Fracurile Negre

De Paul Feval

Ciclu de opt romane, Fracurile Negre spune povestea organizației criminale cu același nume, condusă de Lecoq, mâna dreaptă a colonelului Bozzo-Corona. Modalitatea de lucru obișnuită a acestei organizații, ai căror membri se caracterizează prin maniere elegante și o aparență de respectabilitate, este jaful și alcătuirea unor planuri complicate care să inducă în eroare justiția și s-o pună pe urmele unor țapi ispășitori.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 17 nov. 2016
• ISBN: 9786063358135

Previzualizare carte

Teatrul Universal și Național

Parisul îmbrăcase haina de iarnă. Acoperișurile erau albe sub cerul neguros, în timp ce pe stradă pietonii și trăsurile frământau zăpada murdară. Era una dintre primele zile de noiembrie a anului 1838, la o lună după catastrofa cu care se încheie povestea noastră intitulată Arma nevăzută. Moartea stranie a judecătorului de instrucție Remy d’Arx cufundase orașul în uimire, dar la Paris uimirea ține puțin și deja orașul se gândea la altceva. Epoca este atât de aproape de noi, încât nu îndrăznim să spunem, de fapt, că nu seamănă deloc cu timpurile pre­zente, dar, cu toate astea, e cât se poate de sigur că schimbările produse în Paris în acești ultimi treizeci de ani valorează cel puțin cât lucrarea a o sută de ani.

Publicitatea în ziare exista; oamenii o considerau exagerată, aproape scandaloasă: era însă absolut nulă față de ceea ce este astăzi.

Putem afirma, fără teama de a ne înșela, că avem, în 1869, sute de metri pătrați de hârtie tipărită zilnic față de zece publicații în 1838.

Cam tot așa stau lucrurile și cu incredibilele acțiuni de demolare și construcții. Sub domnia lui Ludovic-Filip, întregul Paris era fie nervos, fie bucuros, în funcție de gustul fiecăruia, văzând acea modestă breșă care era strada Rambuteau, ce acum ar trece neobservată.

Unii erau în extaz față de îndrăzneala acestei lucrări municipale, alții proferau viitorul faliment al orașului: marea bătălie de astăzi, care începea cu un mic scandal.

De fapt, nu știu de câți ani a fost nevoie ca să se termine acea nefericită de stradă Rambuteau, care ar fi trebuit să fie dreaptă și care face un cot, celebru în analele judiciare, dar a durat extraordinar de mult și, timp de câteva ierni, spațiul cuprins între biserica Saint-Eustache și Marais a fost cu totul de nefolosit. Pe vremea aceea, lucrurile nu mergeau chiar așa de repede în materie de construcții. Cei care au făcut greșeala și au avut ghinionul de a fi destul de bătrâni să vadă aceste lucruri își pot aminti de existența a patru sau cinci barăci ale saltimbancilor, așezate pe un teren mare, aproape de locul unde strada Quincampoix inter­sectează strada Rambuteau. Acolo se instalase, pentru cel puțin doi ani, poate mai mult, un mic bâlci permanent.

În dimineața de 5 noiembrie 1838, pe o vreme întunecoasă și friguroasă, terminau de ridicat cea mai impunătoare dintre barăci, situată în fața celorlalte, cu fața spre drumul plin de noroi care ducea în strada Saint-Denis.

Locuitorii cartierului care se grăbeau spre treburile lor nu dădeau prea mare atenție ridicării acestui monument, dar trei sau patru ștrengari, renunțând la bile ca să-și încălzească mâinile în buzunare, dădeau târcoale pe platforma din față, făcută din scânduri, care ducea la galerie, și discutau interesați de viitoarea deschidere a Marelui Teatru Universal și Național, condus de doamna Samayoux, prima dresoare a capitalelor Europei. Se vorbea mai ales despre leul ei, care sosise în oraș într-o ladă imensă, în care erau făcute trei găuri, și care, când i-au dat drumul, a scos un răget. Bineînțeles că ușa barăcii era închisă din cauza instalării și a amenajărilor interioare. Un panou mare spunea chiar la intrare: „Interzis publicului".

