Cincizeci de cuvinte pentru ploaie

De Asha Lemmie

Bestseller New York Times

„O carte pe care o devorezi într-o zi." – The New York Times Book Review

Kyoto, Japonia, 1948
„Nu pune întrebări. Nu riposta. Nu te împotrivi."
Aceasta este prima lecție pe care o primește Noriko „Nori" Kamiza, o fetiță în vârstă de opt ani. Nu va întreba de ce mama ei a abandonat-o cu doar aceste ultime cuvinte. Nu va riposta când va fi izolată în mansarda din reședința impozantă a bunicilor ei. Și nu se va împotrivi băilor fierbinți de care are parte zilnic, menite să-i deschidă culoarea pielii.
Fiica unei aristocrate japoneze măritate și a iubitului ei, un soldat afro-american, Nori este o proscrisă încă de la naștere. Bunicii săi o primesc doar pentru a o ascunde, temându-se de rușinea pe care Nori ar putea să o abată asupra viței nobile pe care aceștia se străduiesc să o păstreze într-o Japonie aflată într-un proces profund de transformare.
Dar când fratele său vitreg, Akira, mai mare decât ea, își face apariția în locuința bunicilor în calitate de unic moștenitor, Nori găsește în el un aliat neobișnuit cu care va ajunge să aibă o legătură foarte puternică.
Carte recomandată de Good Morning America Book Club.

"Romane precum cel semnat de Asha Lemmie ne permit să experimentăm cumulul de senzații trăit de alergătorul de cursă lungă: mistuit de o odisee îndepărtată, oprindu-se doar pentru un strop de apă…" – The New York Times Book Review

„Impregnată de mister, muzică, tristețe și aventură, Cincizeci de cuvinte pentru ploaie se citește pe nerăsuflate — și îți rămâne în minte multă vreme… Oricine a pierdut vreodată un prieten — sau, într-un caz mai fericit, a găsit o familie — va fi fermecat de frumusețea acestei povești." – Malala Yousafzai, laureata Premiului Nobel pentru Pace 2014

„Uneori sumbră, alteori plină de speranță, povestea cutremurătoare a lui Lemmie despre obligații de familie te poartă printr-un carusel de emoții." – Publishers Weekly

După ce a absolvit Boston College cu o diplomă în literatură engleză și scriere creativă, Asha Lemmie s-a stabilit la New York, unde a lucrat în domeniul editorial. Asha scrie ficțiune istorică, prin care încearcă să aducă perspective unice asupra vieții. Își împarte timpul între New York, Londra și Kyoto.
Cincizeci de cuvinte pentru ploaie este romanul său de debut.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 22 iul. 2022
• ISBN: 9786064015198

Previzualizare carte

Prolog

Prefectura Kyoto, Japonia

Vara anului 1948

Prima amintire adevărată pe care o avea Nori era de când mașina a oprit în fața acelei case. Mulți ani după aceea, a încercat să-și întindă hotarele minții mai departe, la ce a fost înainte de acea zi. Iar și iar, se lăsa pe spate în liniștea nopții și încerca să-și amintească. Uneori prindea cu ochii minții un crâmpei al unui apartament minuscul cu niște pereți de un galben-țipător. Însă imaginea dispărea la fel de iute cum venea, fără să lase în urmă vreun strop de mulțumire. Așa că dacă o întrebai, Nori spunea că viața ei a început oficial în ziua când a dat cu ochii de conacul impunător ce se odihnea senin între crestele a două dealuri verzi. Era o casă uluitor de frumoasă — fără putință de tăgadă — și totuși, în pofida acestei frumuseți, Nori simți cum stomacul i se strânge și i se întoarce pe dos la vederea ei. Mama ei o ducea rareori undeva și cumva știa că o așteaptă ceva acolo, ceva ce nu îi va plăcea.

Automobilul de un albastru-spălăcit se opri brusc pe strada din fața casei. Era amenajată în stilul tradițional, înconjurată de ziduri albe înalte. Primul set de porți era deschis, iar prin ele vedeai întreaga curte meticulos aranjată din spatele lor. Dar porțile interioare, ce dădeau spre casă, erau închise ermetic. În partea de sus a porții principale erau câteva cuvinte gravate, cu litere aurii în relief, ca să le vadă toată lumea. Nori însă nu le înțelegea. Știa să-și citească și să-și scrie numele — No-ri-ko —, dar atât. În clipa aceea, își dori să poată citi fiecare cuvânt scris vreodată, în fiecare limbă din toate cele patru zări. Faptul că nu putea citi acele litere o frustra într-un fel pe care nu îl pricepea. Se întoarse spre mama ei.

— Okaasan, ce înseamnă literele alea?

Femeia așezată lângă ea scoase un oftat înăbușit de enervare. Era limpede că fusese o mare frumusețe la vremea ei. Încă era superbă, dar chipul ei tânăr începea să oglindească tributul pe care și-l luase viața. Părul negru și des îi era legat la spate într-o coadă împletită care tot dădea să se desfacă. Ochii ei de un cenușiu blând priveau în jos. Nu voia să întâlnească privirea fiicei sale.

