Polimatul

De Peter Burke

Prima istorie a polimatului occidental, din secolul al XV-lea până în prezent De la Leonardo da Vinci la John Dee și Comenius, de la George Eliot la Oliver Sacks și Susan Sontag, polimații au schimbat granițele cunoașterii în nenumărate moduri. Însă istoria poate fi nedreaptă cu învățații care au astfel de interese enciclopedice. Mult prea des, aceștia sunt amintiți pentru reușite valoroase pe un singur plan.

Renumitul istoric al culturii Peter Burke susține o imagine de ansamblu. Identificând 500 de polimați occidentali, le explorează spectrul larg al succesului și arată cum ascensiunea lor egalează o creștere rapidă a cunoașterii în vremea invenției tiparniței, a descoperirii Lumii Noi și a revoluției științifice. Abia recent accelerarea cunoștințelor a dus la o mai mare specializare și la un mediu care îi sprijină mai puțin pe cărturarii și savanții multifațetați.

De la Renaștere până în prezent, Burke schimbă modul în care înțelegem aceste specii intelectuale remarcabile.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 5 feb. 2021
• ISBN: 9786063371226

Previzualizare carte

Prefață și mulțumiri

În ultimii douăzeci de ani am lucrat, când și când, la o istorie a cunoașterii, publicând o prezentare generală, A Social History of Knowledge (2 vol., 2000–2012), o introducere în subiect, What is the History of Knowledge? (2016), și, cel mai recent, Exiles and Expatriates in the History of Knowledge (2017). Ca și cartea despre exilați, studiul de față s-a dezvoltat din prezentarea generală, pentru a deveni o carte de sine stătătoare. Am fost atras de acest subiect de multă vreme. Deși analfabetismul meu științific și matematic exclude posibilitatea ca eu însumi să fiu polimat, am împărtășit mereu faimoasa opinie exprimată de istoricii francezi Lucien Febvre și Fernand Braudel, care susțin că poți scrie mai bine istorie dacă nu te lași prins de constrângerile acestei discipline, cel puțin din când în când.

Ca student la Oxford, unde am urmat cursuri de istorie vreme de trei ani, am mers și la prelegeri în alte domenii – de pildă cele de filosofie ale lui Gilbert Ryle, de economie ale lui Roy Harrod, de literatură medievală ale lui J.R.R. Tolkien, de psihologie ale lui Michael Argyle și – cele mai importante pentru viitorul meu – prelegerile de istoria artei ținute de Edgar Wind. Ca doctorand am început să citesc lucrări de sociologie și de antropologie și să particip la seminare de istoria științei, precum cel organizat de Norman Birnbaum și Iris Murdoch despre conceptul de alienare.

Când am auzit că noua Universitate Sussex urma să fie organizată în manieră interdisciplinară, am depus imediat cerere pentru un post acolo și am predat la Școala de Studii Europene între 1962 și 1979, colaborând cu colegi specializați în istoria artei, sociologie și literatură franceză și engleză. Grație acestor experiențe – în special celor de la Sussex –, am simțit că aceasta este cartea pe care chiar trebuia să o scriu, despre oameni și grupuri mici preocupate atât de imaginea de ansamblu, cât și de detalii, și adesea implicați în transferul sau în „translația" ideilor și a practicilor de la o disciplină la alta.

A fost o plăcere să mă aflu, chiar și indirect, în compania acestui grup înzestrat de bărbați și femei – polimații la care mă voi referi în lucrarea de față –, unii dintre ei fiind cunoștințe vechi și în câteva cazuri chiar prieteni personali, în vreme ce realizările celorlalți le-am descoperit doar în cursul cercetărilor mele.

Aș dori să le mulțumesc lui Tarif Khalidi și Geoffrey Lloyd pentru comentariile asupra capitolului 1; lui Waqas Ahmed că mi-a trimis un chestionar despre polimați în 2019, ca și o primă ciornă a cărții lui; lui Christoph Lundgreen, Fabian Krämer și grupului de studiu „Zwei Kulturen" de la Brandenburgische Akademie der Wissenschaften din Berlin pentru o discuție fructuoasă despre ideile mele; lui Ann Blair, Steven Boldy, Arndt Brendecke, Chris Clark, Ruth Finnegan, Mirus Fitzner, José Maria García González, Michael Hunter, Gabriel Josipovici, Neil Kenny, Christel Lane, David Lane, Hansong Li, Robin Milner-Gulland, William O’Reilly, Ulinka Rublack, Nigel Spivey, Marek Tamm și Marianne Thormählen pentru informații, sugestii și referințe.

Unele dintre gândurile mele privind polimații au fost prezentate atât în lucrări tipărite, cât și în prelegeri.¹ Sper că această versiune mai amplă reprezintă o îmbunătățire adusă lucrărilor anterioare, mai schematice. Prezentarea acelorași idei în locuri sau în contexte diferite a sugerat adesea modificări. Ca atare, sunt extrem de recunoscător publicului care a participat la prelegerilor mele pe acest subiect din Belo Horizonte, Berlin, Brighton, Cambridge, Copenhaga, Engelsberg, Frankfurt și Gotha, pentru diferitele lui întrebări și comentarii. Mulțumirile mele călduroase se îndreaptă și către Robert Baldock și Heather McCallum de la Yale University Press că au primit cu entuziasm manuscrisul și celor doi cititori anonimi ai acestuia, precum și editorului meu, Richard Mason, pentru sugestiile constructive. Ca de obicei, Maria Lúcia a citit întregul manuscris și mi-a oferit sfaturile ei înțelepte.

