Fracurile Negre

De Paul Feval

Ciclu de opt romane, Fracurile Negre spune povestea organizației criminale cu același nume, condusă de Lecoq, mâna dreaptă a colonelului Bozzo-Corona. Modalitatea de lucru obișnuită a acestei organizații, ai căror membri se caracterizează prin maniere elegante și o aparență de respectabilitate, este jaful și alcătuirea unor planuri complicate care să inducă în eroare justiția și s-o pună pe urmele unor țapi ispășitori.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 24 oct. 2016
• ISBN: 9786063358098

Previzualizare carte

Partea întâi

Brasarda cizelată

u I s

Eseu despre familia Schwartz

A fost odată, în micul ținut Guebwiller din Alsacia, o familie numită Schwartz, foarte cinstită, care dădea alsacieni întregului univers. Alsacienii sunt în general bine văzuți în lume, iar familia Schwartz, fie la cerere, fie în mod automat, își plasa micuții ca pe o favoare. Favoare este un cuvânt care în regiune se pronunță vafoare, și capătă adesea o armonie delicată când este rostit de cineva care știe să forbească bine vranțuzește.

Așadar, familia Schwartz prospera, creștea și se înmulțea cu un spor demn de evanghelie, trimițându-și puii la Paris, în provincie, în străi­nătate, și, în ciuda permanentelor exporturi, păstrând întotdeauna de rezervă un stoc important de mici Schwartzi și de micuțe Schwartzeze, gata cu toții pentru expediere.

În ce privește comerțul, societățile corale, berea și accentul, nici o regiune nu poate rivaliza cu Alsacia! Un tânăr Schwartz, pregătit cu grijă şi gata să cucerească, adună în el toate virtuțile savoiardului, ale provensalului și ale celor din Auvergne; are proverbiala cumpătare a pri­mului, îndrăzneala învingătorului a celui de al doilea și delicatețea cava­lerească a celui de al treilea. Așa că vedeți: vă provoc să găsiți în Europa un oraș de două mii de suflete, care să nu aibă cel puțin un Schwartz!

În 1825, în Caen erau doi: un comisar de poliție, pe cât de onest, pe atât de priceput, și un cofetar elvețian, care făcea în mod cinstit avere. Acest an 1825, Caen și cuvântul comisar de poliție îl vor pune poate ime­diat pe cititor pe drumul cel bun și toată lumea va ghici că este vorba aici despre faimosul proces Maynotte. Printre procesele celebre, aface­rea Maynotte este una dintre cele mai ciudate și mai puțin cunoscute.

În 14 iunie al aceluiași an 1825, un tânăr Schwartz, un adevărat Schwartz din Guebwiller, sosi la Caen pe imperiala diligenței de Paris. Ținuta era dichisită, dar dovedea că îngrijirile stăruitoare nu reușesc întotdeauna să ascundă stânjeneala. Nu era înalt, dar statura bine făcută dovedea o constituție sănătoasă și rezistentă. Avea părul șaten, pielea închisă la culoare și trăsăturile ascuțite. Acest tip, destul de rar întâlnit în Alsacia, este de obicei de timpuriu afectat de o obezi­tate precoce. J.-B. Schwartz era încă foarte slab. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani. Aspectul general al fizionomiei sale era de o blândețe serioasă, tulburată de niște ochi prea vii și a căror privire părea lacomă.

Avea un bagaj atât de modest, încât, coborând din trăsură, îl putu lua sub braț. Cei care fac servicii pentru diferite hoteluri din Normandia citesc bine fizionomiile: nimeni nu-l întrebă cu ce se ocupă. Făcu rost de adresa domnului Schwartz, comisarul de poliție, și de cea a domnului Schwartz, cofetarul elvețian.

Între Schwartzii care au reușit și cei care urmează să parvină, există un fel de francmasonerie. Tânărul nostru călător fu foarte bine primit la negustor; i se cerură vești de acasă; se arătară foarte înduioșați de faptul că tatăl și mama lui muriseră amândoi, lăsând în urma lor două duzini întregi de orfani mici. El era cel mai mare. În douăzeci de ani, respectabila lui mamă avusese șaisprezece nașteri, dintre care șase cu gemeni. Așa sunt toate femeile Schwartz, Domnul fie lăudat.

Nu fu nevoit nici măcar să spună că venea la Caen ca să-și câștige existența; e ceva de la sine înțeles ca un Schwartz să nu călătorească pentru propria-i plăcere. La vederea lui, comisarul de poliție și cofetarul strigară în cor: „Ce păcat! Dacă aţi fi venit săptămâna trecută…" Dar acum Schwartz s-a instalat!

Schwartz era cazat la elvețian; Schwartz îşi făcuse cuibul la biroul de poliție: Schwartzi de schimb.

La ora cinei, tânărul nostru călător se plimba melancolic pe malul râului Orne. Ospitalitatea celor doi compatrioți nu mersese până într-acolo încât să-i facă loc la masa lor. Își ducea mereu bagajul sub braț, și nu avea gânduri prea optimiste. Fără îndoială, înainte de a-și pierde cu totul speranța, îi mai rămânea să vadă un număr mare de Schwartzi în diverse departamente ale Franței; dar finanțele erau pe sfârșite și stomacul răbda de dimineață.

– Hei! Schwartz! strigă în urma lui o voce veselă. Se întoarse iute și mulțumit. Orice întâlnire este bună pentru înfometați, căci la capătul ei poate exista o posibilă cină. Cu toate astea, la vederea celui care se arăta, chipul lui J.-B. Schwartz se întunecă și plecă ochii. Un tânăr de vârsta lui, foarte bine îmbrăcat, a cărui eleganță sui generis anunța un comis-voiajor, se îndrepta direct spre el de-a lungul cheiului, cu zâm­betul pe buze și mâna întinsă.

– Ce faci, amice? întrebă nou-venitul foarte deschis. Iată-ne în patria vacii grase, aşa-i?

După ce scuturase mâna lui Schwartz, care rămase inertă și rece, adăugă:

– Ce întâmplare să ne întâlnim, totuși!

– Adevărat, domnule Lecoq, răspunse tânărul alsacian ridicându-şi pălăria ceremonios, ce întâmplare.

Domnul Lecoq îl luă de braț, iar Schwartz păru să încerce o oarecare neplăcere. Trebuie să spunem că nimic din aspectul nou-venitului nu justifica o astfel de repulsie. Era un băiat foarte frumos, cu tenul proas­păt, cu ținută mândră, cu privirea deschisă și îndrăzneață. Poate că manierele sale erau lipsite de distincție, așa cum costumul său făcea exces de culori vii, dar aceste amănunte probabil că îl interesau prea puțin pe alsacianul nostru. La Guebwiller oamenii sunt prudenți. Neîncrederea lui J.-B. Schwartz trebuie, deci, să ne pună în gardă până la un anumit punct în ce-l privește pe strălucitorul domn Lecoq.

– Ai luat cina? întrebă acesta după câțiva pași.

Schwartz roși, iar ochii mobili începură să i se învârtească; dar răspunse:

– Da, domnule Lecoq.

Comis-voiajorul se opri, îl privi drept în față și izbucni într-un râs cam forțat.

– Hai! Hai! tomnu’ Legog! repetă el, exagerând accentul tovarășului său. Gata! Mințim ca o haimana, Baptiste! Cei care ţi-au spus, amice, se întrerupse el cu superbă demnitate, că am fost dat afară de la frații Monnier au mințit cu nerușinare! Nu dai afară un Lecoq, fiu adoptiv al unui colonel, pricepi? Lecoq este cel care pleacă atunci când patronii nu-i plac. Monnier este un gunoi. Aveam la el patru mii; „Berthier et Comp." mi-au oferit cinci mii, plus comisioanele: deci, valea!

– Cinci mii și comisioanele! repetă alsacianul, trecându-şi limba peste buze.

– Mişto, aşa-i, amice? Şi nu mă voi opri aici… Dar dumneata de ce nu ești la Monnier?

– Au redus numărul salariaților.

– Îți spun eu: niște gunoaie… Cât aveai?