— Kamiza, răspunse ea în cele din urmă. Scrie Kamiza.

— Dar ăsta e numele nostru, nu-i așa? ciripi Nori, devenind imediat curioasă.

Mama scoase un chicotit care îi ridică fetiței părul de pe ceafă. Șoferul mașinii, un bărbat pe care Nori nu-l mai văzuse niciodată până în dimineața aceasta, le aruncă o privire alarmată în oglinda retrovizoare.

— Da, răspunse femeia încet, cu ochii luminați de o privire stranie pe care vocabularul limitat al lui Nori nu avea mijloacele de a o numi. E numele nostru de familie. Aici locuiesc mama și tatăl meu, copilă. Bunicii tăi.

Nori simți cum inima începe să-i bată cu putere. Mama ei nu mai pomenise niciodată de vreo rudă sau de familie. De fapt, cele două rătăciseră în singurătate atât de mult timp, încât lui Nori îi părea ciudat că ar putea avea de fapt rădăcinile într-un loc real.

— Ai locuit aici, Okaasan?

— Demult, spuse mama ei sec. Înainte să te naști tu. Cu multă vreme în urmă.

Nori se încruntă și tot chipul i se încreți.

— De ce ai plecat?

— Ajunge cu atâtea întrebări, Noriko. Ia-ți lucrurile. Vino.

Nori o ascultă, mușcându-și buza ca să nu întrebe mai multe. Mamei sale nu-i plăceau întrebările. De fiecare dată când Nori întreba ceva, era întâmpinată cu o privire dezaprobatoare. Era mai bine să nu întrebe. În rarele ocazii când Nori era în stare să-i facă pe plac mamei, primea în schimb un zâmbet silit, cu jumătate de gură. Uneori, dacă era deosebit de cuminte, mama ei o răsplătea cu niște bomboane sau o panglică nouă. Până acum, în opt ani de viață, Nori avea o colecție de douăsprezece panglici, câte una pentru fiecare ocazie când reușise s-o facă fericită pe mama ei.

„E bine ca o femeie să învețe tăcerea, îi spunea mereu mama. „Dacă o femeie nu știe nimic altceva, ar trebui să știe cum să tacă.

Nori păși pe trotuar, asigurându-se că are toate lucrurile la ea. Avea geamantanul mic de culoare maronie, ale cărui curele se destrămau, și batista de mătase violet legată de mâner. Avea geanta albastră cu cataramă argintie pe care o primise la ultima ei zi de naștere. Iar asta era totul. Nu că ar fi crezut că are nevoie de mult mai mult decât atât.

Pentru prima dată de când fusese trezită în zori în dimineața aceea, Nori observă că mama ei nu avea nicio geantă. Femeia stătea de parcă papucii ei din mătase roz-pal ar fi prins rădăcini în trotuarul de un alb nefiresc. Ochii ei luminoși fixau un punct pe care Nori nu-l putea urmări.

Își notă în minte ce purta mama ei: o rochie albastru-deschis, lungă până la genunchi, cu mâneci scurte. Ciorapi cafenii. În jurul gâtului purta o cruciuliță de argint cu un mic diamant în mijloc. Avea mâinile împreunate la piept, atât de strâns încât sub pielea delicată începeau să i se vadă vinișoarele albastre.

Șovăind, Nori întinse mâna ca să atingă brațul mamei sale.

— Okaasan…

Mama clipi iute și își desprinse mâinile, iar brațele îi căzură, legănându-se moale pe lângă ea. Ochii ei însă nu se mutară din punctul în care priveau.

— Noriko, zise ea, pe un ton plin de o afecțiune atât de neobișnuită, încât lui Nori aproape nu-i veni să-și creadă urechilor, vreau să-mi promiți ceva.

Nori clipi privind în sus, spre mama ei, dându-și silința să pară drăguță și ascultătoare și tot ce voia mama ei să fie. Nu avea să întineze acest moment cu vorbele ei nepricepute.

— Da, Okaasan?

— Promite-mi că o să te supui.

Cererea o luă pe neașteptate. Nu fiindcă nu semăna cu ceva ce ar fi spus mama ei, ci fiindcă nu se întâmplase nici măcar o dată în viață ca Nori să nu se supună. Nu părea ceva ce trebuia cerut. Pesemne că nedumerirea i se citea pe chip, fiindcă mama ei se întoarse și îngenunche astfel încât amândouă ajunseră aproape la același nivel.

— Noriko, spuse ea, cu o insistență pe care Nori nu o mai auzise până atunci. Promite-mi. Promite-mi că te vei supune în toate privințele. Nu pune întrebări. Nu riposta. Nu te împotrivi. Nu gândi dacă gânditul te va duce undeva unde n-ar trebui să fii. Doar zâmbește și fă ce ți se spune. Numai viața ta e mai importantă decât supunerea. Numai aerul pe care îl respiri. Promite-mi acest lucru.

