Fracurile Negre

De Paul Feval

Ciclu de opt romane, Fracurile Negre spune povestea organizației criminale cu același nume, condusă de Lecoq, mâna dreaptă a colonelului Bozzo-Corona. Modalitatea de lucru obișnuită a acestei organizații, ai căror membri se caracterizează prin maniere elegante și o aparență de respectabilitate, este jaful și alcătuirea unor planuri complicate care să inducă în eroare justiția și s-o pună pe urmele unor țapi ispășitori.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 3 nov. 2016
• ISBN: 9786063358142

Previzualizare carte

Partea întâi

Clampin zis Pistolet

u I s

Cum să omori o pisică

Era un palier care arăta mizerabil, dar destul de spațios, luminat de sus printr-o ferestruică pe care praful o făcea aproape opacă. Trei uși prăpădite dădeau pe acest palier, unde se ajungea pe o scară în spirală, abruptă și cu balustrada jilavă. Cele trei uși erau așezate în semicerc.

La dreapta și la stânga scării înguste mai erau două nișe, în care erau depozitate niște resturi de lemn de la demolări, legate grămadă sau vreascuri unele peste altele.

Era pe înserat. La etajele de jos, în număr de trei, inclusiv parterul, se auzeau zgomote înfundate, mai ales zăngănit de pahare și farfurii.

Pe scara în spirală, fără aerisire, urca un miros puternic de cârciumă.

Pe palierul de la ultimul etaj era oarecum liniște. Prin ușa din dreapta, sub care era un spațiu mare, se auzea murmur discret de conversație și o aromă plăcută de supă proaspăt făcută. În spatele ușii din mijloc era tăcere totală. Ceea ce se auzea din spatele ușii din stânga era greu de definit și chiar o ureche mai fină ar fi șovăit să răspundă la întrebarea dacă bocănitul repetat și înfundat care făcea să se zguduie casa scării venea de acolo sau de undeva de mai departe.

Zgomotul părea să vină de acolo, dar era înăbușit și slab, ca de undeva de departe. Cu toate astea, la fiecare lovitură, casa scării se zgâl­țâia violent. În colțul din stânga scării nu se vedea nimic în afară de grămada de lemne aruncate la întâmplare. O rază palidă pătrundea în colțul din stânga printre vreascurile legate, luminând un splendid motan maida­nez ghemuit, care își spăla liniștit blana.

Prima ușă cum urcai în stânga purta numărul 7, fără vreun alt semn.

Ușa din mijloc, în afară de numărul 8, avea pe ea o carte de vizită lipită în patru colțuri, pe care era scris cu tocul: Paul Labre.

A treia ușă, cea de unde părea că vine zgomotul ritmic și inexplicabil, purta numărul 9.

De jos se auzi un ceas cu cuc bătând de ora cinci. În colțul din stânga, o mișcare imperceptibilă; în dreapta, motanul ciuli urechile în ascunzișul lui din spatele lemnelor.

În interiorul camerei cu numărul 7, discuția deveni mai clară și vocile mai aproape.

Ușa se deschise, lăsând să iasă mirosul de supă caldă despre care am vorbit. Camera era mare și mult mai bine luminată decât palierul. Se vedea o masă rotundă cu fața de masă pusă, iar mai în fund, un șemi­neu înconjurat de ustensile de bucătărie, atârnate pe perete. Se arătară în prag un bărbat și o femeie, care continuau o conversație începută mai demult.

Femeia, care nu mai era tânără, purta un halat de muncitor foarte curat, în care se regăsea un fel de reflex al unei obișnuințe și al unui gust provincial. Probabil că fusese foarte frumoasă, iar expresia feței, serioasă și bună, inspira încredere.

Tovarășul ei era un bărbat de vreo treizeci și cinci, patruzeci de ani, scund, dar bine făcut. Figura energică avea ceva de om cumsecade și neîncrezător în același timp, cum se poate întâmpla oamenilor a căror funcție nu se potrivește cu caracterul. Obrazul ras sugera o barbă neagră, ochii foarte negri și înfundați sub sprâncenele stufoase priveau direct, dar prea insistent. Avea un zâmbet de om cinstit. Hainele erau ale unui mic-burghez.

– Așa, deci, spuse femeia, după ce aruncă o privire pe palierul și vor­bind foarte încet. Generalul este la Paris? Spuneți-mi tot, domnule Badoît, adăugă ea, văzându-și tovarășul că ezită. Știți bine că nu sunt gură-spartă.

– Știu că sunteți cea mai bună, doamnă Soulas, răspunse domnul Badoît, dar vedeți, chestiunea e serioasă și sub ea se ascunde o manevră de ți se face părul măciucă! Îl simt pe Toulonnais-l’Amitié de la o leghe.

– Domnul Lecoq! Fracurile Negre! murmură Thérèse Soulas mai mult mirată decât speriată.

Apoi adăugă încetișor.

– Pis, pis, pis! Cotoiul ăsta a ajuns aproape la fel de rău ca domnul Mégaigne. Hai, drăguță!

Badoît îi întinse mâna.

