Winnetou in Valea Mortii

De Karl May

Un nume care-ti da fiori! Death Valley! Locul in care a murit moartea! Locul in care si soarele ucide! Locul in care banditii se simt ca acasa! Infernul! Doar doi oameni au curajul sa infrunte acest infern! Winnetou si Old Firehand Indienii Mojave au de luat o hotarare capitala: vor lupta contra apasilor si comansilor, alaturi de talharul Walker, sau vor fuma pipa pacii cu toti razboinicii rosii? Valea Mortii inseamna vitregia naturii, dar uneori oamenii se dovedesc cu mult mai cruzi decat natura! De intrat, intri usor in Death Valley! Intrebarea e daca mai poti iesi!

• Limbă: Română
• Editor: Corint Junior
• Data lansării: 9 oct. 2012
• ISBN: 9789731283982

Karl May

Karl Friedrich May (* 25. Februar 1842 in Ernstthal; † 30. März 1912 in Radebeul; eigentlich Carl Friedrich May)[1] war ein deutscher Schriftsteller. Karl May war einer der produktivsten Autoren von Abenteuerromanen. Er ist einer der meistgelesenen Schriftsteller deutscher Sprache und laut UNESCO einer der am häufigsten übersetzten deutschen Schriftsteller. Die weltweite Auflage seiner Werke wird auf 200 Millionen geschätzt, davon 100 Millionen in Deutschland. (Wikipedia)

Previzualizare carte

Haideţi!

PARTEA ÎNTÂI

RĂVAŞUL

Un călăreţ singuratic se îndrepta, muncit de gânduri, spre un mic pârâu care îşi prăvălea apele de pe o culme. Se pare că tocmai acea culme era ţinta călăreţului, căci acesta o căuta cu privirea.

Omul nu mai era tânăr. Trecuse cu siguranţă de cincizeci de ani. Faţa îi era arsă de soare şi ochii limpezi priveau atent în jur.

La un moment dat, îşi struni armăsarul şi înclină capul într-o parte, pentru a trage cu urechea. I se păru că aude ceva. Într-o clipă doar îşi luă puşca şi îşi îndemnă calul la pas.

Omul trecu pe lângă un tufiş şi îşi struni din nou calul, trăgând cu urechea. Din nou un zgomot... Poate se înşelase. Vru să dea pinteni calului, dar se sperie de moarte. Dintr-un tufiş des îi ieşi înainte un bărbat. Armăsarul se sperie şi el şi se ridică pe picioarele de dinapoi. Bărbatul care-i ieşise înainte călăreţului purta o pălărie cu boruri largi, desigur, foarte veche. În ceea ce priveşte faţa, din aceasta nu se putea zări decât un nas enorm, tot restul fiind acoperit de o barbă deasă. Necunoscutul cu nas mare şi barbă deasă era îmbrăcat din cap până-n picioare în haine de piele, doar că erau mult prea mari pentru el şi îi dădeau omului înfăţişarea unui copilaş care vrusese cu orice preţ să îmbrace veşmintele bunicului. Avea picioare subţirele şi crăcănate, părând să se piardă cu totul într-o pereche de cizme imense. În mâna dreaptă avea o puşcă veche, ce semăna mai curând cu o bâtă decât cu o armă de foc.

— Good day¹! salută mititelul.

— Good day! răspunse, la rândul său, călăreţul.

— Ei, v-aţi holbat destul la mine? întrebă omuleţul. Văd că aţi căscat ciocul întocmai ca o barză ce se pregăteşte să înghită un broscoi, cu tot cu păr şi coarne!

— Vă mulţumesc pentru cele ce mi-aţi spus, replică de îndată călăreţul. Omul cât trăieşte-nvaţă! Nu ştiam că un broscoi are coarne şi păr!

Omuleţul îl privi atent pe călăreţ şi apoi îl întrebă:

— Unde v-aţi lăsat căruţa?

Cel întrebat făcu o mişcare ce trăda spaima. Apoi răspunse cu vădită neîncredere:

— Cum de v-a trecut prin cap că aş avea o căruţă?

— Mi-a trecut prin cap că aveţi o căruţă, întrucât aveţi una, dacă nu mă-nşel!

— La dracu’! exclamă călăreţul. Aţi vorbit cumva cu netrebnicii ăia?

— N-am vorbit cu niciun netrebnic, domnule! răspunse mititelul, numaidecât.

