Winnetou. Volumul 2

De Karl May

Karl May, scriitorul care a cunoscut mai bine ca oricine Far Westul, prezinta doua figuri emblematice ale preriei Winnetou si Old Shatterhand. Un indian si un alb pentru care dreptatea este mai presus de orice! Impreuna, fac cat o suta de razboinici la un loc! Ei raspandesc spaima printre banditi, chiar si atunci cand sunt luati ostatici! Faima lor ii insoteste peste tot. Pe unde trec ei, nimic nu va mai fi ca inainte! Nu pierde povestea plina de dramatism a ultimelor zile ale unei natii: Pieile Rosii!

Vor supravietui oare albilor care inainteaza spre Vestul salbatic?

• Limbă: Română
• Editor: Corint Junior
• Data lansării: 9 oct. 2012
• ISBN: 9789731283968

Karl May

Karl Friedrich May (* 25. Februar 1842 in Ernstthal; † 30. März 1912 in Radebeul; eigentlich Carl Friedrich May)[1] war ein deutscher Schriftsteller. Karl May war einer der produktivsten Autoren von Abenteuerromanen. Er ist einer der meistgelesenen Schriftsteller deutscher Sprache und laut UNESCO einer der am häufigsten übersetzten deutschen Schriftsteller. Die weltweite Auflage seiner Werke wird auf 200 Millionen geschätzt, davon 100 Millionen in Deutschland. (Wikipedia)

Previzualizare carte

spună!

PARTEA ÎNTÂI

CARABINA HENRY

Când am fost nevoit să mă despart de prietenul şi fratele meu de cruce Winnetou, plecat în urmărirea lui Santer, nu bănuiam că va dura luni de zile până când îl voi reîntâlni.

Noi, adică Sam Hawkens, Dick Stone, Will Parker şi cu mine, am ajuns la Rio Boxo de Natchitoches, după mai multe zile de drum. Ne aşteptam să dăm acolo peste un apaş de-al lui Winnetou, dar nu a fost aşa. Mai mult decât atât, la locul de întâlnire pe care-l stabilisem cu fratele meu de cruce am găsit cadavrele celor doi negustori care ne spuseseră care era situaţia în satul lui Tangua. Aşa cum aveam să aflu mai târziu, cei doi comercianţi fuseseră împuşcaţi de Santer.

Pentru că apaşul nu ne înştiinţase în niciun fel unde ar fi fost de găsit, nu bănuiam unde se afla şi nu puteam porni pe urmele lui. Aşa se face că ne-am îndreptat spre Arkansas, pentru a ajunge pe drumul cel mai scurt la St. Louis. Îmi părea foarte rău că nu-l puteam întâlni pe Winnetou, dar nu stătea în puterea mea să schimb situaţia.

După ce am petrecut multe ceasuri în şa, am izbutit să ajungem la St. Louis pe înserat. M-am dus numaidecât la domnul Henry. Bătrânul se găsea în atelierul său, la bancul de lucru. Era preocupat şi nu m-a auzit când am intrat.

— Bună seara, mister Henry! l-am salutat eu pe bătrân, de parcă plecasem din atelierul lui doar cu o seară înainte. Aţi terminat carabina?

După ce i-am adresat întrebarea, m-am aşezat pe un colţ al bancului de lucru, aşa cum obişnuia să facă uneori însuşi domnul Henry.

Bătrânul a ridicat ochii, m-a privit o vreme ca şi când s-ar fi aflat pe altă lume şi apoi a izbucnit:

— Dumnea... voastră sunteţi? Sunteţi aici, la mine? Dumneavoastră, meditatorul, topograful, neîntrecutul Old Shatterhand?

Tot punându-mi întrebări, bătrânul armurier m-a strâns în braţe mai-mai să-mi taie răsuflarea.

— Old Shatterhand? m-am mirat eu. De unde cunoaşteţi numele ăsta?

— De unde? Păi cum de unde, toată lumea povesteşte despre dumneavoastră. Nici nu pot să cred că aţi ajuns un vânător pe cinste, căruia i s-a dus faima în Vest! Domnul White, inginerul, a fost primul care a povestit ce aţi făcut. Omul v-a lăudat foarte mult. Ei, dar cel care v-a ridicat în slăvi a fost Winnetou!

— Cum aşa?

— Apaşul mi-a povestit tot, tot.

— Winnetou a fost aici?

— Sigur că a fost aici!

— Când?

— Acum trei zile. I-aţi povestit despre mine şi despre doborâtorul de urşi. Ei, şi atunci indianul a crezut că nu se cuvine să treacă prin St. Louis, fără să-mi facă şi mie o vizită. Winnetou mi-a povestit tot ce aţi făcut şi prin câte aţi trecut. Ştiu că aţi vânat bizoni, că aţi înfruntat ursul cenuşiu înarmat doar cu un cuţit. Ba ştiu chiar că aţi dobândit rangul de căpetenie.

Bătrânul a continuat să vorbească despre mine. Am încercat să schimb tema discuţiei, dar nu am izbutit. Bătrânul povestea şi mă îmbrăţişa, bucuros că datorită lui ajunsesem eu în Vestul sălbatic. În cele din urmă, domnul Henry mi-a spus şi ceea ce îi povestise Winnetou în legătură cu urmărirea lui Santer.

Ucigaşul înaintase foarte repede, purtat de undele lui Red River, căci fugise din satul kiowaşilor într-o canoe. El a ajuns la braţul sudic al lui Red River înaintea celor doi negustori, deşi aceştia plecaseră din satul lui Tangua când Santer se mai afla acolo. Neizbutind să pună mâna pe aurul apaşilor, răufăcătorul i-a ucis pe cei doi negustori pentru a le lua bunurile pe care le aveau asupra lor. Cei doi comercianţi au fost împuşcaţi pe la spate. Toate acestea le aflase Winnetou din urmele pe care le-a descoperit.

Ucigaşul şi-a asumat o sarcină dificilă, deoarece nu era uşor să treci cu atâţia catâri prin savană. La aceasta se mai adăuga şi faptul că Santer ar fi trebuit să se grăbească, ştiind prea bine că era urmărit.

Din păcate pentru Winnetou, o ploaie torenţială a şters urmele ucigaşului. Apaşul nu se mai putea bizui decât pe presupuneri în ceea ce îl privea pe Santer. Era de crezut că ucigaşul s-a îndreptat către vreuna din aşezările care se afla în drumul său, pentru a valorifica marfa furată de la cei doi negustori. Din această cauză, Winnetou nu avea altă cale decât aceea de a-l căuta pe răufăcător în acele oraşele.