Dar cum noi avem onoarea de a ne număra printre amicii celebrei dresoare, ne luăm libertatea de a ridica fâșia de pânză gudronată care servea drept ușă și intrăm cât de poate de firesc.

Era o suprafață pătrată lungă și lată, în capătul căreia erau bătute în cuie scândurile acoperișului. În sală nu exista încă nici o banchetă, dar, în parte, teatrul era instalat, iar muncitorii, cățărați foarte sus pe schelele lor, pictau frizele și mantia Arlechinului. Câțiva pictori de mâna a paișpea se ocupau de cortina întinsă chiar pe podeaua scenei.

În mijlocul sălii duduia un godin, încins până la roșu. După godin, pe o măsuță erau puse trei sau patru pahare, câteva halbe și un album destul de gros, cu o copertă foarte slinoasă. Unul dintre pahare era încă plin. Celelalte două, băute pe jumătate, aparțineau doamnei Samayoux, văduva, stăpâna locului, și unui bărbat înalt, cu mustață gen perie și redingota închisă până la bărbie, care se numea domnul Gondrequin. Al treilea pahar, cel care era plin, îl aștepta pe domnul Baruque, colegul domnului Gondrequin, care acum lucra sus, pe schelă.

Domnul Gondrequin și domnul Baruque erau doi artiști într-ale picturii, foarte cunoscuți, am putea spune chiar celebri printre directorii teatrelor de bâlci. Făceau parte din faimosul atelier Inimă de Oțel, de unde provin aproape toate capodoperele destinate să atragă privirea în fața barăcilor bâlciului. Domnul Baruque, un bărbat scund, de vreo cincizeci de ani, uscat și rece, lucra din greu. Porecla lui era Durul. Domnul Gondrequin, zis Militarul, cu toate că nu fusese niciodată în armată, dar avea ţinută şi preferinţă pentru lucruri marțiale, dădea tabloului ultima tușă de maestru, „fasonul", și avea grijă în primul rând să combată tehnica. Își punea eșarfa de bumbac roșu în buzunarul dintr-o parte a redingotei și lăsa să treacă un capăt prin butonieră – ca din neatenție –, ceea ce făcea să pară că era decorat cu Legiunea de onoare. Avea mintea strălucită și veselă, în pofida maniei de a face pe fostul subofițer, și se lăuda cu mare plăcere că a adus la atelier kilometri de comenzi prin felul lui de a fi deschis și amabil. Îi plăcea să spună despre el: „Un adevărat soldat, ce mai! Zdravăn, dar seducător! Onoare și vese­lie! Tam, pam, încarcă, foc, trage, bum!"

În acel moment, tocmai deschidea albumul slinos și îi arăta doamnei Samayoux, a cărei figură cumsecade și durdulie avea o expresie melancolică, modele de tablouri din care să aleagă pentru a împodobi fațada teatrului.

În restul barăcii se desfășura o activitate nedeslușită și deosebit de zgomotoasă. Se făcea totul deodată. Principalii actori ai trupei, transformați în tapițeri, băteau în cuie niște zdrențe de jur împrejurul pereților sau așezau jerbe de steaguri care nu erau cucerite în străinătate. Jupiter, zis Fleur-de-Lys, un tânăr negru care în țara lui fusese fiu de rege, iar pe lângă Porte-Saint-Martin, lustragiu, își exersa talentul nativ pe care îl avea pentru tobe.

Domnișoara Colombe frângea șalele surorii ei mai mici și îi disloca, la propriu, rotulele. Copila avea viitor. Putea de pe-acum să rămână trei minute cu capul dat pe spate, băgat între picioare, și în poziția asta să interpreteze o mică arie la trompetă. În timp ce trompeta cânta, domnișoara Colombe schița câteva lovituri de sabie cu un amărât de o urâțenie cu ștaif, care purta o pălărie cenușie, pusă pe-o parte peste părul galben și bățos. Tipul stăpânea destul de bine arma. Când domnișoara Colombe se întorcea la surioara ei, el se ducea la două fete grase și roșii la față, care mâncau două felii uriașe de pâine unse cu dulceață de struguri și cărora le dădea lecții de dans american.