— Ia ascultaţi, domnule! spuse călăreţul, hotărât. Nu mi se pare că sunteţi un om cinstit! M-aţi întrebat unde mi-am lăsat căruţa, dar nu vreţi să recunoaşteţi că aţi vorbit cu netrebnicii ăia! Eu vă cer să-mi spuneţi adevărul, ba mai mult, am să vă silesc să-mi spuneţi adevărul! Credeţi cumva că un om trăit în Vest vă pune o întrebare doar aşa, ca să-şi piardă vremea?

Omuleţul dădu din cap şi exclamă, râzând cu poftă:

— Un om trăit în Vest! Oh! Lăsaţi prostiile astea! Ştiţi ce-mi pare mie că sunteţi?

— Ce? întrebă călăreţul.

— Un pădurar neamţ care a prins un mizerabil furând lemne şi îl ia la întrebări!

— Sunteţi mititel dar vă pricepeţi la oameni! recunoscu călăreţul.

— Lăsaţi-o mai moale cu omuleţul, dacă nu mă-nşel! Dacă-mi zice vreunul că eu sunt un omuleţ, mă supăr! spuse mititelul.

— N-am vrut să mă jignesc! Vă rog să mă iertaţi! Hm! M-a mirat faptul că m-aţi asemuit cu un pădurar neamţ! Ce ştiţi dumneavoastră despre Germania?

— Mai multe decât ştiţi dumneavoastră, replică omuleţul cu nasul mare. Engleza pe care-o vorbiţi spune multe. Aveţi un accent care mă face să cred că v-aţi petrecut ceva timp prin pădurile din ţinutul Rinului sau de pe lângă Elba.

— Aşa este! recunoscu, uimit, călăreţul.

— Aha! exclamă mititelul, cât se poate de mulţumit. Carevasăzică sunteţi neamţ!

— Yes!

— Ia mai terminaţi cu yes, domnule! Dacă un neamţ vrea să vorbească germana, atunci nu spune yes sau oui! Şi eu sunt neamţ, domnule! Carevasăzică, suntem compatrioţi, dacă nu mă-nşel! Îngăduiţi-mi să vă strâng mâna şi să vă urez bun venit în America!

Călăreţul îl măsură pe bărbosul cel mititel din cap până-n picioare şi îi spuse, în germană:

— Încetişor, domnule! Mai întâi trebuie să fiu sigur că nu vă număraţi printre netrebnicii care m-au prădat!

— Am văzut mulţi netrebnici în viaţa mea, zise omuleţul, în germană. Sunt gata să mă las mâncat, dacă n-o să fiu în stare să vă spun care anume v-a prădat. Când vi s-a întâmplat necazul?

— În urmă cu patru zile, domnule.

— Unde? vru să ştie mititelul.

— Într-un loc înţesat de stânci, neted ca o farfurie.

— Hm! Cunosc un asemenea loc! zise omuleţul. Da, da, cunosc foarte bine un asemenea loc, numai că acesta nu se află la o distanţă atât de mare, încât să ai nevoie de patru zile ca să ajungi până aici. De-aici până acolo poţi să ajungi şi într-o singură zi, dacă ai un cal bun.

— Oh, este tocmai locul despre care vă povestesc eu, domnule, dar noi suntem patru şi nu avem decât un cal, adică acesta pe care-l vedeţi aici.

— Aha! Carevasăzică patru! De asta aţi ajuns atât de greu până aici. Cred că ar trebui să lăsaţi bietul armăsar să-şi mai tragă puţin sufletul şi să mai pască. Atunci când doi compatrioţi se întâlnesc tocmai în Munţii Stâncoşi, cred că pot să stea de vorbă aşa, preţ de-un sfert de ceas!

— Nu ştiu dacă pot avea încredere în dumneavoastră! replică de îndată călăreţul.

— Ceee? izbucni omuleţul. Hm! Dacă mi-ar fi spus altcineva că nu are încredere în mine, i-aş fi dat un pumn, de i-ar fi sărit dinţii din gură, dar dumneavoastră aveţi noroc, pentru că sunteţi neamţ! Hm! Veniţi aşa, călare pe o biată mârţoagă, şi îi spuneţi lui Sam Hawkens că nu aveţi încredere în el! Desigur că aveţi şi dumneavoastră dreptate! Prin părţile astea nu se cuvine să ai încredere în nimeni, nici măcar într-un compatriot, dar cu mine puteţi face o excepţie! N-am să vă mănânc, hi, hi, hi, hi!