– Pe curând, spuse el. O să fiu aici pentru supă, fix la șase… Ciudat totuși că femeilor le plac în general băieții răi.

Se simțea în vorbele lui un mic reproș. Thérèse Soulas începu să râdă din toată inima și îi reținu mâna.

– Știți pentru cine am o slăbiciune? șopti ea. Pentru amărâtul ăla de băiat înalt și palid. Am… am avut o fată care ar fi avut acum vârsta lui.

Privea cu un aer trist spre ușa cu numărul 8.

– Ah! Ah! răspunse Badoît binedispus. Nu sunt gelos pe domnul Paul! Dacă îi plăcea gloria, ajungea departe. Afacerea lui cu generalul îl făcuse să avanseze încă de la început… dar îl macină rușinea și preju­decățile. La revedere, doamnă Soulas. Am dat de o urmă și am un drac în mine care nu mă lasă!

Coborî scările încet. Doamna Soulas rămase o clipă în prag, gân­ditoare.

– Generalul, își spuse ea. Fata mea e fericită în casa lui. Știu că o iubește la fel ca pe fiica sa. Ciudat. Eu nu-i cunosc copila, dar o iubesc aproape ca pe fiica mea!

Api strigă din nou cu voce foarte dulce:

– Pis, pis, pis! Golanule! Pis, pis!

Dar motanul încăpățânat se ascundea sub lemne și se făcea că nu aude.

Doamna Soulas intră și închise ușa. Tot timpul cât stătuse pe palier, zgomotul ritmic și surd din camera cu numărul 9 încetase. Imediat ce doamna Soulas dispăru, zgomotul reîncepu.

Femeia stătea acum așezată lângă șemineu, privind fix o oală mare de aramă în care clocotea supa.

„Nici nu știe dacă mai trăiesc sau nu, dar ce contează? Nu i-am cerut niciodată nimic pentru mine", gândi ea.

Luase de sub basma o cutiuță, pe care o deschise. În cutiuță era portretul unui foarte frumos cavaler, care purta uniformă de lăncier și însemnele comandantului de escadron. Sub portret se puteau citi cuvintele: „Pentru Thérèse".

Doamna Soulas îl privi. Ar fi fost greu de descris emoția din zâmbetul ei. Oricum, nu era vorba despre iubire.

– Toți spun că revoluțiile schimbă lumea, șopti ea. Un bărbat frumos, bogat, puternic trece printr-un ținut sărac, întâlnește o femeie fru­moasă, îi fură mințile și liniștea: el pleacă fericit, ea rămâne nenorocită. Oare când se vor schimba lucrurile?... Ah! De multă dragoste și multă furie am avut parte! Acum n-a mai rămas nimic, în afară de iubirea pentru fiica mea. Ysole e fericită la el. Tot ce-aș putea face pentru el, o voi face din inimă.

Oala fierbea în clocot, aruncând până departe acele arome care de­ranjează stomacul sătul și încântă până la extaz umila poftă a poetului.

Doamna Soulas se ridică să aranjeze tacâmurile: șase farfurii, fiecare cu sticla ei împodobită cu un șervet ca un turban.

Ne aflăm la masa unei pensiuni.

Cineva ciocăni la uşă: intrară doi dintre obișnuiții casei. Domnul Mégaigne, individul rău, și domnul Chopand, un individ așezat.

A venit momentul să vă spun, încă de la începutul povestirii, că până acum n-ați cunoscut decât agenți de poliție. Doamna Soulas ținea un fel de pensiune pentru domnii inspectori. Badoît era inspector, domnul Mégaigne, petrecăreț și strălucitor, era inspector. Tot inspector era și acest Chopand, cu ținută de rentier şi inimă de contabil.

Paul Labre însuşi, necunoscutul, unicul fir de iarbă prin care am putea ajunge, vai, la poezie!…

Palierul misterios aparținea unei case istorice, a cărei monografie o vom face în curând. Ne aflăm pe strada Jérusalem, în miezul siguranței publice. Zgomotele și aromele de cârciumă care urcau pe scara în spirală proveneau de la proprietatea lui taica Boivin, care avea două case și turnul de la marginea apei, zis și Turnul Tardieu sau Turnul crimei.

Camera numărul 9, de unde venea zgomotul misterios care se prelungea răbdător și părea să vină de departe, ocupa chiar ultimul etaj al turnului.

Domnul Mégaigne purta o haină albastră cu nasturi negri. Era un Don Juan cu nostalgii de funcționar la pompe funebre. Domnul Chopand purta o redingotă de la solduri și lenjerie sărăcăcioasă. Era scund, slab, gălbejit, cu pielea uscată și ridată, și strălucea mai ales prin calmul indiferent și vocea profundă.

– Frumoasă doamnă, spuse Mégaigne, salutând cu pălăria lustruită fluturată cu grație la două degete deasupra capului, nu știu de ce vă obosiți să vă interesați de generalul conte de Champmas, dar am plă­cerea de a vă anunța că a fost mutat de la Mont-Saint-Michel ca să fie adus la Paris, unde urmează să depună mărturie într-o afacere legată de un complot politic.