Nori se gândi că era o discuție foarte neobișnuită. O mie de întrebări îi ardeau limba. Înghiți în sec.

— Da, Okaasan. Yakusoku shimasu. Promit.

Mama ei lăsă să-i scape un oftat aspru, un amestec de ușurare și deznădejde.

— Ascultă acum. O să intri pe poartă, Nori. Bunicii tăi o să întrebe cum te cheamă. Ce o să le spui?

— Noriko, Okaasan. Noriko Kamiza.

— Da. Și o să întrebe câți ani ai. Tu ce o să le spui?

— Am opt ani, Okaasan.

— O să întrebe unde am plecat. Și tu o să le spui că nu ți-am zis. Că nu știi. Înțelegi?

Nori simți cum gura începe să i se usuce. Inima îi fremătă în piept, ca o mică pasăre ce încearcă să scape dintr-o colivie.

— Okaasan, unde te duci? Nu vii cu mine?

Mama ei nu răspunse. Se ridică în picioare, vârând mâna în buzunar și scoțând un plic gros de culoare galbenă.

— Ia-l, o îndemnă ea, apăsându-l în palma transpirată a lui Nori. Să-l dai când o să pună întrebări.

Vocea lui Nori se ascuți, cuprinsă de panică.

— Okaasan, unde te duci?

Mama ei se uită în altă parte.

— Nori, sst. Nu plânge. Încetează în clipa asta!

Fetița simți cum lacrimile care începuseră să i se adune sub pleoape se retrag în orbite cu o viteză înfrico­șătoare. Părea că și ele erau silite să se supună.

— Noriko, vorbi mai departe mama ei, pe un ton ce se îmblânzea, devenind aproape o șoaptă. Ești o fată cuminte. Fă ce ți se spune și totul va fi bine. Acum nu plânge. N-ai de ce să plângi.

— Da, Okaasan.

Mama ei ezită, căutându-și cuvintele preț de câteva clipe lungi. În cele din urmă, hotărî că nu există niciunul și se mulțumi să o bată ușurel pe fiica ei de două ori pe creștetul capului.

— O să stau aici până pleci. Hai, du-te. Ia-ți lucrurile.

Noriko își luă bagajul și porni încet spre poartă. Se înălța impunătoare deasupra ei. Pașii fetiței se făceau tot mai mici pe măsură ce se apropia.

Din când în când, se uita peste umăr ca să se încre­dințeze că mama ei încă o urmărește. N-o scăpase din ochi. Noriko înghiți în sec.

Când ajunse în sfârșit la poartă, se opri, ezitând. Era deschisă, însă Noriko bănuia că nu ar trebui să intre. Așteptă ca mama să-i spună ce să facă, dar femeia rămase pe trotuar, privind în tăcere.

Pas cu pas, Nori porni pe alee. Când ajunse la jumătate, încremeni, incapabilă să continue. Se întoarse cuprinsă de disperare spre mama sa, care era deja înapoi la mașină.

— Okaasan! scânci Nori, iar calmul de dinainte o părăsi într-o singură clipă înfricoșătoare.

Voia să alerge înapoi la mama ei, dar ceva o țintuia în loc. Acel ceva o silea să stea acolo, cu o forță necruțătoare. Nu o lăsă să se miște, nici să respire, nici să țipe când se uită la mama ei, care îi aruncă o ultimă privire, neobișnuit de luminoasă, înainte să urce la loc în mașină și să închidă portiera în urma sa. Nu putu nici măcar să clipească în timp ce urmări mașina gonind pe stradă, dând colțul și dispărând.

Nori nu era sigură cât timp stătuse acolo, țintuită locului. Soarele era sus pe cer când în sfârșit începu din nou să meargă încet pe alee, prin curte. Încă în transă, ridică mâna ei mică să bată ușor în porțile care ascundeau casa, lăsându-i la vedere numai etajele superioare și acoperișul amenințător. Nu răspunse nimeni. Împinse porțile, o parte din ea sperând să nu se deschidă. Nu se deschiseră și erau mult prea grele pentru a mai face o încercare.

Se așeză jos. Și așteptă. Ce anume, n-ar fi putut să spună limpede.

Câteva momente mai târziu, porțile se deschiseră, mișcate de o forță nevăzută. Doi bărbați masivi, îmbrăcați în costume, apărură de după ele, privind-o de sus cu dispreț.

— Pleacă, fetițo, zise primul. Nu primim cerșetori.

— Nu sunt cerșetoare, protestă Nori, ridicându-se în picioare. Sunt Noriko.

Amândoi o priviră cu ochi goi. Cu o mână tremurătoare, Nori întinse plicul pe care i-l dăduse mama ei.

— Kamiza Noriko desu.

Cei doi schimbară o privire din care nu puteai ghici nimic. Apoi, fără un cuvânt, dispărură înapoi pe poartă.