- Mai târziu, le spunea el celor două roșcovane, care îi urmau in­dicațiile cu o lene ursuză, când succesul o să vă răsplătească eforturile, o să vă puteți lăuda că ați luat lecții cu un tânăr care are toate brevetele pentru poante, contrapunct, salturi, pentru respectul față de doamne, onoare și patrie, și veți putea pătrunde peste tot, spunând doar: suntem elevele lui Amédée Similor!

Cititorul își amintește poate de cei doi aspiranți care se prezentaseră la Léocadie Samayoux, în fostul circ din piața Walhubert, exact în seara sosirii lui Maurice Pagès, care se întorcea din Africa. Léocadie, copleșită cu totul de bucuria revederii locotenentului ei, îi alungase pe cei doi candidați împreună cu copilul pe care sărmanul Échalot îl căra în tolba lui, dar oferta acestui curajos băiat, care accepta să joace rolul de focă pentru a-și hrăni micuțul, înduioșase inima sensibilă a dresoarei.

În momentul când era gata să se lanseze în afaceri în stil mare și să pună pe picioare „o instalație" cum nu se mai văzuse niciodată la un bâlci, Léocadie, care se refugia în satisfacerea ambițiilor pentru a fugi de necazurile din dragoste, își amintise de protejații ei. Întreaga familie, alcătuită din doi tați și un copil, fusese angajată și n-am văzut încă decât o mică parte din serviciile așteptate din partea lui Similor, artist bun la toate. Cât despre Échalot, cu toată modestia lui, își arătase deja talentele.

În calitatea lui de fost farmacist, așa cum se înțeleseseră, vindecase leul suferind de reumatism și podagră, care nu venea de la Londra, ci de la infirmeria pentru câini de la Clignancourt.

Leul era și el acolo, la fel ca toată lumea. Nu avea cușcă, o simplă sforicică îi lega bătrânețea șubredă de un cui bătut în scânduri. Probabil că odinioară o dusese minunat acest stăpân al deșertului african. Era un mascul de cea mai mare talie, dar acum ar fi putut fi luat drept o grămadă monstruoasă de câlți, aruncați talmeș-balmeș, pe un pat de paie.

Nu mai avea formă de animal și vegeta jalnic în lenea agoniei lui.

Échalot îi aplicase totuși două sau trei ventuze care îl vindecau după toate regulile artei și al căror efect era întărit de cataplasmele bine aplicate. La îndemâna nobilului bolnav se afla un hârdău plin cu ceai.

Departe de a se mulțumi cu aceste atenții, Échalot fabricase o tichie de noapte, mare, pe care i-o punea leului pe cap, pentru a-l apăra de răceala nopții. Mai mult, îi punea și vată în urechi. Dar cum, până la urmă, stabilimentul doamnei Samayoux nu era spital, Échalot își pregătea în felul ăsta leul pentru următorul moment, când trebuia să fie prezentat, în spectacol, curiozității parizienilor.

Fără știrea doamnei Samayoux și pentru a-i face o surpriză minunatei patroane, modelă din mastic un maxilar formidabil, destinat să înlocuiască dinții pe care leul îi pierduse. În afară de asta, făcuse rost de mai multe cozi de vacă, și, cu ajutorul lor, spera să acopere cu îndemânare porțiunile chele pe care vârsta le făcuse în coama leului său.

Ah! folositor băiat mai era! Dar și generozitatea dresoarei în ce-l privea trebuia să fie bine răsplătită. De o săptămână de când făcea parte din familie, cârpise aproape toți ciorapii patroanei și pusese la loc ciocul struțului. În plus, printr-un procedeu de el inventat, spera să umfle capul tânărului Saladin, bebelușul lui, fără să-i facă cel mai mic rău, și să-i dea scumpului copil un aspect atât de monstruos, încât simpla vedere să valoreze zece centime.

- Trebuie să-mi pun imaginația la treabă, spunea totuși doamna Samayoux, discutând cu Gondrequin-Militarul. Asta o să mă scape de amintiri și regrete. Doar nu vreți să spuneți că cei doi copii, Maurice și Fleurette, s-au purtat bine cu mine?