— Sam Hawkens? Dumneavoastră sunteţi Sam Hawkens? întrebă călăreţul, uimit. Despre Sam Hawkens am auzit povestindu-se atâtea şi-atâtea lucruri! Îngăduiţi-mi să vă strâng mâna!

— Ei, îmi pare tare bine că mi-aţi strâns lăbuţa, domnule! exclamă Sam. Da, îmi pare tare bine, dar descălecaţi, pentru numele lui Dumnezeu!

— Aş descăleca, domnule Hawkens, zise călăreţul, dar dacă aş face-o mi-aş pierde vremea şi asta nu se poate. Ştiţi, trebuie să vânez. Dacă nu împuşc nimic, nu vom avea ce mânca!

— Descălecaţi, domnule! îl spuse mititelul călăreţului. Dacă-i vorba doar de vânat, am eu carne din belşug.

Călăreţul se lumină la faţă, descălecă şi să aşeză în iarbă, lângă Sam Hawkens. Calul începu să pască, şi micuţul Sam întrebă:

— Cine sunt celelalte trei persoane care se află în tovărăşia dumneavoastră, domnule?

— Soţia mea, băiatul meu şi cumnata mea. Vă voi spune cum stau lucrurile, domnule Hawkens. Voi fi cinstit cu dumneavoastră. Aţi spus că mă asemuiţi cu un pădurar. Ei bine, chiar am fost pădurar, domnule Hawkens. Ah, să mă iertaţi că nu v-am spus cum mă numesc! Numele meu e Rothe. Aşa după cum vă spuneam, am fost pădurar, şi pădurea în care îmi făceam eu datoria a ajuns pe mâinile unui nou proprietar. Hm! Nu prea m-am înţeles eu cu noul stăpân şi... m-a concediat. Mi-am căutat de lucru, dar n-am găsit nimic! Băiatul meu voia de mult să plece în America, aşa că ne-am hotărât să pornim încoace. Nu m-am gândit că ne va fi atât de greu! Voiam să ajungem în California. Am cumpărat căruţe şi boi. Am încărcat în căruţe ce aveam şi noi şi-am ajuns la Santa Fe. Acolo am întâlnit nişte oameni care voiau să ajungă tot în California. Am pornit cu toţii la drum şi am ajuns în locul despre care v-am povestit. Când m-am uitat într-una din căruţe, am văzut că-mi lipseau nişte pături. Am luat-o înapoi şi le-am găsit. Întors la ai mei, i-am aflat legaţi fedeleş. Bunii mei tovarăşi mă prădaseră, domnule!

— Şi aţi pornit pe urmele lor! zise micuţul Sam.

— Desigur, domnule, dar... nu i-am găsit! mormăi Rothe, nemulţumit.

— Trebuie însă să fi dat de urmele lor! exclamă micuţul Sam.

— Unde să fi zărit urmele despre care vorbiţi, domnule Hawkens? întrebă Rothe. Nu poţi zări urme pe stânci!

— Oh, desigur! exclamă mititelul vânător, râzând. Dacă urmele nu sunt late precum Elba sau Rinul, nu pot fi găsite! Nu mi-o luaţi în nume de rău, da’ se vede că aţi fost pădurar! Şi aţi pierdut totul?

— Totul! oftă Rothe. Am rămas doar cu hainele de pe noi!

— Vai, vai! spuse micuţul Sam, cu părere de rău. Asta înseamnă că aţi pierdut şi banii!

— Mda, şi banii! mormăi fostul pădurar. Erau în căruţa în care se aflau soţia şi cumnata mea!

— Despre ce sumă este vorba, dacă-mi îngăduiţi să vă-ntreb?

— Despre o mie cinci sute de dolari ai mei şi alţi opt mii ai cumnatei mele, domnule Hawkens! răspunse Rothe.

— Pe toţi dracii! exclamă micuţul vânător.

— Mda, domnule Hawkens! Asta este! Suntem, sau mai bine spus, am fost nişte oameni bogaţi!

— Trag nădejde că veţi fi din nou bogaţi, domnule Rothe! spuse micuţul Sam, cât se poate de hotărât. Le luăm noi banii lepădăturilor ălora care v-au prădat!

— Vorbiţi cu atâta hotărâre, de parcă acest lucru s-ar putea întâmpla cu adevărat, domnule Hawkens! spuse fostul pădurar, cu amărăciune. Din păcate nu ştim nici măcar încotro au apucat-o hoţii!

— O să aflăm noi încotro au apucat-o, domnule Rothe! Ne întoarcem în locul în care v-au prădat, eu dau de urmele lor şi pe urmă îi găsim noi!