Introducere. Ce este un polimat?

S-a spus că istoria ar fi „nedreaptă cu polimații. Unii sunt uitați, în vreme ce alții sunt „înghesuiți într-o categorie pe care o putem recunoaște.¹ Ei sunt reamintiți, așa cum vom vedea adesea în rândurile ce urmează, doar pentru o formă sau alta a diferitelor lor realizări. Este timpul să echilibrăm balanța. De fapt, un număr tot mai mare de studii privitoare la polimați individuali au fost publicate în ultimii ani, poate ca reacție la cultura specializării, specifică epocii contemporane. Am folosit cu recunoștință multe dintre aceste monografii, care includ nu doar studii despre titani intelectuali, ca Leonardo da Vinci sau Leibniz, ci și despre unele personalități aproape uitate, precum Dumont Durville și William Rees.² Studiile generaliste sunt mai dificil de găsit, deși numărul lor crește, mai ales sub formă de contribuții minore în reviste sau programe radio.³

Încercând să realizeze un asemenea studiu, lucrarea de față oferă o abordare a istoriei culturale și sociale a cunoașterii. Toate formele de cunoaștere, atât practice, cât și teoretice, merită să aibă propriile istorii scrise. Vânătorii-culegători aveau nevoie de o gamă largă de cunoștințe pentru a supraviețui, în vreme ce agricultorii erau apreciați ca „polivalenți de geograful Friedrich Ratzel, el însuși polimat.⁴ Artizanii, moașele, negustorii, conducătorii, muzicienii, fotbaliștii și multe alte grupuri necesită și posedă un segment al cunoașterii în care unii oameni excelează. În ultimii câțiva ani, termenul „polimat, cândva restrâns la savanți, a fost extins la invidizi ale căror competențe variază de la atletism la politică.

Definiții

„Grupul de discuții despre polimați, de pildă, a definit polimatul ca fiind „cineva interesat de învățarea și de stăpânirea mai multor domenii⁵. Pe de altă parte, această carte se va concentra pe cunoașterea academică, numită anterior „învățare. Ea vizează mai ales savanți cu sfere de interes „enciclopedice, în sensul original al parcurgerii întregului „curs sau „curriculum sau al parcurgerii, în orice caz, a unui segment major din acel cerc.

Din acest motiv am exclus doi antreprenori: Elon Musk, care s-a licențiat în economie și fizică înainte de a înființa Tesla și alte companii, și Sergey Brin, care a studiat matematica și cibernetica înainte de a întemeia Google alături de un alt informatician, Larry Page. De asemenea, am ezitat înainte de a-l include aici pe polivalentul John Maynard Keynes, deoarece majoritatea capacităților sale nu erau de natură academică. Keynes a fost descris de prietenul lui, Leonard Woolf, ca un „profesor universitar, funcționar civil, speculator, afacerist, jurnalist, scriitor, fermier, vânzător de tablouri, om de stat, manager teatral, colecționar de cărți și alte câteva meserii. Pe de altă parte, Keynes însuși remarcase că „un economist de marcă trebuie să posede o rară combinație de înzestrări. El trebuie să atingă un standard ridicat în câteva direcții diferite și trebuie să combine talente rareori întâlnite împreună. El trebuie să fie într-o oarecare măsură matematician, istoric, om de stat, filosof. Pe baza acestor criterii – pentru a nu mai menționa și interesul său față de multiplele arii de interes ale lui Isaac Newton –, Keynes se încadrează, cu certitudine, în definiția dată.⁶

Câțiva scriitori faimoși de opere de ficțiune vor fi discutați în capitolele care urmează, în special Johann Wolfgang von Goethe, George Eliot, Aldous Huxley și Jorge Luis Borges, dar aceasta mai ales datorită faptului că ei au scris non-ficțiune, de obicei eseuri. Într-o manieră similară este inclus și Vladimir Nabokov, nu ca autor al romanului Lolita, ci în calitate de critic literar, entomolog și analist de șah, în vreme ce August Strindberg apare ca istoric cultural mai degrabă decât ca dramaturg. La fel, Umberto Eco va apărea în aceste pagini ca savant care a scris și romane.

Discipline

Definirea unui polimat ca om care stăpânește câteva discipline ridică întrebarea: ce este o disciplină? Istoria disciplinelor academice este una dublă, atât intelectuală, cât și instituțională. Termenul „discipline este pluralul de la „disciplină, care derivă din cuvântul latinesc discere, „a învăța", în vreme ce disciplina reprezenta traducerea cuvântului askesis, din greaca veche, însemnând „instruire sau „exerciții. În Antichitatea clasică, ideea disciplinei era legată de cel puțin patru domenii: atletism, religie, război și filosofie. Disciplina era învățată urmând regulile unui maestru (în felul acesta devenind „discipol") și internalizând-o, practicând un tip de ascetism al autocontrolului, atât mental, cât și corporal.