- Exact! răspunse Gondrequin, privind în depărtare, ceea ce înseamnă fix! N-am fost ofițer, dar am instinct războinic. În privința ingratitudinii, face parte din natura omului, și când v-am văzut cu ocazia ultimului tablou pe care vi l-am făcut, când fantele era pe atunci la dumneavoastră pentru trapez și perș, oftați deja din greu pentru el, într-un fel care amintea de nevasta lui Putifar. Tara, bum!

- Calomnii, răspunse doamna Samayoux, ridicând ochii spre cer. Nu spun că sufletul meu este incapabil să viseze, dar Maurice nu s-ar fi lăsat niciodată și am rămas pură ca floarea de portocal… Și când mă gândesc că, iată, se face mai mult de o lună de când n-am mai auzit vorbindu-se nici de el, nici de Fleurette! Am uitat adresa pe care mi-a dat-o, iar micuța, care, așa cum știți, e acum o domnișoară, mi-a interzis să mă duc s-o cer marchizei sau ducesei. Așa că tot ce am putut face a fost să scriu, dar n-am primit răspuns. Dacă s-a întâmplat ceva cât am fost la sărbătoarea Lojelor? N-am mai auzit vorbindu-se despre nimic și, după întoarcere, afacerea cu orașul m-a năucit de cap… Ah! mare greșeală să te atașezi!

- Nu așa repede, o întrerupse Gondrequin, mai departe! Să atacăm tabloul din față și de pe părți, ca să vă smulg din gândurile negre. Să zicem deci că vor fi nouă casete, trei ori trei, cu opt medalioane aranjate patru în colțuri și patru în semicercul din mijloc, conform ideii domnului Baruque, care nu vrea ca nimic să atragă privirea, dar care va face un ansamblu pe cinste, nimeni nu poate susține contrariul… Ce doriți pentru partea din mijloc? Vreți explozia mașinii infernale pe bulevardul crimei, afacerea Fieschi și Nina Lassave, pe care o aveți aici micșorată la numă­rul 1 din albumul cu eșantioane? Priviți! Nu costă nimic să admi­rați! La dreapta! La stânga! Urmăriți pașii!

Léocadie se aplecă peste album și, în tăcerea care se lăsase, se auzi vocea domnului Baruque, care spunea dintre frize:

- Există afaceri care trebuie înăbușite cu grijă, pentru că sunt amestecați bogați și nobili, dar nu e cu nimic mai puțin adevărat că judecătorul de instrucție a fost otrăvit ca un șobolan, în strada d’Anjou-Saint-Honoré, nu știu, n-am văzut, și că i-au arestat pe tânăr și pe domnișoară, prinși în flagrant delict de administrare de arsenic.

u II s

Cum să alegi un element care să atragă privirea

Doamna Samayoux nu acorda nici o atenție celor ce se vorbeau în jurul ei. Fața mare și grasă, de obicei atât de veselă, exprima o supărare adevărată.

- Asta trebuie să aibă un efect teribil, spuse ea, privind prima pagină din albumul cu eșantioane, pe care se afla o schiță reprezentând explozia mașinii infernale de pe bulevardul Temple.

Era la vremea aceea un eveniment foarte recent și atentatul Freschi rămăsese în amintirea tuturor.

- Cât despre efect, răspunse Gondrequin, dau eu scris. E ca un tir de mitralieră un astfel de punct de atracție și în același timp v-am putea face și un preț bun.

Un oftat adânc umflă pieptul generos al văduvei.

- Prețul nu înseamnă mare lucru, răspunse ea. Am cheltuit o grămadă de bani în negocierile cu orașul pentru teren și dreptul de a construi aici o baracă de locuit! Pe vremuri, când îi aveam pe Maurice și Fleurette, pictura nu-și avea rostul. Lumea bună își dădea întâlnire la mine de peste tot din Paris sau de la periferie, indiferent de tablou, care era de pe vremea răposatului Samayoux, și care costase atunci patruzeci de franci. Nu trebuie să mai spun: e o prostie să te atașezi! Nu le ceream copiilor să fie toată ziua, bună ziua la baracă, nu? Dar o vizită, când și când, din prietenie…

- În douăsprezece zile plata! o întrerupse Gondrequin, cu toate că se poate și mai repede, în patru rate. Sunt mulți care au fost în armată și nu continuă să se poarte ca un soldat, așa cum fac eu. Gata cu melancolia! Dacă nu vă sperie să cheltuiți, vă putem face lucruri extraordinare, cum nu s-au mai văzut în capitală.

