Eu, acuzatul

De Calin Pintea

Înainte de a aşterne pe hârtie întâmplările prin care am trecut, m-am întrebat dacă e un lucru bun ceea ce mi-am propus să fac. Oare mă vor înţelege sau mă vor judeca greșit cei care vor citi aceste rânduri? De aceea, aș dori să-l avertizez pe eventualul cititor că această mărturisire, își propune să fie o punte de legătură între oamenii care au trecut prin suferințe, asemenea mie, și cei care vor suferi la un moment dat în viață, pentru a le oferi un strop de speranță și de alinare în drumul lor. Simt nevoia să vă mai spun că nu mi-am propus de la început să ating neapărat un scop prin această scriere. Dar, dacă ar fi să inventez unul acum, ar suna astfel: toți oamenii trebuie să ajungă la con-știința că nimic nu este întâmplător în această lume, dar că tot ceea ce se petrece cu noi este urmarea propriilor noastre actiuni pentru că, Dumnezeu nu lucrează împotriva voinței noastre. Au trecut mai mulți ani de la momentul dramatic în care mi-a fost frânt viitorul! Din clipa aceea fatidică pot spune că am experimentat iadul și raiul, moartea și viața, agonia și extazul, blestemul și binecuvântarea. De multe ori mi s-a recomandat să scriu o carte despre pătimirile mele; zile la rând am fost chiar presat să nu las o astfel de întâmplare neobișnuita să cadă în uitare odată cu trecerea timpului. Cunoștințe, preoți, medici și prieteni  m-au îndemnat să scriu despre ceea ce, în opinia lor, era povestea unei minuni contemporane. Multă vreme nu le-am dat ascultare, pentru că am considerat aproape un sacrilegiu dezvăluirea unor lucruri care trebuiau să rămână între mine și Dumnezeu.

Fac precizarea că titlul nu este fantezist, și că materialul pe care l-am scriu corespunde și cu una și cu cealaltă. Veți, vedea, și nu-i greu să vă convingeți, se putea scrie și invers. Oricum, această carte pe care intenționez la modul serios să o dedic acelora care m-au calomniat atât în public cât și privat, nu va avea o carieră prodigioasă, cel puțin așa mi s-a arătat în zațurile de la cafelele consumate în perioada de avânt scriitoricesc, și asta pentru că nu contest faptul că vor fi și unii care, din eleganță, și poate chiar și din respect pentru vârsta mea, o vor recepta pozitiv. Dar nu vor fi puțini aceia care o vor privi cu condescendență, care chiar vor fi contrariați, frustrați, lezați, enervați de-a binelea, și care, nu-i exclus, atunci când drumurile noastre (despre interese, nu se pune problema) se vor intersecta, să se prefacă cum că (mama mia, ce probă de cacofonie am evitat) i-ar fi intrat vreun gunoi în ochi. Pentru aceștia fac următoarea precizare:

Gluma, umorul, ironia sunt cele mai serioase lucruri în viață. Pentru ca acestea să se nască trebuie un efort intelectual considerabil; celelalte, drama, tragedia, situațiile grave, sau starea economică precară a unora, vin de la sine, aici fiind nevoie de un pix bun și o minte laborioasă.

Bătrânul Shakespeare a fost totdeauna de părere că "soarta unei glume nu depinde de gura care o spune, ci de urechea care o ascultă".

Așadar, în cazul acesta sper să reușesc să îmi pun în cap pe toată lumea (începând cu consoarta), să fiu arătat cu degetul (de preferință cel mijlociu), să nu mi se răspundă la salut, eventual să-mi pierd și ultimul prieten.  Așadar, pentru a evita o mică parte din neplăcerile pe care, conștient sau nu, mi le-am asumat, am amanetat obrazul la o fabrică de încălțăminte.

Călin Pintea

• Limbă: Română
• Editor: Calin Pintea
• Data lansării: 8 ian. 2024
• ISBN: 9798224949380

Previzualizare carte

Cartea Românească în America

2024

While every precaution has been taken in the preparation of this book, the publisher assumes no responsibility for errors or omissions, or for damages resulting from the use of the information contained herein.

EU, ACUZATUL

First edition. January,2024

Copyright © 2024 Călin Pintea.

Written by Călin Pintea.

The scanning, uploading, and distribution of this book without permission is a theft of the author’s intellectual property. If you would like permission to use the material from the book (other than for review purposes), please contact. Thank you for your support of the author’s rights.

Nu am vocație mărturisită pentru a spune

dacă o carte este valoroasă sau nu,

presimt că nu m-ar ține puterile, nici măcar la nivelul mediu al altora,

dar in fața volumului:

„EU, ACUZATUL"

am să mă hazardez cu prudență.

Nu orice experiență trebuie dobândită cu prețul greșelilor cuiva.

Viața se învață din cărți și obiecte de artă poate mai mult

decât din viața însăși...

Folosește

această șansă, acceptă această carte.

Ea vă va explica multe.

Această carte este complimentul meu pentru inteligența ta.

Autorul,

PARTEA I

MINCIUNĂ și TRĂDARE

PROLOG

În toamna anului ’74 m-am hotărât să-mi fac intrarea în această lume în care nu am ezitat să mă arunc cu capul înainte și să gust din plăcerile vieții. Și oricât de mult aș fi vrut să experimentez doar bucuriile vieții mi-am dat seama că și din cele mai puțin plăcute am învățat. Viața mea a fost cu bune și cu rele, privit din exterior un ins fără nicio grijă aparentă. Pe cele bune le păstrez în suflet, pe cele rele încerc să le rezolv cât pot de bine. Cum? Înțelegând că nu pot să-mi schimb amintirile dar pot să le dau alt înțeles care să mă ajute să mă împac cu Trecutul, să trăiesc Prezentul și să privesc cu încredere Viitorul.

Nu m-am mulțumit cu sintagma „Așa a vrut Dumnezeu". Peste ani am pornit spre drumul cunoașterii. Am urmat cursurile facultății de Teologie și am fost hirotonit, întâi  diacon apoi  preot. Ca preot tânăr știam cum funcționează psihicul uman dar nu știam multe despre suflet. În opinia mea știam că medicina tradițională se ocupă exclusiv de corpul fizic, psihologii vindecau psihicul iar preoții sufletul. Cât timp am slujit la altarul credinței duminică sau la diferite sărbători continuam să găsesc răspunsuri la întrebările mele, de multe ori puerile: De ce se întâmplă anumite lucruri în viață? De ce venim? Care este scopul acestui pelerinaj pe Pământ?

