolul 1

Crima din Cercului 19

Sub privirea rece, condescendentă a soarelui, vântul dezbrăca teii din faţa blocului de ultimele frunze. Vreme de câteva clipiri, Amanda avu senzaţia că privește niște trupuri goale, neajutorate în faţa Inchiziţiei toamnei. O frunză căzu la picioarele ei. Vântul își făcu treaba până la capăt, măturând-o împreună cu celelalte spre trotuarul de vizavi și încercând, parcă, să șteargă urmele acestei execuţii fără judecată.

Își întoarse privirea, sorbind cocktailul de milă, revoltă și neputinţă (1/3 din fiecare și se agită bine) în timp ce încerca să nimerească naibii mai repede cheia de la ușa subsolului. Frigul i se strecurase deja pe sub hanorac în cei câţiva pași pe care trebuise să-i facă, ieșind din clădirea în care locuia, ca să ajungă la ușiţa verde, vopsită neuniform, a subsolului. Cu un scârţâit prelung, ca o văicăreală de babă, aceasta se deschise, lăsând lumina și întunericul să se încaiere în ușa beciului. Pipăi după întrerupător. Îi găsi colţul ciobit. Apăsă. Ahhh, tot n-au schimbat becul. Ce nu-mi place întunericul ăsta! Chiar, oare de unde o veni frica asta de întuneric? Amintiri din burta maică-mii? Of, of, e suficient să mi se fluture pe sub nas posibilitatea pierderii unui simţ și mă ia cu tremurici. Înaintă, atentă la fiecare pas. Știu că nu e nimic care să-mi facă rău, știu că nu e nimic care să-mi facă rău, știu că nu e nimic care să-mi facă rău... În timp ce își înfofolea mintea în mantra asta care, sincer, nu-i prea ţinea de cald, se tot îndepărta de gura de lumină a ușii, simţind cum corpul îi e înfășurat în întuneric, ca un bolnav bandajat din cap până în picioare. Doar că bolnavilor nu li se acoperă ochii, iar în cazul ei tocmai cu asta se începuse.

Offf, de ce nu m-oi fi gândit să iau o lanternă? De ce, de ce? se certa, bâjbâind prin întuneric. Dar știa drumul pe de rost, nu era prima oară când cobora la subsol după un borcan cu murături. Aici trebuie să fie ușa boxei noastre. Ușa grena. O pipăi puţin, curioasă cum se simte culoarea grena, apoi căută lacătul. Prudentă, mai făcu un pas mic. Dar piciorul se încăpăţână să nu mai ajungă pe pământ. Simţi ceva sub el. Ca un sac de cartofi. Dar nu putea fi un sac de cartofi, era prea moale. Părea un... un corp. Continuă să pipăie cu piciorul. Apoi cu mâinile. Chiar era un corp. Părea cald. Călduţ.

Îngheţă de frică. Aproape că își putea auzi clipitul. Simţi că i se pune un nod în gât. Vedea deja titlurile din ziarele de a doua zi. Cadavrul din faţa ușii grena, Moartea miroase a varză murată, Crima din Cercului 19. Încercă să se ridice și reuși. Încercă să se miște, dar nu reuși. Nici să ţipe. Nici să respire. Dar leșinatul îi ieși de minune.

Se trezi cu greu, ca dintr-un vis frumos. Din păcate, însă, nimeri într-un vis nu tocmai frumos. Era tot ambalată în întuneric, cotul drept îi zvâcnea dureros, și era călare pe ceea ce părea un cadavru proaspăt, călduţ încă. Mirosea a naftalină și a aftershave rusesc. Mai mult decât atât, cadavrul părea să se miște. Ba nu, chiar se mișca, horcăind ușor. După câteva pleoscăituri, întrerupte de gemete și de un fel de înjurătură scăpată printre dinţi, cadavrul se ridică într-o rână, făcând-o pe Amanda să se rostogolească de pe el. Ocazie cu care se lovi din nou la cotul deja zdrelit.

— Ahhh!

