Submarinul karmei

De Paul Gorban

Poezia lui Paul Gorban se delimitează de teritoriul minimalismului, iar tenta biografică nu sufocă versurile cu note personale, pentru că poetul își folosește unele note biografice mai mult aluziv, fără a le face vizibile pe parcursul discursului poetic. Fiecare poem are o identitate proprie, fără să implice o multiplicare de stări, iar în asta constă originalitatea volumului de poeme al autorului.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9789738097537

Previzualizare carte

(www.zonaliterara.ro).

metroul și fluturele cosmic

Aș vrea să-l acuz pe Paul Gorban de simbolism, de sinestezii incandescente, dar nu pot, pentru că îl văd limpede ca pe un romantic senin, clasicizant. Însă nici în insectarul cu romantici nu-l pot înțepa, pentru că are sprinturi suprarealiste. Ca să nu mai spun despre intertextualitățile postmoderne. Vizionar și religios, trist și bucuros, scriitorul nu obosește nicicând să fie versatil și ubicuu. Cu submarinul lui karmic, poetul traversează toate zodiile poetice. Statuile au miros, aparatul de fotografiat face poze olfactive, autobuzele și străzile au guri, o biserică se cocoață pe un bloc, drumurile au tălpi și tot așa. O privire adamică reinventează lumea, o deviază de la rutina ei scămoșată. Minunat că se mai găsesc suflete atât de încrezătoare în personificare și metaforă. Capabile să dialogheze cu Poezia ca și cum aceasta ar fi o mamzelă delicată și șturlubatică, totdeodată.

Paul Gorban este infuzat de melancolia și entuziasmul moldave. Total imun la cealaltă latură a sufletului moldovenesc, cea cinică și deprimată, el dezlănțuie o bucurie a privirii poetizante care îl dă de rușine pe Richard Millet, mohorâtul părinte al postliteraturii.

Lanțul karmic al poetului se află încă la prima verigă. Sufletul lui tânăr erotizează lumea și cântă vaginul iubitei cum ar cânta despre un lan de lalele. El știe că lumea e rea și funcționarizată, dar asta nu e treaba lui. Căci poetul și-a făurit un stup edenic, cu ferestre ca niște lanterne magice. Orice căutătură aruncată spre lume o mântuie pe aceasta de răutăți și o transformă într-o livadă minunată. De aici și suculența, și spectaculosul acestei arte care nu se satură să prindă spectacolul vieții, în orice forme s-ar arăta el.

Felix Nicolau

scumpei mele soții, Mihaela,

pentru tot sprijinul acordat

liniștea umbrelor

poeme karmice

(1)

sunt zile în care rugăciunile lungi

nu mai ajung să fie ascultate de fântâni

sunt ore în care trenul se aude

ca o amintire ca un acatist pentru cei morți

sunt minute în care copacii se scutură de frunze

și se învelesc cu Dumnezeu

sunt eu clipa ce coboară pe funia fântânilor

cu acatistele noastre de toate zilele

sunt o antologie cu barbă cuget la mulțimea

ce de jur-împrejurul unui tramvai

dansează pe crucile ce-și schimbă cursul

(2)

ne adunăm bucățile de carne fragedă

până când o casă ne împinge trupul în iarbă

și în ea așteptăm buzele să ni se lege

ca două lumini de paște ca două mirese aspre

ale lui Dumnezeu. o, dacă am cunoaște

amorțeala ziarelor vechi, dacă am cunoaște

liniștea unei maternități, dacă am cunoaște

după-amiezile irezistibile ale lui Kafka,

mai mult ca sigur ne-am trezi împotriva

trandafirilor cu miros de var, cu siguranță pământul

ne-ar respira ca pe lumina rece

a candelabrelor din Cetățuia,

cu siguranță ne-am duce să murim

în lucrurile pline de păianjeni. dar în jurul nostru

e un spațiu confortabil în care se adăpostesc nucii

în jurul nostru e o noapte ce se așază

ca o haină de călugăr peste noi,

în jurul nostru sunt zilele

în care rugăciunile lungi nu mai ajung

să fie ascultate de fântâni…

(3)

caut un suflet de pânză ca noaptea mahmură

să-mi cadă în poem să îi sărut fotogramele rupte,

lipite cu scoci, să mă cuprindă de șoldurile

generației mele.

cu puloverul pe dos să-și îmbrace karma

și să se tăvălească prin pântecuri albe ca un sfânt

pe care neamul meu îl așteaptă

de când s-au îngropat zăpezile sub cruci.

caut ochii să îi închid în dulapul

pentru veghe. noi să tolănim pe canapea

reci cu inima deschisă spre o livadă de speranțe

(4)

de când ai plecat orele par niște furnici flămânde.

uneori am impresia că le aud cum ne cară pe fiecare

în pământ. e o cale regală prin care trec numai cei

supraviețuiți de Dumnezeu, numai aceia

care zâmbind înfulecă zile. acum scriu

despre mirosul tău, despre respirația furnicilor,

despre miezul întunericului, despre aerul care se

transformă într-un mausoleu, despre tot

ce se potrivește cu două pâini așezate pe genunchi

(5)

e dimineață și nu am făcut niciun lucru simplu

ca să ascultăm cum crește ziua.

cântecul ei ne dă peste cap toată liniștea.

șifonierul a început să toarcă aerul din cameră

fără să-mi dau seama trag de o bucată de ață și așa

începe să urle trotuarul cu sirene. totul e în viteză

fac o piruetă și te văd grațioasă,

borțoasă, cu un viitor poetic. se pare

că pe fereastră va pătrunde încet și tăcut

vârful limbii tale o moarte ce mi se așază

pe obraz un semn de ruj

(6)

despre karma am păstrat întotdeauna un sentiment

incomod, o imagine care amenință cu o femeie ce

arde