Credeți că preoții sunt feriți de provocări? Bineînțeles că nu! Ce am făcut atunci? În momentele de cumpănă? Mi-am evaluat viața: social, profesional și relațional.

Departe de a fi ce îmi doream, eram într-o relație toxică. Renunțasem cu totul la mine, la ceea ce îmi plăcea, crezând în felul acesta că îmi salvez căsnicia, relația cu soția. Nimic mai adevărat. Renunțând la toate lucrurile care îmi plăceau și de unde eu îmi încărcam bateriile, într-o bună zi m-am trezit epuizat, stors de energie, fără vlagă și fără nicio putere. Mi-am dat seama că așa nu se mai poate. Mi-am dat seama că sufeream atât eu cât și fetița. Într-o bună zi, Alesia m-a întrebat: tati de ce ești așa de trist? Asta în condiția în care mă străduiam să îi arat o altă față, ceea de bucurie și mulțumire. Numai că fetița mea  era un bun cititor de suflet, mai bun ca cel al adulților pentru că nu și-a acoperit încă la 16 ani sufletul cu multe starturi de praf. A fost dușul rece de trezire: eu pe cine păcălesc, pe ea sau pe mine. Se pare că pe ea nu, atunci pe mine, dar de ce aș mai face-o? Ce beneficiu mi-ar aduce această relație toxică? Nici una: tristețe, dezamăgire, neîmplinire, uneori furie întoarsă exact împotriva persoanelor care nu meritau acest lucru. În plus acest amalgam de tristețe este trăit și de cei dragi, fie că vorbesc aici de părinți sau de prieteni. Trebuia să fac ceva ...

La acel moment uitasem de mine: cine sunt eu și ce vreau eu de la viața mea. Dar punându-mi aceste întrebări: Cine sunt eu? Ce vreau eu de la viața mea? A fost punctul de pornire spre călătoria către mine și către o viață care, aproape mă împlinește.

M-am trezit într-un vârtej al vieții în care lucrurile au scăpat de sub control iar doctorii au ridicat din umeri. Slăbisem multe kilograme, ajunsesem să pot merge doar ținându-mă cu mâinile de pereți și mă întrebam în continuu : De ce? De ce? Până în seara în care mi-am făcut testamentul în fața lui Dumnezeu spunându-i totodată din tot sufletul că eu vreau să trăiesc pentru că am multe lucruri frumoase de făcut și de experimentat.

Am început să-mi curăț bagajul emoțional, mental și sufletesc. A trebuit să fac o adevărată curățenie în viața mea, am eliminat noroiul și m-am reconstruit. Sigur e nevoie de mult curaj și de o mare sinceritate față de tine ca să pornești în cea mai aventuroasă și mai importantă călătorie, cea către tine însuți. Practic am început prin a-mi reclădi fundația. Am luat experiența neplăcută din viața mea, am scris-o pe hârtie și am început să lucrez cu ea trecând-o prin filtrul gândirii, emoției pentru ca în cele din urmă să o accept, să o integrez și să o transform în ceva util și folositor. Fiecare experiență de viață este o lecție de viață! 

Și după ce am făcut această curățenie, după ce am înțeles că „maeștrii" noștri în viață nu sunt întotdeauna prietenii noștri, am observat că am dat la o parte straturile de praf care se așezaseră de-a lungul vieții pe sufletul meu și că acum mă pot bucura cu ușurință de viață. Uitasem să mă bucur de ploaie, de o rază de soare, de un cer înstelat, de o conservă mâncată în parc dar e minunat când te poți bucura de micile plăceri ale vieții.

Numele meu este Călin. Iar în comunitatea românească din Houston lumea mă cunoștea ca un om liniștit, vesel și cu zâmbetul mereu pe buze. Dar, asta până când întreaga comunitate și nu numai a rămas șocată după ce fiica mea, Alesia a postat în mediul online o scrisoare. Declarația ei a devenit imediat virală,- cu o vizualizare destul de mare în numai patru zile. Acum, eu ca și victimă a atacului îmi revendic identitatea și vă voi spune o poveste despre traumă, transcendență și forța cuvintelor. Lupta cu izolarea și rușinea, după atac și în timpul proceselor intentate, voi dezvălui chipul victimelor nedreptății chiar și în cazurile în care probele judiciare sunt clare și există martori. 

Această carte, cred că va transforma cu totul modul în care vedem agresiunea, punându-ne sub semnul întrebării convingerile despre ce este acceptabil și vorbind răspicat despre realitatea tumultoasă. Sper că împletind durerea, reziliența și umorul, memoriile mele vor deveni una dintre scrierile clasice moderne dintr-o realitate contemporană. Într-o perioadă în care memoriile sunt criticate, fiind neesențiale și excesiv de introspective, vă reamintesc că poveștile noastre merită spuse, că numele și viețile legate de aceste nume contează.

Când am decis să scriu, în urmă cu ceva timp, mi-am asumat că ar fi cu putință ca cititorii mei să își formeze fel și fel de păreri despre mine, să mă placă sau nu, să mă aprobe sau nu, să mă înțeleagă sau nu, să mă iubească sau nu... Mi-am asumat tot ce-ar fi putut deriva din curajul meu de a-mi expune în văzul lumii atât trăirile cât și sentimentele, gândurile cele mai intime sau felul în care văd eu întâmplările vieții.

Trebuie să recunosc însă, că la ceva nu m-am așteptat și nici măcar nu m-am gândit vreo clipă: la ură. Fiindcă nu am crezut că ar fi cu putință ca unii dintre semenii mei să mă urască și ba mai mult să mă trădeze. Sau doar pentru că nu e pe gustul lor ce și cum scriu, stilul meu de a-mi așterne pe hârtie reflexiile, felul în care-mi exprim experiențele, procesele sufletești. Numai că de atunci și până acum m-am obișnuit cu toate, inclusiv cu cele rele de mai sus. Am înțeles la timp că de nenumărate ori  asta ca să nu fiu negativist și să spun că de fiecare dată, succesul vine la pachet cu ura celor care nu au reușit aceleași performanțe, dar și a celor incapabili să se bucure de reușitele cuiva. Tot de atunci mi se reproșează adesea că nu vorbesc mai mult despre mine și nu știu, oare ce ar trebui să devoalez mai mult?