După ce-l căutase zadarnic timp de mai multe zile, apaşul descoperise o pistă. Ucigaşul fusese la ferma lui Gates şi vânduse toată marfa, îşi cumpărase un cal bun şi pornise spre răsărit. Winnetou se văzuse nevoit să se despartă de războinicii săi şi să continue urmărirea singur. Apaşul avea destul aur asupra sa pentru a petrece mai mult timp în Est.

Winnetou ajunsese şi la St. Louis, mergând pe urma lui Santer, iar de acolo pornise către New Orleans, lăsându-mi vorbă la bătrânul domn Henry că s-ar bucura să-l urmez şi eu, dar nu mă sfătuia s-o fac întrucât situaţia devenise tulbure în sudul Americii, aflată în pragul izbucnirii Războiului de Secesiune. Înainte de a părăsi oraşul, Winnetou făgăduise că mai târziu îl va înştiinţa într-un fel pe armurier unde era de găsit.

Ce se cuvenea să fac? Să aştept în St. Louis? Nu, în niciun caz! Cine ştie când aveam să primesc veşti de la Winnetou! Să fi plecat la New Orleans? Nu, pentru că apaşul nu mă sfătuia să-l urmez. Oricum, german fiind, eram împotriva sclaviei, iar în Sud toată lumea era pentru menţinerea ei, aşa încât nu eram dispus să mă implic în evenimente despre care nu ştiam cum aveau să se încheie. Să mă fi întors în patrie, la rudele mele care aveau poate nevoie de un ajutor din partea mea? Poate asta s-ar fi cuvenit să fac, dar…

Respirasem aerul savanei şi rămăsesem fascinat de ea. Încă nu mă plictisisem de traiul din Vestul sălbatic şi, oricum, eram tentat să mă folosesc de cele învăţate. Eram tânăr, aveam o puşcă bună şi un armăsar cum nu se mai afla altul.

Abia ce mă gândisem la toate acestea, că mă şi hotărâsem să mai rămân în Vest. Domnul Henry m-a încurajat şi s-a arătat entuziasmat de hotărârea pe care o luasem.

Întâi de toate, se cuvenea să mă ocup de treburile băneşti. În dimineaţa zilei următoare mă găseam împreună cu Hawkens, Stone şi Parker înaintea uşii de sticlă a biroului pentru măsurători, în care intrasem cu ceva vreme în urmă pentru a fi „interogat" de cei trei domni, buni prieteni ai lui mister Henry. Bătrânul armurier a ţinut neapărat să ne însoţească. Am dat explicaţii peste explicaţii, am primit la rândul nostru tot felul de informaţii şi s-a dovedit că echipa noastră trecuse prin situaţii dintre cele mai periculoase, eu fiind singurul topograf rămas în viaţă.

Când s-a pus problema banilor, Sam şi-a dat toată osteneala să obţină pentru mine un bonus. Ne-am primit, într-adevăr, banii care ni se cuveneau, dar, doar atât, neobţinând niciun dolar în plus.

Trebuie să mărturisesc faptul că am fost dezamăgit de acest lucru, fiindcă muncisem foarte mult, făcusem majoritatea desenelor şi schiţelor şi izbutisem să le înapoiez domnilor care mă angajaseră toate aparatele de măsurare. Acei domni angajaseră mai mulţi topografi, dar nu plăteau decât unul singur, restul de bani intrând în buzunarele lor. Un salariu de topograf, numai atât îi costa pe stimabilii domni de la Biroul pentru măsurători.

Sam a început să ţină un discurs, încercând să dovedească faptul că ceea ce se întâmpla nu era corect, dar nu a obţinut decât cuvinte meşteşugite prin care era poftit să iasă pe uşă afară împreună cu Dick şi Will.

Trebuie să recunosc faptul că pentru mine suma pe care o obţinusem era una însemnată. I-am întrebat pe cei trei vânători dacă erau dispuşi să mă mai însoţească şi le-am spus că voiam să mai călătoresc prin Vest. Dick şi Will au fost foarte bucuroşi, acceptând imediat să mi se alăture. În schimb, micuţul Sam a făcut o mutriţă indignată şi a întrebat foarte serios:

— Vă lipseşte cumva o doagă? Cred că nu vorbiţi serios!

— Şi de ce nu?

— Pentru că dumneavoastră nu aveţi ce să căutaţi în Vest, dacă nu mă-nşel!

— Eu cred că am ce căuta în Vest.

— Da? Ei atunci vă rog să fiţi atât de bun şi să-mi spuneţi şi mie ce treabă aţi putea avea dumneavoastră în Vest!

— Un westman adevărat nu pune asemenea întrebări. Eu trebuie să merg în Vestul sălbatic, pentru că aşa simt eu că trebuie să fac.

— Dumnezeule! Ascultaţi numai cum deschide ciocul acest boboc! Auziţi cum cârâie! Ei, Dick, Will, voi ce spuneţi?

— Că bobocul despre care vorbeşti tu s-a făcut pasăre în toată puterea cuvântului! a spus Will, zâmbind.

— Greşit! Greşit! S-ar fi cuvenit mai curând să spui că acest greenhorn are o pasăre aici! a spus micuţul vânător, ducându-şi mâna la frunte.

— Dar această pasăre despre care vorbeşti mi-ai băgat-o în cap chiar dumneata! am replicat eu, cu totul nevinovat.

— Asta a fost cu ceva vreme în urmă! a tunat mititelul. Între timp, am ajuns la concluzia că din dumneavoastră n-are să iasă nicicând...

— Te rog să încetezi! Ştiu prea bine că mai am multe de învăţat, dar asta nu înseamnă că mai sunt un începător care pică în mâinile kiowaşilor aşa ca dumneata!

Sam m-a privit uimit şi n-a scos o vorbă. În schimb, eu am continuat:

— Oricum, trebuie să călătoresc prin Vest pentru că-mi trebuie material pentru cărţile pe care vreau să le scriu, aşa cum ţi-am mai spus!

— Da, aşa este! Mi-aţi spus că aveţi de gând să scrieţi cărţi, numai că n-o să le scrieţi fiindcă o să pieriţi în Vest! a replicat Sam.

— Oho!

— Ei, da! Oho! Un mort nu are cum să scrie cărţi, dacă nu mă-nşel, hi, hi, hi, hi!