– Trei sute și prânzul…

– Cu pâine și apă… O șandrama… Jean-Baptiste, dacă aș îndrăzni să-ți vorbesc deschis, ți-aș spune că ești o curcă plouată, un papagal.

Schwartz încercă să zâmbească și răspunse:

– Eu nu am noroc ca dumneata, domnule Lecoq.

Părăsiseră malul apei și urcau pe strada Saint-Jean. Comis-voiajorul ridică din umeri.

– În negoț, Jean-Baptiste, spuse el cu emfază, nu există nici noroc, nici ghinion. Depinde doar cum ştii să-ți joci cartea, atât, pricepi?… Şi de cum ştii să rişti tot ce ai… Cum mă vezi și cum te văd, imediat ce voi găsi ceva care să nu-mi convină la „Berthier et Comp.", îmi iau zborul spre alte tărâmuri, cu opt mii fix sau mai mult…

– Probabil că faceţi economii serioase, domnule Lecoq! îl întrerupse Schwartz, cu o naivă admirație.

Domnul Lecoq îi lăsă brațul ca să-i ardă un pumn zdravăn pe spinare.

– Jocul, vinul și frumoasele! spuse el. Eu sunt un tânăr de familie și curcile plouate nu fac niciodată avere, pricepi, amice!

În același timp, îl făcu pe Schwartz să se învârtă şi îl împinse pe sub poarta pentru trăsuri a unei case vechi, mari, care avea ca firmă acel celebru tablou reprezentând o pasăre cu picioare lungi mergând pe coama unui leu, cu inscripţia: La cocoșul îndrăzneț.

J.-B. Schwartz îl lăsă s-o facă, pentru că amețitorul miros de bu­cătărie îl luă de nas, așa cum mâna dresorului apucă taurul de coarne.

– Să vină chelneriţa! strigă domnul Lecoq cu acel ton poruncitor care îi impune pe comis-voiajori prin hanuri. Coană Brûlé! Moș Brûlé! E careva pe-aici, ce dracu’! Toată lumea a dat ortu’ popii?

Coana Brûlé își arătă, în pragul bucătăriei, o respectabilă față de vrăjitoare. Domnul Lecoq îi trimise o bezea și spuse:

– Pentru că m-am întâlnit cu un prieten bun, și cum masa din partea gazdei s-a terminat de mai bine de jumătate de ceas, servește-ne două ospețe de câte patru franci de cap în camera mea… Și dă-ți oste­neala, inimioară!

Fu răsplătit de hangiţă cu un zâmbet ştirb.

– Aici îmi trag sufletul când vin la Caen, continuă el, urcând treptele strâmbe ale scării. Mi-ar da pe credit și olanele de pe casă. Dar n-am ce face cu ele, amice! Îndrăznește și intră!

J.-B. Schwartz intră fără să se opună. Mirosul cratițelor acționase asupra părții sensibile a ființei sale. Un nu știu ce vag ecou al proas­petelor vorbe ale lui Lecoq îi răsuna încă în urechi: „Jocul, vinul, fru­moasele!" Jocul, nimic. Dar îi plăcea vinul și gândul de a iubi îi înmuia sufletul. Oamenii ăștia din Alsacia se aprind greu, dar cum vine luna august, înfloresc… Era o cameră de han urâtă și murdară. Cum intră, domnul Lecoq se grăbi spre scară și strigă cu voce răsunătoare:

– Hei, fato! Moș Brûlé! Coană Brûlé!

Iar când i se răspunse:

– Trăsura mea pentru ora opt! Ca la armată! Trebuie să fiu la Alençon mâine dimineață.

Întorcându-se spre musafir, adăugă indiferent:

– Casa Berthier îmi plătește o cabrioletă și un cal, ce zici de asta?… Și în anotimpul ăsta, circul numai noaptea, ca să nu-mi stric tenul.

– Dacă aș îndrăzni… începu J.-B. Schwartz.

– Să-mi ceri un loc în caretă?

– Da…

– Ha!… Ei, bine! nu îndrăzni, Jean-Baptiste, auzi!… O să stăm de vorbă imediat, amice: am alte planuri pentru dumneata, pentru moment.

O expresie de neîncredere întunecă din nou trăsăturile lui Schwartz al nostru, care murmură:

– Știți, domnule Lecoq, eu nu sunt decât un biet băiat …

– Bine! Bine! O să stăm de vorbă, îți spun. Facem un angajament for­mal să nu-ți cer, domnule, să inventezi praful de pușcă.

În timp ce vorbea, își făcea toaleta, schimbând hainele de oraș cu un costum de călătorie. Când slujnica veni cu felurile, deschise valiza cu zgomot mare.

– Pentru că plec în Siria, strigă el, vreau să-mi plătesc nota. Să mi se facă socoteala corectă, tinerețe, m-auzi! Fără să se uite că mă bucur de remiză de comerț… și de ovăz pentru cal!

Poate J.-B. Schwartz nu era istețul isteților; totuși, vedea limpede și i se păru că domnul Lecoq își anunța spectaculos plecarea, ca la teatru. Deveni atent; și, presupunând că domnul Lecoq voia să joace față de el o comedie, auditoriul era cât se poate de pus în gardă. Dar asta nu folosea la nimic cu domnul Lecoq, care era, o să vedem clar, un tactician foarte original și de primă mână.

– Ai văzut firma? întrebă el dintr-odată, așezându-se la masă. La cocoșul îndrăzneț. Asta m-a făcut să aleg, înţelegi, Jean-Baptiste? Eu sunt Lecoq, cocoşul, și sunt îndrăzneț. Să începem. Poate o să am ne­voie de dumneata, amice, şi plătesc cu banii jos. Sunt în fonduri. Vân­zările au mers bine aici: am livrat alaltăieri domnului Bancelle, cel mai mare bancher din Caen, o casă de bani cu cifru și siguranță, model nou, de care s-a îndrăgostit ca un nebun. Nu se vorbește decât de asta în oraș. Toți bancherii din Normandia vor cere case de bani la fel și o să am un comision de la firma Berthier când o să vreau. În sănătatea mea!

Bău un pahar de vin înainte de supă, apoi continuă:

– De ce?… Pentru că eu sunt cocoșul îndrăzneț, care pătrunde peste tot, bine îmbrăcat, cu vorbire elegantă, ușurință de exprimare și restul… Tu, amice, ești găina, da! – redingotă jerpelită, pungă goală, timiditatea ghinionului!… Deci în Caen există doi Schwartz: eu pun întotdeauna degetul pe rană, știi bine… Schwartzii sunt ca evreii, se împing unii pe alții în lume, dar puțin câte puțin, da! După crap, alsa­cianul este cel mai moale și mai rece dintre animale. Nu e loc la cofetar, nu e loc la comisar… Atunci, iată-l pe sărmanul meu amic, care vrea să plece la Alençon să caute alți Schwartzi: e o prostie, da!

Trist de auzit asemenea lucruri; cu toate astea, pofta de mâncare învinse! Tânărul nostru mânca destul de bine ascultându-le. Dacă mănânci, trebuie să şi bei; generosul Lecoq îi turna vin neîndoit. E ade­vărat că vinul din hanurile Normandiei este celebru; nicăieri în altă parte nu se poate gusta altul așa de acru, atât de hotărât dezgustător; dar cei care vin din Guebwillier nu sunt cârcotași, și exemplara cumpătare a sărmanului nostru prieten îl făcea să aibă un cap mai ușor de amețit decât al unei fetițe. Pe măsură ce festinul de patru franci con­tinua îmbelşugat, J.-B. Schwartz simțea cum crește în el o căldură neobișnuită; devenea bărbat, la naiba, și se surprindea invidiind îndrăzneala domnului M. Lecoq.