În decursul timpului, termenul „disciplină" a ajuns să se refere la o anumită ramură a cunoașterii. În Roma antică, studiul tunetelor și fulgerelor era cunoscut ca disciplina etrusca, deoarece specialiștii acestei practici erau etrusci. În secolul V, Martianus Capella scria despre cele șapte „discipline, cunoscute și drept cele șapte arte liberale: gramatică, logică, retorică, aritmetică, geometrie, muzică și astronomie. Ideea de „discipline la plural implica organizarea, instituționalizarea și, de fapt, inițierea unui îndelungat proces de specializare.⁷ Pentru a evita proiectarea atitudinilor ulterioare asupra trecutului, am inclus magia ca disciplină când am scris despre secolele XVI–XVII și am încercat să evit referirile la „biologie, „antropologie și așa mai departe când am discutat perioada anterioară intrării în uz a acestor denumiri.

Criteriile pentru considerarea unui savant drept „polimat s-au schimbat în ultimele șase veacuri, îngreunând sarcina istoricului. Cum disciplinele tradiționale s-au fragmentat, ideea de discipline „numeroase s-a diluat și standardele au scăzut. Un articol recent descrie personalitățile în viață care au adus contribuții originale la două discipline, precum dreptul și economia, ca „polimați. Oricât de ciudat ar putea părea să numești două discipline „numeroase, a devenit o realizare semnificativă să ții în aer două mingi intelectuale în același timp.⁸

Obiective și metode

Acest studiu este bazat în general pe prosopografie – o biografie colectivă a unui grup de cinci sute de personalități active în Occident între secolele XV–XXI, enumerate în Anexă. Destul de nimerit, ceea ce el numea „prosopografia erudiților a reprezentat una dintre „pasiunile lui Pierre Bayle, un important polimat din secolul XVII.⁹ În ciuda preocupării ei față de biografia colectivă, prezenta carte nu apelează prea mult la statistici. Deși va consemna numărul de bărbați și de femei, de clerici și laici din grup, multe alte întrebări nu-și vor afla răspunsul în această manieră precisă.

Chiar și a decide care dintre polimați au fost catolici sau protestanți este dificil. Printre cei care s-au convertit de la catolicism la protestantism se numără Sebastian Münster și Philip Melanch­thon. În schimb, de la protestantism s-au convertit la catolicism personalități precum Lucas Holstenius, regina Cristina a Suediei, Peter Lambeck și Nicolaus Steno, în vreme ce Justus Lipsius a oscilat între cele două culte. Benito Arias Montano a fost oficial catolic, dar se pare că activa ca membru al unei secte secrete, Familia Iubirii. Probabil că Jean Bodin s-a convertit la iudaism, în vreme ce Giordano Bruno pare să-și fi inventat propria religie. Oficial, Isaac Newton a fost anglican, dar nu credea în Sfânta Treime.

Pe lângă generalizări, cartea oferă și studii de caz. Ea se concentrează asupra titanilor, a „monștrilor de erudiție", o sintagmă asociată olandezului Herman Boerhaave, activ la începutul secolului XVII, cu contribuții în medicină, fiziologie, chimie și botanică. De asemenea, cartea oferă scurte portrete ale unor polimați de rang secund, discutând itinerarii și particularități individuale.

Această lucrare își dorește să fie ceva mai mult decât o simplă galerie de portrete individuale, oricât ar fi de fascinante personalitățile respective. Portretele au nevoie de un cadru, uneori prin comparație și cel mai adesea prin contextualizare. Unul dintre principalele obiective ale studiului de față este să descrie o serie de tendințe intelectuale și sociale și să răspundă la întrebări generaliste legate de formele organizării sociale și climatele de opinie favorabile sau nefavorabile demersurilor polimatice. Va fi necesar să diferențiem între locurile și epocile în care curiozitatea este încurajată sau descurajată – ultima variantă întâlnită cel mai adesea din motive religioase, ca în faimosul caz al Sfântului Augustin, care includea „cercetarea naturii printre „lucrurile care nu aduc folos dacă sunt cunoscute și pe care oamenii vor să le afle doar de dragul cunoașterii. Însă și Augustin simțea plăcerea cunoașterii lucrurilor (rerum cognitione laetitia).¹⁰

Firul călăuzitor al istoriei care urmează este compus din povești opuse, dar îngemănate, de specializare și sinteză. De obicei – dacă nu chiar întotdeauna – este o greșeală să reduci orice gen de istorie la o simplă poveste liniară. Numeroase tendințe majore au fost acompaniate de o mișcare în direcția opusă. Dezvoltarea specializării organizate a coexistat o bună perioadă de timp ca o contramișcare a interdisciplinarității organizate. Pe măsură ce diviziunea activității intelectuale s-a accentuat, chiar și polimații au devenit un fel de specialiști. Adesea, ei sunt numiți „generaliști" deoarece cunoașterea generalistă sau cel puțin cunoașterea multor discipline constituie specialitatea lor. Contribuția lor distinctă la istoria cunoașterii constă în detectarea conexiunilor dintre domenii care au fost separate și în observarea unor lucruri pe care specialiștii dintr-o anumită disciplină, adică insiderii, nu au reușit să le vadă. Din această perspectivă, rolul lor seamănă cu al savanților care-și părăsesc țara de origine, ca exilați sau expatriați, în favoarea unui loc cu o cultură diferită a cunoașterii.¹¹

