Impactul

De Alexandra Baetii Letras

Descoperire de sine, suspans, secrete si impactul lor asupra unei adolescente care abia s-a mutat in Romania.

Povestea lui Casey, o tanara care descopera adevaruri ametitoare despre familia sa si care este supusa unor incercari dificile pentru a iesi dintr-un labirint de camere.

Obisnuita cu sistemul de educatie si infrastructura Americii si Olandei, Casey se confrunta, de asemenea, cu integrarea intr-o societate complet diferita care ii da sansa de a se transforma si de a cunoaste oameni si obiceiuri noi.

• Limbă: Română
• Editor: Alexandra Baetii Letras
• Data lansării: 12 mai 2022
• ISBN: 9786060717669

Alexandra Baetii Letras

Alexandra Baetii este o tanara scriitoare care debuteaza cu romanul sau captivant “Impactul”, lansandu-se in lumea fictiunii.Este pasionata de dezvoltare personala, fiind subiectul urmatoarei sale carti “Tu esti IMPACTUL! 8 pasi pentru a produce IMPACT in viata ta”.Organizeaza workshopuri motivationale pentru copii si tineri in care ii invata cum sa isi indeplineasca visul.

Previzualizare carte

Copyright

Impactul - Povestea completă

COPYRIGHT 2022 ALEXANDRA BĂEȚII

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-766-9

Ilustrație copertă: Arthur Dumitrescu și Ionuț Aldea

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii IMPACTUL - POVESTEA COMPLETĂ, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Impactul - Povestea completă

Copyright

Însemnări lansare

Partea I

Ziua impactului

Cu 20 de zile înainte de impact

Cu 18 zile înainte de impact

Cu 17 zile înainte de impact

Cu 15 zile înainte de impact

Cu 13 zile înainte de impact

Cu 12 zile înainte de impact

Cu 11 zile înainte de impact

Cu 9 zile înainte de impact

Cu 5 zile înainte de impact

Cu 3 zile înainte de impact

Cu o zi înainte de impact

Ziua impactului

Prima zi după impact

2 zile după impact

4 zile după impact

5 zile după impact

6 zile după impact

8 zile după impact

9 zile după impact

10 zile după impact

11 zile după impact

12 zile după impact

13 zile după impac

14 zile după impact

15 zile după impact

16 zile după impact

28 de zile după impact

29 de zile după impact

31 de zile după impact

32 de zile după impact

Partea a II-a

Pixul și foaia

Încercarea

Rătăcirea

Acasă

Schimbarea

Aprobarea

Semnătura

Revenirea la normal

Încercări peste încercări

Părinții intră în joc

Supusa ia atitudine

Curajul iese la iveală

Nimeni nu se poate ascunde la nesfârșit

Însemnări lansare

„Impactul" zilei de 10 februarie 2017, Librăria Mihai Eminescu, lansarea primei părți

Sunt super încântat de carte, de atitudinea ta și de acțiunea întregii famili. Alex, devi treptat vedetă, modestă, civilizată, încântătoare. O aștept pe Casey în clasa a XII-a și, cine știe, alături de Regina Maria și Ana Blandiana.

Radu Laurențiu

Să te bucure viața!

Gabriela Andreiașu

Îți urez tot succesul din lume, deoarce ești un copil minunat și o prietenă nemaipomentită. Am fost foarte impresionată când am aflat că ai scris o carte pentru că îmi pot imagina cât de greu poate fi să creezi. Sunt mândră că am o prietenă ca tine.

Sofia Iordan

Felicitări Alexandra pentru felul tău de a fi! Felicitări, copii, pentru preocupările voastre minunate!

Felicitări, părinți, pentru impactul pe care îl acordați în familia voastră!

Ilinca

Sunt pregătită să construiesc locuri speciale pentru tine (oameni speciali ca tine). Cărțile tale sunt prețul de suflet pe care îl plătești!

Mulțumim pentru tot!