În lumea mică a funcționarilor parizieni în care J.-B. Schwartz trăise deja câteva luni, Lecoq nu avea cea mai bună reputație; nu i se cunoșteau bine nici antecedentele, nici legăturile; umblau despre el zvonuri supărătoare și destul de grave, dar nici unul nu fusese dovedit, și invidia îi urmărește mereu pe învingători. Lecoq era un învingă­tor: cinci mii de franci leafă, comisioanele și trăsura! În 1825 nu existau mulți comis-voiajori ajunși pe astfel de culmi ale prosperității. J.-B. Schwartz îl privea de jos, respectuos; fiecare pahar de vin nor­mand mai adăuga ceva la suma acestor admirații. La desert, dacă le-ar fi pus în balanță, pe de o parte toate satisfacțiile domnului Lecoq, pe de alta virtuțile Alsaciei, nu știu dacă conștiința lui J.-B Schwartz s-ar fi înclinat spre dreapta sau spre stânga.

El era totuși cinstit; nu ar fi înșelat pe nimeni la o factură întocmită: totul este să ştii cum se întocmeşte factura. Brânza era pe masă, la fel și coatele amicilor noștri, iar ei stăteau de vorbă.

– E o femeie măritată, spunea Don Juan de Lecoq. Pricepi, Jean-Bap­tiste, la vârsta noastră nu ești de lemn…

Schwartz făcu semn că este de acord, lașul!

– Cu femeile măritate, reluă Lecoq, nu e de glumit; există un Cod.

– Atunci, nu vă duceți! strigă Schwartz, asupra căruia acest cu­vânt producea un efect extraordinar: o nouă dovadă a onestității sale alsaciene.

Dar Lecoq își duse mâna la inimă și rosti pe un ton dramatic:

– Țin neapărat, amice, auzi! Mai bine mor decât să renunț la feri­cire!… De altfel, sunt obligat, Jean-Baptiste. Toate precauțiile sunt luate și am o scrisoare semnată de mine care călătorește în momentul acesta cu diligența de poștă. Va fi aruncată mâine dimineață în cutia poștală de la Alençon, pe adresa lui moș Brûlé, căruia îi cer bastonul cu mâner de argint, care este acolo, în colț, și pe care o să-l uit la plecare.

– Ah! făcu Schwartz. Toate astea pentru o iubire trecătoare!

Domnul Lecoq umplu paharele. Îl duse pe al său la buze și pro­fită de moment pentru a-și cerceta tovarășul pe furiș. Erau la sfârșitul celei de a treia sticle. Schwartz mâncase copios.

– Asta seamănă, murmură el, cu poveștile de prin ziare. Cum se cheamă asta la curtea cu juri? Să creezi un alibi, cred.

Domnul Lecoq izbucni în râs.

– Bravo, amice! strigă el. Facem noi ceva din tine! Ai găsit cuvântul din prima, Jean-Baptiste, e-he! Un alibi! Exact asta e, la naiba! Pun la cale un alibi pentru cazul în care soțul ar avea chef să-mi facă neplăceri. Nu e totul roz în situația seducătorului, nu! Există și lovituri de spadă, iar soțul este un fost militar!… Hei, fato! Cafeaua și lichiorurile! Caldă!

Toate astea au fost rostite volubil, pentru că domnul Lecoq vedea născându-se o bănuială în privirea tot mai grea a musafirului.

– Eu n-am să mă bag niciodată în încurcături de felul acesta! gândi cu glas tare acesta din urmă.

– Jean-Baptiste, continuă domnul Lecoq, turnându-i un pahar mare de tărie, o să vină și rândul tău; o să cunoști înflăcărarea nestăpânită a pasiunii… Dar, hei, n-am spus totul! Soțul este prieten intim al comisarului de poliție.

J.-B. Schwartz se trase înapoi cu scaunul.

– Domnule Lecoq, afacerile dumitale nu mă privesc, spuse el hotărât.

– Foarte bine, tinere, foarte bine, răspunse comis-voiajorul. Pri­meşti o boni…

– Nu vreau… începu alsacianul.

– Regele spune: noi vrem, puișor! Îți plătesc o sută de franci peșin, fără scont, dacă spui un cuvânt, diseară, la urechea comisarului de poliție, foarte încetișor și fără răutate… Așa, ca să ne distrăm, ce! Şi ca să-l obligi pe taica. Asta e!

u II s

Domnul Lecoq

O sută de franci! Oare se știe ce poate face un Schwartz de soi bun cu o sută de franci?

J.-B. Schwartz nu avusese niciodată o sută de franci. Dacă ar fi avut o sută de franci, J.-B. Schwartz ar fi făcut o bancă într-un pod. Te naști poet; J.-B. Schwartz avea din naștere simțul ales al borderoului, geniul contului de venituri.

Simți o amețeală, căci tăria proastă de la han îi fierbea în cap odată cu ambiția, și cele trei sticle de vin acru ațâțau în el focul sacru; văzu trecând în depărtare, ca o nălucă, mari birouri unde mergeai pe co­voa­re, funcționari în spatele grilajelor, registre verzi, cu titluri roșii, o casă de bani metalică, încrustată, impunătoare, băieți ocupați înăuntru cu cifre miraculos aliniate, care încasau, în livrea cenuşie, și chiar şi-o doamnă J.-B. Schwartz, într-o trăsură cu patru cai, împodobită mai grozav decât pentru două sau trei înmormântări de primă mână.

O sută de franci! În o sută de franci se află toate astea, mai mult decât toate astea! Stejarul uriaș din mica ghindă se naște.

– Nu vreau! repetă totuși virtutea lui pe moarte.

Și adăugă, lăsând impresia că se ridică:

– Nici pentru aur, nici pentru bani, domnule Lecoq, n-aș face niciodată ceva care să mă expună.

– Jean-Baptiste, răspunse comis-voiajorul pe un ton de superiori­tate, am onoarea să te cunosc ca pe buzunarul meu. Ascultă înainte să refuzi, băiete. E simplu ca bună ziua, și în afară de cei o sută de franci, s-ar putea să primeşti şi o mică poziție la „Berthier et Comp.".

– Nu se dau o sută de franci pentru o întâlnire, obiectă alsacianul. Trebuie să fie altceva.

– Dacă doamna este cea care dă banii!… insinuă domnul Lecoq, trecându-și mâna prin păr.

J.-B. Schwartz era în stare să înțeleagă astfel iubirea, iar acest argument îl impresionă puternic. Domnul Lecoq, bătând fierul cât e cald, strigă:

– Nu încerca să judeci lucruri pe care nu le știi, amice! Iată în două cuvinte cum stau lucrurile: tu te îneci, eu te salvez, ei! Acum, iată ordi­nea și evoluția: domnul Schwartz, cofetarul, închide la ora nouă; cum se face nouă și jumătate, nu vei avea încotro: va trebui să-i ceri dom­nului Schwartz, comisarul de poliție, să dormi la el în pod.

– Dar m-a dat afară! îl întrerupse alsacianul nostru.

– Zău! Să-ți intre bine în cap ce-ţi spun acum: oricât de departe se pot întinde marginile planetei noastre, pe pământ nu sunt decât eu care mă interesez de persoana dumitale!

– Este adevărat, bâigui J.-B. Schwartz, pe care rachiul îl făcuse plângăreț. Sunt singur aici!…

– Trist exilat pe pământ străin… S-ar putea cita o grămadă de texte puse pe muzică de primii compozitori. Nu e mai puțin adevărat că la ora zece și zece minute comisarul de poliție se va întoarce acasă, după ce va fi ieşit de la circul fraților Franconi, ridicat din pânză de cort în piața Prefecturii. Va fi grăbit și prost dispus, pentru că va fi a paispre­zecea oară, din cauza funcției sale, când îl va vedea pe domnul Fran­coni, tatăl, în haine de general, și pe domnișoara Lodose în costumul nimfei Cymodocea. Va urca pe strada Prefecturii, apoi pe strada Écu­yère. Îl veți urma în piața Fontette, apoi pe strada Guillaume-le-Con­querant, până în piața Acacias, numită astfel pentru că este plantată cu tei. Acolo locuiește doamna Schwartz: o femeie îmbătrânită, ne­plăcută, dar care râde când o gâdili. O să te apropii de funcționar, soțul ei. Apariția ta îi va face o surpriză neplăcută; va striga: „Iar dumneata!" Poate chiar va adăuga la această exclamație câteva vorbe de mânie, cum ar fi trântor, golan, şterge-o, coate-goale, sau altele. E dreptul lui: în fiecare săptămână primește trei sau patru vizite de la vreun Schwartz. Mă asculți, Jean-Baptiste, băiete?