– Unde depune mărturie, corectă Chopand. Afacerea se judecă chiar în acest moment.

– Generalul a fost bun cu familia mea, spuse simplu doamna Soulas. Și adăugă: Ce e cu afacerea asta faimoasă despre care vorbiți toți?

– Aha! strigă Mégaigne. Badoît a vorbit? Ce palavragiu! Nu e nici o afacere. E doar o vorbă fără cap și coadă și pe deasupra auzită de un jan­darm! Jandarmii aud întotdeauna cum nu trebuie, așa e regulamentul.

Chopand se puse pe râs. Între jandarmi și inspectori nu domnește vreo sfântă prietenie.

– În timpul călătoriei de la Mont-Saint-Michel la Paris, reluă Mégaigne, la nu știu ce popas, un bărbat a reușit să se apropie de general, un bărbat în bluzon, și să-i spună câteva cuvinte din care bravul jandarm nu a prins decât o frântură: „Gautron cu cretă galbenă".

– Ghici ghicitoarea mea! întrerupse Chopand. Și iată-i pe toți isteții de la Siguranță puși pe căutat! Gautron cu cretă galbenă! I-auzi! Ce enigmă!

– Gautron cu cretă galbenă! repetă domnul Mégaigne, ridicând din umeri. Să fie o firmă?

– Sau un fel de a-l prezenta pe Gautron? riscă domnul Chopand. Cum ai zice Goutron cu piure de cartofi?

– Și pe deasupra, continuă domnul Mégaigne, iată-l pe Badoît al meu la treabă! Mereu vrea să fie altfel decât alții! Ciripitorul lui, micul Pisto­let, care omoară pisici și se fâțâie prin târg, a dat târcoale toată dimi­neața în jurul Palatului. Caută! Părerea mea: Gautron cu cretă galbenă sau Gautron în sos alb, asta capătă guvernul pentru cât ne plătește și asta e o tâmpenie care ne face de râs meseria! Iată părerea mea.

Când bătu de ora șase, cinci comeseni se așezară în jurul mesei. Două locuri rămaseră goale, cel al domnului Badoît și cel al vecinului de la 8, Paul Labre, care fuseseră deja chemați de mai multe ori.

În acel moment, deși lumina scălda slab palierul, s-ar fi putut vedea o arătare fără o formă precisă agitându-se într-un colț, în dreapta scării. În nișa din stânga, motanul încetă să-și spele botul și începu să se agite.

– Cum! spuse o voce ascuțită de tenor foarte răgușită. Se știe că nu pot suferi mâțele, clar? Și domnul Badoît n-o să-mi dea nimic doar pen­tru că aud bocănelile astea, de aproape sau de departe, căci al naibii să fiu dacă știu unde bocăne. Să nu văd mâțe în fața ochilor și pe deasupra, am și nevoie de cei douăzeci de bănuți ai mei. Mèche, andaluza mea, mă așteaptă la Bobino cu toate demoazelele. Amorezul coanei Thérèse să mai aștepte! Într-o zi o să-mi fac și eu un rost, dar până mă așez, e încă vremea plăcerilor și a nebuniei!

O formă omenească, slabă și deșelată se ivi încet din întuneric. La acea oră a înserării, i se puteau distinge oasele ascuțite sub un halat albastru, spălăcit, și capul mic, cu o claie imensă de culoarea cânepii.

Făcu un pas și se întinse. Era Clampin, zis Pistolet, bărbat tânăr și liber, dar nu fără profesie, întrucât lucra pentru domnul Badoît, pentru cârciumarii din Cité și pentru mulți alții.

Motanul se îndesă între lemne. Simțea dușmanul. Pistolet, care părea că merge în picioarele goale, atât de moi îi erau pașii, ocoli casa scării. Avea în mână un cârlig foarte mic de telal, adevărată jucărie de copil, pe care şi-l făcuse singur dintr-un băț și un cui.

– Pis, pis, pis! strigă el, imitând vocea blândă a doamnei Soulas.

Vreascurile trosniră de efortul făcut de motanul care se străduia să intre și mai mult în grămadă, dând cu spatele.

– Drăguțule, nu face mutre: nici măcar n-o să observi. Și nu poți să zici că nu te-am așteptat. Doamna Soulas are inimă bună, dacă ar fi venit un alt cotoi… Dar nu, asta e! Mai sunt și zile de-astea… Când ajung târziu la Bobino, știi, e nasol… Nu mișca!

Ochii motanului luceau ca doi cărbuni și arătau exact locul unde era capul. Există mari vânători, și aproape toţi marii vânători sunt și un pic chirurgi. Clampin, zis Pistolet, ținti cu grijă și nimeri. Cei doi cărbuni se stinseră.

– Asta e! A fost cât ai zice pește!

Nu apucase să termine ultimele cuvinte, că un scârțâit se auzi din spatele ușii de la numărul 9. De câteva secunde, zgomotul ciocanului încetase.

Pistolet se lăsă ușor pe lemne, fără nici un respect pentru cadavrul cald încă al victimei sale, și rămase nemișcat.