- Așa mă gândeam și eu, murmură dresoarea, care întoarse capul să-și șteargă o lacrimă. Am început bine și capitalul se duce repede. Dar totul trebuie conceput și făcut aici! Vreau să fac nebunii și lucruri ieșite din comun, asta e! ca să-mi amețesc inima. Nimic nu e prea frumos pentru mine, vreau să fiu cea mai cea dintre toate!

- Atunci, strigă Gondrequin-Militarul cu entuziasm, asta nu e destul de strălucitor! Lipsește lumea, o să pun niște gărzi municipale și generali cu un punct de atracție special executat de mine, acolo, în față, în prim- plan! Ideea mi-a trecut prin cap când mi-a venit să strănut: un mic ștrengar al Parisului care și-a găsit moartea în acea împrejurare, sfâșiat în două de explozie, și din care părinții, înconjurați de mulțime, au adunat numai bucăți, plângând, tatăl picioarele, iar mama restul.

- Pe toți dracii! spuse mama Samayoux căpătând puțină viață, iată o idee genială! Ce mă supără este că n-o să am o mașină infernală să pun înăuntru.

- Nu le putem avea pe toate, mamă, reluă Gondrequin. Dreapta, stânga, alta…!

Întoarse a doua pagină a albumului.

- Plecați din fața cortinei, porunci în acel moment domnul Baruque, de sus de unde era, și puneți puțin galben pe firmă. Auriul e prea roșcat acolo, la dreapta! Ei! Peluche!

- În l’Audience, reluă unul dintre mâzgălitori, care rămăsese la povestea cu asasinatul, se spune că judecătorul de instrucție a avut timp să-și facă testamentul înainte de a muri.

Altul adăugă:

- Locotenentul din Africa a încercat să se omoare.

Și un altul:

- Și domnișoara și-a pierdut mințile.

- Ciocu’ mic, porunci Gondrequin-Militarul. Să nu mai aud despre asta!

- Chiar așa? întrebă domnișoara Colombe, care își băga surioara în cerc, povestea asta, despre care se bat câmpii în toate colțurile Parisului, n-o să se termine niciodată.

Dacă a existat vreun răspuns, domnișoara Colombe nu-l auzi, căci surioara tocmai începuse să interpreteze la trompetă mica arie cu­noscută. Când se făcu liniște, reușiră să audă vocea blândă și răbdătoare a lui Échalot, care spunea:

- Nu fi rău, Saladin, zăpăcit mic, e spre binele tău, și nu poți educa un copil fără puțină suferință în copilărie.

Saladin, moștenitor unic al strălucitului Similor și al modestului Échalot, țipa ca din gură de șarpe. Ceea ce se numea educația lui era, în cele din urmă, o chestie destul de dură. Échalot îl transforma în monstru și, cu ajutorul unui burduf lipit într-un anume fel de tâmple, apoi pictat la culoarea pielii și decorat cu fire de păr, umflat pe urmă cu ajutorul unei teci de la o pană, dădea capului copilului dimensiuni de spaimă.

- Ești sensibil, relua tatăl adoptiv, fără să se supere, ce-ai zice dacă ți-aș smulge un dinte? Pentru a atrage lumea, nu e nevoie numai de o minte strălucită, și e ceva foarte firesc la vârsta ta să câștigi trei franci pe zi… Stai puțin să mă duc să-l ajut pe domnul Daniel să se întoarcă.

Domnul Daniel era leul invalid.

La celălalt capăt al barăcii, Similor renunța la lecție ca să-și intre în rolul de incorigibil seducător.

- Am ocazii prielnice până peste cap, le spunea celor două roșcovane. Dar nu e de demnitatea mea să fac alte victime când lista este atât de lungă. Interesul unor frumuseți ca voi este să frecventeze la începuturi un tânăr recunoscut prin priceperea lui și care are intrare peste tot, chiar în lumea cântăreților!