Jean-Bapiste asculta, cu toate că pleoapele grele clipeau tot mai des. Domnul Lecoq continuă:

– Atenție, amice! Aici e momentul important. Tu îi vei spune: „Domnule și respectabil compatriot, ghinionul pare să mă urmărească în această capitală din Normandia de Jos. Sunt lipsit de bani din cauza celei mai grozave dintre întâmplări. Contam, în acest caz extrem, pe ajutorul unuia dintre foștii mei superiori în ierarhia comerțului parizian: domnul Lecoq, înalt funcționar al casei «Berthier et Comp.», care a furnizat casa de bani cu cifru onorabilului domn Bancelle… Te-ai prins, băiete? Nu sunt cuvinte în vânt: sunt pentru o sută de franci, le spui sau nu… „Dar, continui tu, acest tânăr reprezentant a părăsit, în seara asta hanul Cocoșul îndrăzneț, locuința lui, și a plecat spre Alençon în trăsura lui… Toată această poveste pentru a ajunge să rostești aceste ultime cuvinte; repetă!

J.-B. Schwartz repetă, apoi întrebă:

– Unde o să dorm?

– Unde ai fi dormit dacă nu m-ai fi întâlnit pe mine, Jean-Baptiste? Să nu ne pierdem în amănunte. Când onorabilul funcționar te va ruga să-ți vezi de drum, totul va fi fost spus: vei câștiga suma și dreptul la recunoștința mea veșnică.

Tânărul alsacian medita. Gândirea lui, puțin confuză, nu vedea nimic compromițător în această acțiune neînsemnată care i se cerea. Ceea ce îl îngrijora era dimensiunea recompensei promise pentru o treabă atât de simplă. Domnul Lecoq se ridică și aruncă șervetul. Bătea de ora opt.

– Am zis, declamă el. Acum mă cheamă iubirea.

– Dacă aş şti, murmură J.-B. Schwartz, că sub toate astea nu se ascunde decât iubirea!

– Presupun, amice, făcu sever comis-voiajorul, că nu-mi pui la îndoială nici onoarea, nici opiniile politice!

J.-B. Schwartz nu se gândise la opiniile politice ale domnului Lecoq. Ar fi dat orice să aibă o noapte în fața lui și să poată gândi. Dar domnul Lecoq își închidea valiza, după ce plătise nota. Totul era pregătit, totul fusese luat, mai puţin bastonul de trestie cu mâner de argint, uitat special într-un colț.

Domnul Lecoq coborî fluierând o arie; J.-B. Schwartz îl urmă. Echi­pajul comis-voiajorului casei „Berthier et Comp.", specializat în case de bani cu cifru secret, seifuri, lacăte cu cifru etc., era o droșcă jalnică, dar căluțul breton părea plin de foc.

– Dați arvună? rosti încet tânărul alsacian în momentul când tovarășul său punea piciorul pe scară.

– Nici un sfanț, Jean-Baptiste, băiete! răspunse domnul Lecoq. Nu-ţi ascund că șovăielile dumitale nu-mi plac. Spune da sau nu, amice…

– Dacă aş face treaba, unde vă găsesc? întrebă J.-B. Schwartz.

– Spui da?

– Nu…

– Atunci să te ia dracul, normand din Alsacia!… Adio şi n-am cuvinte!

– Dar nu spun nu.

Domnul Lecoq luă frâiele în mână. Schwartz inspira milă. Pentru aceeași sumă, și-ar fi vândut trupul și brațele, dinții lungi din gură, pădurea lui de păr, sau poate salvarea sufletului. Dar se temea să facă rău, în sensul pe care legea îl dă acestui cuvânt.

– Păzea! strigă domnul Lecoq, pocnind din bici.

– Zic da… bâigui Schwartz, descurajat.

Lecoq se aplecă spre el și îl mângâie pe obraz.

– Măi bleguţule! făcu el, folosind pentru prima oară accentul de Cannebière. Iată-ne și aici, da?… N-o să ai o noapte lungă. La ora două dimineața vei pleca din Caen prin poarta Vaucelles; vei face o leghe prin regiune, plimbându-te pe drumul spre Alençon. Fix la ceasurile trei, eu o să fiu înainte de satul Allemagne, în pădurea care este în dreapta drumului… Pe curând, amice, și spune-ți lecția, nici mai mult, nici mai puțin… Dii, Coquet!

Coquet făcu să-i scapere copitele și porni ca o săgeată, în timp ce fata de la han, băieții, coana Brûlé, moș Brûlé și micuții Brûlé îi urau în gura mare drum bun. Serile de iunie sunt lungi. Era încă lumină când domnul Lecoq și sprintenul lui căluț breton părăsiră curtea ha­nului Cocoșul îndrăzneț, lăsându-l pe nefericitul J.-B. Schwartz în chi­nurile gândurilor. Domnul Lecoq avea scobitoarea în dinți și pocnea din bici ca un învingător, coborând străduțele care duceau spre râu. Oh! Veselul petrecăreț! Le zâmbea fetelor, trimitea bezele negustoreselor aflate în pragul ușilor, provoca puștanii și spunea: „Păzea, moșule!" oamenilor care se dădeau în lături ca să-l lase să treacă.

Și imaginați-vă că-l știau bine. Casa de bani vândută domnului Bancelle, bogatul bancher, era celebră în orașul Caen: o casă de fier fermecată, care sfida hoții și prindea brațul ticălosului ca un jandarm! Parisul nu mai știa ce să inventeze! Casa de fier era scumpă; negocierile duraseră ceva timp. Alți bogătași se gândeau deja să achiziționeze un obiect atât de folositor. La Caen nu se cunoștea numele de „Berthier et Comp."; i se spunea pur și simplu casa de fier Lecoq. Domnul Lecoq era un tânăr celebru.

La trecerea cabrioletei se spunea: „E domnul Lecoq care plecă să vândă alte case de bani. Nu se-ncurcă. Nu are treabă decât cu bogătași!"

Când domnul Lecoq ieși din oraș, pe înserat, pe la podul Vaucelle, avea sute de martori, gata să-i ateste plecarea.

Asta nu însemna mare lucru, căci, la urma urmei, te poți întoarce. Dar împrejurările lipsite de importanță sunt ca pârâiașele care fac marile râuri.

Până apuse soarele, domnul Lecoq își ținu căluțul la trap întins; adresa câte o vorbă tuturor căruțașilor pe care îi întâlnea. La lăsarea nopții, la vreo trei sferturi de leghe de suburbii, puse piciorul pe pă­mânt la ușa unui han ca să-şi aprindă ostentativ felinarele.

– Frumoasă iepșoara, spuse hangiul, bătând crupa lui Coquet.

– Așa o să galopeze până la Alençon, răspunse domnul Lecoq. Dii!

La vreo cinci sute de pași de han, drumul cotea, și un desiș de castani se întindea pe dreapta. Domnul Lecoq opri brusc calul, imediat ce coti. Privi în față, ascultă în urmă. Drumul era pustiu. Domnul Lecoq sări din cabrioletă; o apucă pe Coquet de hățuri și o duse în mijlocul desișului, pe o cărăruie unde trăsura trecea cu greu. Părăsi și cărăruia în primul luminiș. Coquet, trasă cu putere, făcu gaură în desiș și droșca ieși repede de pe drum. La lumina zilei, s-ar fi văzut bine, dar noaptea, tot ce nu e pe drum dispare între copaci.

Domnul Lecoq își deshămă calul, făcu doi sau trei sute de pași în hăţiş, iar în cele din urmă îl legă în locul cel mai des al păduricii. Odată treaba terminată, se întoarse la cabrioletă. Dintr-o mișcare, celebrii lui pantaloni cu carouri fură înlocuiți de niște pantaloni de muncitor, din stambă albastră, rupți în genunchi; în locul elegantei veste de călătorie, îmbrăcă o cămașă de pânză și își puse pe cap o tichie mare de lână roșcată, pe care o trase pe ochi.