— Cum? La patru zile după ce m-au prădat? întrebă, uimit, fostul pădurar.

— Şi de ce nu, domnule? Dacă locul în care v-au prădat ar fi fost acoperit de iarbă, ar fi fost mai greu, pentru că firele de iarbă nu ar fi rămas culcate la pământ. Aşa, pentru că e vorba despre un loc în care sunt numai stânci, trag nădejde să mai găsesc nişte urme. Căruţele grele, trase de boi, trebuie să fi lăsat nişte semne, chiar şi pe o suprafaţă acoperită numai de pietre. În ultimele patru zile nu a plouat şi nici nu a bătut prea tare vântul, aşa că trebuie să găsim noi ceva care să ne ducă la bandiţii ăia.

— Chiar dacă i-am găsi, tot nu am putea face nimic împotriva lor, domnule Hawkens! zise fostul pădurar.

— N-am putea face nimic? De ce?

— Sunt mulţi, domnule Hawkens!

— Câţi?

— Doisprezece!

— Şi credeţi că ar trebui să ne temem de ei? Oh! Cu doisprezece netrebnici mă descurc eu singur, dacă nu mă-nşel! Ei, dar n-avem timp de palavre acum! Rudele dumneavoastră sunt pe undeva pe-aproape?

— Cred că le vom întâlni într-o oră, domnule Hawkens.

— Într-o oră?

— Da, pentru că dumneavoastră trebuie să mergeţi pe jos.

— Eu? întrebă mititelul, zâmbind. Fiţi atent!

Zicând acestea, plăpândul vânător îşi vârî două degete-n gură şi scoase un şuierat prelung.

Se auzi numaidecât un nechezat şi din tufiş ieşi la iveală o arătare ce se voia a fi o catârcă. Patrupedul era, cu siguranţă, foarte bătrân. pentru că urechile mari nu mai aveau pe ele niciun fir de păr, iar de o coamă nici nu mai putea fi vorba. În ceea ce priveşte coada, aceasta semăna cu un băţ învelit în piele. În schimb, ochii animalului erau foarte vii şi inteligenţi.

Zărind ciudatul patruped, fostul pădurar începu să râdă cu poftă, iar Hawkens întrebă, supărat:

— De ce râdeţi, domnule Rothe?

— Cum să nu râd, stimate domn? întrebă, la rândul său, fostul pădurar. Vreţi să-mi spuneţi că acest ţap este un animal care vă duce în spinare?

— Ţaaap? Tap aţi spus, domnule Rothe? izbucni Sam, indignat. Nimeni nu a mai îndrăznit să spună despre catârca mea, adică despre buna Mary, că ar fi un ţap, domnule Rothe! Se cuvine să vă spun că Mary mi-a salvat viaţa de zeci de ori şi că trebuie s-o cunoaşteţi mai bine, înainte de a spune despre ea că ar fi un ţap! Să încălecăm!

Fostul pădurar nu mai scoase niciun cuvânt şi sări în şa. Cei doi bărbaţi porniră la drum şi, după o vreme, fostul pădurar zise:

— La început nu am avut încredere în dumneavoastră şi asta pentru că m-aţi întrebat unde mi-am lăsat căruţa. De unde aţi ştiut că eu am sau, mai bine spus, am avut o căruţă?

— Dacă veţi zăbovi mai multă vreme prin prerie, nu veţi mai pune asemenea întrebări, domnule Rothe, zise micuţul Sam Hawkens. La brâu aveţi un bici. De bici se foloseşte doar cel ce îşi mână animalele stând pe o capră, şi cine stă pe capră are şi căruţă.

Cei doi călăreţi înaintau, având în spate soarele care apunea încet. Înaintea lor se zăreau nenumărate insule de verdeaţă în nesfârşita savană. Sam Hawkens nu găsi de cuviinţă să fie deosebit de atent, pentru că în ultima vreme prin locurile acelea nu se mai arătaseră indieni. De aceea micuţul vânător scoase un strigăt de uimire, când zări doi războinici roşii îndreptându-se în galop spre ei.

Indienii îi observaseră, cu siguranţă, de mai multă vreme şi acum se apropiau iute de ei.

— La dracu’! exclamă Sam Hawkens. Povestea asta devine interesantă! Domnule Rothe, să nu luaţi cumva puşca de pe umăr! Lăsaţi-o acolo unde este!