O preocupare majoră în cadrul acestui studiu vizează supraviețuirea polimaților într-o cultură tot mai specializată. Ne-am fi putut aștepta ca această specie a polimaților să dispară în secolele XVIII, XIX sau cel târziu XX, dar ea s-a dovedit uimitor de rezistentă. Pentru a explica această rezistență trebuie să studiem habitatul speciei, nișa ei culturală, care a fost adesea, deși nu întotdeauna, universitatea. Universitățile au fost pe rând favorabile și nefavorabile polimaților. Unii au preferat o carieră în afara universității, pentru că oferea mai multă libertate. Alții s-au mutat de la o facultate la alta sau de la un departament la altul, ca și cum s-ar fi răzvrătit față de restrângerea la o anume disciplină. Câteva universități au fost suficient de flexibile pentru a accepta aceste mutări, după cum vom vedea.

La nivel mai personal, printre întrebările despre polimați ar trebui să se numere și aceasta: ce anume i-a impulsionat pe acești oameni? A fost doar o simplă curiozitate omnivoră, ceea ce Sfântul Augustin numea „cunoaștere de dragul cunoașterii, sau altceva stă la baza a ceea ce politologul Harold Lasswell numește în memoriile sale „pasiunea pentru omnisciență¹²? Ce pârghii determină trecerea de la o disciplină la alta? Să fie vorba despre un prag scăzut al plictiselii sau despre un grad neobișnuit de deschidere a minții? Cum au găsit polimații timpul și energia necesare studierii atâtor domenii? Cum au reușit să supraviețuiască?

Distincțiile între tipurile de polimați vor reveni în aceste pagini. Pare util să îi descriem pe unii ca pasivi (deci opuși celor activi); limitați (opuși celor cu preocupări generaliste); sau în serie (opuși celor cu preocupări simultane). Prin polimați „pasivi înțeleg oameni care par să știe totul, dar nu produc nimic (sau, în orice caz, nimic nou). La granița dintre pasivi și activi se află sistematizatorii sau sintetizatorii, precum Francis Bacon sau Auguste Comte. Sintagma „polimați limitați reprezintă un oximoron evident, dar este necesară o categorisire pentru erudiții care stăpânesc puține discipline înrudite, indiferent dacă sunt din domeniul științelor umane, al celor naturale sau al celor sociale. În ceea ce urmează, acest tip va fi descris ca „grupat".

Erudiții care jonglează cu câteva subiecte, mai mult sau mai puțin concomitent, ar fi putea fi puși în contrast cu cei numiți polimați „în serie – pe modelul poligamilor în serie – care trec de la un domeniu la altul în cursul vieții lor intelectuale. Unul dintre ei, Joseph Needham, a început un eseu autobiografic cu întrebarea: „Cum de s-a întâmplat ca un biochimist să se transforme într-un istoric și un sinolog?¹³ Urmărirea traseului și încercarea de a înțelege traiectorii de acest gen au reprezentat două dintre marile plăceri ale scrierii volumului de față.

O altă tipologie posibilă distinge între două varietăți de polimat, tipul centrifugal, care acumulează cunoștințe fără să se preocupe de conexiuni, și eruditul centripet, care are o viziune asupra unității cunoașterii și încearcă să asambleze diferitele părți ale acesteia într-un sistem vast. Primul grup se delectează cu sau suferă din cauza curiozității omnivore. Al doilea este fascinat – unii ar spune obsedat – de ceea ce unul dintre ei, Johann Heinrich Alsted, numea „frumusețea ordinii"¹⁴.

Această distincție dintre tipul centrifugal și cel centripet amintește de contrastul propus de Isaiah Berlin într-o faimoasă prelegere despre Tolstoi, între ceea ce el (urmându-l pe poetul antic grec Arhiloh) numea „vulpi care cunosc „multe lucruri și „arici care cunosc „un singur lucru important¹⁵. Contrastul nu ar trebui să fie atât de vădit, așa cum recunoștea chiar Berlin când îl descria pe Tolstoi ca o vulpe care crede că ar trebui să fie arici. Majoritatea polimaților, dacă nu chiar toți, pot fi localizați pe un continuum între cele două extreme, și câțiva au fost (și sunt) atrași în ambele direcții, resimțind o tensiune creativă între forțele centrifugă și centripetă.

Să luăm cazul germanului din secolul XVII Johann Joachim Becher, un medic transformat în matematician, alchimist și consilier al împăratului Leopold I în domeniul numit de el „politică economică. În limbajul specific epocii sale, Becher a fost un „proiector, un om cu proiecte ambițioase și adesea nerealiste, care în cazul său includeau transformarea nisipului sau a plumbului în aur. „El a publicat lucrări de chimie, politică, limbaj universal, comerț, metode didactice, medicină, filosofie morală și religie." Interesele lui Becher par să fie centrifuge, dar ceea ce le ținea laolaltă, s-a sugerat, a fost ideea circulației, atât în natură, cât și în societate.¹⁶