Ana Bogdana

Felicitări pentru povestea creată, personajul inventat și mult succes în activitatea artistică! Să devii un scriitor minunat!

Anonim

Să nu te oprești niciodată din scris sau cântat. Din câte am citit pe facebook, este foate interesantă cartea.

Denis Dobrescu

Felicitări, Ale! Mă bucur enorm pentru tine!

Larisa Negrea

Partea I

Ziua impactului

O cameră stranie, cu pereți încrețiți de vreme și un vag miros de mucegai. O cameră stranie în care îmi puteam auzi ecoul gândurilor. Am încercat să mă ridic, nimic. Am încercat să găsesc ceva comun în jur, tot nimic. Tot ce puteam vedea slab, printr-un geam îngust și lung, erau pereții din cărămizi masive, nicio ușă, nicio cale de ieșire. Prin micile crăpături ale tavanului din lemn masiv se vedeau umbre ale unei lumini difuze și se auzeau ușoare bătăi de pași, însoțite de un iz de bocanci vechi ce umblau, se opreau, iar apoi începeau să se plimbe din nou deasupra mea. Peste câteva minute am realizat că eram ghemuită pe podeaua rece, tremurând din toate încheieturile, neștiind ce să fac, cu capul pe o carte veche, groasă, cu un miros ce îmi amintea de casa bunicilor. Obiectul mare avea o copertă verde și tare, fără un titlu sau un autor. Am ridicat-o ușor, văzând prima pagină goală. Am cotinuat să răsfoiesc dezvăluind restul paginilor simple, nenumerotate, desprinse din uriașul cotor. Prima pagină: limba română; a doua: codul morse; următoarea: niște semne ciudate; următoarea: din nou limba română și tot așa…

M-am uitat în jos, nu era de mirare că îmi era frig, jumătate din hainele mele erau sfâșiate, micile bucăți de material erau întinse peste tot pe podeaua camerei, abia văzându-se din cauza culorii negre. Tropotul pașilor se opri, lăsându-mă să savurez liniștea care fu întreruptă de chiorăitul mațelor mele. Oare ce zi era? De cât timp nu mâncasem? De cât timp nu făcusem duș? Probabil că trecuse mult de atunci, nu e de mirare că simțeam un miros de animal sălbatic. Îmi puneam fix cele mai neimportante întrebări, care, de fapt, m-au adus la cea principală: de ce mă aflam în locul ăsta și de ce arată ca o cușcă umană?

Deși cartea e imposibil de înțeles, e singura mea cale de a afla unde sunt sau ce e camera asta. Pagini peste pagini, fără o logică sau o ordine. Stresul îmi pătrundea creierul, schimbându-mi gândirea, acaparată de tot ce se întâmpla în jur.

Timpul începea să se consume, pătrunzându-mi mintea, ce începea deja să abereze, văzând ceasuri, împingându-mă din toate colțurile camerei, pendule zvâcnindu-mi în tâmple și auzind ticăitul sau nimicindu-mi timpanele în timp ce aerul se consumă pe zi ce trece. Căutând o soluție de a scăpa, ce parea din ce în ce mai imposibil de găsit, m-am proptit în genunchi, ridicându-mi întâi piciorul drept ce se simțea ca o nicovală atârnată cu o sfoară de corpul meu. Am călcat cu talpa podeaua glacială, iar apoi mi-am ridicat piciorul stâng, a doua nicovală. Trei secunde și eram din nou întinsă pe jos, încă o variantă eliminată…

Mi-am înfipt unghiile în podea, sprijinindu-mă de podul palmei. Peste două minute am atins peretele de nord, cel paralel cu fereastra. Am împins prima cărămidă, a doua, a treia…

Cu 20 de zile înainte de impact

Primul sunet pe care l-am auzit a fost ceasul de pe noptieră țiuindu-mi în urechi la șapte dimineața. Ca orice adolescentă, am apăsat butonul de snooze ca apoi să fiu trezită de maică-mea care țipa la mine că o să întârzii. Următorul lucru pe care îl știu e că eram în fața școlii, chinuindu-mă să găsesc o ușă

An nou, școală nouă, colegi noi. Taică-meu a fost mutat cu serviciul din Olanda în România, așa că iată-mă aici căutând o ușă a unui liceu al cărui nume nici măcar nu știu să îl pronunț. O fată blondă cu ochii negri ca abanosul și un corp înalt și subțire s-a apropiat de mine:

– Ești nouă pe aici, nu-i așa?