Nori așteptă. Capul i se învârtea, dar se forță să rămână în picioare.

După încă o clipă lungă, primul dintre bărbați se întoarse.

Își încovoie degetul spre ea.

— Vino.

Îi luă bagajul și porni înainte, lăsând-o să se grăbească în urma lui. Casa era frumoasă, mai degrabă un palat decât o casă, dar atenția lui Nori se concentră iute asupra siluetei ce stătea în fața ei.

O femeie în vârstă, cu ochii mamei sale și șuvițe argintii în părul coafat îngrijit, o privea uimită.

Fiindcă nu știa ce altceva să facă, Nori făcu așa cum i se spusese.

— Konbanwa, Obaasama. Mă numesc Nori.

Partea I

Capitolul 1

Cântecul apei

Kyoto, Japonia

Vara anului 1950

Durerea venea repede. Sosea surprinzător, cu surle și trâmbițe. Nimic nu o putea opri odată ce își începuse marșul neîndurător.

Venea repede. Să plece dura mai mult.

Nori aproape aștepta sosirea durerii, știind că era cea mai bună parte din ceea ce avea să urmeze. Mai întâi erau niște furnicături, ca o mică pană ce bătea step pe pielea ei. Apoi venea arsura lentă. Unul câte unul, fiecare nerv din corpul ei începea să urle până ce ajungeau să chirăie la unison, formând un cor de proteste. Apoi curgeau lacrimile. Nori învățase în anii din urmă să nu lupte împotriva lor, fiindcă nu făcea decât să înrăutățească lucrurile.

Chinul o silea să gâfâie după aer, aspirându-l pe nas în jeturi dureroase și simțind cum cușca pieptului i se strânge. Îi curgeau mucii și se contopeau cu lacrimile ei, formând un amestec grețos care i se scurgea prea adesea în gura deschisă.

Era mai bine să accepte lacrimile, cât de demn putea. Îi curgeau în tăcere pe obraji, statornice și răcoroase ca un pârâu susurând.

Măcar era un strop de respect de sine în gestul acela.

— Am terminat pe ziua de azi, Ojosama.

Nori își forță ochii, care o usturau, să se concentreze asupra celei care vorbi: o servitoare de treizeci și ceva de ani, cu o față veselă și rotundă și un zâmbet cald.

— Mulțumesc, Akiko-san.

Servitoarea o ajută cu blândețe pe Nori să iasă din cada de porțelan, oferindu-i un braț pe care fetița de zece ani să se sprijine în timp ce se ridica.

Curentul brusc de aer pe corpul ei gol o făcu să scoată un mic țipăt, iar genunchii îi cedară. Akiko o împiedică să cadă și, cu o forță surprinzătoare pentru cât de minionă era, o ridică cu totul pe Nori din cadă și o așeză pe un scaun care o aștepta.

Nori începu să se legene înainte și înapoi, dorindu-și ca mișcarea constantă să-i potolească tremurul corpului. După câteva clipe, durerea scăzu suficient cât să reușească să deschidă ochii. Privi cum Akiko aruncă amestecul de apă caldă, înălbitor și fărâme murdare de piele de culoarea migdalei — pielea ei — la scurgere.

— Funcționează, ce crezi? întrebă ea, simțind cum nerăbdarea i se strecoară în glas. Akiko-san, crezi că funcționează?

Akiko se întoarse să se uite la copila care îi fusese lăsată în grijă. Nori nu putea citi expresia de pe chipul ei. Dar apoi Akiko îi oferi un mic zâmbet, iar Nori fu cuprinsă de ușurare.

— Da, domnișoară, așa cred. Bunica dumitale va fi mul­țumită.

— Crezi că am să primesc o rochie nouă?

— Poate. Dacă îmi dă bani pentru material, am să-ți fac o yukata¹ de vară. Cea veche abia te mai încape.

— Mi-ar plăcea albastru. E o culoare nobilă, nu-i așa, Akiko-san?

Akiko plecă ochii și începu să o îmbrace pe Nori într-un furou curat de bumbac.

— Albastrul ți-ar veni foarte bine, domnișoară.

— E culoarea preferată a lui Obaasama.

— Da. Acum, haide. Îți aduc masa peste o oră.

Nori își forță membrele să se miște, ignorând durerea surdă din ele. Funcționau, știa că funcționează băile zilnice. Bunica ei trimisese până la Tokyo după cel mai bun săpun de baie magic care se găsea pe piață. Nori suporta durerea de bunăvoie, fiindcă știa că, în timp, rezultatele vor merita orice suferință. Ar fi stat în cadă toată ziua dacă Akiko ar fi lăsat-o, dar pielea ei era predispusă la arsuri și i se permitea să stea numai câte douăzeci de minute odată. Pe piciorul stâng avea o arsură de un mov marmorat pe care trebuia s-o ascundă sub fuste foarte lungi, dar nu o deranja atât de mult, fiindcă pielea din jurul arsurii arăta frumos — era deschisă la culoare și luminoasă.