— Aaaaoleooo!

Vocea cadavrului era inconfundabilă. Se auziră câteva fojgăituri, apoi, clic!, o lumină puternică o făcu pe Amanda să închidă instinctiv ochii, scufundându-se din nou în întuneric. Dar de data asta, măcar era un întuneric bun, liniștitor. Întunericul cunoașterii.

— Pfiu! Dumneavoastră eraţi.

— Eu, eu.

— Mda. Ce să zic? Aveţi o voce destul de cunoscută pentru un cadavru. Puteţi da lanterna la o parte, dacă sunteţi drăguţ?

Fasciculul de lumină fu îndreptat spre tavan. Fostul cadavru se opinti și se ridică în picioare. Amanda se ridică și ea. Cotul îi zvâcnea în continuare. Creierul parcă îi era scufundat într-un pahar cu lapte. Dar cum o fi ajuns acolo domnu’ Messerschmitt? Hm. Poate c-a băut aftershave-ul ăla, în loc să se dea cu el pe faţă?

— Acum îmi puteţi spune care-i treaba? Mai aveam un pic și pierdeam contactul cu baza, cum s-ar zice.

Vecinul Amandei de la etajul unu, domnul Messerschmitt, care în realitate se numea cu totul altfel, era soţul doamnei Galileo, care în realitate se numea și ea cu totul altfel. Dar așa le spunea Amanda. De fapt, Amanda le spunea tuturor cu totul altfel decât se numeau. Așadar, domnul Messerschmitt fusese pilot de vânătoare în al Doilea Război Mondial pe un avion, n-aţi ghicit, IAR-80 (dar Amandei îi plăcea mai mult cum suna Messerschmitt), încheind războiul cu patruzeci și șapte de victorii și, așa cum se vede, în viaţă. Îi zâmbi Amandei.

— Tu nu prea semeni cu părinţii tăi. Ai umor.

Amanda se încruntă.

— Amuzant, dar ăsta nu-i un răspuns la întrebarea mea.

Însă domnul Messerschmitt abia își încălzise motoarele.

— Câţi ani ziceai că ai?

— Doisprezece ani, două luni, o zi, patruzeci de minute... Vreţi să vă zic și secundele?

— He, he! Pari o fetiţă dezgheţată, dar tot nu cred...

— Când nu dau peste cadavre, pe întuneric, sunt chiar super dezgheţată, să știţi.

— He, he...

— Și tot nu mi-aţi răspuns la întrebare.

— Oricât de isteaţă ai fi tu, nu cred că știi termenul. Sunt narcoleptic. Adică sufăr de...

— Boala somnului. Mhm, știu ce înseamnă. Dar cum de mi-o fi scăpat?

Deși ultima parte a întrebării avea un conţinut retoric ridicat, se părea că bătrânul nu citea etichetele de pe întrebări, așa că îi răspunse:

— Ei, ce să-i faci, pe unii îi lovește incontinenţa la bătrâneţe, pe mine m-a lovit narcolepsia. Dar și asta tot o incontinenţă e, doar că a somnului. Pic, pic, pic, îţi scapă câte un pui de somn pe unde te aștepţi mai puţin. În ultima vreme am ajuns să… offf!

Amanda simţi nevoia să depresurizeze conversaţia.

— Îmi faceţi un pic de lumină, să iau borcanul cu murături pentru care am leșinat?

Domnul Messerschmitt îndreptă lanterna către ea.

— Mda... E o boală grea și amuzantă, continuă bătrânul.

— Amuzantă?

Amanda se întoarse spre lumina lanternei.

— Adică vă distrează să speriaţi până la leșin fete de doișpe ani?

— Nu, sigur că nu! Dar când se pune nevastă-mea pe vorbit, un pui de somn, fie și neprogramat, e o adevărată mană cerească. Săptămâna trecută, când am avut prima criză mai gravă, am aţipit în caruselul din Tineretului, domnul de acolo a fost drăguţ și m-a lăsat să mă dau trei ture. În schimb, ieri am mers cu trei sute unșpele până la capăt și m-am întors pe jos. Cel mai rău e că nu știu când o să mă apuce – la un botez, la întâlnirea de cincizeci de ani de la terminarea liceului, la coadă la Administraţia Financiară...