Cu aceasta discuţia se încheiase deocamdată. În zilele care au urmat, Sam mi-a tot spus una-alta, încercând să mă convingă de faptul că unul ca mine nu avea ce să caute în Vestul sălbatic, dar, în cele din urmă, a sfârşit prin a-mi da dreptate. Cei trei prieteni au arătat că sunt gata să mă însoţească, dacă aveam răbdare până la venirea primăverii, pentru că Sam, Dick şi Will voiau să se mai odihnească o vreme. Nu eram însă dispus să aştept atât de mult, aşa că mi-am luat la revedere de la cei trei vânători care-mi deveniseră buni prieteni. Aveau să treacă ani până când urma să-i întâlnesc din nou, în cu totul altă regiune a Statelor Unite.

În primele nouă luni care au urmat după ce m-am despărţit de Sam, Dick şi Will, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Am trimis acasă jumătate din suma pe care o primisem de la cei ce mă angajaseră. Cea mai mare parte a banilor pe care mi-i păstrasem i-am depus la o bancă şi apoi am pornit la drum!

Lunile de iarnă le-am petrecut învăţând graiuri ale diferitelor triburi indiene care se aflau în bune relaţii cu apaşii. În general, aveam mare grijă să îi ocolesc pe indieni. Excepţie a făcut un anumit trib de comanşi la care am rămas mai multă vreme. Cu şeful de trib Tevua-shohe¹ am fumat chiar pipa păcii. După ce vremea s-a mai încălzit, am pornit-o către oraşul mormonilor² aflat lângă Salt Lake. În drumul meu am întâlnit un vânător care mi-a povestit o sumedenie de lucruri. Cele ce am auzit de la vânătorul cu pricina m-au îndemnat să mă îndrept către nord. Am ajuns în regiunea Lacului Yellowstone, cunoscută azi sub denumirea de Parcul Naţional. Acolo, în apropierea lacului, am văzut cele mai mari minunăţii ale naturii şi am avut de înfruntat o ceată de războinici Sioux Ogellallah. Am trecut apoi Munţii Stâncoşi, bucurându-mă din plin de frumuseţile naturii şi de libertate, aceasta şi datorită minunatului meu armăsar Hatatitla.

L-am întâlnit şi pe englezul Emery Bothwell, un om cult, pe care aveam să-l mai întâlnesc în Sahara. Continuându-mi călătoria alături de Bothwell, am ajuns, în cele din urmă, în pueblo-ul apaşilor, unde am fost întâmpinaţi cu mare bucurie. Am fost deosebit de fericit să aflu că Winnetou se afla acolo. Din păcate, apaşul a trebuit să renunţe la a-l mai urmări pe Santer. Ajunsese până la New Orleans şi plecase apoi mai departe, până la Vicksburg, dar pierduse urma ucigaşului în vâltoarea Războiului de Secesiune. Santer scăpase nepedepsit!

Am rămas patru săptămâni printre apaşi, dar m-a cuprins dorul de ai mei. De altfel, şi prietenul meu Bothwell îşi dorea să ajungă acasă. Winnetou a insistat să mai rămânem alături de el, dar nu a izbutit să ne convingă. În schimb, ne-a condus pe Bothwell şi pe mine până la Nugget Tsil, având grijă să fim escortaţi de douăzeci de războinici. Ajunşi la mormintele lui Inciu-Ciuna şi Nşo-ci, am petrecut o zi întreagă, amintindu-ne de ei. În cele din urmă, m-am despărţit de Winnetou, lăsându-i în grijă armăsarul pe care mi-l dăruise.

S-a aflat foarte repede despre aventurile prin care am trecut alături de prietenul meu, Emery Bothwell, aşa încât n-ar fi trebuit să mă mire faptul că, odată întors la St. Louis, multă lume vorbea despre Old Shatterhand. Pentru că totuşi am avut îndrăzneala de a mă mira de acest fapt, bătrânul Henry a mormăit, în stilul său caracteristic:

— Da’ ciudat mai sunteţi! În câteva luni vă e dat să trăiţi atâtea primejdii cât alţii într-o viaţă, treceţi prin tot soiul de încercări grele şi scăpaţi teafăr, întocmai ca un glonţ ce trece printr-o bucată de hârtie, sunteţi un greenhorn şi nu vă sfiiţi să înfruntaţi vânători încercaţi, răsturnaţi toate legile nescrise ale Vestului, tratându-vă duşmanii cu respect, şi pe urmă vă mai şi miraţi că lumea vorbeşte despre dumneavoastră. Vă spun eu, sunteţi la fel de vestit precum Old Firehand. M-am bucurat foarte mult când am tot auzit vorbindu-se despre dumneavoastră, nu de alta, dar eu am fost cel care a avut ideea că trebuie să plecaţi în Vest. Vă sunt recunoscător pentru faptul că mi-aţi adus bucurie în suflet. Ia uitaţi ce am eu aici!

Bătrânul a luat din rastelul său prima carabină Henry fabricată vreodată, mi-a explicat în ce fel trebuia folosită această armă şi care erau componentele ei. Apoi m-a dus la poligonul în care obişnuia să-şi încerce el puştile. Eram de-a dreptul încântat de armă, dar i-am vorbit din nou domnului Henry despre pericolul pe care aceasta l-ar fi putut reprezenta, dacă ar fi fost comercializată.

— Da, da! Ştiu! Mi-aţi mai vorbit despre toate acestea! a replicat armurierul. De aceea nu voi face decât câteva astfel de carabine. Aceasta este prima dintre ele şi v-o dăruiesc. Sunteţi cel care a făcut din bătrânul meu doborâtor de urşi o armă faimoasă. Trag nădejde ca datorită dumneavoastră să se bucure de faimă şi carabina mea! Vreau să cred că această carabină are să vă fie de folos în călătoriile pe care aveţi să le întreprindeţi dincolo de Mississippi.

— Fără îndoială că această minunată carabină mi-ar fi de mare folos, dar nu pot accepta darul dumneavoastră, mister Henry.

— De ce nu?

— Pentru că deocamdată nu am de gând să plec în Vest.

— Dar încotro vreţi s-o porniţi?

— Mai întâi vreau să ajung acasă şi după aceea să plec în Africa.

— În Af… în Af… în Af…! a repetat Henry, uluit, nevenindu-i să creadă ce auzise. Vă lipseşte cumva o doagă? Vreţi să deveniţi arab sau hotentot?

— Nu, nu, în niciun caz! am replicat eu, râzând. I-am promis domnului Bothwell că-l voi întâlni la Alger. Dumnealui are acolo câţiva cunoscuţi şi câteva rude. Din Alger vom face o călătorie până-n Sahara.

— Aşa, aşa! Faceţi o călătorie în Africa pentru a fi mâncat de lei şi de hipopotami!

— Ah! Hipopotamii nu sunt carnivori şi nu trăiesc în deşert!

— Dar leii?