Ciudată găteală pentru o întâlnire de amor!

Domnul Lecoq își scoase ghetele; încălță niște pâslari, peste care trase nişte încălțări solide cu ținte.

Fără îndoială că până și amanta lui ar fi putut trece pe lângă el fără să-l recunoască. Porni la drum. Arăta perfect ca un individ grosolan din Calvados, pe jumătate țăran, pe jumătate orășean.

Domnul Lecoq o luă din nou pe drum și se îndreptă spre Caen cu pas apăsat. Erau ceasurile nouă și jumătate.

La ora zece fără câteva minute, un bărbat ieși dintr-odată din pră­vălia unui negustor de curiozități, aflată în piața Acacias, în cartierul Sait-Martin, unde locuia comisarul de poliție Schwartz. Bărbatul purta o cămașă ţărănească și o tichie de lână roșcată. Pașii nu făceau nici un zgomot, pentru că era încălțat cu pâslari.

Traversă piața repede și scoase de sub o bancă o pereche de pantofi mari, cu ținte.

Cum bătea de ceasurile zece, același bărbat, încălțat greoi și făcând să răsune pe caldarâm cuiele mari ale bocancilor, ajunse în piața Pre­fecturii, unde muzica fraților Franconi își urla ultimele note. Repre­zen­tația se termina. Necioplitul care purta pantaloni de stambă albastră rupți în genunchi, o cămașă cenușie și tichia de lână, se așeză pe o piatră, în colțul bisericii. Comisarul de poliție Schwartz ieși din circ printre primii și se îndreptă imediat spre cartierul Saint-Martin. Mitocanul îl urmă de la distanță. La jumătatea drumului spre casă, pe strada Guillaume-le-Conquérant, comisarul de poliție fu acostat timid de un băiețandru amărât care părea să-l implore. Mitocanul grăbi pasul. Comisarul de poliție răspunse sărmanului individ pe un ton nerăbdător și dur:

– Nu se vine într-un oraș așa, la întâmplare! Nu pot să fac nimic pentru dumneata.

Imediat J.-B. Schwartz, cu mai multă îndrăzneală decât te-ai fi așteptat de la buimăceala de adineauri, dădu drumul lecției învățate. Vorbi despre domnul Lecoq, protectorul lui, despre casa de bani Bancelle și despre nefericita întâmplare prin care exact în aceeași seară, domnul Lecoq era în drum spre Alençon.

Comisarul de poliție răspunse:

– Habar n-am cine este domnul Lecoq al dumitale și toate astea nu sunt treaba mea: dă-mi pace!

Ceea ce și făcu J.-B Schwartz, care câștigase o sută de franci.

Mitocanul, oprit la adăpostul unui portic, ascultase discuția foarte atent. Când comisarul de poliție și al nostru J.-B. Schwartz se des­părțiră, nu se luă nici după unul, nici după altul, ci porni printre stră­duțele întortocheate care se întind în dreapta pieței Fontette. Mergea repede acum și avea un aer foarte preocupat. O cârciumă rămânea deschisă în capătul fundăturii Saint-Claude. Mitocanul privi prin ochiurile de geam afumate pe care le apărau niște perdele de pânză de saltea; intră. Maghernița era goală, în afară de un individ care își număra banii după tejghea.

– Suntem gata, taică Lambert? întrebă domnul Lecoq, pe care toți l-am recunoscut sub cămașa lui.

În loc de răspuns, cârciumarul spuse:

– Ai la tine ce trebuie, toulonezule?

Domnul Lecoq lovi un obiect care îi umfla cămașa. Obiectul sună a metal. Cârciumarul stinse lampa și ieșiră amândoi.

u III s

Cincizeci de Don Juani

Să ne întoarcem în urmă cu câteva ore, ca să vorbim despre un lucru și mai celebru decât casa de bani cu cifru și sistem de apărare a domnului Bancelle. Pe vremea aceea, orașul Caen era cam zgomotos: studenții și militarii făceau mare tam-tam în jurul femeilor frumoase. Cea mai drăguță persoană din Caen, dar și cea mai frumoasă, era Julie Maynotte, nevasta gravorului în oțel. De când André Maynotte des­chisese în colțul promenadei un modest magazin de armurărie și curiozități care se umplu curând de clienți, tineretul burghez din Caen renunțase la marele bulevard și la bulevardul Prefecturii ca să se plimbe pe sub copacii îndepărtați din piața Acacias.

Ofițerii de toate armele, căci divizia militară nu fusese încă mutată la Rouen, studenții de la diferite facultăți și zmeii comerțului se dădeau cu toții drept cunoscători și veneau să admire, de dimineața până seara, obiectele moderne sau antice așezate în vitrina îngustă. André May­notte, străin de orașul Caen, vindea pistoale, florete, măști, mănuși îmblănite, precum și lame fine spaniole sau milaneze, sipete, pietre gravate, porțelanuri și emailuri. Nu vreau să spun, totuși, că frumsețea amețitoare a tinerei sale neveste nu contribuise într-o oarecare măsură la succesul cu adevărat timpuriu al unei asemenea industrii. Julie Maynotte, delicată ca o madonă de Rafael cu un îngeraș în brațe, fusese pentru negoț o minunată reclamă. Doamnele se plimbă şi ele pe unde se plimbă domnii. Frumoasa Julie aducea la viață cu o îndemânare de zână dantelurile scumpe și broderiile autentice, reda mătăsurilor culorile, înviora țesăturile de India care își recăpătau strălucirea de la început a broderiilor. Printre doamne, stăruiau două păreri. Cele care arătau destul de bine spuneau: „Nu are nimic așa de special"; cele care erau cu adevărat frumoase și cele care erau evident urâte, unite de un același sentiment, din motive cât se poate de opuse, o declarau adorabilă. Și toate erau interesate de ea. E nevoie de astfel de neîn­țelegeri pentru a avea succes. Negoțul prospera.

Și, într-adevăr, André Maynotte, băiat mândru și îndrăzneț, la fel de tânăr ca nevasta lui, inteligent, robust, înflăcărat, foarte îndrăgos­tit, și care n-ar fi admis ca moda să depășească anumite limite, nu prea avea de ce să se plângă. Julie, tandră și cuminte, îl făcea cel mai fericit dintre bărbați. Domnii din comerț, studenții și ofițerii o admi­rau de departe. Aceste trei categorii de cuceritori fac mai puțin decât se presupune.

Trebuie să adăugăm totuși că domnul comisar de poliție, Schwartz, locuia la primul etaj al casei în care familia Maynotte ocupa parterul. Astfel de vecinătăți apără și virtutea.

Din cele de mai sus, cititorul a tras fără îndoială concluzia că la Caen lucrul mult mai faimos decât casa de bani a domnului Bancelle era distinsa frumusețe a lui Julie Maynotte. Greșeală! Pentru a face concurență celebrei case de fier a bancherului exista un obiect concret, și am vorbit despre familia Maynotte pentru că obiectul strălucea în vitrina prăvăliei lor. Obiectul era o brasardă de Milano, sau, ca să vor­bim mai bine în limbaj tehnic, un gantelet întreg, alcătuit din mănușă, garnitura pentru încheietură, articulație și brasarda sau teaca de oțel, concepută să înfrumusețeze antebrațul până deasupra cotului. Întreaga piesă, încrustată în aur și argint patinat, bătută în rubine la încheieturi și cizelată adânc în stilul armurierilor din secolul al XIV-lea, era o operă în același timp remarcabilă și foarte valoroasă, făcută pentru a atrage atât atenția profanilor, cât şi pe cea a cunoscătorilor.