— La subsol.

— Aham. Uite că și la subsol. Pur și simplu, cad. Intru în cataplexie, așa îi zice. Am câteva secunde în care sunt conștient, dar nu pot mișca nimic, și apoi tzzzt! Închiderea programului.

— Ţineţi un pic mai aproape, să nimeresc aici.

Raza de lumină se apropie, mângâind degetele fetei. Amanda îmbrăţișă borcanul cu amândouă mâinile, apoi împreună, cu pași mărunţi, ieșiră toţi trei la lumină.

— Cred că îţi datorez scuzele mele, domnișoară, rosti bătrânul.

Copila îi zâmbi. Tonul acestuia ar fi meritat chiar și o reverenţă, dar Amanda lipsise de la cursul de reverenţe cu un borcan de murături în braţe, așa că se îndreptară spre intrarea în bloc, remarcând că, în jurul lor, vântul și tovarășii lui torţionari continuau nemiloasa execuţie. Frunză după frunză după frunză după frunză cădeau sub rafalele de vânt în uriașa groapă comună a străzii. Intrară amândoi în scară grăbiţi, de teamă să nu fie mitraliaţi și ei. Domnul Messerschmitt știa ce înseamnă războiul. Luptase cu dușmani mult mai înfricoșători decât vântul, mult mai tăioși decât frigul. Amanda îl privi pe bătrân cu respect. Îl plăcuse dintotdeauna, dar această întâlnire i-l făcuse și mai simpatic. Narcolepsie... Acum, că-i trecuse sperietura, chiar era amuzant.

— N-aveţi de ce. Doar nu e vina dumneavoastră!

În chip de răspuns, domnul Messerschmitt zâmbi, clipind un pic mai lung. Un pic cam prea lung, își zise Amanda.

— La revedere!

Pe de o parte de frică să nu fie martora unui nou episod de narcolepsie, pe de altă parte pentru că plecase cam de multișor de-acasă, o zbughi în sus pe scări. Câţiva stropi de saramură evadară din borcan și i se furișară pe degete, apoi pe dosul palmei, gata să intre pe Canalul Mânecii, dar Amanda, de obicei atât de atentă la toate, nu simţi. Era preocupată de observaţia făcută de domnul Messerschmitt, care i se înfipsese ca o săgeată de darts în miezul roșu al sufletului.

Ajunsă în camera ei, schiţă în jurnalul de benzi desenate soarele, vântul și frigul ca pe niște inchizitori din Evul Mediu. Aceștia supun un pâlc de tei unei torturi strașnice. În următorul cadru, copacii încearcă să-și acopere goliciunea cu crengile, dar vântul îi biciuiește fără milă, în timp ce frigul îi imobilizează în cele mai expuse poziţii. Totul, sub privirile reci, scârbite ale soarelui. Apoi copacii dezgoliţi de frunze, scheletici, stau triști în mijlocul unei câmpii. Și când totul pare pierdut, de nicăieri, apare domnul Messerschmitt la manșa unui avion cu același nume. Elicea ridică frunzele în aer și le așază la loc, în pomi. Copacii au din nou toate frunzele galbene. Apoi avionul lasă o dâră verde care vopsește frunzele. Cadru final cu vântul și frigul dispărând, cu umerii căzuţi, într-un asfinţit cald al unui soare reabilitat. Într-un colţ, domnul Messerschmitt, cu ochelarii de pilot pe cap, face cu ochiul către cameră.