Mitologia polimatului

Cunoașterea polimaților individuali a fost adesea exagerată într-o asemenea măsură încât am putea vorbi despre o veritabilă „mitologie a speciei. Uneori, polimații sunt descriși ca știind „totul, mai degrabă decât ca stăpânind cunoașterea academică a culturii lor particulare. Acest tip de descriere datează de foarte mult timp. Poetul medieval John Gower îl descria pe Ulise ca „un slujbaș care cunoaște tot ce există. Iezuitul din secolul XVII Athanasius Kircher a fost descris ca „ultimul om care cunoștea totul¹⁷. Printre candidații de mai târziu la acest titlu se numără profesorul universitar de la Cambridge, Thomas Young, profesorul american Joseph Leidy și, cel mai recent, fizicianul italian Enrico Fermi, descris astfel de mai multe ori în epoca sa, deși, așa cum evidențiază un biograf recent, „cunoștințele sale din alte domenii în afară de fizică erau superficiale, iar cunoașterea istoriei, artei, muzicii și a multor altor domenii era cel puțin limitată¹⁸. Utilizarea facilă a adjectivului „ultimul subliniază necesitatea unui studiu ca acesta, care vizează o perioadă îndelungată de timp.

Cumva mai modest, o carte de eseuri despre Umberto Eco poartă subtitlul, îndeajuns de potrivit pentru un admirator al lui Alfred Hitchcock, „omul care știa prea multe – o sintagmă folosită și în cazul ciberneticianului și criptanalistului Alan Turing și al filosofului natural Robert Hooke.¹⁹ Într-o manieră similară, nu doar un singur polimat a fost descris drept „ultimul om al Renașterii – de pildă filosoful Benedetto Croce și savantul behaviorist Herbert Simon. Biochimistul și sinologul Joseph Needham a fost numit „un om renascentist al secolului XX, iar criticul George Steiner „un foarte, foarte, foarte întârziat om al Renașterii. Hooke a fost descris ca „Leonardo al Londrei, Pavel Florenski drept „da Vinci necunoscut al Rusiei și Harold Lasswell „un fel de Leonardo da Vinci al științelor behavioriste, „mai apropiat de omul renascentist decât oricare politolog care a trăit vreodată.²⁰ Sintagma „femeie renascentistă a fost, de asemenea, utilizată pe scară largă, de la muzicologie la „sexologie.²¹

Limbajul folosit în paragrafele anterioare întărește mitul geniului solitar, care obține totul prin forțe proprii, ca în faimoasa poveste din copilăria lui Blaise Pascal, care redescoperă geometria fără ajutorul cărților sau al tutorilor. Unii polimați sunt într-adevăr relativ solitari – cel mai celebru exemplu fiind Leonardo da Vinci –, deși tânărul Leonardo a fost un renumit artist la curtea din Milano. De asemenea, Giambattista Vico, adesea descris ca un solitar, a dus o viață socială activă în Napoli, cel puțin în tinerețe. Adesea, mici grupuri stimulează creativitatea membrilor, iar unii polimați au devenit faimoși pentru idei care probabil și-au avut originea în discuții de grup de genul celor discutate în capitolul 8.²² Totuși, dacă n-aș fi crezut că anumiți polimați au schimbat ceva în lumea cunoașterii, n-aș fi scris această carte.

Multe realizări vor fi discutate sau cel puțin menționate aici, dar acest studiu nu oferă o simplă poveste de succes. Calitatea de polimat are un preț. În unele cazuri, și aici mă refer la așa-numiții „șarlatani discutați mai jos, prețul include superficialitatea. Ideea că polimații ar fi niște escroci datează de multă vreme, cel puțin din Grecia antică, unde Pitagora a fost denunțat ca impostor. Episcopul din secolul XVII Gilbert Burnet, un om cu arii de interes suficient de largi pentru a trece chiar el prin această problemă, scria că „foarte adesea, cei care se preocupă de multe lucruri sunt slabi și superficiali în toate aceste lucruri²³. În alte cazuri, întâlnim ceea ce am putea numi „sindromul Leonardo", cu alte cuvinte o risipă de energie exprimată prin proiecte fascinante sau strălucitoare, ulterior abandonate sau pur și simplu lăsate neterminate.

Cartea se concentrează asupra Europei, Americii de Nord și Americii de Sud, din secolul XV până în secolul XXI. Ea începe cu acel uomo universale al Renașterii, dar se concentrează pe consecințele pe termen lung a ceea ce s-ar putea numi cele două crize ale cunoașterii, prima survenită la jumătatea secolului XVII, a doua la jumătatea secolului XIX, ambele fiind reacții la proliferarea cărților (este încă prea devreme să anticipăm consecințele pe termen lung ale celei de-a treia crize, care urmează revoluției digitale). Toate crizele au produs ceea ce am putea numi „explozii" de cunoaștere, în sensul expansiunii și fragmentării rapide. Reacțiile la fragmentare vor fi discutate la momentul potrivit.

Pentru a reaminti cititorilor că Occidentul modern nu este singura regiune în care s-au dezvoltat polimați, următorul capitol oferă scurte portrete ale unor savanți cu preocupări vaste, care au trăit din perioada Greciei antice până la finele Evului Mediu, împreună cu remarci și mai concise despre lumea chineză și islamică. Pentru a scrie acest capitol, autorul a fost nevoit să iasă din zona lui de confort intelectual, dar pentru a scrie despre polimați trebuie să fii pregătit să înoți mult mai la adânc decât ești obișnuit.