Întregul Caen cunoștea de pe-acum brasarda pe care André May­notte o găsise într-o grămadă de fiare vechi și care, restaurată de mâi­nile lui pricepute, trona în vitrină de opt zile. Părerea generală era că, în oraș, nu s-ar fi putut găsi un amator destul de bogat pentru a plăti prețul unei asemenea rarități, atât din cauza lucrăturii, cât și a valorii în sine a metalelor și pietrelor rare care contribuiau la împodobirea ei. Se vehiculau sume nebunești, și cei mai cunoscători susțineau că André Maynotte avea să facă un drum la Paris pentru a-i vinde brasarda regelui, director onorific al muzeului Luvru.

Era aproape momentul când al nostru J.-B. Schwartz se întâlnea cu acel strălucit domn Lecoq pe malul râului Orne. Cincizeci de perechi de ochelari, ochelari ai negustorilor, ai elevilor, ai militarilor erau țintite asupra vitrinei lui André Maynotte, unde celebra brasardă își etala strălucirea de poveste între o secure de luptă și o măciucă, sub volanele făcute de dantelurile lui Julie. Aceste cincizeci de perechi de ochelari se plimbau pe sub teii din piața Acacias; toate căutând dincolo de fiarele vechi și de broderii o încântătoare imagine care rareori putea fi zărită, căci Julie Maynotte fugea din fața acestei mondenități, puțin încurcată, și stătea cu copilul în spatele prăvăliei.

André lucra cântând în fața tejghelei, reparând o pereche de pistoale și răspunzând din când în când printr-un semn curtenitor făcut din cap, salutându-și clienții.

De fapt, majoritatea perechilor de ochelari pândeau salutul lui André; asta salva aparențele. Erau și figuri plăcute, în pofida aerului pros­tesc pe care îl dădeau lornioanele; erau obraji trandafirii, talii suple și delicate: bărbații tineri și frumoși nu lipseau din Caen, la fel ca în alte locuri, și toți acești băieți drăguți, de la primul până la ultimul, și-ar fi golit buzunarele cu plăcere în mâna oricui i-ar fi acuzat că de bună voie ar fi tulburat acest invulnerabil menaj de artizani. Adevărată glorie!

La etajul de deasupra, comisarul de poliție și nevasta lui ieşiseră la aer pe balcon. Doamna aparținea categoriei ostile și pretențioase „a celor care nu arată rău deloc". Julie o scotea din minți. Comisarul, bărbat cuminte, spirit drept și foarte cinstit, își privea vecinii oarecum ca pe niște intriganți. Succesul lor mirosea a revoltă, căci avusese necazuri în casă când spusese odată că Julie Maynotte avea ochii mari. Doamna comisar vorbea despre mutare din cauza lui Julie, și regreta amarnic peisajul copacilor. Perechile de ochelari nu se îndreptau prea des spre balconul ei; cu toate acestea ea zicea:

– E insuportabil să fii privit așa!

Comisarul era prost dispus.

Spre ceasurile șase și jumătate, un servitor bătrân, purtând un costum caraghios care încerca timid să pară o livrea, intră la familia Maynotte, și toată lumea, în același timp, își spuse:

– Ia te uită! Domnul Bancelle are nevoie de André!

Bătrânul servitor era în slujba domnului Bancelle.

După câteva clipe, André, cu capul gol și în cămașă, ieși împreună cu bătrânul servitor.

– Fac pariu că este pentru casa de bani! strigă doamna Schwartz. Domnul Bancelle își pierde mințile.

– Nebun de legat! aprobă comisarul.

Iar cele cincizeci de perechi de ochelari din piaţă:

– Domnul Bancelle nu mai știe cum să mânuiască broasca de siguranță!

– Se teme ca mecanismul să nu-l ia drept hoț!

– Poate că și-a prins deja mâna în capcană!

Și alte lucruri și mai spirituale.

Și totuși Julie era singură. Printre seducători urmă o agitație; dar la fereastră erau comisarul și nevasta lui. Fără asta, ce s-ar fi întâmplat! Umblau cu toţii în sus și-n jos prin fața vitrinei; piepturile se umflau, mușchii se încordau, taliile se arcuiau. Imaginați-vă că fiecare dintre cei cincizeci de militari sau civili nutreau secreta speranță care s-ar putea formula astfel: „La mine se uită".

Dintr-odată, doamna comisar, care căsca, se întrerupse și întrebă:

– La ce s-or fi holbând aşa?

Asta pentru că cei cincizeci, adunați în fața ușii, priveau cu jind la ceva.

– Gură-cască! rosti comisarul disprețuitor.

Nevastă-sa, la capătul răbdării, plecă de la fereastră.

Iată la ce se uitau cei cincizeci:

O rază de soare, care pătrundea în fundul prăvăliei printr-o fe­reastră din spate, la care frumoasa Julie tocmai deschisese obloanele, lumina dintr-odată frumos modestul interior al familiei Maynotte; era ca și cum cineva ridicase o perdea: tot ce se afla în cămăruță, mobile și oameni, ieșeau iute din umbră. Mobila era foarte simplă, și ceea ce se vedea mai bine era patul tinerilor soți, mult mai mare decât leagănul copilului. De cealaltă parte a patului, o maşină de gătit fumega; în mijlocul camerei, pe o masă din lemn alb se afla lucrul lui Julie: un maldăr de dantele.

Julie deschisese fereastra ca să vadă mai bine să pieptene un mic îngeraș blond căruia soarele îi aurea vesel părul bogat. Julie nu se gândea deloc că este văzută, obișnuită să se afle în umbra din spatele prăvăliei; se dăruia cu toată sinceritatea fericirii mângâierilor materne. Raza o învăluia cu drag, scoțând în evidență trăsăturile suave ale profilului său, trecând prin păr, protector, făcând zâmbetul ochilor să strălucească și dând grației delicate a degetelor roz un fel de trans­parență desăvârşită. Copilul, când o săruta, când se zbătea jucăuș. Fe­reastra din spate era îmbrăcată în iasomie, iar printre crengile ei atârna o colivie în care se zbenguiau păsărele jucăușe. Din cuptor ieșeau aburi albăstrui care se răsuceau în lumină.

Cei cinzeci priveau toate astea.

Și, cum la un moment dat Julie roși de la piept până la frunte observând că se dădea în spectacol, li se făcu rușine și se risipiră.

Julie închise pe jumătate ușa din spatele prăvăliei și termină de pieptănat băiețelul.

Era momentul când elegantele orașului Caen își începeau plimbarea. Fiecare dintre cei cincizeci de Don Juani ai noștri avea mai mult de o relație amoroasă. Așa că, un astfel de vânjos tânăr comersant, în timp ce o seducea în vis pe Julie Maynotte, plătea chiria vreunei sărăntoace și se milogea neîncetat de o doamnă din lumea bună. Imaginați-vă de aici ce trebuia să se întâmple cu studenții, care erau și mai nerușinați, și cu ofițerii.

Piața Acacias era la modă. Îşi făcură apariţia doamne nobile, doam­ne sus-puse, doamne ale oficialităților, fie că țineau de Ministerul de Interne, fie de Ministerul Justiției. Caen este o capitală. Doamnele soților care slujesc statul, mutându-și de colo-colo gospodăria, în func­ție de cerințele patriei, doreau să stea la Caen, unde societatea este plăcută, aerul curat și viața ieftină.

Fiți convinși că frumoasa Maynotte, această madonă a școlii ita­liene, fu puțin tulburată de plimbarea acestor doamne; termină dintr-odată toaleta iubirii ei și aruncă doar o privire distrată cinei lui André, soțul, pe care o încălzea pe sobă. Cu toate astea, îl iubea mult pe André al ei, soțul cel mai drăgăstos la care ați putea visa. Era o căsătorie din dra­goste cum nu mai fusese alta pe lume – dar frumoasa Maynotte, as­cunsă îndărătul uşii, începu să privească rochiile de mătase, de crep­deșin, eșarfele ușoare, pălăriile de pai din Italia, şi câte şi mai câte! Cei cincizeci să fi fost și cinci sute, că n-ar fi căpătat de la ea o privire; dar frumoasa Julie ofta privind penele și florile.

Caldarâmul răsună sub paşi de copite. Frumoasa Maynotte păli. Era o caleașcă descoperită, coş legănat ce ducea un buchet de marchize normande, frumoase ca niște parizience.