Capitolul 2

În căutarea Adevărului Adevărat

În acea zi de vineri, la masa de prânz au avut mâncare de mazăre, iar la cină – spaghete carbonara, dar pentru Amanda toate au avut același gust. Gustul amar al incertitudinii. Când nu ţi-e clar dacă e marţi sau joi, poate zâmbești încurcat. Când ești luat drept angajat al unui supermarket doar pentru că ai un tricou în culorile logoului, poate fi amuzant. Când nu știi dacă Moș Crăciun există sau nu, măcar te bucuri de cadouri. Dar când nu ești sigur că părinţii tăi chiar sunt părinţii tăi, viaţa devine o băutură cu ciocolată foarte, foarte amară.

Lăsaţi-vă răsfăţată de gustul deosebit de rafinat al băuturii noastre cu extract de fiere. Oferiţi-le simţurilor dumneavoastră o nesfârșită senzaţie de vomă, care va face dintr-o zi obișnuită un calvar! În timp ce compunea textul reclamei, vizualiza cum laptele, cacaua și fierea cea verzuie se amestecă într-un beauty shot, transformându-se într-o materie maronie, murdară. Încheie reclama cu semnătura de brand: Viaţa. Gustul oribil cu care te vei obișnui.

Epuizată, își dădu drumul să cadă pe spate, în pat. Deasupra, pe tavan, reconfortant de real, era Santandré. Locul din cameră în care își odihnise privirile în atâtea și atâtea momente dificile. Amanda și crăpătura din tavan, pe care n-avea cum să o cheme Santandré, dar așa îi spunea ea, se știau de mici, crescuseră împreună, așa că a fost destul de firesc să îi dea un nume. Santandré. N-avea idee unde îl auzise, dar îi rămăsese în cap. Mult mai târziu aflase că stâlcise numele unei bănci de prin Spania. Ei doar îi plăcuse cum suna – San-tan-dré. În această falie uriașă a lumii acarienilor alesese Amanda să-și depoziteze zeci de gânduri, de observaţii, de emoţii cărora altfel nu le-ar fi dat glas. Tot acolo își aduna supărările, frustrările, nervii. Și întrebările, chinuitoarele întrebări fără răspuns, tot acolo le ţinea.

Cu timpul, Santandré devenise un fel de psihoterapeut al Amandei. Ea se întindea pe spate și, cu ochii la cerul tavanului, se punea pe povestit câte-n lună și-n stele – cu voce tare. Crăpătura o asculta cu cea mai mare atenţie, într-o liniște desăvârșită. Cuvintele, dar mai ales tăcerile Amandei, reflectate de marginile crăpăturii, se întorceau la ea cu un nou sens. Dar adevărul e că, la fel ca la psihoterapie, Amanda nu se simţea neapărat mai bine la finalul fiecărei ședinţe. Erau zile când își încheia monologul în faţa crăpăturii chiar mai încărcată decât îl începuse. Dar acum era la începutul unei astfel de ședinţe. Oftă adânc și își proiectă cuvintele către tavan. Aproape că ţipa.

— De ce, de ce sunt atât de diferită de ai mei?! De ce avem atât de puţine în comun?! De ce nu mă înţeleg?!

Simţind că îi dau lacrimile, se regrupă rapid în spatele unei tufe de sarcasm.

— Faptul că avem câte doi ochi, un nas, două urechi, o gură – astea sunt indicii că am aparţine aceleiași specii. E bine, e un început. La câtă înţelegere îmi oferă, ar trebui să zic mersi că n-au blană, solzi sau pene. Sau că eu n-am blană, solzi sau pene. De la Olive n-am luat nici măcar o geană, darămite o genă, iar cu Ascii, ei bine, poate semăn vag la conformaţia corpului.

(Olive și Ascii erau părinţii ei și în realitate se numeau cu totul altfel, dar așa le spunea Amanda.)

— Cu toate astea, continuă ea, când te întreabă cineva „Și, cu cine semeni? Cu mami sau cu tati?, dacă tot ce poţi răspunde e „Cu tati, vag, la conformaţie, parcă nu e exact ce ţi-ai dori.

Santandré îi răspunse printr-o tăcere plină de înţelesuri.