Ușa de la numărul 9 se deschise, iar Pistolet văzu ceva ciudat. În ca­meră era încă lumină. Ușa se deschidea în afară și i se vedea spatele. Era dublată cu o saltea.

– Ca să nu se audă loviturile târnăcopului, gândi Pistolet. Nu e rău!

Un bărbat cu o statură de Hercule, pe care lumina îl lua din spate, se arătă în prag. Ascultă și privi. Apoi ieși și plimbă o bucată de cretă pe tăbliile ușilor.

– Își scrie numele, gândi Pistolet. Ia să vedem.

Asta fu tot. Omul intră în casă și trase zăvorul ușii în urma lui, dar când a intrat, lumina i-a căzut pe față și Pistolet murmură pe un ton de adâncă mirare, în care se simțea și ceva frică:

– Domnul Coyatier! Majurul!*

„Dar să vedem ce firmă și-a pus pe prăvălie!", adăugă el.

Pistolet scăpără un chibrit. Apropie flacăra de ușa cu numărul 9 și citi numele: Gautron.

Numele era scris cu cretă galbenă.

u II s

Un colţ din vechiul Paris

Clampin, zis Pistolet, suflă în chibrit și se puse pe reflectat.

– Povestea asta o să fie extraordinar de nimerită pentru domnul Badoît, gândi el.

Zgomotul surd se reluase. Pistolet știa acum de ce loviturile repetate de târnăcop sau de ciocan păreau atât de îndepărtate: explicaţia era salteaua.

Pistolet mai gândi:

– Nu e de glumit cu majurul. Are un fel de a omorî oamenii ca al meu de a omorî pisicile, că nu apucă nici să zică miau. Dar ce pune la cale cu loviturile de târnăcop? Casa tremură. Ciudat e că nu se aude mai jos, la separeuri. Cine știe, până la urmă poate că se aude. Când se apucă de o treabă unii ca ăștia, se gândesc la toate! Poate că are prieteni în came­rele de jos.

Își agățase cârligul de bretelele pantalonilor, sub jachetă. Nu era decât un instrument de vânat, pentru care nu avea nevoie de permis de portarmă. Cu toate astea, Pistolet rămase pe gânduri.

– Cum să mă lipsesc în seara asta de Bobino și de Mèche, albaneza mea insistentă! își spuse el, scoțând de sub lemne cadavrul nefericitului motan. Mi-am asigurat vreo douăzeci de bănuți.

Pipăi ca un cunoscător corpul delict și adăugă:

– Douăzeci și cinci de bănuți! E o minune bijuteria asta… și atât de moale! La Iepurele Alb o să facă o tocăniță pentru domni. Și o să fie timp mâine dimineață să-i spun domnului Badoît povestea: chestia cu dom­nul Coyatier și numele pe care l-a scris pe ușa matlasată. E un nume… Să vedem! Ah! Memoria!... Goudron… Gautron! Să fiu al naibii dacă am să țin minte până dimineață. Mi-ar trebui un carnețel şi un creion. Mi-aş cumpăra unul, dacă n-ar costa patruzeci de centime, asta fără să beau sau să mănânc și fără să-i dau ceva lui Mèche.

Hainele astea de ștrengar de Paris au mereu suficiente buzunare. În buzunarele astea sunt tot felul de lucruri, pe care dacă le vinzi, nu iei pe ele nici cât să cumperi un bilet de omnibuz.

Pistolet scotoci prin buzunare după o bucată de hârtie. Cum se-n­tâmplă că nu găsi, Pistolet căută pe palier. Nici cea mai mică zdreanță.

– Pusesem totuși mâna pe un ciot de cărbune, care mi-ar fi folosit drept creion, mormăi el. Ce prost sunt, cartea de vizită a domnului Paul se plictisește acolo de ceva timp. O s-o ajut să se distreze.

Cu pas furișat, care nu făcea nici un zgomot, se apropie de ușa din mijloc și luă cartea de vizită a domnului Paul Labre, pe spatele căreia scrise pe pipăite numele Gautron.

Liniștit acum în privința festei pe care i-ar putea-o juca memoria, ascunse motanul mort sub jachetă și coborî scara.

Ora plăcerilor sunase. Pistolet, scăpat de treabă, se îndrepta spre stradă cu fruntea sus și nasul în vânt.

După ce vându motanul, la prețul zilei, onorabilului negustor care avea să facă din el o tocăniță de iepure, Pistolet cumpără de zece centime pâine şi de alte zece centime șorici prăjit la tigaie, pe care îl mâncă în drum spre teatrul de lângă Luxembourg. Fără să aparțină tineretului de elită, avea oarece reputație printre cei care aplaudau la comandă.

– Gagica mea e la galerie? întrebă el. Adică domnișoara Mèche?

Iubita lui era la galerie. Urcă și el. Toată seara uimi galeria cu gene­rozitatea lui, plătind pe rând bere de zece centime, sirop de migdale cu amidon, mere, plăcinte și alune.