– Ținând cont că de abia știu unde sunt, presupun că da. Îmi întinse mâna și rosti: Anna.

– Casey, i-am zis răspunzându-i la salut.

– Ciudat nume, de unde vii?

– M-am născut în S.U.A., am făcut școala în Olanda și acum iată-mă aici.

– Presupun că e nasol să te muți la jumătatea liceului. La ce clasă te-au repartizat?

– 11 B.

– Eu sunt la 11 C. Avem clasa una lângă alta, vino!

Am intrat în uriașa clădire cu pereți vechi, scrijeliți de timp. Sute de elevi, coridorul era un uriaș labirint de oameni. Am ajuns la niște scări mari de marmură, am urcat la următorul etaj, am făcut la dreapta și am intrat pe o ușă de lemn deschis la culoare.

– Sunt alături, dacă ai nevoie!

Am dat din cap și am înaintat pe parchetul care scărțâia la fiecare pas. O mulțime de perechi de ochi s-au ațintit asupra mea, eram cea nouă. M-am așezat în banca a treia (singura liberă) lângă un tip înalt care arăta ca personajele din filme. Păr roșcat, de un portocaliu orbitor, ochii verzi ca smaraldul și un tricou negru ce îi evidenția pielea albă, slab și foarte înalt, în jur de 1,90. Am întins mâna zicându-i numele meu. S-a întors spre mine pentru o fracțiune de secundă, iar apoi a revenit la poziția inițială, ciudat copil.

O femeie scundă, roșcată, cu ochii căprui a intrat în clasă, presupun că trebuia să fie diriginta. Purta o fustă neagră până la genunchi și o bluză crem, care o făceau să pară mai scundă decât era în realitate.

– Bun venit în noul an școlar! (replica obișnuită pe care o zice orice profesor, vrând să îl facă pe elev SĂ CREADĂ că totul o să fie roz, când, de fapt, o să îți facă viața un calvar).

Cel mai nasol lucru din viața unui elev este să fie cel nou. Este pus să stea în fața unor potențiali colegi sau rivali și să se prezinte în timp ce ei se uită la tine ca la felul paișpe. Ce credeți că s-a întâmplat? EXACT.

După trei minute, ce au părut o eternitate, am mers înapoi în bancă, iar diriga și-a continuat discursul etern despre „minunatul" an școlar ce va urma. Și uite așa a trecut și prima zi de școală, încercând să nu mă rătăcesc pe holuri și să îmi dau seama care sunt profesori și care sunt elevi, ca apoi să mă întorc acasă pentru a o asculta pe maică-mea inventând fantezii despre cât de frumos va fi aici.

Cu 18 zile înainte de impact

Ceasul mă trezi din nou și o nouă zi de școală urma să înceapă, ce putea fi mai interesant de atât pentru un elev? Abia a început anul școlar, iar eu deja număr săptămânile până la vacanță.

Am primit un orar și niște cărți vechi, pe jumătate rupte, de pe care nu puteai citi nici măcar titlul. Nu știu cum e aici, dar în Olanda diriginta era o persoană drăguță, pe care te puteai baza. Din câte am auzit, aici ar trebui să fie la fel, subliniez ar trebui. Cea mai mare întrebare a mea este cum a ajuns profesoară?