Voia ca toată pielea să-i arate așa.

Merse tiptil prin hol, atentă să nu facă niciun zgomot fiindcă era după-amiază, iar bunica ei obișnuia să doarmă după-amiaza. Mai ales iarna, când era prea frig ca să meargă în vizite și soarele apunea devreme.

Se grăbi spre scările ce duceau în mansardă, evitând să dea ochii cu servitorii, care păreau să se holbeze la ea ori de câte ori le ieșea în cale. Chiar și după doi ani de trăit în casa asta, încă erau vizibil stânjeniți în pre­zența ei.

Akiko o liniștise, spunându-i să nu se îngrijoreze că nu le plăcea de ea; pur și simplu nu erau obișnuiți să aibă copii în preajmă.

În orice caz, Nori era ușurată că trăia în mansardă, departe de tot și de ceilalți. Când ajunsese aici, bunica ei ordonase să se curețe mansarda și să fie transformată într-un spațiu de locuit.

Mansarda era foarte încăpătoare și era plină de lucruri, mai multe lucruri decât avusese Nori vreodată. Erau acolo un pat, o masă și trei scaune, un raft pentru cărți, un coș plin cu materiale de tricotat și cusut, un mic altar pentru rugăciuni, o sobă pentru lunile de iarnă și un șifonier în care să-și țină hainele. Se mai găsea o măsuță de toaletă cu un taburet care, potrivit spuselor lui Akiko, îi aparținuse odinioară mamei sale. Încă mai avea geamantanul mic de culoare maronie, cu batista de mătase violet legată de mâner, precum și geanta albastru-deschis cu mica ei cataramă argintie. Le păstra într-un colț îndepărtat al încăperii, astfel încât să știe întotdeauna unde să le găsească numaidecât.

Însă preferata ei, de departe, era fereastra în formă de semilună de deasupra patului, care dădea spre curtea din spatele casei. Când stătea în picioare în pat (ceea ce nu avea voie să facă, dar făcea oricum), vedea curtea împrejmuită de garduri, cu iarba verde și piersicii bătrâni, crescuți peste măsură. Vedea heleșteul amenajat, cu peștii koi² care înotau în el și pleoscăiau în apă. Vedea conturul vag al acoperișurilor vecine. Lui Nori i se părea că vede de la fereastra ei lumea întreagă.

De câte ori își petrecuse toată noaptea cu capul lipit de geamul rece și umed? Cu siguranță foarte des și se considera din cale-afară de norocoasă că nu fusese prinsă niciodată. Fără îndoială, ar fi luat bătaie pentru așa ceva.

Nu avusese voie să iasă din casă încă din ziua în care sosise. Și nu era chiar un sacrificiu îngrozitor, fiindcă rareori i se îngăduise să părăsească apartamentul pe care-l împărțea cu mama ei.

Totuși traiul în această casă avea reguli, multe reguli.

Regula de bază era simplă: stai ascunsă până ești che­mată. Rămâi în mansardă. Nu scoate niciun sunet. Mâncarea i se aducea la intervale stabilite, de trei ori pe zi; Akiko o conducea jos, la baie. Atunci când cobora în miezul zilei, era timpul pentru ritualul îmbăierii.

De trei ori pe săptămână, un bătrân cocoșat și cu vederea din ce în ce mai slabă venea la ea în mansardă și o învăța cititul, scrisul, numerele și istoria. Învățatul nu-l resimțea ca pe o regulă; lui Nori îi plăceau lecțiile. De fapt, era chiar destul de înzestrată. Îl ruga mereu pe Saotome-sensei să-i aducă alte cărți. Săptămâna trecută, îi adusese o carte în limba engleză, intitulată Oliver Twist. Nu putea citi nici măcar un cuvânt din ea, dar hotărâse să învețe. Era o carte foarte frumoasă, legată în piele, cu coperți care luceau.

Așadar, acestea erau regulile. Nu erau prea multe cerințe. Nu le înțelegea, dar nici nu încerca.

Nu gândi.

Nori urcă în patul mic cu baldachin și își lipi fața de perna răcoroasă. Îi distrăgea atenția de la furnicăturile persistente de pe piele. Dorința instinctivă de a fugi de durere o făcu repede să alunece într-un somn letargic.

Avu același vis ca întotdeauna.

Fugea după mașina albastră care se îndepărta, strigând-o pe mama ei, dar nu reușea niciodată să o prindă.

*

De când se știa, membrele sale fuseseră înclinate spre neascultare. Începeau să tremure, la întâmplare și incontrolabil, la cel mai mic semn de supărare. Trebuia să-și strângă brațele în jurul corpului și să le încordeze cât de tare putea pentru ca tremuratul să se potolească.

Așadar, când Akiko o informă că bunica avea să-i facă o vizită astăzi, Nori simți cum trupul ei își pierde puterile. Se lăsă pe spate pe unul dintre scaunele mici din lemn, fiindcă nu mai avea încredere că picioarele o vor susține.