1. Orient și Occident

Într-o epocă predisciplinară sau într-o perioadă precum Evul Mediu, în care existau doar câteva discipline academice, ar putea părea că un concept precum cel de „polimat" nu este foarte necesar. O curiozitate extinsă era normală la acea vreme și ar putea fi descrisă drept o stare de fapt obișnuită. La fel era și practica scrierii de lucrări despre o gamă largă de subiecte. Cum existau mai puține cunoștințe decât va fi cazul începând cu Renașterea, era posibilă – printr-un efort intens – stăpânirea cel puțin a formelor dominante de cunoaștere (lăsând deoparte cunoștințele solicitate de multe practici cotidiene). Totuși, în Antichitatea clasică (atât romană, cât și greacă), în China tradițională, în lumea islamică și în Evul Mediu occidental, o serie de oameni erau admirați pentru cunoștințele lor neobișnuit de vaste – și unii erau criticați pentru lipsă de profunzime.

Grecii

Ca multe dezbateri, o discuție despre valoarea cunoașterii a fost consemnată prima oară în Grecia antică. Filosoful Heraclit (cca 535–cca 475 î.Hr.), discutând despre mulți oameni polivalenți, pretindea că „multă învățătură (polymathie) nu ajută la înțelegere (noos)" (Fragmentul 40).¹ De cealaltă parte a dezbaterii, filosoful Empedocle (cca 495–435 î.Hr.) afirma că „învățătura (mathe) sporește înțelepciunea" (Fragmentul 17), în vreme ce este cu siguranță semnificativ că unii greci o venerau pe zeița Polymatheia.

În diferite forme, această dezbatere se va repeta de-a lungul secolelor, întotdeauna aceeași în esență, dar întotdeauna diferită în circumstanțe și aspecte importante. Conflictul esențial este între amploare și profunzime, între „vulpea lui Isaiah Berlin, care „știe multe lucruri, și „ariciul acestuia, care „știe un singur lucru important. Dar acest contrast se împletește în diferite locuri și perioade cu conflictele între amatori și experți, teorie și practică, cunoaștere pură și aplicată, detaliu și imagine de ansamblu, rigoare și impresionism.²

Revenind de la generalizare la oameni cu o sete neobișnuită față de diferite tipuri de cunoaștere, am putea începe cu Pitagora și sofiștii, deși despre ei nu avem decât informațiile transmise de discipoli sau de critici, precum și cele câteva fragmente păstrate din scrierile lor.

Ariile de interes ale lui Pitagora din Samos (cca 570–495 î.Hr.), 
un învățător spiritual sau guru care a întemeiat un fel de sectă, mergeau de la reîncarnare la sporturi și vegetarianism (deși adepților lui le era interzis să mănânce fasole). El este amintit ca matematician și mai ales ca autor al unei teorii faimoase, deși aceste afirmații au fost contestate. Reacțiile față de Pitagora, ca și cele referitoare la atâția polimați de mai târziu, au fost diferite. Încă o dată, Empedocle și Heraclit s-au situat pe poziții opuse. Empedocle îl lăuda pe Pitagora ca „un om cu vaste cunoștințe, dar Heraclit îl numea „prințul impostorilor (sau al „bârfitorilor": kopidon).

Interese mai largi decât ale lui Pitagora manifestau așa-numiții „sofiști", care ar putea fi descriși ca enciclopedii ambulante. Ei erau învățători itineranți, care predau o gamă largă de discipline, un întreg curriculum (sensul inițial al sintagmei grecești encyklios paideia, de la care derivă termenul modern „enciclopedie"). Unii pretindeau că pot răspunde la orice întrebare, permițându-le ascultătorilor să îi consulte așa cum noi am consulta astăzi o enciclopedie tipărită sau online.

Unul dintre cei mai faimoși sofiști a fost Hippias din Elis (cca 460–399 î.Hr.), despre care se presupune că ar fi predat astronomia, matematica, gramatica, retorica, muzica, istoria, filosofia și arta memorării (o artă de utilitate evidentă pentru oratori). El este cunoscut astăzi mai ales grație unui dialog platonic, Hippias Minor, în care apare ca un ins arogant, ale cărui pretenții sunt demolate de Socrate. Hippias se laudă că „sunt capabil să vorbesc despre orice subiect pe care l-ar alege cineva dintre acelea pe care le-am pregătit pentru expunere și să răspund la orice întrebări"³.

Pe latura pozitivă, Aristotel (384–322 î.Hr.) a devenit faimos pentru scrierile sale referitoare la o mare varietate de subiecte. În cazul său, amploarea cunoștințelor nu pare să fi dus la acuzații de superficialitate. Cel mai adesea, Aristotel este amintit ca un filosof preocupat de logică, etică și metafizică, dar a scris și despre matematică, retorică, poezie, teorie politică, fizică, cosmologie, anatomie, fiziologie, istorie naturală și zoologie.⁴

Doi erudiți versatili au fost comparați cu atleții, Posidonius din Rhodos (cca 1350–cca 51 î.Hr.) și Eratostene din Cyrene (245–194 î.Hr.).