— Nu prea sunt lei prin Sahara. Orice animal de pradă are nevoie de apă.

— Ştiu şi eu că leii nu beau sirop, ci apă! Nu e vorba doar de lei! În Alger se vorbeşte franceza?

— Da.

— Şi ştiţi această limbă?

— Da.

— Şi în deşert?

— În deşert se vorbeşte araba.

— Şi în arabă nu vă prea descurcaţi, nu-i aşa?

— Vă înşelaţi, mister Henry. Omul de la care am învăţat eu araba era unul dintre cei mai buni profesori din Germania.

— Să vă ia naiba! Nici n-are de unde să vă mai apuce omul! Da’ am să vă spun eu la ce nu v-aţi gândit şi o să vedeţi că-i vorba de ceva serios!

— Ei, la ce nu m-am gândit?

— La bani!

— Am ceva bani!

— Da?

— Da. Am depus la o bancă o parte însemnată a banilor câştigaţi de la Biroul pentru măsurători.

— Şi vă vor ajunge banii despre care vorbiţi?

— Da, pentru că, aşa după cum bine ştiţi, eu nu sunt o persoană pretenţioasă.

— Atunci daţi-i drumul! Luaţi-o la goană către Sahara dumneavoastră! a exclamat armurierul, supărat. Niciunul dintre oamenii ce au dorit să ajungă în Sahara nu a priceput că în acel mare pustiu nu există nimic altceva decât nisip, nisip şi iar nisip! Ah, da, mai sunt şi muştele! Milioane de muşte! Dacă aţi rămâne aici, v-ar merge mult mai bine! Nu ştiu dacă ne vom mai vedea vreodată! a strigat bătrânul domn Henry, agitându-şi braţele nervos. În cele din urmă, omul, care avea o inimă de aur, s-a mai liniştit şi m-a întrebat: Dacă plecaţi în deşert, vă este de folos doborâtorul de urşi?

— Da.

— Dar carabina?

— Şi carabina.

— Atunci vă rog să păstraţi doborâtorul şi primiţi şi carabina! Ei, şi-acum luaţi-vă tălpăşiţa! Ieşiţi afară şi străduiţi-vă să nu-mi mai apăreţi înaintea ochilor, măgar de deşert ce-mi sunteţi!

Bătrânul Henry mi-a pus în mână carabina, m-a împins până-n stradă şi a zăvorât uşa-n urma mea. Nu apucasem să mă depărtez, când bunul domn Henry a scos capul pe fereastră şi m-a întrebat:

— În seara asta treceţi pe la mine, nu-i aşa?

— Se înţelege! i-am răspuns eu.

— Prea bine! Atunci am să pregătesc o supă de bere la maşina de gătit. O supă din aceea cum vă place dumneavoastră!

Atunci nu bănuiam cât de folositoare îmi vor fi în călătoriile mele armele pe care le primisem de la mister Henry. Ele mi-au adus şi faima de care m-am bucurat în Vestul sălbatic, dar nu doar atât. Aceste arme mi-au fost de folos atunci când viaţa mea a atârnat de un fir de păr. Între Mississippi şi Munţii Stâncoşi oamenii care se strângeau în jurul focurilor de tabără vorbeau despre Winnetou, despre faptele sale, despre puşca apaşului, acea faimoasă puşcă al cărei pat era împodobit cu ţinte de argint. Oamenii vorbeau însă şi despre Old Shatterhand şi armele sale!

1 Stea-de-foc (n.a.).

2 Sectă creştină care propovăduieşte venirea lui Iisus pe pământ, într-un viitor apropiat. Mormonii au pus bazele statului Utah.

OLD DEATH

New Orleans este cel mai important oraş din statul Louisiana şi totodată cel mai de seamă oraş din sudul Statelor Unite. New Orleans se găseşte la 170 de kilometri distanţă faţă de locul în care fluviul Mississippi se varsă în Golful Mexic. Urbea are aerul unei aşezări din sud, cu străduţe murdare şi strâmte, cu bolţi de viţă în faţa clădirilor cu balcon. Pe asemenea străduţe şi în astfel de clădiri străjuite de viţă se retrag toţi cei ce se tem de lumina neiertătoare a zilei, iar în New Orleans poţi întâlni reprezentanţi ai tuturor raselor: albi, asiatici şi mai ales negri. Flaşnetarii, menestrelii, artiştii ambulanţi îşi arată talentele. Bărbaţii strigă, femeile ţipă, un marinar furios îl trage de coadă pe un chinez speriat, doi negri se luptă, înconjuraţi de spectatori curioşi, doi hamali se lovesc unul de altul, lasă numaidecât deoparte poverile pe care le poartă în spinare şi se iau la bătaie, un al treilea hamal se bagă între ei ca să-i despartă, dar primeşte din greşeală doi pumni zdraveni!

O impresie mult mai bună lasă asupra călătorului periferia oraşului, cu gospodăriile ei, cu grădinile şi livezile ei bine îngrijite, în care se zăresc trandafiri, leandri, peri, smochini, piersici, portocali şi lămâi. Minunate colţuri de rai în care omul sătul de tumultul oraşului îşi găseşte liniştea.

Portul este locul cel mai aglomerat şi cel mai agitat. Aici se zăresc ambarcaţiuni de toate felurile şi de toate mărimile. Peste tot se văd baloturi şi butoaie, printre care se agită neîntrerupt muncitorii portuari.

Atunci când se află în portul din New Orleans, călătorul ar fi tentat să creadă că se găseşte într-una dintre pieţele de bumbac din partea răsăriteană a Indiei.

Hoinăream prin oraş, priveam totul cu nespusă curiozitate, căutând. Ce sau pe cine căutam eu în New Orleans? Voi explica numaidecât cititorului cum ajunsesem eu la New Orleans. Plecasem din Valparaiso, trecusem prin China, prin estul Indiei, dar, datorită faptului că banii mei se împuţinaseră cu totul, mă vedeam nevoit să mă întorc în patria mea.

Eram la Calcutta şi nu găsisem niciun vapor care să aibă ca destinaţie Germania. De aceea m-am hotărât să mă îmbarc pe un vapor care ajungea la New York. Trăgeam nădejdea că acolo, în New York, voi găsi mijloacele trebuincioase spre a ajunge în Germania. În cele din urmă, am sosit în agitatul port al marelui oraş american, aceasta după ce am trecut pe lângă Capul Bunei Speranţe. Cititorul trebuie să ştie că în acea vreme Canalul de Suez se afla încă în construcţie.