Cred că tot ceea ce ar trebui să știe oamenii despre mine se află deja în scrierile mele. Fiindcă în rândurile mele dar și printre ele, vor găsi adesea multe dintre obiceiurile și pasiunile mele, locurile și lucrurile care îmi plac sau nu. Datorită textelor mele, oricare cititor poate să-mi cunoască sufletul, caracterul, stările sufletești dar și o mică parte din viață. Și cam atât, dar cred că este suficient. În plus, nu am nimic atât de special încât să consider că merit interesul și atenția lumii.

Sunt un om simplu, firesc, deloc ieșit din comun. Sunt o ființă cu bun simț, educat în spiritul unor valori care m-au ajutat să mă alcătuiesc și să mă definesc din punct de vedere sufletesc și uman şi nimic nu mă poate schimba din cel care sunt, nici popularitatea şi nici succesul. Nu mă voi considera niciodată mai presus de alt om doar pentru că am nişte reușite pe care alţii nu le au, pentru că sunt conștient că fiecare om excelează în ceva, că fiecare are ceva valoros, doar că nu toți știu asta și nu toți au posibilitatea să descopere și să dovedească ce potențial au. Şi mai știu, și asta e foarte important, că întotdeauna va exista cineva mult mai bun decât mine.  Sunt un om căruia nu-i va fi rușine să îşi recunoască defectele şi nici slăbiciunile, chiar dacă, uneori, din scrierile mele, pare că aș avea o moralitate fără cusur. Nu, dragii mei, nu sunt un sfânt, oare de ce s-au grăbit unii oameni să mă pună la zid, spunând că vreau să par altceva decât ceea ce sunt? Am greşit şi eu, am rănit și am dezamăgit, uneori cu voie, alteori fără, am avut momente de rătăcire și clipe în care am fost descumpănit, dar am un suflet sincer, un comportament decent, iubesc oamenii şi nu am niciun scop ascuns în relațiile cu ei.

Nu m-am comparat niciodată cu nimeni, nu am concurat cu alții, nu trăiesc să dovedesc cuiva că pot mai mult, că am mai mult, că știu mai mult. Eu trăiesc pentru a fi cineva în sufletul meu, nu în ochii lumii. Sufletul meu nu se hrănește cu laude şi cu ovații iar atunci când le primesc, o fac cu modestie, cu recunoștință și smerenie. Sufletul meu se hrănește cu iubirea oamenilor dragi, cu fericirea lor, cu împlinirile lor și cu viața mea frumoasă și senină alături de ei.

Și dacă tot vreți să știți, aflați că uneori pare că aș pluti, deși mă târăsc. Am și eu durerile mele, dorurile mele, grijile și temerile mele, fiindcă nimeni nu este scutit de necazuri și de neplăceri. Dar am știut mereu că importantă este atitudinea față de tot ceea ce ți sa dăruit și învățătura pe care o poți trage din toate. Nici de complexe nu am fost scutit dar, în timp, am învățat să mă plac și să mă bucur de mine așa cum sunt, conștient în același timp și că sunt mai mult decât un ambalaj, iar că tot ceea ce am cu adevărat frumos și valoros se află în sufletul meu, bogății din care pot dărui și altora. Pentru că am descoperit la vreme că frumusețea unui om nu are nicio valoare dacă nu-i ajută și pe alții să fie frumoși iar avuțiile unui om tot nicio valoare nu au dacă ele nu ajută și alți oameni, dacă nu sunt împărțite cu ceilalți. Pentru cei care cred că m-am născut într-o zodie norocoasă aș vrea să le spun că și eu, ca noi toți, am avut şi greutăți în viață, căci unde sunt supraoamenii care nu s-au confruntat cu ele? La un moment dat am pierdut tot și m-am reclădit de la zero, a fost un timp în care am dormit în mașină, m-am hrănit doar cu pâine goală și apă, dar și cu speranțe și curaj. Pentru că am preferat să nu depind de nimeni, nu am vrut ca necazurile mele să devină povara altora sau să-i întristeze pe cei dragi, dar mi-a fost de folos și ambiția ca nimeni, niciodată, să nu-mi poată spune „ți-am dat, „te-am ajutat sau detestabilul „dacă nu eram eu..." Și am mers înainte!

Și mi-am repetat mereu că atunci când, vreodată, voi fi văzut cu mâna întinsă, să fie doar pentru că mâna mea s-a întins să ofere și niciodată pentru a cere. Toată viața mea am propovăduit și am luptat pentru a dărui binele, mie și celor de lângă mine. Mi-am creat o lume frumoasă, cu oameni buni și sinceri care nu vând imagine, care nu văd câte o oportunitate în fiecare persoană, care nu trăiesc doar pentru a dovedi lumii ceva, oameni cu care mă simt în largul meu și în sufletele cărora mă simt în siguranță. Evit cât pot de mult oamenii negativiști, întunecați, de la care nu am nimic bun de învățat și care îmi tulbură liniștea. Destul de târziu am învățat și să-mi administrez relațiile cât și să-mi prețuiesc timpul - și pot spune că am câștigat enorm. Am câștigat o...  viață trăită frumos și pace interioară.

Sunt conștient că vor fi mereu oameni care mă vor iubi, după cum vor exista întotdeauna şi oameni care nu mă vor plăcea, ba chiar și oameni care mă vor detesta - treaba lor de ce, e povara lor, nu a mea. Fiindcă între timp chiar am reușit să mă detașez de lucrurile care-mi depășesc capacitatea de înțelegere și pe care refuz să le mai iau în seamă. Pe mine mă preocupă strict purtarea mea față de alții, nu a altora față de mine. Pentru ceea ce este și ceea ce face, fiecare plătește cu prețul propriei fericiri sau nefericiri, e o chestiune de alegere personală, iar eu nu judec alegerile nimănui. Nu pot promite că voi fi un om perfect, pot spune doar că îmi doresc să fiu un om bun şi să însemn ceva bun în viețile celor care mă întâlnesc. Scopul meu este să aduc un plus de bine și de frumos în lumea asta și, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu toată iubirea de care sunt capabil, sper că voi reuși.