- A doua mostră, îi spunea Gondrequin doamnei Samayoux, reprezintă animalele diferite care ies din arcă după potop. Este destul de potrivită pentru menajeria dumneavoastră, și v-aș pune în mijloc, în costumul primei dresoare, alături de câțiva seniori de la Curtea Portu­galiei… Nu vă place ideea? Mai departe! Să trecem la a treia, care este din două bucăți: la dreapta, Bătălia de la Berezina sau Gerurile Rusiei sub Imperiu, omagiu adus armatei franceze. În stânga, Copiii lui Eduard, sacrificați de uzurpatorul Cromwell, care îi taie și capul Annei Boleyn, nevasta lui, și pe al nefericitei Maria Stuart: asta place. Pentru că amintește de mai multe succese ale diferitelor teatre istorice.

La aceste cuvinte, domnul Baruque coborî de pe schelă și veni să-și bea paharul de vin. Punându-l gol pe masă, declamă cu vocea lui groasă:

- Iată pumnalul care poartă pe el sângele stăpânului…

- Bun tutun de prizat, ieftin! strigă imediat Peluche.

Jupiter, zis Fleur-de-Lys, făcu să răsune toba.

Domnișoara Colombe se grăbi spre mijlocul sălii, învârtindu-și deasupra capului surioara care cânta la trompetă. Cele două eleve ale lui Similor sosiră mergând în mâini, iar Gondrequin-Militarul, mereu gata să încurajeze veselia, intonă Marseilleza.

Trupa Samayoux, ocupată cu lucrările interioare, se amestecă prin­tre ucenicii atelierului Inimă de Oțel și o gigă* îndrăcită ridică praful în baracă.

- Trei minute de gimnastică pentru încălzire! urlă domnul Baruque, care bătea din picior datorită demnității sale.

Gondrequin bubuia din răsputeri în toba mare și spunea:

- Artistul și soldatul sunt la fel când se distrează cu ardoare. Totul să strălucească! Pasiune! Pasiune!

Din mijlocul dansului îndrăcit, strigăte ale diferitelor animale ale creației, imitate de minune de ucenicii atelierului Inimă de Oțel, se auzeau, formând un înspăimântător concert. Similor urla în porta­voce, domnul Baruque agita clopoțelul, Saladin, îngrozit, scâncea, iar domnul Daniel, leul bătrân, cu gâtul plin de praf, avea un acces de tuse.

În mijlocul acestei veselii nebune, două persoane rămâneau calme: în primul rând, doamna Samayoux, căreia nimeni nu-i putea înveseli melancolia, și apoi Échalot, care nu-și putea liniști fiul adoptiv și ani­malul bolnav.

- Stop! comandă Gondrequin, după cele trei minute reglementare, nimeni nu-și alege vocația. Altfel aș fi purtat epoleți și crucea de onoare. La treabă! Şi să pictăm ca niște tigrii, după distracția din pauză!

Calmul fu restabilit imediat, căci nu există nimic pe lume mai docil decât acești sărmani copii mari când știi să-i conduci. Domnul Baruque urcă din nou pe schelă și pensulele ucenicilor o luară iar din loc.

- Ah! șopti doamna Samayoux, care se strâmbă când își termină paharul, pentru mine băutura are acum gust de fiere; mai ales când alții se distrează simt sfâșierea din sufletul rănit. Sunt momente când îmi trece prin cap să plec în America, unde marii artiști francezi sunt purtați în triumf de sălbatici, dar nici măcar gloria care mi-ar satisface orgoliul nu mi-ar face inima să-și revină. Să ne uităm la tablouri.

- La fel și eu, răspunse Gondrequin; am și eu suferința mea de a fi rămas civil câtă vreme uniforma era visul meu. Exact! Eu știu să-mi stăpânesc regretele, faceți ca mine. Iată o pagină foarte interesantă, unde sunt prezentate în amănunt acțiuni care cer efort și pricepere: Auriol și specialitatea lui, suspendarea în aer, ghiuleaua, cuțitele, trapezul, prăjina…

Dresoarea își luă capul între mâini și începu să hohotească.

- Maurice! bâigui ea, Fleurette!