— De ce să nu pun eu mâna pe puşcă? se miră fostul pădurar. Oamenii care vin acum spre noi sunt indieni. De ce mă îndemnaţi să las puşca pe umăr?

— Uitaţi-vă bine la ei! îl îndemnă micuţul Sam. Poartă pene pe cap. Asta înseamnă că sunt nişte căpetenii. Acolo unde se află nişte căpetenii sunt cu siguranţă şi nişte războinici care pândesc. Trebuie să ştiţi că nişte şefi de trib nu se plimbă aşa, singuri prin prerie, iar dacă sunt doi, asta înseamnă că au o treabă cât se poate de importantă. Deocamdată nu se cuvine să ne temem, dar trebuie să fim cu băgare de seamă. Faceţi întocmai ceea ce fac eu!

Zicând acestea, Sam descălecă, se aşeză în spatele catârcii sale, făcând din ea un scut şi îşi luă puşca de pe umăr, aşteptând ca indienii să se apropie mai mult. Rothe avu mare grijă să-l imite întocmai pe micuţul vânător.

Când războinicii roşii ajunseră la douăzeci de paşi depărtare de catârca lui Hawkens, micuţul vânător strigă:

— Opriţi-vă! Dacă mai faceţi un singur pas, tragem!

Cei doi şefi de trib schimbară câteva cuvinte între ei şi apoi izbucniră în râs, lucru cu totul neobişnuit pentru indienii care sunt de obicei foarte sobri. Apoi una dintre căpetenii întrebă într-un amestec de spaniolă, engleză şi dialect indian:

— Oamenii albi se tem?

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! zise Hawkens.

— Atunci albii să iasă la iveală, ca să putem sta de vorbă cu ei! replică şeful de trib.

— Nu cred că avem ce vorbi! spuse micuţul vânător. Cine sunteţi voi?

— Vei afla şi cine suntem! răspunse şeful de trib.

— Nu vreţi să ne spuneţi chiar acum cu cine avem onoarea? întrebă Sam, pe un ton dispreţuitor. Căci altfel, nu vă face cinste! Drept care o să încălecăm frumuşel şi o să ne vedem de drum!

— Vom porni pe urmele voastre! zise indianul.

— Dacă vreţi să ne faceţi vreun rău, o să vă dăruim gloanţele noastre! spuse micuţul vânător.

— Preria este a tuturor! replică şeful de trib care vorbise şi până atunci. Orice om este liber să pornească încotro vrea!

— Cum ştiţi să vorbiţi cu aceşti indieni? întrebă Rothe, în şoaptă. Eu nu pricep nici măcar o vorbă!

Sam îi traduse iute ceea ce se vorbise, şi fostul pădurar îl întrebă în şoaptă:

— Ce facem, domnule Hawkens? Mie mi se pare că indienii aceştia nu au gânduri curate!

— Nici eu nu ştiu ce s-ar cuveni să facem! replică micuţul vânător, încet. Precum văd eu, războinicii ăştia nu-s comanşi!

— Dar ce-ar putea fi? întrebă fostul pădurar.

— Ştiu şi eu, domnule Rothe? Căpetenii Sioux nu sunt, pentru că indienii din tribul respectiv nu ajung până aici în perioada asta a anului. Au feţele vopsite, dar nu în culorile războiului, aşa că n-am cum să ştiu din ce trib fac parte. Văd că fiecare dintre şefii ăştia de trib au în afara cailor lor încă doi pe care-i duc de dârlogi. Asta nu e normal pentru nişte căpetenii!

Zicând acestea, mititelul se apropie cu pas hotărât de indienii care descălecaseră. Rothe nu mai stătu pe gânduri nicio clipă şi îl urmă pe Sam.

Căpeteniile îl priviră atent pe Hawkens şi acesta întrebă:

— Aţi venit aici pentru a fuma cu noi pipa păcii?

— Poate că o vom fuma cu tine, răspunse acelaşi şef de trib. Vrei să te aşezi lângă noi?

— Da, replică Sam Hawkens.

Albii şi indienii se aşezară faţă-n faţă, punându-şi puştile pe genunchi. Războinicii roşii continuau să-i măsoare din priviri pe albi.

Sam nu ştia cărui trib îi aparţin cei doi şefi. Trăsăturile nu li se puteau zări, pentru că vopseaua groasă le acoperea în întregime feţele. Cele două căpetenii aveau aproape aceeaşi înălţime, erau îmbrăcate în veşminte din piele şi purtau părul lung legat în coadă. Penele de vultur erau prinse în creştetul capului.