Cel mai simplu ar fi fost să-i scriu bătrânului Henry şi să-l rog să-mi trimită cu titlu de împrumut suma de care aş fi avut nevoie pentru a trece apa cea mare, dar se cuvenea oare ca Old Shatterhand să se împrumute? Nu, în niciun caz! Mi-am adunat, aşadar, gândurile şi am aşternut pe hârtie toate întâmplările prin care trecusem în ultima vreme. Tot ceea ce am scris mi-a fost publicat în ediţia de duminică a ziarului New Yorker Staatszeitung, una dintre cele mai cunoscute publicaţii de limbă germană ce existau în Statele Unite. La redacţia ziarului amintit am avut onoarea să-l cunosc pe onorabilul domn Josy Tailor, directorul unei faimoase agenţii de detectivi particulari. Când a aflat cine eram — cititorul trebuie să ştie că aventurile lui Old Shatterhand erau cunoscute şi la New York —, domnul Tailor mi-a propus numaidecât să lucrez pentru dumnealui. Eram tentat de postul care mi se oferea şi, în acelaşi timp, nerăbdător să îmi pun în valoare abilitatea de a aprecia caracterul omului dintr-o singură privire, astfel încât am lăsat deoparte dorul de casă şi am acceptat să devin detectiv. Nu aveam să regret această hotărâre. Am rezolvat câteva cazuri şi am câştigat astfel încrederea domnului Tailor. Se pare că directorul agenţiei de detectivi particulari ajunsese să mă simpatizeze în mod deosebit, pentru că îmi repartiza cazuri nu tocmai uşor de rezolvat, dar care îmi aduceau venituri însemnate.

Într-o zi, domnul Tailor m-a chemat în biroul său. Acolo se mai afla şi un domn destul de în vârstă, foarte îngrijit îmbrăcat şi care privea speriat în toate părţile. Când s-au făcut prezentările, am aflat că domnul cu pricina era bancher, că numele său era Ohlert şi că venise la agenţia noastră pentru a ne cere sprijinul într-o problemă de familie. Bancherul de origine germană se căsătorise cu o fată de aceeaşi naţionalitate cu el. Din această căsătorie rezultase un fiu, William. Tânărul Ohlert era un visător, un om care se ocupa cu ştiinţele şi artele. William se considera om de ştiinţă, dar şi poet. Fiul bancherului publicase chiar unele poezii în New Yorker Staatszeitung şi era convins de talentul său. Tânărului Ohlert îi venise apoi ideea de a scrie o dramă. Eroul acestei drame urma să fie un poet nebun. Pentru a putea scrie despre un poet nebun, William considerase că trebuie să studieze îndeaproape bolile psihice. În acest scop tânărul şi-a cumpărat o serie de lucrări de psihiatrie. Din păcate, intrând mereu mai mult în nefericita lume a eroului său, William Ohlert a ajuns la concluzia că era el însuşi nebun. Bancherul Ohlert întâlnise, nu cu multă vreme în urmă, un medic psihiatru care dorea să înfiinţeze un spital particular pentru cei bolnavi de nervi. Psihiatrul a susţinut că fusese ani de-a rândul asistentul unor medici celebri şi a izbutit să câştige încrederea bancherului. Bătrânul Ohlert l-a rugat, în cele din urmă, pe doctor să se ocupe de fiul său. Între psihiatru şi tânărul Ohlert s-a legat o prietenie strânsă, iar într-o bună zi au dispărut atât psihiatrul, cât şi fiul bancherului. Abia în momentul dispariţiei celor doi, bancherul s-a interesat mai îndeaproape în legătură cu medicul şi a izbutit să afle că acela ce se dăduse drept psihiatru era de fapt un şarlatan, cum poţi întâlni cu miile peste tot în lume.

Tailor a întrebat cum îl chema pe falsul psihiatru. Bancherul a arătat că pe escroc îl chema Gibson. Bătrânul Ohlert a indicat şi unde locuia domnul Gibson. Imediat ce am primit aceste informaţii, ne-am dat seama că aveam de-a face cu un vechi muşteriu de-al nostru, un şarlatan pe care-l mai urmărisem şi cu alte ocazii, pentru rezolvarea altor cazuri la care mai lucrasem. Aveam chiar şi o fotografie a falsului medic şi, când i-am arătat-o lui Ohlert, bancherul l-a recunoscut numaidecât pe „prietenul" fiului său.

Gibson era un escroc de prima mână şi bătuse Statele Unite şi Mexicul în lung şi-n lat, pretinzând că are tot felul de meserii şi ocupaţii, care mai de care mai respectabile.

Bancherul fusese cu o zi înainte la gazda lui Gibson şi aflase de la aceasta că „domnul doctor" îşi achitase toate datoriile şi plecase. Chiar în ziua respectivă, Ohlert primise o telegramă de la un bancher din Cincinatti care îi era prieten, în care se arăta că William ridicase de acolo suma de cinci mii de dolari. Se mai spunea în telegramă că tânărul Ohlert i-ar fi mărturisit bancherului din Cincinatti că vrea să plece la Louisville, unde s-ar fi aflat cea care avea să-i devină mireasă. Numeroşi bancheri îl cunoşteau personal pe William, astfel încât tânărul Ohlert putea obţine de la aceştia orice sumă ar fi dorit. Datorită acestui fapt, era neapărat necesar ca Gibson să fie prins şi bolnavul să fie adus acasă. Eu eram cel ce trebuia să ducă la bun sfârşit misiunea de a pune mâna pe escroc şi de a-l aduce acasă pe fiul bancherului. Domnul Tailor mi-a făcut rost de toate împuternicirile necesare, astfel încât să-mi pot desfăşura treaba nestingherit şi mi-a înmânat, de asemenea, o fotografie a lui William Ohlert. Am pornit mai întâi către Cincinatti. Pentru că Gibson mă cunoştea, am luat cu mine tot ce mi-ar fi trebuit dacă aş fi fost nevoit să îmi schimb înfăţişarea, astfel încât să fiu de nerecunoscut.

Când am ajuns la Cincinatti, m-am dus numaidecât la bancherul de la care bătrânul Ohlert primise telegrama referitoare la fiul său şi am aflat că William Ohlert fusese, într-adevăr, la banca respectivă împreună cu un bărbat. Din Cincinatti am plecat la Louisville, unde am izbutit să aflu că tânărul Ohlert şi „domnul doctor" îşi luaseră bilete de tren pentru St. Louis. Am pornit-o şi eu într-acolo, dar mi-a fost foarte greu să dau de urma celor pe care-i căutam.

