Femeia (1889-1891) în transpunerea lui Șerban Foarță

De Pierre Louÿs

În lirica decadentă a lui Pierre Louÿs (1870‑1925), actul erotic are valențe mistice și chiar religioase. Poemele sale reproduc un adevărat ritual de adorație.

„Pierre Louÿs începe ca secesionist (plin de langori și cărnuri fezandate) și/sau ca prerafaelit, ca să continue,‑n lo stile floreale, ca în, bunăoară, celebrele Chansons de Bilitis, scriere apocrifă a unei așa‑zise discipole din vechea Grecie a Sapphidei, transpusă muzical de câțiva mari compozitori (printre aceștia, Debussy) și tradusă, de mulți ani, și în română, ca una ce, «antică» fiind, devine acceptabilă cum este, printre altele, Ars amatoria a surghiunitului la Tomis“ – Șerban Foarță.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786068622026

Pierre Louÿs

Pierre Louÿs (* 10. Dezember 1870 in Gent; † 4. Juni 1925 in Paris war ein französischer Lyriker und Romanschriftsteller. Neben de Sade, Verlaine und Mirabeau gilt er als Meister der erotischen Literatur Frankreichs. (Wikipedia)

Previzualizare carte

Cuvânt-înainte

Pierre Louÿs (1870-1925), discipol al lui Mallarmé și prieten, de foarte timpuriu, al lui André Gide sau Paul-Ambroise, alias provincialul Valéry (pe care-l va fi introdus în anturajul maestrului din Rue de Rome, nu înainte să-i trimită planul apartamentului acestuia,-n detaliu), este, față de Giorgio Baffo, bunăoară (cu care are unele afinități de ordin strictamente epidermic), un produs tipic (ar fi spus Verlaine) al „Imperiului la finea Decadenței".

Pentru el, sexul nu e o distracție, o aventură de o zi sau o noapte cu o cortegiana sau chiar cu o dubioasă „peripateticiană", ci o mistică sau o religie, care dezvoltă un întreg ritual și mai ales o adorație a Venerei desnuda. Amanta lui nu e, să zicem, Eva, ci o Maria Magdalena ori, mai curând, o Salomeea sau vreo perversă sfântă din epoca barocă (lauda căreia aduce a un acàtist propriu-zis, a imn, adică,-n cinstea Sfintei Verguri):

„O, Sfântă preaiubită, o, doamnă și stăpână,

Tu, Stea a dimineții, tu, Stea a mării, tu

Fii încă adorată, ca-n ziua-n care nu

Uit cum ți-am mângâiat-o dintâi cochilia, până,

Văzându-te-așa albă,-ntr-o seară, când, de mult

Dormeai, mi-am zis că, față de tine,-o-njurătură

E dragostea și cată a te slăvi cu-o gură

De-a pururi sărutândă, ca-ntr-un preasacru cult.

Altarul fi’ndu-i Patul, eu arde-voi, pe fardul

Și roșul tău de buze, ca, în