Gondrequin întoarse repede pagina și mormăi:

- Am făcut-o de oaie! Este adevărat că micuțul era specialist în trapez și căprioara în suspendare în aer. Un, doi, jumătate la dreapta, pam, bum, iată masacrul de Sfântul Bartolomeu, cu Carol al IX-lea, din vinele căruia, pline de sânge, ies ca niște viermi care îi rod trupul de jur împrejur din cauza crimei săvârșite, și moartea lui Coligny, celebrată de Voltaire. Iată capra savantă a domnului Victor Hugo, în Notre-Dame de Paris, însoțită de Quasimodo, și turnurile bisericii, pictată după natură, lângă care lucrează Esmeralda, rămasă pură, în pofida meseriei sale. Iată cum se pescuiește crocodilul în fluviul Amazon, combinat cu boa con­strictor care se hrănește cu o oaie întreagă, fără s-o mestece, și micuții unei negrese răpiți de urangutanul din Brazilia, del Plata. Iată erupția Vezuviului în lumina lunii și moartea familiei banditului, îngropată sub lavă, în timp ce pescarul napolitan scoate liniștit plasa, cântând o barcarolă. Ianus modern sau omul cu două fețe, una în față, alta la spate, având particularitatea că nu are buric încă din ziua când s-a născut, iar în perspectivă se pot vedea albinosul care bea sânge de pisică sălbatică, scheletul viu și pasărea cu cap de bou…

De multă vreme doamna Samayoux nu mai asculta. Își puse mâna pe album și spuse:

- Destul! Faceți tabloul cum credeți.

Apoi adăugă cu voce stinsă:

- Nu știu dacă m-am înșelat, dar cred că am auzit rostindu-se numele judecătorului Remy d’Arx și cuvântul: asasinat.

- Zău așa! făcu Gondrequin, care închise albumul cu pică, este o poveste veche! Domnul Baruque și ceilalți nu fac altceva decât să vor­bească despre asta de două ore, pe ceas!

Vechi dans vioi și vesel, de origine engleză

u III s

Afacerea Remy d’Arx

Dresoarea se albise la faţă, atât cât îi permiteau obrajii rubiconzi. Avea în priviri o groază sălbatică.

- Îl avertizasem, șopti ea printre dinții încleștați, de zeci de ori!

Încercă să bea, dar puse paharul la loc pe masă, fără să-și înmoaie buzele.

Gondrequin-Militarul, văzând că nu mai spune nimic, deschise din nou albumul și voi să continue cu de-amănuntul analiza eșantioanelor, căci avea în cea mai mare măsură dubla calitate a negustorului și a artistului. Conținutul caietului slinos era pentru el cea mai utilă și cea mai bărbătească expresie a picturii secolului al XIX-lea.

- Aş zice, făcu el cu un râs gros, mulțumit, că n-ați fost prea apro­piată de domnul judecător de instrucție, coană Léo. Unde am rămas? La Ianus modern… nu, pe acesta l-am văzut. Iată o adevărată atracție, privește! Catastrofa de pe podul d’Angers, care a ales să se rupă în clipa când treceau pe el două batalioane, cu arme și bagaje, cu muzica în frunte, toată lumea la ferestre, vapoare cu aburi și mirarea pasagerilor…

Dresoarea îl privea cu un aer atât de ciudat, că rămase cu gura căscată.

- Sunt două ore de când vorbim despre asta, spuneți și dumnea­voastră! zise ea cu un efort. Deci judecătorul Remy d’Arx chiar a fost asasinat?

- Cât despre asta, da, așa e, cucoană, și e mai mult de-o lună de când a fost îngropat.

- Cine l-a îngropat?

- Drace… pompele funebre, presupun.

Fața văduvei Samayoux se făcu stacojie și din ochi îi scăpă un fulger.

- Asasinat de cine? strigă ea cu voce tremurând de furie. Îți bați joc de mine, geamgiu nenorocit!

Militarul se făcu mai roșu decât dresoarea, căci pe indivizii sangvini furia îi cuprinde cu o viteză nebună.

- Geamgiu! repetă el, strângând pumnii. Oare mai avem ceva de împărțit, ia spune, cucoană?

Dar se opri și duse mâna la frunte, închipuind astfel un salut