În primul rând, e obsedată de gutui, da, ați citit bine, de gutui. Nu obsesia mă deranjează, ci felul cum mănâncă. Mușcă cu degetul mic ridicat, vrând să pară că are sânge albastru, iar apoi, pentru o jumătate de zi, stă cu cojile rămase între dinți, până să își dea seama. Face asta zilnic.

În al doilea rând, ne amintește mereu de bac, nu e ca și cum ar mai fi doi ani până atunci și am vrea să auzim zilnic de asta.

Ultima oră, un miracol că în sfârșit s-a terminat ziua, dirigenție… Aceleași coji de gutui rămase între dinți și același discurs despre bac.

Am mers către dulap să îmi las unele cărți. Am scos cheia mică, ruginită, care fusese a altcuiva înainte și am băgat-o în broasca la fel de ruginită. Într-un final, după o serie de zguduiri, s-a deschis.

Mi-am pus cărțile și am observat o foaie galbenă, cu colțurile rupte și un scris mare și negru de tipar. Am văzut-o pe Anna venind, așa că am mototolit repede hârtia, am băgat-o în buzunar și am închis dulapul. Anna a alergat repede spre mine, m-a luat în brațe și m-a tras de mâneca bluzei, zicându-mi:

– Vino!

Am început să alerg și eu cu ea, deși nu știam unde.

– Unde mergem?

– Nu știi?

– Ce să știu?

– Vino doar.

Am urmat-o până am ajuns în parcul de lângă școală. Am mers la trei străduțe mai jos până am ajuns în fața unei case părăsite, cu pereți gri, nici măcar vopsiți, doar tencuiți, care zgâriau la atingere.

Am intrat pe ușa de lemn, ce aproape cădea din balamale. Podeaua era plină de bucăți desprinse din pereții acum deformați. Ne-am înecat cu praful și mirosul vechi din aer, dar am continuat să mergem înainte. Am dat de niște scări și am început să urcăm.

La fiecare pas totul scârțâia sub noi, făcând casa să tremure. Am ajuns sus și am deschis o ușă lipită cu bandă adezivă ca să nu cadă. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, auzindu-se cu ecou în liniștea mormântală. Tocmai intrasem într-un loc necunoscut ce părea a fi o casă bântuită, după ce o fată pe care o cunoșteam de două-trei zile m-a tras până acolo fără să îmi zică de ce.

Ușa s-a deschis larg, trântindu-se de perete, dărâmând încă o bucată de tencuială. Respirația a început să mi se sacadeze, iar în următoarele trei fracțiuni de secundă m-am pomenit cu toți colegii pe mine, doar Roșcovanul a rămas jos, neclintit.

– Ce se întâmplă?

Alina mi-a răspuns în timp ce mă așezam jos:

– La fiecare început de an, când o clasă are membri noi, se strânge aici și „îi inițiază".

– Inițierea nu e cine știe ce, practic îți povestim câte ceva despre noi și clasa noastră, iar tu trebuie să ne zici ceva despre tine și trecutul tău.

– Ok…

– Roșcovanul nu vorbește prea mult, a zis D, un tip căruia nu-i prea place numele lui (nici măcar nu îi știu numele adevărat), așa că îi zicem D. Maică-mea a murit când aveam patru ani, taică-meu e un nesimțit alcoolic, iar sora mea se chinuie să crească, pentru că normal nu o mai poate face.

Anna a continuat:

– Familia mea e bine mersi, sunt sigură la părinți, am venit în clasă la începutul anului trecut și am fost la fel de speriată ca și tine la inițiere. De obicei, chemarea la inițiere se face de primul prieten al nou venitului care este obligat să stea la inițiere. Poate tu vei fi la anul.

Apoi Alina:

– Taică-meu a fost la închisoare pe nedrept, am un frate și o soră, iar mama se chinuie să ne crească singură.

Marco, David, Oana, Iasmine etc. Fiecare a avut povești diferite, iar acum a venit rândul meu.