Posidonius, supranumit „atletul, a scris despre filosofie, astronomie, matematică, geografie și istorie. Nu se știe nici astăzi de ce i s-a dat o asemenea poreclă. Atleții erau respectați în Grecia antică, în vreme ce paralela dintre disciplina necesară atât atletului, cât și eruditului a fost deja remarcată. La Jocurile Olimpice, exista un loc destinat celor numiți mai târziu „polivalenți, mai ales în cele cinci evenimente atletice desfășurate în aceeași zi, „pentatlonul". Pe de altă parte, nu este un semn bun că această comparație a polimatului cu atletul trimite la descrierea lui Hippias de către Socrate în dialogul lui Platon.

Cazul lui Eratostene din Cyrene prezintă o ambiguitate similară. Eratostene, un erudit însărcinat cu administrarea celei mai faimoase biblioteci din lumea greco-romană, cea din Alexandria, era supranumit „Pentathlos datorită combinației de interese în cinci discipline. De fapt, el a studiat ceea ce, după știința noastră, ar constitui cel puțin șapte discipline: gramatica, literatura, filosofia, geometria, geografia, matematica și astronomia. Eratostene a fost cunoscut și ca „Beta, poreclă amintind de descrierea făcută de un istoric britanic unui coleg al lui, drept „căpitanul inferiorilor. Cu alte cuvinte, denumirea „Pentathlos este cel puțin în egală măsură o critică, nu doar o laudă.⁵

Romanii

Spre deosebire de Grecia, în Roma găsim nu doar laude pentru intelectualii polivalenți remarcabili, ci și recomandări către studenți ai unor anumitor discipline de a dobândi o cunoaștere vastă, poate ca antidot la perfida specializare.

Cicero (106–43 î.Hr.), unul dintre cei mai elocvenți oratori ai lumii romane, și-a început tratatul despre orator (De oratore) subliniind necesitatea unei cunoașteri ample (scientia... rerum plurimarum) drept condiție a succesului în această artă. Tratatul continuă sub forma unui dialog între Marcus Crassus și Marc Antoniu, în care Crassus pretinde că „oricare ar fi subiectul", oratorul va vorbi mai bine despre orice ramură a cunoașterii decât cineva care se mărginește la aceasta.⁶ Un alt faimos tratat despre retorică, Institutio oratoria de Marcus Fabius Quintilianus (35–100 d.Hr.), cunoscut drept Quintilian, susține de asemenea că acela care vrea să devină orator trebuie să cunoască toate subiectele. Autorul citează numele a opt polimați, cinci greci – inclusiv Hippias – și trei romani, inclusiv Cicero. În mod ironic, contextul este specializarea crescută a retorilor, precum și a juriștilor și gramaticienilor.⁷

Un argument simular cu cele ale lui Cicero și Quintilian privind oratorul a fost avansat în cazul arhitectului de Marcus Vitruvius Pollio (m. 15 d.Hr.). Vitruvius pretindea că profesia lui era o ramură „multidisciplinară" a cunoașterii (scientia pluribus disciplinis et variis eruditionibus ornata). Potrivit lui, arhitectul ideal trebuia să aibă cunoștințe din literatură, desen, geometrie, filosofie, muzică, medicină, drept și „astrologie (inclusiv ceea ce noi numim „astronomie).⁸

Printre polimații exemplari se numără un expatriat grec, Alexandru din Milet (Lucius Cornelius Alexandros, m. 36 î.Hr.), care a fost dus la Roma ca tutore-sclav și supranumit „Polihistor", cu alte cuvinte un om care cercetează multe domenii. Trei polimați romani sunt frecvent menționați în textele clasice: Cato, Varro și Pliniu cel Bătrân.

Marcus Porcius Cato, supranumit și Cato cel Bătrân (234–149 î.Hr.), a fost citat de Quintilian pentru cunoștințele sale din domeniul războiului, filosofiei, oratoriei, istoriei, dreptului și agriculturii și de Crassus al lui Cicero deoarece „nu exista nici un lucru care să poată fi cunoscut și învățat în acea perioadă (cu o sută de ani în urmă) și pe care el să nu-l fi cercetat și dobândit și, mai mult, despre care să nu fi scris⁹. În lunga lui existență, în care a ocupat, de asemenea, funcții militare și politice, Marcus Terentius Varro (116–27 î.Hr.) a scris peste 70 de lucrări despre antichități, lingvistică, agricultură, istorie, drept, filosofie, literatură și navigație, spre a nu mai menționa și satirele sale. Cicero l-a descris ca „un om remarcabil prin intelectul și erudiția sa universală (vir ingenio praestans omnique doctrina), în vreme ce Quintilian a declarat că el scrisese despre „numeroase tipuri – aproape toate – de cunoaștere" (Quam multa paene omnia tradidit Varro!).¹⁰ Tratatul lui Varro despre „discipline" la plural (Disciplinae) a fost descris ca „prima enciclopedie atestată cu certitudine"¹¹. Textul s-a pierdut, dar se știe că viza cele șapte liberale, cu arhitectura și cu medicina.