Julie închise ușa, se așeză și oftă. Copilul dori să i se urce în poală, dar ea îl dădu la o parte.

Fu o chestiune de o clipă, și îi aduse micuțului de două ori mai multe mângâieri. Dar îl respinsese.

Continuă să viseze.

Luă din sertarul mesei de lemn alb un pachet de cărți de joc. Splen­dida creatură venea din Midi; nu avea încă douăzeci de ani.

Întinse cărțile. Micuțul se distra privind-o și stătea cuminte. Pe mă­sură ce dădea în cărți, fața minunat de calmă și inteligentă a tinerei se însuflețea; acum, sub frumusețe se ascundea pasiunea; urmărea cu ochi strălucitori și lacomi evoluția jocului și uneori cuvinte nedorite îi veneau pe buze.

– O să fii bogat! spuse ea copilului cu un gest iute, care îl făcu să tresară.

Apoi își lăsă capul între mâini – adună din nou cărțile și le puse în ascunzătoarea lor, murmurând:

– Dar nu-mi spun când!

André se întoarse pe înserat. Afară, plimbăreții se mai răriseră. Comisarul de poliție tocmai pleca la circ, lăsându-și nevasta cu Éliacin Schwartz. Éliacin era alsacianul care i-o luase înainte lui J.-B. Schwartz al nostru. Fără Éliacin, al nostru J.-B. Schwartz ar fi fost acceptat poate în birourile comisarului de poliție. Astfel, mai târziu, J.-B. Schwartz, devenit milionar – căci a devenit milionar și chiar de zece ori mai mult –, îi făcu o situație acestui Éliacin, autor indirect al averii sale. Cel mai mare noroc este adesea să ratezi ocaziile mărunte.

Éliacin avea părul, genele și sprâncenele de un blond spălăcit, pielea rozalie, umeri lați, dinți sănătoși, ochi bulbucați; era un alsacian zdravăn. Își făcea bine treaba la birou și îi spunea comisarului că Julie nu avea decât frumusețea diavolului. Erau destul de mulțumiți de el.

Jos, în încăperea din fundul prăvăliei, avu loc o cină de îndrăgostiți. Acest André avea ceva de copil, cu toată expresia bărbătească a figurii lui. Uneori era fericit până la nebunie; și când își privea nevasta, co­moara lui adorată, se temea să viseze.

Notați că știa totul, cu toate că se făcea că nu știe. Cunoștea ascun­zătoarea cărților de joc. Și când treceau pe sub copaci frumoasele rochii vaporoase de crepdeșin, pălăriile de pai de Italia, simțea cum bate în pieptul lui inimioara fiicei Evei. Oh! Iubea cu adevărat, și inima lui era a unui bărbat! Dar Julie nu se mai gândea la toate astea. Când ochii lui André se oglindeau în ochii ei, nu știa decât că era fericită și sfida fericirea reginelor. Repet, erau doi îndrăgostiți. Copilul se juca printre sărutările lor, zâmbitoare și dulce ființă care era între ei doi ca însuși surâsul fericirii lor.

Discutau despre orice în afară de iubire, căci bucuriile căsniciei nu seamănă unele cu altele, și poate că e păcat că e așa. Tânăra întrebă:

– De ce ai stat atât de mult la domnul Bancelle?

– Casa de fier! răspunse André. Mereu casa lui de bani! O să-și piardă mințile!

– Ce treabă are cu casa de bani?

– Să-i modeleze cuiele, să-i cizeleze mânerele, să-i aurească orna­mentele, să-i dea cu bronz marginile, să transforme mobila asta într-o bijuterie. E nebun.

Un zgomot ușor se auzi în prăvălie. Ascultară amândoi, dar fără să se deranjeze. Cu toate că era seara foarte târziu, încă se auzeau plim­băreții din piață.

– Și chiar ar putea prinde un hoț? mai întrebă Julie.

– Cred și eu! E ca o capcană pentru lupi! Domnul Bancelle mi-a ară­tat mecanismul în amănunt. Când sistemul este armat, o nadă meca­nică sare deasupra broaștei la prima învârtire a cheii, astfel încât apucă brațul hoțului. Arcurile sunt atât de puternice și mașinăria funcțio­nează de minune. Astfel încât, dacă domnul Bancelle într-o zi ar fi grăbit și ar uita să dezarmeze mașinăria…

– Sunt mulți bani în casa de fier? îl întrerupse tânăra, curioasă.

– Toate scadențele din 31 și prețul castelului de pe coastă! Plus patru sute de mii de franci!

Un oftat trecu printre buzele proaspete ale lui Julie. André continuă:

– Domnul Bancelle o spune tuturor. Ai zice că dorește să ispitească un hoț ca să-și încerce casa de fier. Eram trei acasă la el în seara asta; ne-a arătat bancnotele și ne-a spus: „Asta se păzește singură; băiatul care avea grijă de casa de bani m-a părăsit, și nu am de gând să-l înlocu­iesc. Nimeni nu doarme aici, nimeni". A repetat de două ori cuvântul.

– Mai mult de patru sute de mii de franci! murmură frumoasa Maynotte. Iată niște copii care vor fi bogați!

Un nor întunecă fruntea lui André.

– Ah, la naiba! strigă el, ridicându-se brusc: e cineva în prăvălie!

Un tremur metalic, repede înăbușit, răsunase în liniștea aşternută după ultimele vorbe ale lui Julie. André se năpusti în prăvălie, urmat de nevasta care ducea un sfeșnic. Prăvălia era goală și nimic nu părea mutat de la locul lui.

– Vreun fier vechi care s-a desprins… începu Julie sau… Ia uite! Motanul comisarului!

Un motan trecu în fugă printre picioarele lui André, care începu să râdă și îl fugări până în piață.

În piață nu mai erau plimbăreți. André nu zări decât un singur trecător care, agale, se pierdea pe sub copaci. Era un țărănoi cu pan­taloni de stambă albastră, cămașă cenușie și tichie de lână roșcată.

– Culcă-l pe micuț. Trebuie să-ți vorbesc.

Julie se grăbi, curioasă. După ce sărută copilul în leagăn, se întoarse, iar André îi aruncă un șal pe umeri, spunând:

– Pe căldura asta o să ne fie mai bine afară.

Se simțea în vorbele lui o oarecare gravitate, care o nedumeri pe tânără.

În momentul când André răsucea cheia ușii înainte de a se depărta, comisarul de poliție ajunse în fața casei, întorcându-se de la circul Franconi. Ultima lui întâlnire cu J.-B. Schwartz îl adusese într-o dispoziție foarte proastă. Îi spuse nevestei care se dezbrăca să se bage în pat:

– Tinerii ăștia de jos au niște purtări foarte ciudate. I-am întâlnit plecând să umble creanga, noaptea.

La care doamna comisar răspunse în stilul ei cunoscut:

– Viață de bufoni! Nu se știe unde duce! În locul tău eu i-aș supraveghea.

André și Julie mergeau înlănțuiți, mulțumiți că sunt singuri, fără teamă și încrezători; mergeau încet, schimbând cuvinte emoționante; discutau despre viitorul pe care omul și-l propune fără încetare și de care Dumnezeu dispune întotdeauna.

u IV s

Oala cu lapte

Curioasă, cea care rupse tăcerea fu Julie. Femeilor nu le trebuie prea mult ca să înceapă să-şi facă fel de fel de gânduri; ajunge să le așezi un șal pe umeri sau o basma pe cap, și iată-le pornite spre țări de vis, gata să ridice ultimul etaj al unui castel în Spania.

– Ce-aveai să-mi spui, André? întrebă ea.

– Nu foarte multe, iubito, răspunse tânărul şlefuitor, doar că nu sunt într-o dispoziție obișnuită. Și asta ține deja de mai multe zile. Lucrând, gândesc. Noaptea, nu pot dormi.

– La fel ca mine, murmură Julie.

– Da, ca tine… și poate că tu ai început.

Julie nu răspunse.