Pe parcursul cercetărilor pe care le-am întreprins, m-a ajutat şi bătrânul Henry. Armurierul a rămas uimit când a aflat că eram detectiv şi s-a oferit să păstreze doborâtorul de urşi precum şi carabina până ce aveam să mă întorc de la New Orleans. Cele două arme nu făceau decât să bată la ochi şi, oricum, nu mă puteam folosi de ele atâta vreme cât mă găseam pe urmele lui Gibson şi Ohlert. Aflasem că escrocul şi fiul bancherului plecaseră cu vaporul către New Orleans şi trebuia s-o pornesc numaidecât într-acolo. Dacă aş fi bănuit că urmărirea avea să dureze atât de mult, aş fi luat cu mine carabina Henry şi doborâtorul de urşi!

Domnul Ohlert a avut amabilitatea de a-mi da o listă a oamenilor de afaceri din New Orleans cu care se afla în bune relaţii. De la doi dintre aceşti oameni de afaceri, William ceruse şi obţinuse importante sume de bani. I-am vizitat şi pe ceilalţi oameni de afaceri din New Orleans care-l cunoşteau pe bătrânul Ohlert şi i-am rugat să mă caute numaidecât în cazul în care William i-ar fi căutat pentru a le cere bani.

Asta este tot ceea ce izbutisem să fac şi acum colindam prin oraş fără nicio treabă. Mă prezentasem la poliţie, arătasem cine eram şi în ce scop mă găseam în oraş, iar acum urma să aştept pentru a vedea dacă ancheta legată de tânărul Ohlert, pe care o desfăşurau oamenii legii din New Orleans, avea să dea vreun rezultat. M-am tot vânturat încolo şi-ncoace, numai pentru a nu sta de pomană. La prânz s-a făcut foarte cald. Mă aflam pe o stradă curată şi destul de mare, care purta numele de Common-Street. Am zărit din întâmplare firma unei berării nemţeşti. O bere bună nu-mi putea strica pe caniculă, aşa că am intrat.

Berea care se servea în localul în care tocmai păşisem era foarte bună, iar berăria era arhiplină. Am izbutit să găsesc un loc la o măsuţă, undeva într-un colţ. La acea măsuţă se afla deja un bărbat care avea darul de a te face să renunţi la ideea că ai putea ocupa cumva scaunul liber dinaintea lui. Eu m-am apropiat totuşi, întrebând dacă scaunul pe care nu stătea nimeni era cumva liber.

Faţa necunoscutului a fost luminată de un zâmbet batjocoritor şi omul m-a privit cu dispreţ din cap până-n picioare, întrebând:

— Aveţi bani, sir?

— Da, desigur, am răspuns eu, uimit de întrebarea pe care mi-o adresase necunoscutul.

— Aveţi cu ce să plătiţi ceea ce veţi mânca şi ceea ce veţi bea?

— Da.

— Atunci de ce mă întrebaţi pe mine dacă scaunu-i liber? Sunteţi dutchman³, nu-i aşa? Cred că sunteţi un greenhorn şi aţi venit de curând pe meleagurile astea. Vă spun eu că l-ar lua dracu’ pe acela ce ar încerca să mă împiedice să mă aşez acolo unde am poftă! Luaţi loc şi întindeţi-vă picioarele-n voie, iar celui ce îndrăzneşte să vă spună ceva daţi-i o palmă zdravănă după ceafă!

Sunt nevoit să recunosc faptul că m-a uimit felul în care se purta şi în care vorbea omul ce stătea la masă înaintea mea. De fapt, cuvintele pe care le rostise erau jignitoare şi aveam neplăcutul sentiment că trebuia să încerc măcar să dau o replică pe cât se poate mai aspră.

M-am aşezat, aşadar, pe scaun şi am spus, încruntând din sprâncene:

— Aşa cum aţi presupus, sunt, într-adevăr neamţ, domnule. Ţin să vă atrag atenţia că nu-mi place să fiu numit dutchman şi greenhorn. Poţi da sfaturi unui tânăr, fără să fii nepoliticos.

— Oh, vă rog să nu vă supăraţi. Nu de alta, dar nu v-ar ajuta la nimic. Eu nu am vrut să vă jignesc! De altfel, nici nu prea ştiu cum aţi vrea dumneavoastră să vă măsuraţi cu mine! Old Death nu este omul care să fie scos din sărite pentru că a fost ameninţat de un necunoscut.

Old Death! Carevasăzică, omul din faţa mea era chiar Old Death! Acest vânător era vestit până dincolo de Mississippi, ba chiar şi în oraşele din Est! Dacă măcar o parte din poveştile care-l aveau ca erou pe Old Death erau adevărate, atunci se cuvenea să-l tratez cu tot respectul pe omul la masa căruia mă aşezasem. De-a lungul anilor pe care-i petrecuse-n Statele Unite vestitul vânător trecuse prin nenumărate încercări, dar nu fusese niciodată rănit grav, ci suferise numai răni uşoare. De aceea superstiţioşii spuneau că gloanţele nu pătrundeau în trupul lui Old Death.

Nimeni nu ştia care era numele adevărat al vânătorului. Old Death era doar o poreclă, „numele de războinic, dacă mă pot exprima astfel. I se spusese Old Death, adică „Bătrâna Moarte pentru că era foarte înalt şi din cale-afară de slab. Privindu-l mai atent pe omul dinaintea mea, mi-am dat seama că porecla i se potrivea de minune.

Vânătorul era gârbovit. Întreaga lui făptură părea alcătuită numai din piele şi oase. Pantalonii din piele îi erau foarte largi. Haina, tot din piele, avea mânecile prea scurte. Acestea îi ajungeau omului până la coate, iar coatele erau atât de ascuţite, încât ameninţau să străpungă pielea care le acoperea. Şi mâinile vestitului vânător semănau întocmai cu acelea ale unui schelet.

Din haina de piele ieşea la iveală un gât ca de mort, cu mărul lui Adam atârnând ca un săculeţ din piele. Apoi se zărea capul. Pe acest cap părea să nu existe nici măcar un gram de carne. Ochii erau adânc cufundaţi în orbite, pomeţii şi bărbia ieşeau în afară, nasul era subţire şi ascuţit. Pe lângă toate astea, faimosul vânător era complet chel. Avea, într-adevăr un cap de mort, o figură de care oricine s-ar fi putut speria.

Picioarele lungi şi slabe ale lui Old Death erau înfipte în nişte cizme imense, din piele de cal. Pe interminabilele cizme erau prinşi pinteni mari, făcuţi din monede de un peso.