— Vine Obaasama?

— Da, domnișoară.

Bunica ei venea în mod normal o dată pe lună, uneori de două ori, pentru a inspecta condițiile de trai ale lui Nori și pentru a vedea cât progresase fata.

Părea că indiferent ce ar fi făcut, bunica ei nu era nicio­dată mulțumită. Bătrâna avea standarde ireproșabile și ochii ei cenușii, cu o privire pătrunzătoare, nu șovăiau nicio clipă. Acest lucru o umplea pe Nori de exaltare și groază deopotrivă.

Să-i facă pe plac bunicii sale era o faptă măreață pe care tânjea s-o ducă la împlinire. Socotea că era cel mai nobil dintre scopuri.

Nori dădu roată cu privirea prin încăpere, dintr-odată dureros de conștientă de toată dezordinea din jur. De undeva ieșea un colț de așternut de un galben-pal. Pe lampa cu kerosen de pe noptieră era un fir de praf. Lemnele care ardeau în sobă pocneau și trosneau, un sunet pe care unii oameni l-ar găsi cu siguranță supărător.

Fără o vorbă, servitoarea începu să umble prin cameră, făcând ordine și așezând lucrurile la locurile lor. Și Akiko era obișnuită cu cerințele pe care le avea stăpâna casei. Lucra aici de când era ea însăși doar o copilă.

Desigur, asta însemna că Akiko o cunoscuse pe mama lui Nori. Între ele se instala o energie neobișnuită: Nori voia întotdeauna să întrebe și Akiko voia întotdeauna să povestească, dar amândouă erau prea supuse ca să o facă.

— Cu ce să mă îmbrac? întrebă Nori cu o voce răgușită, detestându-și tremurul brusc din glas. Ce părere ai?

Spunând acestea, începu de îndată să-și frământe mintea. Avea o rochie bleumarin cu buline, cu mâneci scurte și guleraș de dantelă. Un chimono verde cu o centură de un roz-pal. O yukata de culoare galben-aprins, dar aceea era pentru vară. Și mai avea un chimono violet-închis. Atât.

Începu să-și muște ușor interiorul obrazului stâng.

— Cel negru, spuse ea cu hotărâre, răspunzându-și singură la întrebare.

Akiko se duse la șifonier, îl scoase și-l întinse pe pat.

Nori ajunsese la această concluzie destul de lesne. În contrast cu nuanțele închise ale chimonoului, pielea ei avea să pară mai deschisă la culoare. Akiko aduse chimonoul și începu să o îmbrace, în timp ce mintea lui Nori începu să hoinărească.

Își trecu o mână tremurătoare prin păr. Doamne, cât își detesta părul! Era des și nestăpânit, îndărătnic de creț, în ciuda eforturilor sale zilnice de a-l îmblânzi cu o perie. Avea și o nuanță neobișnuită de maroniu-închis pe care Nori o compara cu scoarța unui stejar. Nu-l putea face să cadă drept și liber în jurul umerilor, ca părul mamei și al bunicii ei.

Totuși, dacă insista să-l îndrepte cu pieptenele, se netezea suficient cât să-l poată împleti într-o coadă lungă pe care și-o lega frumos la ceafă. Îi cădea aproape până la talie, iar la capăt prindea o panglică viu colorată. Dacă îl aranja astfel, arăta aproape normal.

Astăzi purta panglica roșie, una dintre cele douăsprezece. Era preferata ei, deoarece credea că îi scoate în evidență luminozitatea privirii de culoarea șampaniei. Singurul lucru care îi plăcea la chipul ei erau ochii — chiar și bunica sa remarcase odată, în treacăt, că sunt „destul de interesanți".

Erau ușor migdalați, așa cum trebuiau să fie. Măcar în privința asta nu ieșea atât de mult în evidență.

După ce Nori fu îmbrăcată, Akiko plecă.

Nori se duse în mijlocul încăperii și rămase în picioare, cu spatele drept, așteptând. Își impuse să nu se foiască. Își împreună mâinile la piept, cuminte, privindu-și pielea cu un ușor dispreț. Arăta mai bine. Doi ani de băi și începea să vadă o schimbare. Socotea că peste încă doi ani urma să aibă pielea îndeajuns de deschisă la culoare cât să poată părăsi mansarda.

Spre deosebire de bunica ei, care o vizita ocazional, bunicul se străduia din răsputeri să o evite cu totul, și în plus, în calitate de consilier al împăratului, se afla oricum la Tokyo cea mai mare parte din timp. În momentele foarte rare când li se încrucișau drumurile, o privea cu asprime. Întotdeauna o făcea să se simtă înfrigurată. Uneori o întreba pe Akiko despre el. Chipul acesteia se golea de expresie și femeia spunea pur și simplu: „Este un om foarte important, un om foarte puternic". Iar apoi schimba repede subiectul.