– Păi, m-am născut în Virginia, am mers la școală în Olanda, iar acum am aterizat în România cu serviciul lui taică-meu, ca să fiu speriată de noii mei colegi care m-au târât într-o casă ce pare bântuită pentru a-mi face inițierea. Nimic interesant, am spus eu ironic.

– Ultima parte cu speriatul pare cea mai plictisitoare, a zis Anna râzând.

– Iar acum, cel mai important, diriga, a spus

D, cu seriozitate. Nu era un subiect al inițierii înainte, dar am observat că nou-veniții se sperie cam tare de ea dacă nu facem asta. Deci, presupun că ai observat obsesia ei pentru gutui, cojile dintre dinți și discursurile despre bac. Momentan, e încă bine, a rostit pe un ton grav. Pe la jumatea semestrului orele de dirigenție devin și mai rele. Începe să ne povestească istoria vieții ei de văduvă, iar câteodată o apucă și plânsul. Pentru tine nu ar trebui să fie așa de greu, e prima oară, dar la noi ar fi cam a treia. Asta nu e tot, poveștile vin la pachet cu mimica și tăvăleala, iar atunci când e fericită și cu costumele. Norocul nostru e că asta nu se întâmplă prea des. Cea mai umilitoare fază a fost când directorul a intrat în clasă și a văzut-o în picioare pe catedră, în costum de Mickey Mouse, plângând și urlând. A avut noroc că Oana i-a dat explicația perfectă, zicându-i că ne învăța cum să excelăm în toate domeniile, inclusiv teatrul.

Toată lumea a izbucnit în râs. Era probabil a zecea oară când auzeau întâmplarea asta, dar tot râdeau cu mine. Începea să se întunece, așa că ne-am ridicat și am plecat. Am coborât scările șubrede care aproape se rupeau cu noi, făcând casa să se zguduie și mai tare. Eram la zece centimetri de ușă, când, în crăpătura unui perete am văzut o mică fâșie de foaie galbenă ce semăna cu cea pe care am găsit-o în dulap, am îndesat-o lângă prima și am ieșit pe ușă.

În autobuz, am scos cele două bucăți ce păreau a fi legate, am încerat să deslușesc scrisul, dar am auzit numele stației la care trebuia să cobor, așa că am îndesat foile la loc în buzunar și am plecat.

Am ajuns acasă obosită, dar zburdând de fericire ca să mă trezesc cu maică-mea care mă bate la cap, întrebându-mă de ce am venit așa târziu acasă. Tata era la muncă. Ce altceva puteam să fac miercuri, la nouă seara, în afară de a mă contrazice și de a da explicații? Pusesem mâna pe clanța care ducea din bucătărie spre scări, eram atât de aproape de scăpare, când aud:

– Ce e cu tine la ora asta, domnișoară? M-am întors cu fața la ea și i-am spus:

– Aaaa… am mai stat cu noii colegi, au fost foarte drăguți cu mine.

– Da? Mă bucur pentru tine, scumpo! a zis ea pe un ton cald și blând.

– Mulțumesc, mama… e foarte draguț din partea ta, am răspuns eu confuză, pregătindu-mă să plec.

– Daa... Sunt foarte fericită că mă îngrijorezi stând în oraș până târziu cu noii tăi colegi pe care nu îi cunoști decât de două zile! a rostit pe un ton isteric, enervată.

– Poți pleca în camera ta!

Nu era ca și cum asta urma să fac… pfff. În calitate de adolescentă de aproape șaptișpe ani, logic că trebuia să îi povestesc mamei absolut tot ce făceam detaliat și să vorbesc cu ea la telefon douășpatru din douășpatru.

În caz că nu era deajuns (deși era), a decis să îl bată și pe tata la cap când s-a întors după doișpe-treișpe ore de muncă stresantă cu faptul că sunt un copil nerespectuos, iresponsabil și că mutarea mi-a făcut rău, în timp ce el își dădea ochii peste cap, aproape adormind.