Iar eu, Călin Pintea, omul pe care unii se grăbesc să îl catalogheze, pe care unii nu reușesc să îl cunoască şi îl judecă fără a-l înţelege, este cel care se poate vedea în scrierile sale dar și mai mult decât atât, dacă cineva ar încerca să citească și printre rânduri, cum am spus deja. Unul mult mai complex,- ca fiecare dintre noi de altfel, nu-i așa? Pot însă să-mi asigur cititorii că niciodată nu voi face vreun compromis de dragul unei imagini bune, de dragul banilor sau din orgoliul de a avea parte de admirația lumii. Și nu, nu mă voi schimba pentru nimic în lume, indiferent cât de sus sau de jos mă va duce viața. Știu deja că nu se moare din pâine și apă, știu că oamenii care azi te iubesc cel mai mult pot fi primii care dispar când ți-e greu, știu că nimic nu-ți aparține (decât tu însuți), că te poți reclădi de la zero, că poți iubi iar și iar, că poți pierde iar și iar... și, peste toate, știu că există Dumnezeu. Cel care te poartă în brațe atunci când nu mai poți să mergi, care îți trimite un om bun atunci când rămâi singur, care îți dăruiește un vis nou atunci când nu mai aspiri la nimic ...

Nu regret nimic. Sunt recunoscător pentru tot binele și frumosul care mi s-au dat, dar sunt recunoscător și pentru relele și durerile primite. Din toate mi-am învățat lecția și toate m-au făcut să fiu mai puternic. Adevărata mea putere, adevăratul meu succes, adevărata mea bogăție este ceea ce las în sufletele oamenilor. Iar asta nu-mi poate lua nimeni.

Vă mulțumesc celor care mă înțelegeți, care mă admirați, care mă iubiți și care faceți parte din lumea mea frumoasă! Vă rog să luați de la mine doar binele, iar ceea ce este greșit în ceea ce mă privește să vă fie doar un exemplu de „așa nu". Le mulțumesc și celor care mă detestă gratuit și chiar celor răi care mi-au arătat cât de nocivi pot fi, pentru că de la ei am învățat cum nu ar trebui și cum să nu-mi doresc vreodată să fiu. Iar tuturor vă doresc să fiți mereu sănătoși, fericiți, iubiți și înconjurați de oameni buni, înconjurați de oameni buni, de oameni buni!

Cea ce vei descoperi în „Minciună și Trădare" este povestea sinceră și emoționantă a călătoriei mele de la haos spre renaștere, povestea acceptării unor adevăruri dureroase! Confesiunile mele sunt urme sau, dacă vreți, dovezi pentru „o vreme când sub o formă sau alta, te va întreba ce ai făcut cu ele". Sunt câteva gânduri care au stat întregi unul lângă altul formând impresii și concluzii, propriile mele păreri despre lume și viață, despre oameni și întâmplări, despre bine și rău. Am și eu certitudinile și îndoielile mele, fericirile și tristețile specifice, întrebările și răspunsurile pe care le-am adunat în ultimii mei ani. Confesiunile le-am scris ca să mă descarc de toate, ca să reciclez ceea ce mintea mea nu mai vrea sau nu mai suportă; picătura care umple paharul, dacă preferați, pe care am aruncat-o pe foi. Pasagerul clandestin pe care l-am aruncat afară din tren doar ca să trag semnalul de alarmă ... Ce semnal? Ce întrebări și ce răspunsuri?

În zilele noastre, a vorbi despre suferință nu este o ocupație ușoară și nici una plăcută.  A vorbi despre suferința altora poate trezi suspiciuni în rândul celor care cred că doar experiența personală este cea care te legitimează să dai voce propriilor gânduri și opinii.  Dar să vorbești despre propria ta suferință nu pare să fie pe placul celor care se vor grăbi să te catalogheze fără reținere drept o persoană lipsită de demnitate sau discreție în chestiuni atât de delicate.  Dar a vorbi despre suferința personală cu credința neclintită în ajutorul divin și cu responsabilitatea celui care mărturisește că numai în „Hristos trăim, ne mișcăm și suntem"(Fapte 17:28) poate fi atât bucurie pentru cei care cred, cât și piatră de poticnire pentru cei care rătăcesc încă în lumea îndoielii. 

Un factor hotărâtor in  decizia de a publica povestea mea l-a avut o bună prietenă! Mărturisesc că era un vis mai vechi de-al meu de-a ajunge să scriu această carte! Așa că această prietenă m-a dus la una din mănăstirile din Texas. Acolo, printre părinții și pustnicii cu viața sfântă pe care i-am întâlnit și cunoscut, am avut bucuria de a descoperi pe un mare duhovnic al zilelor noastre. Părintele m-a invitat in chilia sfinției sale, iar după o discuție asemenea unei spovedanii, de aproape trei ceasuri, m-a sfătuit și apoi chiar mi-a dat canon să scriu o carte având ca subiect întâmplarea dramatică trăită de mine, despre care tocmai am povestit. Dacă până atunci pe mulți dintre prietenii și cunoscuții mei nu îi înfruntasem categoric atunci când îmi cereau să scriu o carte, pe părintele stareț nu am reușit să-l refuz pentru că a reușit să-mi schimbe părerea pe care eu mi-o  formasem despre inutilitatea unei astfel de actiuni.

Atât de covârșitoare a fost influența părintelui asupra mea, încât la câteva zile de la revenirea de la mănăstire într-o seară ploioasă de septembrie, m-am așezat la masa de scris, cu candela aprinsă la icoana Maicii Domnului, și nu m-am ridicat de pe scaun până a doua zi la orele prânzului, când am finalizat de scris primele pagini. Ceea ce veți și  descoperi în paginile următoare; bineînțeles, într-o formă destul de rudimentară, având în vedere lipsa mea de experiență în cele ale scrisului.

Pentru a nu supăra pe cineva am decis să protejez identitatea anumitor persoane care au avut un rol, direct sau indirect, în ceea ce s-a întâmplat. În afară de acel dialog imaginar de la început, mărturisesc în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor că ceea ce va descoperi cititorul în această carte, nu este rodul imaginației mele, ci se bazează pe întâmplări reale, trăite de mine și de cei apropiați. O astfel de mărturisire, scrisă în egală măsură cu bucurie și recunoștință pentru darul dumnezeiesc primit, dar și cu durere și reținere în amintirea suferințelor cumplite pe care le-am trăit.  Nu am fost surprins să aflu că hârtiile amintirilor din zilele grele s-au făcut după o lungă căutare, cu multă reținere, chiar opoziție, pentru teama constantă că totul va fi banalizat și expediat în  tărâmul literaturii fantastice.  A fost însă o mare bucurie să aflu că, tot prin lucrare divină, mărturia mea a reușit să depășească socotelile înguste și timide, pentru a fi deschisă tuturor celor care doresc să o primească spre aflarea adevărului.