Deși era curioasă, Nori nu era atât de necugetată cât să abordeze subiectul cu bunica ei. Își amintea limpede sfatul mamei sale și, cu toate că încă nu-l înțelegea prea bine, se dovedise a fi destul de folositor. Desigur, n-o ajutase să afle unde era mama ei sau când avea să se întoarcă. Nori încerca să nu se gândească la aceste lucruri.

Sunetul unor pași îi dădu de veste că venea bunica ei. În loc să ridice capul, își coborî privirea în pământ și făcu o plecăciune adâncă.

Femeia din fața ei tăcu o clipă. Apoi oftă:

— Noriko.

Era semnul că i se acorda permisiunea să se ridice. Nori se îndreptă încet, având grijă să țină privirea plecată respectuos.

Bătrâna se apropie cu pași repezi de locul unde stătea Nori și, cu o mișcare abilă, întinse mâna și-i ridică bărbia cu un deget lung și subțire.

Nori se uită la chipul bunicii sale. Urmele frumuseții încă erau prezente, în ciuda semnelor lăsate de trecerea timpului. Riduri fine îi împodobeau pielea netedă, de o nuanță atât de vagă de galben încât era aproape albă, precum coaja de ou. Trăsăturile bunicii sale erau cele ale unei frumuseți clasice: gât lung, mâini mici și degete ce se îngustau către vârfuri. Păr închis la culoare, brăzdat cu tot mai mult alb cu fiecare an ce trecea, căzându-i lucios și perfect drept până cu mult sub talie. Un nas delicat și ochi pătrunzători, cu o formă frumoasă, având nuanța izbitoare de gri-negru a familiei Kamiza care-i amintea lui Nori, cu un fior dureros, de mama ei.

Și desigur mai erau eleganța și grația de lebădă care pe ea păreau s-o ocolească într-un mod atât de frustrant, dar pe care le avuseseră ambele generații de dinaintea ei. Era fermecător și înnebunitor să privești așa ceva.

— Konnichiwa, Obaasama, spuse Nori, încercând să nu se lase strivită de privirea intensă a bunicii sale. Dumnezeu să vă dea bunăstare și bucurie.

Yuko încuviință din cap, de parcă ar fi bifat o listă mentală. Se dădu ușor în spate, iar Nori scoase un oftat de ușurare abia perceptibil. Bătrâna aruncă o privire rapidă prin mansardă și apoi mai încuviință o dată.

Nori trase unul dintre scaunele de la masă, drept invi­tație, dar bunica ei nu dădu de înțeles că ar vrea să se așeze.

— Mi se pare că ai crescut destul de mult.

Nori simți că-i sare inima din loc. Era o observație pentru care nu era pregătită.

— Puțin, Obaasama.

— Câți ani ai acum?

Nori își mușcă buza, încercând să-și facă emoțiile să se retragă înapoi în caverna lor, undeva în adâncul sto­ma­cului.

— Zece, bunico.

— Zece. Ai sângerat deja?

Nori simți cum o cuprinde panica. Să sângereze? Trebuia să sângereze?

— Îmi… îmi pare rău. Nu înțeleg.

În loc să reacționeze cu dispreț sau furie, cum s-ar fi așteptat Nori, bunica ei nu făcu decât să dea din nou apro­ba­tor din cap. Toate acestea erau răspunsurile pe care le aștepta.

— Cum merg studiile?

La întrebarea aceasta, Nori se lumină instantaneu. Pentru o clipă, uită de sine.

— Oh, sunt minunate. Saotome-sensei este un profesor foarte bun. Și spune că voi avea mai multe cărți după ce voi învăța să citesc mai bine. Deja am două cărți noi și sunt în engleză. Spune că am o aplecare naturală pentru…

Yuko aruncă o privire rece în direcția lui Nori, care îi făcu genunchii să se înmoaie. Se opri pe loc din vorbit, simțind gustul fierii când închise gura.

E bine ca o femeie să învețe tăcerea.

Nori lăsă capul în jos. Privi podeaua decolorată de sub tălpile ei, dorindu-și să devină una cu ea. Cuprinsă de groază, simți cum lacrimile i se adună în spatele pleoapelor. Clipi des și repede ca să le împingă la loc.

După ceea ce-i păru o veșnicie, bunica ei vorbi.

— Cât cântărești?

Nori știa răspunsul la această întrebare din prima, slavă Domnului. Era cântărită în fiecare zi înainte de baie.

— Optsprezece kilograme, bunico.

Bunica ei dădu din nou din cap.

— Părul îți crește frumos. Și tenul ți s-a îmbunătățit ușor. Am trimis după un produs nou. Trebuie să ajungă curând.

— Vă mulțumesc, bunico.

— Ai putea fi drăguță într-o bună zi, Noriko. Destul de drăguță.

— Mulțumesc.