După câteva minute de adâncă tăcere, Sam Hawkens întrebă:

— De ce v-aţi îndreptat spre noi în galop?

— Voiam să ştim cum vă numiţi, replică unul dintre şefii de trib.

— Numele meu este Daniel Willers, iar pe tovarăşul meu îl cheamă Isaac Balten, minţi micuţul vânător.

— Eu sunt Bivolul care urlă, replică unul dintre şefii de trib, înălţând capul cu mândrie.

— Iar eu sunt Ursul care dansează, spuse numaidecât celălalt indian.

— Nu am auzit niciodată aceste nume, spuse Hawkens.

— Nici noi nu am auzit de voi, replică unul dintre şefii de trib. Cred că nu vânaţi de prea multă vreme pe aceste meleaguri.

— Cunoaştem această prerie ca pe propriile noastre buzunare! zise micuţul vânător. Da, da, cunoaştem prea bine aceste locuri, doar că noi suntem nişte vânători liniştiţi care nu caută faima, ci biberi şi bizoni.

— Ştiţi şi alţi vânători? vru să ştie unul dintre indieni.

— Da, câţiva, replică Sam.

— Şi aţi întâlnit vreun vânător al cărui nume este Hawkens?

— Nu, zise micuţul Sam, devenind deodată foarte atent.

— Se spune că în tovărăşia lui Hawkens s-ar mai afla doi vânători, care sunt înalţi şi slabi, întocmai ca nişte beţe de cort. Nici pe ei nu i-aţi întâlnit?

— Nu, replică Hawkens, cu prefăcută indiferenţă.

— Nu-i cunoaşteţi?

— Nu.

— Şi nu vă sunt prieteni?

— Nu.

— Asta este foarte bine, zise unul dintre şefii de trib. Dacă ar fi fost prietenii voştri, v-am fi ucis.

— De ce? vru să afle micuţul vânător. Este acest Sam Hawkens duşmanul vostru?

— I-a ucis pe câţiva dintre fraţii noştri! replică unul dintre indieni.

— Dar din ce trib sunteţi?

— Pawnee.

Auzindu-l pe şeful de trib, lui Sam Hawkens i se păru că-l mănâncă pielea capului. De fapt, nu, nu sub pielea capului. Nu se putea vorbi de asemenea lucru în cazul micuţului Sam Hawkens, care purta perucă tocmai pentru că, în urmă cu mulţi ani, în timpul unei lupte, nişte indieni din tribul Pawnee îi luaseră scalpul şi apoi plecaseră, crezând că plăpândul vânător murise. Nu trebuia să mire pe nimeni faptul că pentru Sam această întâlnire nu era una tocmai plăcută.

Stăpânindu-şi simţămintele care-l încercau, micuţul vânător întrebă:

— De unde ştiţi că Sam Hawkens se află pe acestea meleaguri?

— Ne-au spus-o chiar prietenii săi, replică unul dintre şefii de trib.

— Care prieteni? continuă Hawkens.

— Ei îşi zic Dick şi Will.

— Şi v-au spus ei unde se află Sam Hawkens, deşi sunt prietenii lui şi duşmanii voştri?

— Da.

Micuţul vânător încruntă din sprâncene. Era îngrijorat de soarta prietenilor săi şi întrebă:

— Unde sunt acum aceşti albi care-şi spun Dick şi Will?

— Nu ştim, răspunse unul dintre indieni.

— Şi de ce îmi vorbiţi mie despre acest Sam Hawkens?

— Credeam că l-ai văzut.

— Nu, nu l-am văzut, dar poate l-a întâlnit prietenul meu. El nu a înţeles nimic din ce am vorbit. Pot să-l întreb dacă l-a văzut cumva pe Sam Hawkens?

— Întreabă-l! zise unul dintre indieni.

Tocmai asta aştepta micuţul vânător. Îşi dorea să poată vorbi în tihnă cu Rothe, fără a le da de bănuit căpeteniilor.

Sam se întoarse spre fostul pădurar şi îi spuse acestuia, cu prefăcută indiferenţă:

— Fiţi atent şi încercaţi să vă stăpâniţi! Suntem în primejdie! Faceţi o faţă gânditoare, ca şi când aţi căuta să vă aduceţi aminte de ceva! Apoi priviţi-i pe aceşti indieni cu blândeţe! Faceţi, vă rog asta, deşi ar trebui să-i trimitem la dracu’ pe aceşti netrebnici!

— De ce? întrebă Rothe.