Cavalerul în zdrențe al domnișoarei Mèche avea totuși în buzunar atât cât să salveze viața unui om în pragul morții. Dar încă nu se așezase la casa lui și nu se gândea decât la plăceri.

După plecarea lui, palierul pe care avusese loc crima rămăsese gol. La doamna Soulas se lua cina în liniște. În mansarda lui Paul Labre nu se auzea nici un sunet. Nu se auzea decât zgomotul produs de munca misterioasă din camera cu numărul 9, dar mult mai distinct.

În întunericul aproape total de pe palier, o rază iute se contură dintr-odată desfăcută în evantai, luminând în același timp colțurile și casa scării în spirală.

Ușa din mijloc se deschidea.

Paul Labre se arătă în prag. Asculta.

Ciocănitul surd încetă imediat.

Se părea că, în pofida saltelei puse pentru a amortiza zgomotul, cel sau cei care lucrau în camera cu numărul 9 aveau o metodă pentru a afla ce se petrecea afară.

O clipă, statura înaltă și figura armonioasă a lui Paul se conturară ca o siluetă în arcada unei ferestre care se deschidea în fundul camerei sale, chiar față în față cu intrarea. Nu i se puteau distinge trăsăturile, pentru că lumina venea din spate și fața era contra luminii, dar eleganța mlădi­oasă a trupului și puritatea profilului lăsau să se ghicească un bărbat foarte tânăr și foarte frumos.

Evident, zgomotul ciocanului era cel care îl scosese din casă, căci liniștea păru să-l uimească în cel mai înalt grad.

Tot atât de evident, zgomotul îl smulsese dintr-o ocupație care avea nevoie de liniște. Un poet are poza asta tulburată când un sunet inoportun vine dintr-odată să-i tulbure concentrarea.

Dar Paul Labre nu era poet.

Aruncă mai întâi o privire spre camera liniștită unde musafirii doamnei Soulas luau obișnuita cină. Apoi ochii cercetară ușa de la numărul 9, care rămânea în umbră și unde un nume scris cu creta era greu de citit.

Șopti și se bătu peste frunte:

– Nu mă recunosc în clipa asta. Mă credeam mai tare, dar sigur am febră dacă aud zgomote care nu există.

Ciuli urechea și adăugă:

– Nimic! Aș fi jurat că erau niște zidari gata să dărâme o bucată de perete. Mă lasă capul.

Intră în cameră. Încăperea în care pătrundem odată cu el era mică şi cu o formă neregulată. În planul unui arhitect ar fi arătat ca o semilună ușor ciobită. Fereastra cu lucarnă era în mijlocul arcului de cerc. Șemineu nu exista. Cele două unghiuri erau închise de două dulapuri înguste, a căror secțiune ar fi format un fel de triunghi.

Camera era mobilată cu un pat cu chingi, trei scaune, o comodă și un birou. Scaunele erau bune și păreau luate dintr-o grădină publică sau o biserică, biroul din lemn de cireș înnegrit de ani și deteriorat avea totuși, cu toată sărăcia, un aspect luxos, însă comoda era în ruină. Pe masa prăpădită și susținută de un baston, fixat drept, așa cum fac căruțașii ca să nu li se răstoarne droșca, se aflau câteva hârtii, un păhă­rel de lichior plin cu cerneală și o pană.

Pe unul dintre scaune era o pălărie neagră. La capătul patului erau o pereche de pantaloni negri destul de noi, o jiletcă și o redingotă neagră.

Fereastra joasă cu arcadă și acoperită de streașina acoperișului, care se lăsa precum cozorocul unei caschete, dădea spre grădina mare, din­colo de care se îngrămădeau diferite construcții monumentale.

În loc să se așeze din nou la biroul pe care, evident, abia îl părăsise, căci cerneala încă lucea pe hârtie, Paul Labre se îndreptă cu pași nesiguri spre fereastră și privi afară. Cu excepția corpurilor de clădiri care măr­gineau grădina în dreapta, se vedea în spate un șir de case frumos ali­niate, șir care forma partea opusă a unei străzi parcă trase cu linia.

La stânga, zidul mărginea cheiul, lăsând să se vadă de la etajul unde se afla Paul, o bucată din peisajul parizian: Sena, și dincolo, Quai des Augustins, care se termina coborând spre Pont-Neuf, iar deasupra se pro­fila Monetăria în fața Institutului.

O casă destul de înaltă și cu aspect sever, de care se sprijinea zidul grădinii, întrerupea priveliștea așa cum o linie dreaptă taie un cadru. Am spus destul pentru a vă prezenta oarecum poziția topografică a lucarnei care lumina locuința sărăcăcioasă a lui Paul Labre. Dădea spre ultimele case de pe strada Jérusalem, în unghiul pe care îl forma cu Quai des Orfèvres. Grădina care se vedea de sus era cea a Prefecturii, ale cărei clădiri se întindeau spre dreapta, ajungând până la Sainte-Chapelle.

Șirul de case aliniate se întindea pe cealaltă parte a străzii Harlay-du-Palais. Camera lui Paul Labre se afla în interiorul donjonului lipit de fai­mosul turn, aflat în colțul format de strada Jérusalem cu Quai des Orfèvres: unul dintre cele mai ciudate turnuri din vechiul Paris.