Old Death îşi pusese şaua lângă sine, de-a dreptul pe podea. Sprijinită de tăblia mesei se zărea, lângă vestitul vânător, o puşcă lungă, de felul celor ce se făceau pe vremuri în Kentucky, dar care astăzi au devenit destul de rare. Omul mai era înarmat cu două pistoale şi un cuţit de vânătoare ale căror mânere ieşeau la iveală din brâul lat. Acest brâu era de fapt un soi de şerpar, de genul celor în care bărbaţii obişnuiesc să-şi păstreze banii. Înspăimântător era şi faptul că-l împodobise cu scalpurile indienilor pe care bătrânul îi omorâse.

Chelnerul mi-a adus o bere. Am vrut să duc halba la gură, dar Old Death m-a oprit, a ridicat halba pe care o avea înainte şi mi-a spus:

— Uşurel, sir! Nu vă grăbiţi aşa! Se cuvine să ciocnim mai întâi, că doar aşa-i obiceiul în patria dumneavoastră.

— Da, aşa este obiceiul, dar numai când te afli în tovărăşia unor prieteni buni.

— Ei, nu vă mai tot legaţi de asemenea amănunte! a mârâit faimosul vânător. Uite că acum stăm la aceeaşi masă şi bem bere. Oricum, nu am să vă fac niciun rău şi dumneavoastră nu veţi avea nimic împotrivă dacă veţi petrece un sfert de ceas în tovărăşia mea!

Aşa era. Omul avea dreptate, aşa că i-am răspuns, ciocnind halba mea de a sa:

— Dacă dumneavoastră sunteţi Old Death, atunci ştiu eu pe cine am înaintea mea, sir, şi nu trebuie să-mi fie deloc ruşine pentru faptul că mă aflu în tovărăşia unui vânător vestit.

— Aţi auzit vorbindu-se de mine? a întrebat Old Death. Ei, dacă-i aşa, ştiţi totul despre persoana mea şi nu se mai cuvine să vorbim despre mine. Eu cred că ar fi mai bine să vorbim despre dumneavoastră. De ce aţi venit în Statele Unite?

— Am venit aici mânat de dorinţa care-l îndeamnă pe fiecare străin să vină în America, şi anume aceea de a-mi încerca norocul pe aceste meleaguri, am spus eu din dorinţa de a da un răspuns credibil.

— Hm, cred şi eu! Dincolo de ocean, în bătrâna Europă, lumea crede că este de-ajuns să-ţi deschizi buzunarele pentru ca ele să ţi se umple numaidecât cu dolari! Dacă vreun european venit în America izbuteşte să se îmbogăţească peste noapte, toate ziarele scriu despre el. Nimeni nu se opreşte însă asupra miilor de oameni care mor în lupta cu furtunile vieţii şi care se sting în tăcere, neştiuţi de nimeni. Dumneavoastră v-aţi găsit norocul sau sunteţi măcar pe cale să-l găsiţi?

— Sunt pe cale să-l găsesc.

— Atunci ascultaţi-mă bine! Dacă aţi dat cumva de urma norocului, străduiţi-vă să n-o pierdeţi cumva! Eu ştiu cât este de greu să nu pierzi o urmă din ochi. După cum cred că ştiţi deja, eu sunt şi scout⁴. Aş putea spune că sunt un vânător vestit şi totuşi am alergat în zadar pe urmele norocului. De atâtea ori am crezut că este de-ajuns să întind mâna ca să pot lua ceea ce mi se cuvenea, dar am văzut că totul s-a spulberat ca un castel făcut din cărţi de joc.

Old Death spusese totul cu adâncă amărăciune şi acum tăcea, privind în pământ. După o vreme, vestitul vânător m-a privit drept în ochi, spunând:

— Nu aveţi de unde să ştiţi cum am ajuns eu să spun asemenea lucruri. Mereu simt o strângere de inimă când văd câte-un neamţ, mai ales câte-un neamţ tânăr, aşa cum sunteţi dumneavoastră, pentru că mă gândesc la faptul că acel tânăr pe care mi-e dat să-l întâlnesc va pieri în lupta lui cu viaţa. Trebuie să vă spun, domnule, că mama mea era nemţoaică. De la mama am învăţat şi germana. Dacă vreţi, putem vorbi nemţeşte. Ei, mama mi-a arătat calea către noroc, dar eu m-am crezut mai deştept decât ea şi am apucat-o pe căi greşite. Domnule, dumneavoastră sunteţi mai inteligent ca mine! Veţi avea soarta pe care am avut-o şi eu!

— De ce credeţi asta?

— Sunteţi o persoană rafinată. Mirosiţi frumos. Dacă v-ar vedea un indian aşa, cu părul frumos pieptănat, ar leşina de spaimă. Pe hainele dumneavoastră nu se vede niciun fir de praf, nicio pată. Acestea nu sunt lucruri bune pentru un om care ar dori să-şi găsească norocul în Vestul sălbatic.

— Nu am intenţia să-mi caut norocul tocmai în Vest.

— Nu? Ei, atunci poate că aveţi bunătatea să-mi spuneţi şi mie din ce categorie socială faceţi parte.

— Am studiat, am replicat eu, pe un ton uşor afectat.

Bătrânul vânător m-a privit zâmbind, iar acest zâmbet arăta pe faţa lui de mort întocmai ca un rânjet. Apoi mi-a spus, clătinând din cap cu vădită milă:

— Aţi studiat? Vai de noi! Nu vă bizuiţi foarte mult pe cele ce aţi studiat! Trebuie să vă spun că tocmai oamenii de soiul dumneavoastră nu au de ce să-şi încerce norocul prin Statele Unite. Am mai văzut eu tineri care-au studiat. Dar, ia spuneţi-mi, aveţi vreo slujbă?

— Da, la New York.

— Şi despre ce fel de slujbă este vorba, mă rog?

Avea bătrânul vânător un anume ton pe care-l folosea atunci când punea întrebările că îţi era cu neputinţă să nu-i răspunzi.

Pentru că nu aveam voie să-i spun adevărul, am căutat să dau un răspuns credibil:

— Sunt în serviciul unui bancher. Tocmai la îndemnul lui mă găsesc aici.

— În serviciul unui bancher? Ei, da! Atunci drumul dumneavoastră este mult mai neted decât cel pe care am fost nevoit să-l străbat eu, luptându-mă tot timpul cu greutăţile vieţii. Ţineţi cu dinţii de slujba pe care o aveţi acum. Ascultaţi-mă pe mine, sir! Nu orice tânăr cu studii, care vine din îndepărtata Europă, are norocul să intre în slujba unui bancher. Pe deasupra mai e şi un bancher din New York! Bancherul pentru care lucraţi trebuie să aibă foarte mare încredere în dumneavoastră, nu de alta, dar nu trimiţi aşa pe oricine de la New York tocmai în sud, la New Orleans. Stimate domn, mă bucur că m-am înşelat în ceea ce vă priveşte! Aveţi de dus la bun sfârşit nişte treburi legate de bani, nu-i aşa?