Înainte de a aşterne pe hârtie întâmplările prin care am trecut, m-am întrebat dacă e un lucru bun ceea ce mi-am propus să fac. Oare mă vor înţelege sau mă vor judeca greșit cei care vor citi aceste rânduri? De aceea, aș dori să-l avertizez pe eventualul cititor că această mărturisire, își propune să fie o punte de legătură între oamenii care au trecut prin suferințe, asemenea mie, și cei care vor suferi la un moment dat în viață, pentru a le oferi un strop de speranță și de alinare în drumul lor. Simt nevoia să vă mai spun că nu mi-am propus de la început să ating neapărat un scop prin această scriere. Dar, dacă ar fi să inventez unul acum, ar suna astfel: toți oamenii trebuie să ajungă la con-știința că nimic nu este întâmplător în această lume, dar că tot ceea ce se petrece cu noi este urmarea propriilor noastre actiuni pentru că, Dumnezeu nu lucrează împotriva voinței noastre. Au trecut mai mulți ani de la momentul dramatic în care mi-a fost frânt viitorul! Din clipa aceea fatidică pot spune că am experimentat iadul și raiul, moartea și viața, agonia și extazul, blestemul și binecuvântarea. De multe ori mi s-a recomandat să scriu o carte despre pătimirile mele; zile la rând am fost chiar presat să nu las o astfel de întâmplare neobișnuita să cadă în uitare odată cu trecerea timpului. Cunoștințe, preoți, medici și prieteni  m-au îndemnat să scriu despre ceea ce, în opinia lor, era povestea unei minuni contemporane. Multă vreme nu le-am dat ascultare, pentru că am considerat aproape un sacrilegiu dezvăluirea unor lucruri care trebuiau să rămână între mine și Dumnezeu.

Fac precizarea că titlul nu este fantezist, și că materialul pe care l-am scriu corespunde și cu una și cu cealaltă. Veți, vedea, și nu-i greu să vă convingeți, se putea scrie și invers. Oricum, această carte pe care intenționez la modul serios să o dedic acelora care m-au calomniat atât în public cât și privat, nu va avea o carieră prodigioasă, cel puțin așa mi s-a arătat în zațurile de la cafelele consumate în perioada de avânt scriitoricesc, și asta pentru că nu contest faptul că vor fi și unii care, din eleganță, și poate chiar și din respect pentru vârsta mea, o vor recepta pozitiv. Dar nu vor fi puțini aceia care o vor privi cu condescendență, care chiar vor fi contrariați, frustrați, lezați, enervați de-a binelea, și care, nu-i exclus, atunci când drumurile noastre (despre interese, nu se pune problema) se vor intersecta, să se prefacă cum că (mama mia, ce probă de cacofonie am evitat) i-ar fi intrat vreun gunoi în ochi. Pentru aceștia fac următoarea precizare:

Gluma, umorul, ironia sunt cele mai serioase lucruri în viață. Pentru ca acestea să se nască trebuie un efort intelectual considerabil; celelalte, drama, tragedia, situațiile grave, sau starea economică precară a unora, vin de la sine, aici fiind nevoie de un pix bun și o minte laborioasă.

Bătrânul Shakespeare a fost totdeauna de părere că „soarta unei glume nu depinde de gura care o spune, ci de urechea care o ascultă".

Așadar, în cazul acesta sper să reușesc să îmi pun în cap pe toată lumea (începând cu consoarta), să fiu arătat cu degetul (de preferință cel mijlociu), să nu mi se răspundă la salut, eventual să-mi pierd și ultimul prieten.  Așadar, pentru a evita o mică parte din neplăcerile pe care, conștient sau nu, mi le-am asumat, am amanetat obrazul la o fabrică de încălțăminte.

Călin Pintea

DESPRE MINCIUNĂ

„Minciuna este sâmburele care dă roade în toate pământurile, de aceea

se poate cultiva cu atâta plăcere pretutindeni. Roadele ei însă sunt amare și seci"

Vasile Conta

Mințim! Cu toții o facem. Exagerăm, minimalizăm, evităm confruntarea, evităm să rănim sentimentele oamenilor, uităm în mod convenabil, păstrăm secrete. Ca majoritatea oamenilor și eu mă bucur de micile beneficii ale neadevărului și totuși continui să mă gândesc la mine ca la o persoană cinstită.

Minciuna există dintotdeauna și tot de atunci este și dezaprobată. Însă a fost alături de umanitate de la începuturile ei, la toate nivelurile sociale. În epoca modernă, răspândirea minciunii a crescut exponențial ca urmare a dezvoltării mijloacelor de comunicare și chiar mai mult, ea începe să fie aprobată și uneori recomandată.

În dicționarul explicativ al limbii române, noțiunea de minciună este definită ca „Afirmație prin care se denaturează în mod deliberat adevărul; neadevăr ".

De ce există minciună? Are omul nevoie de minciună? O serie de gânditori au vorbit despre nevoia de minciună a oamenilor și de incapacitatea oamenilor de a cunoaște și accepta adevărul total.

Minciuna, conform lui Robert Feldman, profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts „este o deprindere de bază pe care o învățăm de la vârsta de trei ani. Mai mult, „o vom folosi ca mijloc de a atinge succesul: social, profesional, sexual, politic.

Nietzsche spunea: avem nevoie de minciuni pentru a trăi. La fel și Kierkegaard se întreba: „suntem oare pregătiți să recunoaștem toate consecințele adevărului?. Omul poate să înfrunte mai ușor realitatea și condiția de muritor prin minciună. Tudor Arghezi spunea că omul „se dezagrega atunci când nu este mințit.

Un punct de vedere clasic este acela că efectele minciunii sunt cel mai adesea negative, așa că minciuna ar trebui evitată, cu excepția situațiilor extreme. Luis Book susține că minciuna trebuie menținută în anumite limite (care au fost depășite de mult), dar nu putem absolutiza spunând că trebuie evitată cu orice preț. Ar fi ca și cum am cere unui om să nu mai fie om, să fie perfect, să fie o mașină, ca și cum nu ar mai avea sentimente și impulsuri cărora să le facă față.

Din punct de vedere religios, minciuna este considerată a fi un păcat, aceasta „se cultivă în inimă și în imaginație, se manifestă întru desăvârșire prin gesturi, cuvinte și fapte cu scopul de a se falsifica adevărul și a înșela pe aproapele" (Ioan 8,44; F. Ap. 5,3-5; Efes. 4,25).

Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorințe, de interese. Ascundem adevărul pentru a evita dispute, din comoditate, pentru evitarea complexelor de inferioritate sau pentru a nu deranja alte persoane. Denigrarea, evitarea responsabilității sau afilierea la anturaj sunt alte motive ce stau la baza unei minciuni. Ea este o cale de împlinire facilă a unui scop bun sau rău, este o achiziție culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul ajunge la o anumită performanță cognitivă, dobândește o anumită experiența praxiologică. Ea este un liant social cu un caracter dual foarte pronunțat. Deși este detestată, în lipsă, lumea în care trăim ar deveni un haos. Există mai multe tipuri de minciuni, însă cele mai des întâlnite sunt:

-Minciuna mare - are ca scop sa înșele victima în a o face sa creadă informațiile spuse de cel care minte, ceva care va fi contrazis, probabil, de unele informații pe care victima le posedă deja. În cazul în care minciuna este suficient de mare, poate reuși, datorită reticenței victimei sa creadă că un neadevăr de o asemenea mărime ar fi într-adevăr, fabricat;

-Cacealma (bluffing) - este atunci când pretinzi că ai informații pe care nu le ai de fapt. Cacealmaua este un act de decepție care este rareori văzut ca o faptă imorală când se întâmplă în timpul unui joc în care această decepție este de acord în prealabil de către jucători;

-Minciuna deschisă - Este o minciună spusa drept si confident in

față, cu scopul de a fi convingător;

-Minciuna majordom - minciuni mici spuse electronic și sunt folosite pentru a încheia o conversație;

-Minciuna contextuală - atunci când o persoană susține un punct de vedere care pare plauzibil, dar în realitate, acea persoană nu deține cu adevărat informații cu referire la ceea ce susține cu înverșunare;

-Economia cu adevărul - dezvăluirea atentă a faptelor, fără a detalia cu prea multe informații; a vorbi cu grijă;

-Minciuna de urgență - minciună strategică, spusă atunci când adevărul nu poate fi spus pentru că provoacă daune sociale;

-Exagerarea - apare atunci când cele mai fundamentale aspecte ale unei afirmații sunt adevărate, dar numai într-o anumită măsură. Este văzută ca „întindere a adevărului" sau a face ca ceva sau cineva sa para mai puternic, slab sau real decât este;

-Minciuna glumeață - sunt făcute pentru amuzament și formulate într-un mod pe care să îl înțeleagă toți participanții conversației, un exemplu este ironia sau tachinarea;

-Minciuna pentru copii - sunt în general mediocre, în care deseori se utilizează eufemisme, pentru a fi mai ușor pentru adulți să abordeze un subiect cu un copil;

-Minciuna prin omisiune- este acea minciună prin care se omit date importante, lăsând în mod deliberat o concepție greșită unei persoane;

-Minciuna în afaceri- vânzătorul unui produs sau serviciu poate sa facă publicitate falsă despre ceea ce oferă, în special când are competiție;

-Minciuna nobilă- este una care în mod normal ar crea disconfort dacă adevărul ar ieși la suprafață, dar oferă unele beneficii pentru mincinos făcând un bine societății ceea ce înseamnă că face bine altora;

-Minciuna albă - sunt minciuni minore care sunt considerate

inofensive, sau chiar benefice, pe termen lung, este modul de a

spune doar parțial adevărul, pentru a nu fi suspectat de minciună, în scopul evitării întrebărilor incomode;

-Jurământul fals - este un tip de minciună sau un tip de declarație falsă dată sub jurământ în timpul unui proces juridic la tribunal sau în orice tip de jurământ scris;

-Reclamă exagerată - sunt afirmații exagerate, de obicei găsite în publicitate si anunțuri, cum ar fi „cea mai bună calitate, la cel mai mic preț". Asemenea afirmații sunt puțin probabil sa fie adevărate, dar nu poate fi dovedit că sunt false, deci nu încalcă legea.

În concluzie, ca să vă descrețesc frunțile și să râdem puțin, vreau să vă reamintesc că, în tradiția de creștere și de educare a copilului în România se inoculează de la vârste fragede în subconștientul acestuia principii eronate despre viață și nonvalori, furtul și minciuna, la modul cel mai elegant, artistic și inofensiv prezentate ca și cum ar fi valori ale vieții.

Voi justifica aceste afirmații cu o clasică poezie a copilăriei. Cred că vă amintiți de „Cățeluș cu părul creț". În cazul poeziei, noi nu facem altceva decât să cauționăm niște comportamente anti-sociale: a minți, a fura. Iar textul nu spune că este greșit. La un moment dat, repetând lucrurile acestea, comportamentul se dezvoltă. E teorie sociologică, nu este părerea mea personală, e știința educației care spune chestia asta.

Ce ne spune poezia?

Că un cățel este prins în flagrant, în timp ce fură o rață. Totuși, deși a fost descoperit chiar în timp ce comitea fapta, cățelul neagă, nu recunoaște evidența. Mai mult, deși este un hoț, pretinde în fața celorlalți că este cinstit. Chemat în fața autorității, cățelul refuză, pentru că știe că va fi sancționat.

Și, putem deduce că încearcă să rezolve problema pe alte căi! Să fie oare o cale de a ocoli legea? Zic și eu ... nu știu!

DESPRE TRĂDARE

„Suntem un amestec ciudat de stări şi lucruri : trădăm plângând şi râdem trădând".

Grigore Vieru

Inițial, părerile mele despre trădare se referă strict la realitate, la oameni, la lucruri care se întâmplă de obicei și inevitabil. Persoanele pe care le voi descrie în această carte despre care voi vorbi aici nu sunt decât niște embleme! Niște exponenți ai unui concept. De ce trebuie să fie mai mulți? Pentru că trebuie să ilustreze mai multe fețe ale aceluiași concept. Trădarea a existat din cele mai vechi timpuri, semn că ea este adânc inscripționată în ADN-ul uman. Fiecare dintre noi a trădat într-un fel sau altul, la un moment sau altul. Nu pentru că „așa a fost destinul!" Ci pentru că este rezultatul unei alegeri pe care am făcut-o la un moment dat. Pentru că atunci ego-ul a fost mai puternic sau mai presus decât ceilalți. Pentru că am cedat unui impuls sau unui instinct sau, dimpotrivă, pentru că a fost rezultatul unui plan îndelung elaborat. De ce trădăm? Nu pentru că a existat Iuda Iscarioteanul! Ci pentru că nu am reușit să ne controlăm dorințele, instinctele. Pentru că așa am crezut de cuviință. Pentru că face parte din viață. Suntem unicii vinovați de tot ceea ce ni se întâmplă și trebuie să ne asumăm asta.