Toate astea au dispărut. Nu veți putea vedea ciudatul aspect al aces­tui loc decât în colecția de fotografii făcute din ordinul domnului Boittelle, dintre care cele mai bune probe sunt păstrate de savantul și îndatoritorul arhivist al Prefecturii.

În 1834, epoca în care începe povestea noastră, turnul, donjonul și casa alăturată, de pe strada Jérusalem numărul 3, erau proprietatea cârciumarului Boivin, nume cu oarecare celebritate în lumea rău-famată și de joasă speță a Parisului.

Taica Boivin, fără să fie chiar un arheolog, se arăta foarte mândru de vechimea turnului său, construcție care făcea parte din fostele fortificații ale palatului Prefecturii. Arăta cu mândrie urmele unei ghiu­lele burgunde, care îi ciobise zidul, nici el n-avea habar în ce secol.

Ceea ce știa însă foarte bine este că Boileau Despréaux se născuse în casa vecină cu a lui: casa parohului. „Boileau, Boivin, ce potriveală!", zicea el.**

Mai știa și că Voltaire își petrecuse copilăria nu departe de el, în clădirea unde este acum tiparnița. Ce de poeți pe strada asta care nu avea decât o sută de picioare!

Știa mai ales că în turnul lui locuise magistratul criminalist Tardieu și nevasta lui, doi calici, descriși într-o satiră a aceluiași Boileau. Știa că fuseseră asasinați, iar capul nefericitului magistrat fusese atârnat la ferestruica de la primul etaj, care dădea spre chei. Din cauza asta tur­nului i se mai spunea și Turnul Tardieu sau Turnul crimei.

Dar Boivin nu se omora după astfel de oameni ca magistratul cri­minalist Tardieu, care îi supraveghează și îi sâcâie pe petrecăreții cum­se­cade. „Dacă-și bea bănuții în loc să-i strângă, spunea el adesea, „n-ar fi avut niciodată necazuri, nici măcar în timpul nopții Sfântului Bartolomeu!

În afară de casa parohului, unchiul lui Boileau și palatul protectorilor lui Voltaire, Boivin avea în jur mai multe lucruri de care era foarte mândru: arcada lui Jean Goujon, vecina lui, și mai ales Sainte-Cha­pelle, care, după părerea lui, dădeau un aer distins stabilimentului său. Povestea cu plăcere cum numele străzii Jérusalem și cel al străzii Nazareth fuseseră date de pelerinii care obișnuiau să se adune în jurul capelei Sfântului Ludovic, când plecau sau se întorceau din Țara Sfântă. Adăuga: „Tuturor leneșilor ăstora le era sete după uscăciunea din deșert; aveau nevoie să se răcorească. Și iată de ce birtul meu există încă de pe vremea cruciadelor".

Cât privește clădirile Prefecturii, Boivin nu avea față de ele nici un res­pect. Sunt niște parvenite răsărite ca din pământ în jurul anului 1610.

Casa Boivin era o cârciumă destul de mare și de frecventată, aşa cum probabil presupuneți, de oameni cu totul străini de eticheta de la curte. Principala ei clientelă era alcătuită din acei oameni îndrăzneți și cu apucături cavalerești, care disprețuiau munca manuală și profesiunile liberale, trăiau din protecția pe care o acordau frumoaselor, fără a se bucura de respectul public.

Acestora, clienți de bază, din păcate, li se alăturau câțiva jandarmi, inspectori, secretari de birou, pompieri și șobolani de palat, muşterii ai mai tuturor locurilor rău famate din Cité.

Turnul, sau mai degrabă turnurile, reprezentau partea galantă a proprietății.

Numai vorbind despre el și te iau frigurile. În micile cămăruțe octo­gonale care alcătuiau diferitele etaje ale turnului principal, pudica Venus s-ar fi acoperit în văluri din cap până-n picioare.

Cu toate astea, veneau aici bucătărese, neveste ale negustorilor de unelte de pescuit, ca să întâlnească jandarmi în mod cât se poate de onorabil.

În aceste cutii intrau comod doi cavaleri și două demoazele. Taica Boivin, glumețul, spunea: „Dacă-i îndeși, intră și opt! Și rezistă!"

La etajul 3 nu mai erau „separeuri. Mansarda era închiriată cu mobilă cu tot. Camerele mobilate erau doar trei: cea a lui Paul Labre, cea a Thérèsei Soulas, care se afla deasupra casei de la numărul 3, și cea a lui „Gautron, cu cretă galbenă, care ocupa vârful Turnului Tardieu.

E necesar să amintim că în 1834, casa alăturată speluncii lui Boivin, care avea numărul 5, tocmai fusese închiriată de administrație pentru a reface aici Serviciul de siguranță, după destituirea lui Vidocq.

Paul Labre privea trist și visător spre spațiul care prezenta un colț din peisajul măreț al Senei. Luminată de razele asfințitului, fața lui se contura, bărbătească și decisă, ca o efigie al lui David. Era un tânăr cu trăsături nobile și mândre. În expresia ochilor mari se putea ghici un soi de îndrăzneală învinsă, precum și fulgerul stins al unei veselii apuse.