— Sunt foarte tristă, Santandré. Mă uit la ei și nu înţeleg nimic. Pentru că nici ei nu înţeleg nimic. Olive (care își primise numele după personajul din desenele animate cu Popeye, la care se tot uitase Amanda când era mică) e o slăbănoagă melancolică, a cărei adevărată profesie este tristeţea. De fapt, nu e tristă cu normă întreagă. Jumătate din timp se ocupă cu inventarierea bolilor care îi devorează ba sinusurile, ba lamele unghiale, ba scalpul. În puţinul timp care îi rămâne, le predă franceza unor copii a căror singură menire pare a fi să-i provoace noi boli prin toate relele pe care le fac.

Oftă iarăși.

— Despre Ascii ce să zic? E un tip care stă în banca lui, tăcut și destul de simpluţ. Are un fel codat de a comunica, dar e ușor de descifrat, chiar și pentru un copil de doișpe ani. Când nu stă cu ochii în ecranul unui telefon sau al unui computer, înseamnă că e de partea cealaltă a lui, reparându-l. Dar poţi să construiești o relaţie cu cineva care vorbește la fel de mult ca un cod de bare? Doi oameni triști. Iar între ei... A fost vreodată ceva între ei? Ah, da. Se pare că da. Eu. Ar fi trebuit să fiu eu. Și eu. Măcar eu. Poate eu. Dar cum să fi apărut eu, dacă ei nu au un univers comun? Olive are o nesfârșită nevoie de protecţie și l-a confundat pe Ascii cu un antivirus. Dar el e doar un biet depanator de hardware. Așa că nu îi mai asigură de mult timp nimic. „Trial version-ul dumneavoastră a expirat." Mă rog, poate că îi oferă o oarecare siguranţă financiară. Iar Olive nu-i poate răspunde nevoii lui de afecţiune, ceva mai vizibilă din spaţiu decât piramidele din Giza. Are unghiile prea lungi. Și nici ușa la frigider nu cred că i-o mai deschide, ca să zic așa.

Amanda știa că era răutăcioasă, dar îi plăcea atât de mult să se dea în leagănul ăsta al răutăţii, ah, ce-i mai plăcea! Se simţea bine în el, chiar dacă era un leagăn al gândurilor negative, al urii, care, în loc să-l liniștească pe cel legănat, îl agita, alimentându-i neliniștile. Se simţea așa de bine, că nu se mai putea opri. Ca un copil nelegănat suficient, care prinde un leagăn liber în parc și nu se mai dă jos din el.

— Iar eu, continuă Amanda să se legene, eu sunt un copil de doișpe ani care nu mai are de mult doișpe ani. Am un metru și cincizeci și șase de centimetri, două codiţe, nasul un pic în vânt și nimic în comun cu părinţii mei. Nimic. Sunt inteligentă, precoce în multe privinţe, comunicativă, cinică, sănătoasă, urăsc franceza, nu stau toată ziua cu ochii în telefon. Și am și umor! Sunt o persoană cât se poate de în regulă. Mă rog, poate sunt un pic prea conștientă de mine. Și sunt încăpăţânată. Și am în mine toată ura asta! Și o sută optzeci și nouă de pistrui. Iar ei n-au niciunul. Și pata asta trandafirie de pe obraz. Iar ei au obrazul gros și nicio pată. Și mai am câteva puncte slabe. Unul e sub aripă, fix unde m-a lovit azi domnu’ Messerschmitt când a remarcat, în treacăt și atât de sincer, că nu semăn deloc cu ai mei. Hm... Văd că domnu’ aviator are un procentaj bun chiar și la pensie. Am fuzelajul zdrenţe, Santandré. Zi-mi, unde e intersecţia? Unde sunt cromozomii lor X și Y? Că mi se pare că ai mei sunt Z.

Oftă din nou. De data asta, atât de adânc încât un sertar de la birou se închise.

— Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se pare că alunec mai departe și mai departe, într-o altă dimensiune. Ceea ce credeam că e o stea, Steaua mea Polară, este de fapt o gaură neagră care mă trage spre ea, mă trage și mă tot trage, cu o forţă irezistibilă. Și alunec în ea, un pic curioasă de locul în care o să ajung, foarte înspăimântată de ce aș putea afla la capătul drumului. Dar sunt deja într-un fel de tunel și nu mă pot opri, așa cum nu te poţi întoarce odată ce ai pornit în jos pe tobogan. Și mi-e frică de locul în care aș putea ajunge. Nu, nu sunt nebună. Nu. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine și o să aflu adevărul. La capătul acestui tunel voi afla Adevărul.

Se opri, surprinsă de forţa cu care răzbătuse la suprafaţă concluzia asta, de undeva din adâncul ei. Era pentru prima oară când înţelesese că întrebările astea chinuitoare ar putea avea un răspuns, că trebuie, de fapt, să aibă un răspuns și că ea ar putea să îl afle. Până atunci se simţise fie prea copil (deși se grăbise atât de tare să devină adult, încât în multe privinţe nu mai era deloc copil), fie prea singură (deși lucrul ăsta nu o speria), fie prea neajutorată (deși nici pe Hercule Poirot, preferatul ei, nu îl ajuta nimeni). Parcă avusese nevoie doar de un mic brânci din exterior pentru a putea formula întrebarea care o bântuia de multă vreme: Olive și Ascii sunt sau nu părinţii mei? Iar domnul Messerschmitt, într-un fel cu totul și cu totul nevinovat, fusese cel care o îmbrâncise pe acest drum. Sunt sau nu sunt? Asta era întrebarea. Avea, în sfârșit, o întrebare bună. Acum îi mai trebuia răspunsul. Uite ușa, caută cheia! Iar cheia nu putea fi decât Adevărul. Ochii i se înfipseră în fulgerul întunecat al crăpăturii care despica cerul tavanului.

— Santandré, trebuie să aflu Adevărul! Adevărul cu A mare. Adevărul este singurul lucru care mă poate liniști.

Se ridică din pat și se duse la oglindă. Se dezbrăcă de toate hainele și, înainte de orice, își privi cu un ochi critic corpul gol. Avea capul rotund, poate chiar prea rotund, gâtul cam scurt, umerii erau destul de solizi, ca de înotătoare (deși nu se prea pricepea să înoate), cele două tufe de păr de la subraţ îi umpleau deja axilele, unduindu-se ca algele pe fundul mării la cea mai mică mișcare, sânii prinseseră contur de ceva vreme, obligând-o să poarte bustieră, talie nu prea avea, nu era în niciun caz slăbuţă, dar nici nu prea era prietenă cu sportul, cele câteva fire de păr pubian se ondulau stingher pe perniţa albă a pubisului, ca niște protestatari care sosiseră în piaţa orașului cu câteva ore înainte de manifestaţie, în schimb, pe restul corpului armate de păr negricios ameninţau să ocupe zone importante și foarte vizibile, cum ar fi picioarele, apropo de picioare – nu erau neapărat scurte, ci cam butucănoase, erau lipsite de fineţe în zona gleznelor, de parcă fusese asamblată în timpul unui campionat mondial, iar cei de pe linia de montaj fuseseră preocupaţi mai mult de meciurile de la televizor, decât de finisarea gleznelor ei. Și avea și platfus!

Dar măcar avea pe obraz, sub ochiul stâng, această pată rozalie, a cărei formă nu putea fi decât cea a unui tărâm necunoscut, care se mai colora când și când, în anumite momente, iar pata asta era fărâma ei de feminitate, mica ei victorie în faţa nesuferitei pubertăţi… În fine, nu de asta venise la oglindă. Atinse cu mâna prima carte din teancul de lângă ea și își aranjă câteva fire de păr rebele de pe frunte.

— Jur cu inima deschisă, cu trupul gol și cu mâna pe Micul Prinţ că nu mă voi opri până când nu voi afla Adevărul Adevărat.

Simţindu-se privită din oglindă de cineva un pic nedumerit, completă:

— Adevărul Adevărat despre mine și