Odată, această afirmație ar fi umplut-o pe Nori de bucu­rie, i-ar fi dat speranță, i-ar fi oferit promisiunea unui viitor în afara acestei mansarde. Viitorul era ceva ce-i stârnea o neliniște constantă. Nu știa nimic despre el și nu-și făcea planuri în privința lui. Iar într-o bună zi avea să fie acolo, privind-o drept în ochi, iar ea nu va avea nimic să-i spună. Așa că atunci când bunica ei vorbea astfel, trebuia să fie un motiv de fericire.

Însă deși vorbele acelea îi dădeau un sentiment de încredere în viitor, acum știa ce urma după această promisiune a zilei de mâine.

Fără să spună nimic, bunica ei scoase o lingură de lemn din pliul mânecii. În ciuda familiarității acestei rutine, Nori simți cum începe să tremure aproape convulsiv. Încă o dată, eșuase. Era cu un pas mai departe de a părăsi mansarda și de a intra în lumea civilizată. Încă nu era pregătită. Poate nu avea să fie pregătită niciodată.

Yuko își linse buzele subțiri.

— O fată trebuie să fie disciplinată. Tu înveți, e adevărat. Primesc vești despre tine de la Akiko-san și de la profesorul tău. Dar încă ești prea impertinentă. Prea îndrăzneață în felul cum te comporți. Ca târfa de maică-ta.

Nori își încleștă mâinile pe scaunul de care încă se ținea. Fără să i se ceară, se aplecă.

Bunica ei continuă:

— Ești bună la învățătură, dar asta nu e atât de important. Îți lipsesc ținuta și grația. Aud cum se zguduie casa când pășești, ca un zou.³ Noi avem sânge albastru. Nu călcăm precum țăranii de pe plantațiile de orez.

Fără să ridice privirea, Nori simți cum bunica ei se apropie de locul unde stătea aplecată peste scaun.

— Disciplina este esențială. Trebuie să înveți acest lucru.

Simți o mână ridicându-i dosul chimonoului și al cămășii de corp, astfel încât rămase doar într-o pereche de chiloți subțiri din bumbac. Închise ochii.

Vocea bunicii sale deveni foarte joasă.

— Ești o făptură blestemată, nenorocită.

Prima lovitură cu lingura ateriză cu o repeziciune șocantă. Sunetul, intens și ascuțit, era cel care o speria mai tare decât durerea. Dinții lui Nori i se înfipseră în buza de jos și fata simți cum îi crapă pielea.

A doua și a treia lovitură fură mai puternice decât prima. Pe trupul subțirel al lui Nori nu era nici pic de grăsime care să atenueze forța impactului. Ca întotdeauna, începu să numere loviturile. Patru. Cinci. Șase.

Simți o durere profundă care-i porni din spinare, zvâcnind într-un ritm pe care jura că-l poate auzi. Omo­plații începură să-i tremure din pricina efortului de a se ține dreaptă. Șapte. Opt. Nouă.

De-acum era zadarnic să se împotrivească lacrimilor. Le lăsă să curgă cu toată mândria pe care izbuti să și-o adune. Însă nici nu-i trecea prin cap să se smiorcăie. Chiar dacă trebuia să-și facă gaură în buză, refuza să scoată un singur sunet măcar. Zece. Unsprezece. Doisprezece.

Peste vâjâitul din urechi, Nori o auzi pe bunica ei înce­pând să gâfâie din pricina unui asemenea efort fizic. Trei­sprezece. Paisprezece.

Era suficient, se pare. Preț de o clipă, amândouă răma­seră în pozițiile în care erau. Nici una nu se mișcă. Sin­gu­rul zgomot care se auzea era răsuflarea lentă și chinuită a bunicii sale.

Nori nu avea nevoie să se întoarcă pentru a ști ce urma. Nu era sigură dacă era martoră la evenimente pe măsură ce se desfășurau sau dacă nu cumva le vedea pur și simplu cu ochii minții. Bunica ei coborî încet bra­țul, având grijă să-i tragă hainele la loc. Apoi urma o privire: aspră, ușor împăciuitoare. Poate și cu un strop de compătimire. Dar după aceea privirea se prefăcea în indiferență politicoasă. Gândurile lui Yuko trecuseră deja mai departe. Abia când auzi scârțâitul treptelor pe care cobora bunica ei, Nori își îngădui să se ridice în picioare.

Iar acum începea actul al treilea al piesei.

Resimți violent junghiul din coaste când își schimbă poziția și tresări de parcă o înțepase ceva. Inspiră. Expiră.

Ridică o mână, o duse la față și se șterse dintr-o parte în alta fără să se jeneze. Peste vreo oră, Akiko avea să urce cu un prosop cald pentru șezutul ei. Până atunci, era mai bine să evite să se așeze. Umflăturile de pe fese și partea de sus a coapselor aveau să dispară în câteva zile. Acum că era singură, durerea din extremități își făcu pe deplin simțită prezența. De parcă ar fi fost jignit că fusese lăsat la o parte, stomacul începu să i se contracte. Însă Nori ținu bărbia sus și nu scoase niciun