Probabil că suferise mult și îndelung, după ce se bucurase cu pasiune de câteva zile fericite.

Era foarte palid. Fruntea, încoronată de părul brun, scurt și buclat, avea distincție și măreție. Liniile gurii duceau cu gândul la o hotărâre blândă, dar afectată de nenorocire.

Pe scurt, oricine l-ar fi observat la fereastra acelei mizerabile maghernițe, îmbrăcat în jacheta lui de lână gri, ar fi crezut că nu avea hainele potrivite și că locul lui nu era aici.

Zidul grădinii dădea spre chei și se învecina cu un șir de case retrase, care formau un unghi drept cu o curte de pe Harlay. Aproape toate aceste case există încă, în afară de prima, cea mai mare: cea care, datorită acestui fapt, le ascundea pe toate celelalte la un loc.

Casa aceasta nu avea decât două etaje, amândouă foarte înalte, având deasupra mansarde semicirculare, sub un acoperiș ascuțit. Fusese probabil locuită de cineva cu stare.

La fiecare etaj, o fereastră cu balcon dădea spre grădină. În acea zi, fereastra de la primul etaj se ascundea sub obloanele închise, iar la fereastra de la doi obloanele erau întredeschise.

O eșarfă de culoare roșie flutura în vânt, înnodată de una dintre barele balconului.

Privirea lui Paul Labre se aplecă spre fereastra închisă de la primul etaj. Un zâmbet melancolic îi plutea pe buze.

– Ysole! murmură el. Ce înseamnă un nume? Am zărit-o de departe. Am adorat-o în tăcere. Ultima tresărire a inimii mele va fi pentru ea!

Își apropie mâna de buze, ca și cum ar fi vrut să trimită un sărut.

Dar mâna îi căzu la loc. Ochii lui dăduseră peste eșarfa roșie care flutura ca un drapel la balconul de la etajul de sus. O străfulgerare de curiozitate i se aprinse în priviri.

– Asta e a treia oară, șopti el, a treia oară când observ același lucru. O fi vreun semnal?

Nu-şi duse gândul până la capăt. Privirea i se stinse, iar buzele-i murmurară doar câteva cuvinte:

– De-acum, ce-mi mai pasă?

u III s

Mansarda

Paul Labre lăsă să-i scape un oftat adânc, și ultima privire o aruncă spre obloanele închise în spatele cărora se afla visul lui.

Închise fereastra, iar mansarda aproape se cufundă în întuneric. Aprinse o lampă mică aflată pe comodă, apoi se întoarse să se așeze din nou la birou.

Nu, nu era poet. Cel puțin nu făcea versuri. Rândurile dese care aco­pereau pe jumătate hârtia erau egale și mergeau până la capătul paginii.

– Ysole! repetă el, ca și cum muzica acestui nume l-ar fi fermecat. Fericită fată! Fermecător surâs! Oare m-a văzut vreodată când m-am oprit în drumul ei? Trebuie să fie bună, sunt sigur, bună ca un înger. Dacă aș fi păstrat averea de la tata, m-aș fi putut apropia de ea. Dacă eram cerșetor, mi-ar fi dat de pomană… Dar e bine şi aşa! Dacă mâna mea măcar ar fi atins-o pe a ei, acum n-aș avea curajul să mor!

Un refren lălăit, cântat fals, cu accente alsaciene și marsilieze com­binate, urca de la etajele inferioare. În „separeuri" se lua masa. Câteva înju­rături din Auvergne, în care fiecare R răsuna ca o zornăitoare, punctau melodia. Peretele din dreapta lăsă să se audă trei lovituri discrete, și o voce blândă strigă:

– Domnule Paul, vă rog, supa! E caldă. Domnul Badoît a venit.

Paul Labre se pregătea să înmoaie pana în cerneală.

– Nu mi-e foame, bună doamnă Soulas, răspunse el. Mâncați fără mine.

– Ce sunt toate chestiile astea? mormăi vocea groasă a lui Badoît. Amorașul acesta îmi face milă. Pariez că în curând o să-l găsim bolnav!

– Haideţi, domnule Paul, reluă doamna Soulas, puțin curaj! Știți că pofta vine mâncând.

Pana lui Paul alerga deja pe hârtie.

Am spus „perete" vorbind despre zidul care îl despărțea pe Paul de interlocutorii lui. Era, de fapt, din cauza conformației locului, un simplu strat de cărămizi așezate în picioare și închizând această parte de cameră, pornind din locul unde se oprea curbura zidului.

Dimpotrivă, zidul opus, ușor bombat, avea grosimea pietrei cioplite din care era făcut turnul din colț. Cu toate astea, în momentul când Paul Labre începu să scrie, zgomotul surd și continuu care s-a auzit de atâtea ori și care deja îl smulsese de la lucru răsună din nou. Era ca și cum niște mineri se străduiau să facă o gaură de cealaltă parte a zidului masiv ca niște metereze. Pana lui Paul rămase o clipă în aer. Ascultă. Apoi șopti, ca și cum ar fi făcut-o pentru eșarfa roșie:

– De-acum, ce-mi mai pasă?