— Pentru că vor să mă ucidă! Sunt sigur că i-au omorât pe cei mai buni prieteni ai mei! Nu mi-au spus că i-au ucis, dar puştile prietenilor mei sunt acum la ei!

— Aşa? Să-i ia dracul! spuse fostul pădurar, zâmbindu-le indienilor.

— Sunt din tribul Pawnee, spuse micuţul vânător. Trebuie să afle şi ei ce înseamnă să omori doi prieteni de-ai lui Sam Hawkens! Fiţi atent! Când vă voi spune „acum", luaţi puşca indianului care stă înaintea dumneavoastră, iar eu voi lua arma căpeteniei care se află în faţa mea. Dacă izbutim, netrebnicii ăştia nu vor mai avea asupra lor decât cuţitele! Aveţi curajul de a face precum v-am spus?

— Bineînţeles! replică Rothe.

Sam se întoarse spre cele două căpetenii şi le spuse:

— Prietenul meu l-a văzut pe Sam Hawkens chiar aici.

— Aici? întrebă unul dintre indieni. Asta nu se poate! Aici nu se văd decât urmele voastre şi ale noastre!

— Una dintre acele urme despre care vorbeşti este cu siguranţă a lui Sam Hawkens! zise micuţul vânător.

— Nu te înţeleg! replică indianul.

— O să înţelegi totul numaidecât! zise Hawkens, hotărât. Acum, domnule Rothe!

Fostul pădurar luă pe neaşteptate puşca indianului care se afla înaintea sa. La rândul său, micuţul vânător apucă arma celeilalte căpetenii.

Cei doi albi luară iute şi puştile care le aparţineau şi săriră în picioare.

După câteva clipe de tăcere, Sam exclamă, satisfăcut:

— Aşa, potăi netrebnice! Acu’ v-am prins!

— Şi noi te-am prins pe tine! replică unul dintre indieni, cât se poate de liniştit. Credeţi cumva că doi şefi de trib umblă aşa, singuri prin prerie. În tufişurile din spatele meu se află războinici de-ai noştri. Dacă ridic o mână, veţi fi doborâţi de gloanţele lor!

— La dracu’! exclamă Sam, privind cu îngrijorare spre tufişurile din spatele indienilor.

— Dacă nu ne înapoiaţi armele, sunteţi pierduţi! exclamă una dintre căpetenii.

— Credeţi că mă tem de nişte războinici indieni? mârâi micuţul vânător. O să vă arăt că nu mă tem de nişte netrebnici! Eu sunt omul pe care-l căutaţi! Eu sunt Sam Hawkens!

— Ştim că tu eşti Sam Hawkens! spuse unul dintre şefii de trib. Nu eşti doar Sam Hawkens, ci mai eşti ceva!

— Ce? vru să afle micuţul vânător.

— Un om care n-are nici ochi, nici urechi! replică indianul. Pe lângă asta, ai crezut că suntem nişte proşti! Gândeşti că noi, oamenii roşii, nu pricepem graiurile albilor? Ştim ce i-ai spus prietenului tău!

— Dar am vorbit în germană! zise Hawkens, uluit.

— Da, în germană! spuse căpetenia. Ştim că te-ai înţeles cu prietenul tău să ne luaţi puştile atunci când urma să-i spui „acum"!

— La dracu’! exclamă mititelul. Nu am mai întâlnit până acum nişte indieni care să înţeleagă germana!

— Eşti un mare prost, Sam Hawkens! exclamă unul dintre indieni. Tocmai după arme ar fi trebuit să ne recunoşti!

— Cuuum? Ceee? întrebă micuţul vânător. La dracu’! Voi sunteţi chiar...

— Eu sunt chiar Will Parker! exclamă unul dintre „şefii de trib", ridicându-se în picioare.

— Iar eu sunt Dick Stone! spuse celălalt.

— Ah! Hm! mormăi Sam Hawkens. De fapt, nici nu mă miră că nu v-am recunoscut! Toate oile seamănă-ntre ele! Da’ ia spuneţi-mi şi mie, băieţi, cum de v-aţi deghizat aşa?

— Ne-am deghizat zici? întrebă Will Parker, râzând cu poftă. Nu ne-am deghizat deloc! Hainele pe care le vezi sunt chiar ale noastre! Am întâlnit şi noi o căpetenie Pawnee, asta-i tot, adică nişte războinici Sioux au pus mâna pe un şef de trib Pawnee şi-au vrut să-l chinuie puţin la stâlpul caznelor, dar noi i-am venit în ajutor. Drept mulţumire, şeful de trib ne-a dat haine, vopsea, pene de vultur şi patru cai. Avem noi şi veşmintele noastre, nu-i vorbă, da’ le-am învelit în pături, aşa că putem fi când albi, când indieni, după cum poftim!