– Inimile noastre sunt atât de aproape una de alta, continuă André, încât ne furăm gândurile unul altuia. Nu cred că apuci să-ți dorești ceva și să nu simt nevoia să-ți împlinesc dorința…

– Iată ceva foarte grav, spuse Julie, străduindu-se să râdă. Am greșit? Ceartă-mă iute!

Ajunseră în capătul pieței Acacias. Aici era o bancă de lemn, în spa­tele căreia un felinar atârna între doi copaci. André se opri și se așeză, făcând din braț un spătar pentru mijlocul lui Julie.

– Nu te cert, răspunse el mai afectuos, coborând vocea. Ești de vină tu? Sunt eu? Nu contează! E posibil ca gândurile noastre să se nască odată. Cert este că amândoi suntem neliniștiți și că plutește ceva în aer de parcă situația noastră ar urma să se schimbe…

– Domnul să ne ajute! făcu zăpăcită tânăra.

Urmă o tăcere și Julie, regretând, adăugă:

– André al meu, știi că sunt fericită cu tine!

– Știu, iubito; cel puțin, așa cred… și, dacă n-aș crede, ce m-aș face? Dar în vinele tale curge sângele unei mari doamne, cu toate astea eu te iubesc şi mai mult … Acele toalete la care te uiţi ți-ar veni atât de bine! De parcă ar fi ale tale, nevastă, și altele ți le-au furat.

Julie îl făcu nebun, dar îi dădu fruntea s-o sărute.

Felinarul atârnat pe care adierea nopții îl legăna, lumina din spate părul bogat și făcea să strălucească puful de pe profilul fin. André Manyotte era într-unul din acele momente când extazul găsește des­chise toate porțile sufletului, iar Julie, într-unul din acele mo­mente când însăși frumusețea, și mai frumoasă, radiază ciudate nălu­ciri. André îi privea ochii plini de luciri misterioase; i se părea că putea sorbi de pe buzele ei licori parfumate; adierile călduțe ale acelei nopți îi dădeau fiori adânci în care o îngrijorare inexplicabilă se amesteca cu o voluptate de nespus. Julie, cu vocea sonoră și dulce, mai catifelată, întrebă pentru a doua oară:

– André, ce voiai să-mi spui?

– Ești fericită, răspunse el, mă iubești, dar nu ești în lumea ta. Când mă gândesc la tine, te văd mereu exilată. Femeile din țara noastră își întreabă adesea destinul…

Julie se trase mai la întuneric ca să-și ascundă roșeața.

– Copil iubit, continuă André, dacă prezentul ți-ar plăcea, ai mai cerceta viitorul necunoscut?

– Nu se poate să căutăm în cărți altceva decât soarta? murmură tânăra.

– Ce anume?

– Când te vedeam trecând pe acolo, pe câmpia din Sartene, smul­geam petale de margarete, una câte una, și spuneam: „Mă iubește puțin? Mult…?"

André îi astupă gura cu un sărut.

– Cu pasiune, încheie el cu un accent aproape sobru. Dumneata nu ai nevoie de cărți ca să știi asta, Julie, nici de flori.

– Este adevărat, strigă ea, aruncându-şi braţele în jurul gâtului lui. Am încercat să te mint. Mi-ai spus dumneata și mă consider pedepsită. Nu, nu ca să aflu dacă mă iubești îmi dădeam în cărți. Sunt zile în care mi-e frică. Suntem oare destul de departe de cei care te urăsc?

Apoi, scuturând capul fermecător și cu acel accent hotărât care spune adevărul:

– Dar nu, continuă ea, nu era asta, André… sau cel puțin, era și pentru altceva: era ca să aflu dacă într-o zi vei urca pe locul care ți se cuvine. Nu ești oare mult sub situația ta?

– Și ce-ți răspund cărțile?

Julie șovăi, apoi, făcându-și curaj, răspunse cu un ton de veselie sinceră:

– În seara asta au ieșit patru ași.

– Ce înseamnă asta?

– Trăsură cu patru roți, monseniore. O să călătorim cu trăsura!

– Și cât de încântător de frumoasă vei fi în ea, iubito, încheie André cu un entuziasm copilăresc. Ascultă, continuă el, cine nu riscă, nu câș­tigă. Pentru tine sunt de zece ori mai ambițios decât tine. E vremea să începem lupta. Dacă vrei, plecăm la Paris.

Julie scoase un strigăt de bucurie și își lovi palmele mici una de alta. Apoi, gândindu-se mai bine, repetă, nu fără spaimă:

– La Paris!

Acest nume, pentru o imaginație înflăcărată cum era cea a lui Julie, are aproape tot atâtea amenințări câte promisiuni.

– Ca să reușeşti la Paris este nevoie de mulți bani, adăugă ea.

– Să socotim! spuse André, care o trase lângă el.

Vocea mângâietoare era de bun augur și părea a spune: „O să vezi că avem o comoară!"

Julie, slavă Domnului, era numai urechi.

– Am început aici, reluă André Maynotte, cu cei trei mii de franci pe care-i aveam la cingătoare când am sosit din Corsica. Este adevărat că suntem la Caen și că începuturile noastre au fost mai mult decât modeste; dar, dacă aici nu este nevoie de fonduri considerabile pentru a te stabili, vânzările sunt neînsemnate și rare; mă uit la sărmanul nostru succes ca la un miracol. Numai la Paris, în țara noastră, se poate face avere.

Julie aprobă cu un semn din cap.

– Armurierul Gossin, continuă André, mi-a oferit ieri douăsprezece mii de franci pentru marfă și vad.

Julie făcu un gest de mirare veselă.

– O să ne dea cincisprezece, adăugă André Maynotte, dar asta nu e tot. Domnul Bancelle, bancherul, o să-mi cumpere brasarda.

– El! Cel atât de cumpătat!…

– E un ricoşeu al maniei lui. În seara asta, după ce mi-a vorbit despre casa lui de bani timp de două ore, când mă pregăteam să mă retrag, mi-a spus: „Ții foarte mult să vinzi brasarde din alea? Eu nu ghiceam unde ducea întrebarea; a explicat, adăugând: „Bună mașinărie pentru hoți, domnule Maynotte! Înțelege că, existând în oraș un om care vinde brasarde, nu ești în siguranță! Și cum încă nu mă prindeam: „Zău așa! a reluat el, cu brasardele astea nu există sistem ingenios care să reziste! Ce poate mecanismul meu? Să apuce brațul unui escroc. Ei bine, dacă escrocul are o brasardă de-asta, își va trage brațul înceti­șor și o va șterge cu scuzii mei, lăsându-și teaca nenorocită în ghearele sistemului meu…"

Julie izbucni într-un râs zgomotos, și veselia ei, cum se întâmplă în momentele de surescitare, dură mai mult timp decât avea rost.

– Și, cu toate astea, este adevărat, spuse ea, că brasarda este ca o cheie pentru a deschide casa de bani a domnului Bancelle!

– M-am angajat sub cuvânt de onoare să nu mai vând brasarde, continuă André, cu condiția ca el să o cumpere pe a noastră cu trei mii de scuzi. O să i-o duc mâine dimineață, căci e foarte grăbit să se joace el de-a hoțul cu mecanismul lui.

– Asta înseamnă optsprezece mii de franci, socoti Julie.

André scoase din buzunar un portofel pe care îl deschise și care conținea paisprezece bancnote de cinci sute de franci.

În momentul când Julie se aplecă să-i privească, se întunecă din­tr-odată, și un râs grosolan izbucni în spatele lor. Era taica Bertrand, cel care stingea felinare, care le juca o festă. Văzând de departe doi în­drăgostiți pe o bancă la ora asta nepotrivită, omul se apropiase tiptil: un șmecher căruia îi plăcea să glumească pe seama burghezilor.

– Facem pe din trei, zise el, dacă spargeți pușculița domnului Bancelle!

Cum să te superi? Și la ce bun? Taica Bertrand, om cumsecade, pri­mi un pahar de cidru, turnat chiar de mâna albă a lui Julie Maynotte; și toată lumea se duse la culcare.

Douăzeci și cinci de mii de franci! Paris! Trăsura promisă de