Cu 17 zile înainte de impact

Maică-mea țipa de la parter să mă trezesc, spunând că asta e încă o dovadă a proastei mele creșteri (deși ea m-a crescut), neținând cont de faptul că era șase jumate dimineața și mai era o oră jumate până începeam orele.

M -am ridicat din pat, atingând cu picioarele podeaua rece. M-am spălat pe dinți, am luat biletele găsite de pe noptieră și m-am băgat înapoi în pat.

Am încercat să descifrez scrisul până când mi-am dat seama că era în altă limbă, așa că am făcut ce ar fi făcut orice om în 2016, am apelat la Google translate. Am deschis laptopul și am introdus textul, dar a durat ceva până să nimeresc limba în care era. Scrisul mare continua în altă limbă pe fiecare rând, norocul meu a fost că textul avea doar trei scrise mare. Am stat vreo oră ca să ghicesc fiecare limbă. Franceză, nu. Spaniolă, nu. Bulgară, nu. Ucraineană, nu. Mă mir că nu mi s-a blocat laptopul. După ceva timp petrecut auzind sunetul degetelor ce izbeau tastatura deja nervoase și iritate, într-un final, după o dimineață pierdută, mult chin și tastat (din nou, săracul laptop), am nimerit textul:

DRAGĂ CITITORULE,

ACUM CĂ MINTEA TA ÎNREGISTREZĂ INFORMAȚIILE DE PE ACEASTĂ FÂȘIE DE...

Aici textul se termină. Oare ce putea fi și de ce cineva voia ca eu să citesc acest ceva? De ce eu? Trebuie să fie și o continuare presupun. Logic că este o continuare, îmi reproșa conștientul meu care deja simțea bătăile rapizi ale inimii, întreupte de alarma normală de ora opt. Am deschis un sertar ale cărui rotițe scârțâiau asurzitor și am băgat acolo bucățile cu scris ciudat și o foaie cu traducerea de până acum, închizându- l cu o cheie, crezând că este singurul loc în care nu umblă nimeni. Am înșfăcat cheia, am deschis geamul și am vârât-o în farfuria unui ghiveci pe care l-am pus repede peste, iar apoi am închis geamul, trăgând la loc perdeaua albă, aproape transpare ntă. Am pus ceva pe mine din dulap, mi-am făcut ghiozdanul, m-am încălțat și am pornit spre stația de autobuz. Am alergat ca să prind 268, am urcat și m-am așezat pe scaun, răsuflând zgomotos. După câteva minute, când mi-am revenit, mi-am dat seama că nimerisem lângă Roșcovan.

– Hei, a spus el încet.

– Bună, am răspuns eu mirată. Mă așteptam să stea tăcut tot drumul și să ne comportăm ca și cum am fi doi străini. Nu vreau să par rea sau altfel, dar credeam că nu vei zice nimic, nu ai scos un cuvânt de la începutul anului. A stat câteva minute, iar apoi s-a decis să îmi răspundă la întrebare.

– N-am putut niciodată să vorbesc cu cineva din prima, n-am comunicat niciodată bine. Toată copilăria am stat într-un orfelinat mizerabil, iar acum juma` de an maică-mea biologică a decis să mă adopte, deși ea e cea care m-a abandonat. M-a mințit în față că de fapt taică-meu a fost cel care a făcut-o, iar apoi mi-a spus că a murit.

– Și nu ai frați sau surori?

– Ba da, frate-meu are opt ani, dar el o crede pe maică-mea.

– Tu de ce nu o crezi?

– De ce aș crede-o? Dacă taică-meu era mort și el era cel care m-a abandonat de ce nu m-a scos mai repede de acolo?

– E mama ta, totuși.

– Nu mă simt ca și cum ea m-ar considera copilul ei.

– Frate, acum înțeleg. Puteai să zici așa, păreai un copil super ciudat și emo.