Pliniu cel Bătrân (23–79 d.Hr.) a practicat dreptul, a comandat o flotă și a sfătuit împărați, dar, așa cum remarca nepotul lui, „el considera că tot timpul pe care nu-l dedici studiului este pierdut". Unii sclavi îi citeau, în vreme ce el dicta altora. Pliniu a scris despre gramatică, retorică, artă militară și istorie politică, despre arta luptei călare, dar este și autorul Istoriei naturale, o lucrare enciclopedică pentru care a devenit faimos și care acoperă mult mai multe subiecte decât se va înțelege ulterior prin „istorie naturală". Autorul se laudă în prefață că ar fi consultat circa 2 000 de volume și că nici măcar un singur grec nu scrisese pe cont propriu despre toate părțile subiectului său. Deși și-a bazat afirmațiile pe propriile observații, Pliniu s-a ocupat mai ales cu compilațiile. Pe de altă parte, prefața la Istoria naturală denunță plagiatul. Probabil el a intuit că propria operă va fi plagiată în secolele de mai târziu.

China

Ar fi ciudat să nu descoperim curiozitatea avidă și cunoașterea pe scară largă și în afara tradiției occidentale. De fapt, „studiază amplu" este o faimoasă sintagmă din textul clasic Zhongyong („Doc­trina mijloacelor"). Chinezii aveau un cuvânt sau mai multe pentru polimatie, boxue („studii ample") sau bowu („învățătură vastă"), în timp ce termenul pentru cineva care stăpânea aceste studii era boshi, „învățat din toate domeniile". Aceste concepte au apărut între secolele V și II î.Hr.¹²

Ca și erudiții greci, cei chinezi s-au angajat în dezbateri privind aria de cuprindere a studiilor, ceea ce a avut consecințe importante pentru faimosul sistem de selectare a funcționarilor civili prin examinare competitivă.¹³ În timpul dinastiei Song (960–1279), examenele necesitau cunoștințe de istorie, domenii clasice, poezie și politică. Într-un faimos document ce viza o tentativă eșuată de reformă, „Memorialul celor zece mii de cuvinte, omul de stat Wang Anshi (1021–1086) se plângea de caracterul generalist al educației viitorilor administratori. Capacitatea de a guverna, afirma el, „se dezvolta cel mai bine prin specializare, fiind ruinată de o varietate prea mare de subiecte ce trebuie studiate¹⁴. În secolele următoare s-a oscilat între specializare și studii generale. În Instrucțiunile pentru viața practică, de pildă, Wang Yangming (1472–1529) a respins studiile ample ca fiind superficiale, preferând cunoașterea și cultivarera sinelui oricărui tip de cunoaștere a lumii exterioare.¹⁵ Pe de altă parte, examene ce evaluau „o erudiție vastă și numeroase cuvinte" au fost ținute în 1679 și 1736.¹⁶

Comparațiile sunt considerate dificile din cauza diferențelor de clasificare și de terminologie – „în gândirea chineză clasică nu există, de exemplu, nici un termen care corespunde grecescului philosophia, precum și în clasificare. „Hărțile chinezești referitoare la disciplinele intelectuale relevante, teoretice sau practice și aplicate, sunt foarte diferite atât de ale grecilor, cât și de ale noastre.¹⁷ Diferențele dintre pachetele de studiu grecești și cele chinezești creează, de asemenea, obstacole în calea comparării. De pildă, teoria muzicii, arta divinizației și critica picturii și a caligrafiei erau deopotrivă de importante pentru erudiții chinezi.

Viața și opera a trei erudiți ar putea oferi o idee despre gama largă de interese a polimaților chinezi. În perioada Statelor Com­batante, Hui Shi (370–310 î.Hr.) avea preocupări cuprinzătoare. Lucrările sale s-au pierdut, dar este evocat în tonuri vii într-o faimoasă colecție de anecdote, textul daoist Zhuangzi. Potrivit acestui text, Hui Shi a fost „un om cu multe meșteșuguri, iar „scrierile sale ar fi putut umple cinci căruțe. În altă ordine de idei – o critică recurentă la adresa polimaților – textul pretinde că Hui „a abuzat de talentele sale și le-a risipit, fără să obțină de fapt nimic"¹⁸.

Printre figurile marcante ale dinastiei Song se numără doi demnitari erudiți, Su Song (1020–1101) și Shen Gua (1031–1095). Su Song este celebru pentru construirea unui turn destinat utilizării de către astronomii curții și pentru descrierea, într-un tratat ilustrat, a orologiului său mecanic, pus în funcțiune de o roată hidraulică. De asemenea, Su a creat hărți, inclusiv hărți ale stelelor. Împreună cu asistenții lui, el a produs un tratat despre ceea ce numim astăzi farmacologie, în care prezintă utilizările medicale ale plantelor, mineralelor și animalelor.¹⁹

Cât despre Shen Gua, el a fost descris drept „poate cel mai interesant personaj al științei chineze"²⁰. El a scris despre ritualuri, tianwen (împletirea dintre astronomie și astrologie), muzică, matematică, medicină, administrație, arta războiului, pictură, ceai, medicină și poezie, dar a realizat și hărți (inclusiv una dintre primele hărți în relief). Când a fost trimis într-o misiune în Mongolia, și-a notat obiceiurile populațiilor întâlnite aici. Un analist al epocii remarca „vastele cunoștințe ale lui Shen, iar în secolul XX el a fost descris ca un „Leibniz chinez (deși, spre deosebire de Leibniz, el nu pare să fi încercat integrarea diferitelor