Dar cum lumea era prea serioasă și implicată în discuție, imprimându-i o altă direcție decât cea pe care pornisem eu, folosind argumente de prin cărți, bine susținute sau combătute, m-am gândit că nu are sens să stric șezătoarea și m-am retras aici

Ca să nu avem dubii, voi porni, așa cum îmi place mie când vreau să vorbesc despre un lucru serios, de la definiție:

TRĂDÁ, trădez, vb. I. 1. Tranz. A înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul etc. A fi neloial față de cineva sau de ceva. A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvență față de o acțiune, de o idee etc. A comite o infidelitate în dragoste sau în căsnicie; a înșela. 2. Tranz. (Despre facultăți fizice sau psihice) A nu mai funcționa (bine), cauzând dificultăți. Memoria îl trădează. 3. Tranz. și refl. A (se) da pe față; a (se) da de gol. Din latină „tradere" (sursa: DEX online)

Cred că sunt cuprinse suficiente exemple aici pentru a lămuri conceptul.

Poți să trădezi pe cineva pe care l-ai asigurat de sprijinul tău.

Poți să trădezi persoana pe care o iubești.

Poți să-ți trădezi cel mai bun prieten.

Poți să trădezi o idee.

Poți să trădezi țara, fugind la inamic cu planul de apărare pus la punct cu mare atenție de conducători.

Poți să-ți trădezi țara și urmându-ți propriile interese, deși ai promis că vei sluji poporului tău...

Câte forme nu are trădarea...

Să aruncăm piatră!

Cel mai simplu ni se pare să vorbim arătând cu degetul: „(m)-ai trădat!" Degetul arătător indică în egală măsură sentimentele de indignare profundă privind gestul nenorocitului, cât și imposibilitatea acestuia de a se sustrage faptei. A trădat, să știe toată lumea! De parcă asta ne-ar face să ne simțim mai bine. Mă rog, evenimentele au demonstrat că unii chiar se simt mai bine făcând asta! Au o satisfacție vecină cu cinismul la cele mai înalte cote. Și atunci stai și te întrebi cu ce e mai presus victima, ca moralitate, ca fire, ca om, decât nenorocitul trădător?

„Să-l omorâm cu pietre! „Să-l spânzurăm! „Să-l nenorocim! Nu am înțeles niciodată de ce ne aruncăm la pedepse care mai de care mai crunte și mai inimaginabile. Nedumerirea mea se referă mai ales la cei care se consideră mari credincioși, adepți ai „obrazului întors. Suntem prea revoltați, umiliți, loviți în orgoliu de gestul nemernicului, în cazul meu al nemernicei. Cui îi mai arde de procese penale sau civile sau de anumite cazuri inventate? Contează de ce a făcut-o? De unde a pornit totul? Cum se poate repara ceva? Nu! În niciun caz, nu ... nu cred. Să aplicăm Legea Talionului? Nici asta nu cred. Ce cred sunt doar cuvintele  rostite de Marin Preda: „Cine trădează va fi trădat".

Să zicem (prin absurd, evident, pentru că noi nu am face asta niciodată, nu?), că ne trezim noi înșine trădători. Cum o fi urma rece a zidului? Cum or arăta urmele bicelor aruncate pe spatele nostru? Cum ne-am înghiți propriul sânge printre icnete în vacarmul mulțimii entuziasmate de zgomotul cărnii plesnind sub loviturile „legiuitorului" rânjind a satisfacție?

Nu ne-am dori, oare, să fim măcar ascultați? Să ni se dea o șansă? Să spunem, măcar, că regretăm? În schimb, ne trezim cu pumnul în gură: „Să taci, nenorocitu-le! Nu ai dreptul să vorbești!"

Jocul de rol este întotdeauna cel mai greu. Nu putem vedea și perspectiva celuilalt, din simplul motiv că nu suntem celălalt, ba dimpotrivă, suntem victima suferindă.

Cred cu tărie că eu trebuie să mă orientez nu spre ceea ce mi-a făcut nenorocita, stând să-mi plâng de milă ani buni și spunând asta tuturor celor pe care îi întâlnesc, ci spre ceea ce am eu de făcut de aici înainte. Evident, aici intervin datele problemei care o nuanțează de fiecare dată: intensitatea suferinței, posibilitatea de a ierta, de a o lua de la capăt sau dimpotrivă. Esența este că atunci când tragi linie, nu trebuie să dea cu virgulă. La final, eu trebuie să mă scutur de praf, să mă ridic și să merg mai departe cu ochii larg deschiși. Are vreun sens să arunc vina? Are vreun sens să port ura în suflet? Cui îi fac rău? Nemernicei sau mie însumi?

Dacă sunt „de cealaltă parte"...ar fi o povară grea pentru mine. Dar atitudinea este aceeași: o luăm de la capăt, tot cu ochii larg deschiși și cu urmările faptei adânc scrijelite în minte. Poate așa, reușesc să ocolesc prăpastia data viitoare.

Nu am nevoie de ritualuri ca să-mi demonstrez iubirea față de El și nu am nevoie de epifanii, care să mă convingă de iubirea Lui. Trebuie să fac această precizare pentru cei care cred cu habotnicie în tot felul de lucruri care nu sunt neapărat creștinești. În acest context, susțin că relatările biblice sunt menite a da lecții de viață și de a promova valorile adevărate, iar „personajele sunt ilustrări ale unor concepte. Nicidecum nu voi înțelege din Biblie că există un destin care lovește omul sau îl provoacă spre a merge pe o cale strâmbă. Voi înțelege, în schimb, că omul, înzestrat cu tot ce are nevoie de către divinitate, își alege propriul drum. Tot ceea ce face nu este rezultatul unei căi „deja scrise, el este responsabil unic și direct a ceea ce i se întâmplă. Nu Dumnezeu îl pedepsește pentru ceea ce a făcut, ci consecințele faptelor sale îl ajung.

Iuda? Iuda este întruchiparea tuturor trădătorilor ca el. Dovada este chiar faptul că numele lui a devenit un substantiv comun: „ești un iudă" (am găsit acum la grabă, cel puțin două linkuri unde se folosește astfel). Cartea ne învață clar că în viață vom da, cu certitudine de astfel de oameni. Apropiați, tăcuți, gata să facă orice pentru 40 de arginți.

Petru? E mai prejos? Încălcarea promisiunii că-l va veghea pe Iisus cât se roagă și lepădatul de trei ori înainte chiar de cântatul cocoșului nu sunt tot trădare? Câți nu am promis lucruri de care am uitat sau pe care le-am neglijat cu sau fără a conștientiza acest lucru?