— Mda, cam aşa ceva!

— Aşa! Hm!

Old Death m-a privit pătrunzător şi pe faţa lui descărnată a apărut din nou acel rânjet, care se voia a fi un zâmbet. După ce a clătinat din cap, bătrânul vânător a spus:

— Cred că ghicesc adevăratul motiv pentru care vă aflaţi aici!

— Am mari îndoieli!

— Mă rog, asta-i treaba dumneavoastră, numai că îmi voi îngădui să vă dau un sfat! Dacă nu vreţi să se bage de seamă imediat că vă aflaţi pe-aici pentru că doriţi să găsiţi o persoană anume, atunci fiţi mai atent cum priviţi în jur, nu de alta, dar aveţi nişte ochi… Când aţi intrat în berărie, i-aţi privit atent pe toţi cei ce se aflau la mese. Apoi, de când v-aţi aşezat la masa asta, priviţi tot timpul pe fereastră. Asta înseamnă că vă aflaţi în căutarea cuiva, că doriţi să daţi de o persoană anume. Am dreptate?

— Da, domnule, este întocmai precum spuneţi. Caut un bărbat şi nu ştiu unde locuieşte.

— Căutaţi-l pe bărbatul cu pricina prin hoteluri!

— L-am căutat, dar nu am izbutit să-l găsesc şi nici poliţia nu a izbutit să-i dea de urmă.

Bătrânul vânător a zâmbit din nou şi a spus triumfător:

— Sunteţi un greenhorn, sir! Un greenhorn sadea! Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar chiar aşa este!

Mi-am dat seama şi eu că spusesem deja prea mult!

Old Death a spus, ghicindu-mi parcă gândul:

— Vă aflaţi la New Orleans pentru a vă ocupa de nişte afaceri legate de bani, sau „cam aşa ceva", cum dumneavoastră înşivă v-aţi exprimat. Omul pe care-l căutaţi ar trebui să se afle în oraşul ăsta. Aţi fost şi la poliţie şi le-aţi cerut ajutorul oamenilor legii. Dumneavoastră, pe de altă parte, vă vânturaţi pe străzi şi umblaţi prin berării, trăgând nădejde că-l veţi găsi pe omul pe care-l căutaţi. Trebuie să vă spun că n-aş fi Old Death, dacă nu aş şti pe cine am înaintea mea!

— Ei, pe cine?

— Pe un detectiv particular care are de rezolvat un caz mai delicat, un caz care nu ţine neapărat de vreo abatere de la legea penală!

Vestitul vânător avea o intuiţie de invidiat! Oare îi puteam spune că avea dreptate? Nu, în niciun caz! Trebuia să inventez ceva, aşa că i-am zis:

— Aveţi un spirit de observaţie cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, dar trebuie să vă spun că v-aţi înşelat!

— Prea bine! Este treaba dumneavoastră dacă vreţi sau nu vreţi să recunoaşteţi cu ce vă ocupaţi, dar dacă ţineţi ca oamenii să nu-şi dea seama ce sunteţi, atunci ar fi bine să daţi dovadă de mai multă discreţie. Este vorba despre o problemă legată de bani şi această problemă trebuie s-o rezolve un greenhorn, pentru că este vorba de o afacere cu totul delicată. Cel căutat este, deci, un apropiat sau chiar o rudă a păgubitului. Omul pe care-l căutaţi a încălcat cu siguranţă legea, altfel nu v-ar ajuta şi poliţia de aici. Se prea poate ca omul pe care-l căutaţi să fi fost răpit de cineva! Da, da, sunt sigur că lucrurile stau întocmai precum am spus! Ei, da, nu vă mai uitaţi aşa mirat la mine, sir! Gândiţi-vă numai că un vânător iscusit, care a trăit toată viaţa în Vest, este în stare să pună cap la cap un şir întreg de întâmplări, uitându-se doar la două urme. De cele mai multe ori, întâmplările cu pricina au avut loc aşa cum îşi închipuie vânătorul!

— Trebuie să vă spun că aveţi o imaginaţie demnă de invidiat, sir!

— Ah! Din partea mea nu aveţi decât să negaţi că lucrurile ar sta aşa precum spun eu! Oameni de pe-aici mă cunosc foarte bine şi aş fi putut să vă dau câteva sfaturi bune, dar, mă rog, dacă vreţi să duceţi treaba la bun sfârşit aşa, de unul singur, atunci n-aveţi decât, însă vă spun că nu daţi dovadă de înţelepciune.

Spunând acestea, bătrânul vânător s-a ridicat în picioare şi a scos din buzunar un săculeţ vechi, din piele, pentru a plăti berea pe care o băuse. Am crezut că omul se simţise jignit de neîncrederea mea şi am vrut să-mi repar greşeala, spunând:

— Există anumite afaceri despre care nu se cuvine să vorbeşti cu nimeni. Nu am vrut să vă jignesc şi cred...

— Bine, bine, am priceput! m-a întrerupt vânătorul. Nici nu poate fi vorba despre jignire. Am vrut să vă fiu de folos. Chipul dumneavoastră stârneşte bunăvoinţa celor cu care staţi de vorbă.

— Poate că ne vom mai întâlni!

— Nu prea cred, a replicat Old Death. Eu o pornesc spre Texas şi apoi mai departe, căci vreau să ajung în Mexic. Nu cred că vom avea acelaşi drum, aşa că rămâneţi cu bine, sir! Nu uitaţi că sunteţi un greenhorn! V-o spune Old Death, iar când v-o spune el, nu trebuie să vă simţiţi jignit! Unui boboc nu-i poate strica dacă un vânător încercat îl mai aduce din când în când cu picioarele pe pământ.

Old Death şi-a pus pălăria cu boruri largi, şi-a aruncat şaua în spinare, şi-a luat puşca grea şi a pornit spre ieşire. Bătrânul vânător a făcut doi-trei paşi şi apoi s-a întors, zicând:

— Nu trebuie să vă supăraţi pe mine, sir! Am studiat şi eu în tinereţe! Doamne, ce îngâmfat mai eram! La revedere!

Spunând acestea, bătrânul vânător a părăsit berăria, făcându-se nevăzut în mulţimea de oameni. Aş fi vrut să pornesc după el şi să-i spun că fiecare om are dreptul să trăiască aşa cum doreşte, dar înfăţişarea lui îmi stârnea mila. Omul