— Dacă-i aşa, băieţi, atunci am să vă povestesc de ce mă aflu eu aici împreună cu acest domn, care se numeşte Rothe!

— Te ascultăm, dragă Sam! exclamă Dick Stone.

Micuţul vânător le povesti bunilor săi prieteni despre necazul fostului pădurar şi apoi îi întrebă:

— Ei? Ce facem?

— Pornim după netrebnicii ăia! zise Will Parker. Vorba e, cum facem? Ai vreun plan, dragă Sam?

— Încă nu, dar cred că s-ar cuveni să nu mai pierdem vremea.

Toţi patru încălecară fără a mai scoate un cuvânt, şi Rothe se miră cât de iute era „ţapul" lui Sam Hawkens. Nu trecu mult şi zăriră înaintea lor trei siluete.

— Acelea sunt rudele mele, domnule Hawkens! spuse fostul pădurar.

— Prea bine, domnule Rothe, replică micuţul vânător. Noi o să vă aşteptăm aici. Nu de alta, dar este cu putinţă ca rudele dumneavoastră să se sperie când ne vor zări.

Rothe porni în galop, iar cei trei vânători descălecară.

Fostul pădurar îşi aduse rudele în locul în care se opriseră Hawkens, Parker şi Stone, iar micuţul vânător spuse:

— Trebuie să vă fie tare foame. Am cu mine două pulpe ale unui cerb pe care l-am împuşcat în zori. Poftiţi, poftiţi! Mâncaţi!

În vreme ce soţia, cumnata şi băiatul lui Rothe mâncau cu poftă, micuţul vânător se gândea ce ar putea face pentru cele două femei care nu erau obişnuite cu viaţa aspră din prerie.

— Cred că ar fi foarte bine ca doamnele să ne aştepte undeva, într-o ascunzătoare, până ce izbutim noi să dăm de hoţi, zise Hawkens, după o vreme. Tu ce spui, Will?

— Să vedem! replică Parker. Când s-a petrecut jaful?

— În urmă cu patru zile, răspunse Hawkens.

— Buuun! Câte ceasuri poţi înainta pe zi dacă ai un car cu boi?

— Opt sau nouă, replică micuţul vânător.

— Asta înseamnă vreo treizeci de ceasuri. Drumul pe care l-au făcut hoţii, îl putem parcurge într-o zi. Astăzi nu mai putem găsi urme, pentru că e-ntuneric. Ar fi bine totuşi să ajungem în locul în care s-a petrecut jaful. Acolo o să ne odihnim şi în zori vom găsi noi vreo urmă. Cel puţin aşa nădăjduiesc. Pe urmă o să pornim pe urmele răufăcătorilor şi către seară o să-i prindem! Ce zici, Sam?

— Sunt de părerea ta, dragă Will, dar ce facem noi cu aceste doamne?

— Nu călăresc foarte bine, dar ştiu să se ţină-n şa, domnule Hawkens, zise fostul pădurar.

Fiul lui Rothe puse păturile, pe care cei din familia fostului pădurar le mai aveau, pe spinările a doi cai primiţi în dar de Dick şi Will de la căpetenia Pawnee, iar soţia şi cumnata lui Rothe încălecară numaidecât.

Micul convoi se puse în mişcare şi era o plăcere să vezi cât de iute şi cât de uşor se mişca bătrâna şi credincioasa Mary.

Nu dură mult şi ajunseră cu toţii în locul în care se petrecuse jaful. Pentru că vânătorii nu credeau că prin apropiere s-ar putea afla războinici indieni sau răufăcători albi, aprinseră un foc şi se aşezară în jurul lui.

Apoi Rothe începu să povestească pe îndelete cum avusese loc jaful. La un moment dat, pădurarul îl pomeni pe un anume Jack. Deşi Jack este un nume foarte frecvent întâlnit în Statele Unite, Sam întrebă:

— Ce păr avea acest Jack, domnule Rothe?

— Roşu, domnule Hawkens, răspunse fără zăbavă fostul pădurar.

— La dracu’! exclamă micuţul vânător. N-o fi cumva chiar Jack Sângerosul?

— El e, domnule, el e! exclamă fiul fostului