Și se apucă din nou de scris.

În camera unde locuia doamna Soulas discuţia continua liniștită, vorbindu-se despre Paul, numele lui fiind rostit foarte des. Dar el nu mai auzea. Pana lui alerga și așternea pe hârtie o lungă scrisoare.

Iată ce spunea:

… Ajung la teribila mărturisire pe care nu puteam să ți-o fac decât în ultimul moment. Acel domn Charles, în slujba căruia mă pusese domnul Lecoq, se numea V. pe numele lui adevărat. Eu nu știam.

Ai o inimă bună, Jean. N-o vei acuza pe mama că i-a cerut ea perso­nal sprijinul acestui Lecoq, despre care deja ți-am vorbit și despre care încă voi mai vorbi. Sărăcia pusese stăpânire pe casă, o sărăcie adevărată, și mama continua să joace.

Pentru mine își încerca norocul, mă iubea mult.

Tu erai prea departe, tu, care ai fi povățuit-o. Dar toate astea ți le-am spus de zeci de ori: mama nu avea venituri, era bolnavă, și starea sănă­tății ei mintale mă îngrozea. Ca să-i aduc o ultimă bucată de pâine, făcusem un sacrificiu ale cărui consecințe cumplite îmi erau cu totul necunoscute.

– Curând o să te pun la încercare.

În seara aceea care mi-a decis viața și moartea, șeful diviziei a doua a Prefecturii a venit să-l vadă pe domul V… în biroul lui. Îi dădu un ordin, iar domnul V…, care se supunea numai când voia el, a răspuns:

– Eu nu mă ocup de așa ceva. Treaba mea sunt hoții. În politică se poate să încasezi și câteva gloanţe, și mie nu-mi place chestia asta. Dar cunosc unul dat dracului, unul care nu se dă în lături de la nimic!

– Atunci, el să fie, a răspunse funcționarul, numai că generalul tre­buie arestat în seara asta, fără scandal și curat.

Individul acela dat dracului eram eu. Mama credea, a crezut-o până în ultima clipă, că aveam o slujbă neînsemnată într-un birou comercial.

Și Dumnezeu mi-e martor că m-am străduit cât am putut să mă angajez! Dar știam tot ce învață copiii bogați. Nici acum nu știu încă tot ce trebuie ca să-ți câștigi în mod cinstit existența.

Sărmana noastră mamă continua să creadă că e pe punctul de a face o mare avere. Febra o făcea să aibă halucinații. Noaptea vorbea în somn. Adesea spunea:

– De patruzeci și șapte de ori am jucat combinația asta! O să iasă. Dumnezeu nu este rău: de ce nu mi-ar asculta și mie într-o zi rugă­ciunile? Domnul Lecoq știe și vede tot. Pândește pentru mine o creștere a fondurilor spaniole, și dacă aveam capitalul necesar pentru a-i susține martingala***, acum ne-am fi scăldat în aur!

Mie îmi spunea toate astea pe un ton insinuat și blând, ca și cum ar fi răspuns unor reproșuri pe care niciodată, slavă Domnului, nu i le-am făcut.

Jocul nu era pentru ea o pasiune, ci chiar viața ei. Nu avea în ea nimic altceva decât joc și tandrețea profundă cu care mă înconjura. Dar până și tandrețea asta rătăcită și otrăvită de nebunia ei o îndemna să joace.

În mintea ei, eu eram făcut pentru a fi un mare senior. Mă admira în sinea ei în rolul meu de om puternic și bogat: cavaler desăvârșit, om de lume strălucitor, vânător fără rival, și cine mai știe ce? Mi-a spus odată: „Prima lacrimă adevărată am vărsat-o când ți-am pus căptușeală nouă la haină, iarna trecută. Atunci mi-am dat seama în ce sărăcie groaznică ne zbăteam!"

Că mâncam pâine uscată, nu era grav. Dar să nu am o haină irepro­șabilă și exact după moda momentului, eu, viitorul stăpân al saloanelor pariziene!...

Nu știu de ce îți spun toate astea, Jean, frate. Când ai plecat din Franța, eram un copil. Când mă gândesc la tine, văd un tânăr înalt, zâm­bitor și îndrăzneț, cu părul castaniu, buclat. Asta este tot. Trăsăturile feței tale îmi scapă și uneori nu te-am regăsit decât privindu-mă în oglindă, în momentele atât de rare ale veseliei mele de adolescent.

Voiam să-ți scriu numai câteva rânduri: un testament, în care să-ți spun pe scurt și sincer cum am trăit și de ce mor.

Și iată ce pagini lungi am scris!

Nu cred să fie frica de momentul cel mare: nu caut un pretext ca să amân clipa. Nu. Tatăl nostru era soldat. Mama noastră a murit zâmbind. Suntem curajoși.

Am dovedit că am fost curajos.

Dar simt o nespusă plăcere să discut