În esență, concluzia o trage fiecare. În funcție de propria educație, de cultură, de experiențe. Am trădat. Am fost trădat la rândul meu. Gustul e la fel de amar chiar și acum. Trădarea este una din atitudinile care au existat de când lumea și cu care e imposibil să lupți. Dacă nu mă înșel, și-a luat și ea zborul când a fost deschisă Cutia Pandorei. Ea este semn al slăbiciunii omenești. Există și te lovește când nu te aștepți.

Ce poți face?

Nimic, pentru a preîntâmpina; dar multe pentru a trece peste.

CAPITOLUL I

Tribunalul Penal al Judecătoriei din Houston al Comitatului Harris din Texas era un mic monument de gresie cu coloane imense și frontoane grecești. Puținul soare care a apărut, începea să dispară, înghițit de un masiv noros. Deși clădirea tribunalului în care tocmai am intrat era plină de polițiști, în parcare nu se vedea nici țipenie de om. Sălile de judecată aflate la etajele superioare ale imensei clădiri însumau mesele judecătorilor, boxele juraților, băncile avocaților și a procurorilor, o apreciabilă pădure de stejari care căzuse pentru binele cauzei! Parchetul de lemn masiv păliseră pe alocuri, tocit probabil de pașii generațiilor de avocați.

Eram foarte familiarizat cu asemenea tribunale, deși în România nu am luat parte nici ca și simplu spectator. Domnea un frig amarnic într o zi de iarnă ploioasă. Puteam să jur că acest tribunal rareori era atât de agitat ca în ziua aceea. Holurile forfoteau de lume, nu de personal, ci de reporteri, de fotografi, de cameramani, întrecând să ocupe poziții în fața unui podium plin cu microfoane. Cazul meu atrăsese atenția întregii comunități române și nu numai! Am fost aruncat într-o apă adâncă și era clar că nu știam dacă am să pot înota pe lângă peștii cei mari, dar n-aveam încotro. Subiectul depășea sensibilitățile și manierele. Erau mari cât America ... și intim ca o familie.

Lumea e o scenă, mormăi eu cu un umor cinic, scrâșnind de prea multe țigări și prea puținul somn al nopții trecute. Prețul,  care era prețul. Ungeai roțile cu whisky bun și vorbă lină, zâmbete ușoare și trabucuri scumpe, toate urmând să fie alungate a doua zi dimineața cu o mână de aspirine și un galon de cafea tare. Că doar, era penultimul proces penal din nenumăratele pe care le-am mai avut. Eram atât de epuizat încât doream să renunț.  Ușa procurorului de comitat se deschise, iar eu am început să răcnesc cu întrebări, stârnind un tărăboi ca o haită de ogari scoși la vânătoare de vulpi. Un ajutor de șerif în uniformă degajă un culoar, făcându-i loc omului pe care l-am și recunoscut imediat. Era reclamanta din acest dosar de agresiune, cea care îmi era soție de 24 de ani. Cea pe care am ajutat-o atunci când avea cea mai mare nevoie. Este femeia care și-a bătut joc, atât de mine dar mai ales de copil. Copilul meu, Alesia-Gabriela.  Aflasem de la avocata care mă reprezenta în acest caz, că procurorii Statului; Veltri și Childers sunt cunoscuți că făgăduiesc cu pioșenie și îi acuză pe vinovați cât de mult îi îngăduie legea. Mintea mea îmi spunea: „așa să facă cu vinovații" dar nu cu mine, care nu mă consider vinovat, sunt- Nevinovat! Sunt atât de pregătit pentru acest proces, încât totul se v-a transforma într-o întorsătură care va da o unicitate întâmplării, acel cârlig ce se va transforma dint-un clișeu într-o investigație.

Înainte de a începe procesul, procurorul Childers, cu chipul împietrit și de nepătruns cu un costum arătând de parcă tocmai l-ar fi scos din coșul de rufe murdare și cu cravata scurtă îi spunea procuroarei Veltri, că este adânc tulburat de  comunitatea românească din Houston. El nu era decât un mic procuror, care niciodată nu și-ar fi imaginat că va avea de rezolvat un caz de o asemenea natură, motiv pentru care arunca pisica moartă în curtea procurorului de comitat Veltri.

Lăsarea cazului pe capul procurorului Veltri era un act de control calculat al pagubelor. Se înfățișa pe sine însuși ca pe un om preocupat de justiție, mai presus de orice, dispus să admită că există cineva mai potrivit pentru atingerea acelui scop, și nici mai mult, nici mai puțin decât o femeie, marcând un punct în plus în fața unui bărbat.

-Domnule Pintea, ... audierea dumneavoastră este programată pentru mâine dimineață, începu procurorul Veltri să-mi spună pe un ton nu tocmai prietenos. Apoi, continuă ...

-Dar, stați puțin. Putem să ne apropiem de judecător să negociem. Poate sunteți deacord să negociem ... renunțăm la  ...

-Ce să facem? Să negociem? Suntem la piață? Credeam altceva. Eu nu negociez cu nimeni pentru nimic.

-Soția dorește să renunțe la acuzațiile cu privire la incidentul din 22 februarie 2020, dar condiția este ca dumneavoastră să recunoașteți că ați încălcat în mod voit acel,  „Ordinul de Protecție" la data de 3 iunie 2021. Și, dacă recunoașteți - vă ajutăm să primiți o pedeapsă mai mică de închisoare.

În gândul meu trec tot felul de scenarii! Nici nu știu ce să zic... ei mă iau peste picior, fac mișto de mine? Nu știu cum să reacționez. Da, am un alt dosar pe rol posibil peste câteva zile, cel puțin după ce se termină cu acest proces....de încălcarea unui „Ordin de Protecție", dar nu e adevărat! Deci, procurorii vor să mă determine să mărturisesc ceva ce nu am făcut!

-Domnule Pintea, este enunțarea unui fapt. Vreau să fiți pe deplin conștient de intenția mea de a vă inculpa.

Of, prin câte îmi este dat să trec. Roșeața feței m-i se întinse până la marginea urechilor. Par, oarecum incapabil să-mi stăpânesc nervii. Mă ridic și încep să mă plimb prin sala de judecată. Avocata mea, domnișoara Ionescu mai văzuse acest număr, și la drept vorbind, altă dată fusesem mai convingător. Acum, parcă eram forțat, și îmi era greu să forțez o simulare de scandalizare. Dar... încerc să fiu eu.

-Dar, domnilor eu nu sunt vinovat!  Îmi țineam respirația.