Am început amândoi să râdem până când ne-am dat seama că am ajuns la capătul traseului și stăteam pe loc de vreo zece minute bune.

M-am uitat la ceas: 8:05, eram la vreo cinci stații depărtare de liceu așa că am țâșnit în picioare și am ieșit ca fulgerul pe una dintre ușile autobuzului gol. Am început să alergăm cât de tare ne țineau picioarele. Făceam slalom printre stâlpi și garduri în timp ce toată lumea se holba la noi ca la felul paișpe. Îmi venea să țip în gura mare: „N-ați mai văzut oameni alergând, treceți peste, nu suntem extratereștri!, dar deja nu mai puteam. La 8:11 jucam piatră-foarfecă-hârtie în fața ușii clasei ca să vedem cine întră primul. Prima oră era geografie, cu o profă care călca pe toată lumea pe nervi. Atunci când întârziem câteva minute spune: „Ați întârziat! pe un ton dezamăgit de parcă am fi plasat o bombă atomică în fața școlii lângă mașina ei, ca să nu mai menționez faptul că vorbește cu precipitații. Am pierdut doi la unu, așa că am ciocănit ușor și am deschis ușa din lemn masiv, făcând un pas, oprindu-mă și zicând:

– Ne scuzați de întârziere.

Ne-a poftit la loc, credeam că am scăpat, aproape ne așezasem în bancă, când colo:

– Ați întârziat!

Îmi venea să explodez când am auzit-o, dacă ar fi zis-o altcineva nu m-ar fi deranjat, dar are un fel de a o spune care te calcă pe nervi în adevăratul sens al cuvântului.

M-am așezat și am scos atlasul, caietul și cartea, apoi m-am trezit cu profa la capul băncii pronunțându-mi numele, udându-mi puțin caietul. Era imposibil să știu geografia României perfect, în condițiile în care nu am mai venit în țara asta până acum, așa că, de ce să nu mă asculte din ea? Înțeleg că am întârziat câteva minute, dar asta nu înseamnă că trebuie să îmi poarte pică sau să mă asculte din ceva ce nu știu.

A început să pună întrebări pe bandă rulantă, dorind să mă facă să scad, dar ce nu știa era că în Olanda ne-a fost predată și geografia României. Am știut vreo cinșpe întrebări din șaptișpe, dar dacă nu se suna eram corijentă deja.

Cu 15 zile înainte de impact

Nu știu cum stă treaba aici, dar în Olanda profesorii te anunță cu două săptămâni înainte de test pe ce dată va fi și din ce. Profesorii de la clasă au făcut, acolo, un grup prin care ne ziceau exact când și din ce ne ascultă sau ne dau lucrare, dar aici observ că există chestia asta numită „test surpriză sau cum îi zice toată școala: „cod roșu. Aprope zilnic auzi pe cineva țipând în gura mare pe hol, în timp ce aleargă spre clasă: „9 D, cod roșu, mate!, indiferent de clasă sau materie, deși abia a început anul școlar. M-am întrebat zilele acestea ce înseamnă, până când am aflat azi pe pielea mea, când l -am auzit pe D strigând în mijlocul holului: „11 B, cod roșu, bio!, așa că am început să alerg în spatele lui, lăsând -o pe Anna singură în discuția noast ră. Am urcat alert scările și nu m-am oprit decât în clasă, la ultima strigare a alertei. Toată lumea a început să țipe, iar imediat după aceea s-a auzit foșnetul caietelor care se deschideau la ultima lecție și a foilor celor din ultimele bănci, pregătite pentru copiuțele ce au început să fie scrise de zor. Roșcovanul era deja așezat în bancă, așa că m -am trântit pe scaunul de lângă el și m-am grăbit să îmi scot haina și caietul.

– Ce se întâmplă cu codul ăsta? l-am întrebat încă răsuflând.

– Nu știi? a zis el ușor surprins, însă nepăsător, neașteptând un