Fracurile Negre

De Paul Feval

Ciclu de opt romane, Fracurile Negre spune povestea organizației criminale cu același nume, condusă de Lecoq, mâna dreaptă a colonelului Bozzo-Corona. Modalitatea de lucru obișnuită a acestei organizații, ai căror membri se caracterizează prin maniere elegante și o aparență de respectabilitate, este jaful și alcătuirea unor planuri complicate care să inducă în eroare justiția și s-o pună pe urmele unor țapi ispășitori.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 8 dec. 2016
• ISBN: 9786063358081

Previzualizare carte

Prolog

Salonul cu patru ferestre

u I s

Strada Culture

Într-o seară de iarnă a anului 1840, pe un frig aprig și umed, un om sărman intră în postul de pază din strada Culture-Sainte-Catherine. Avea o mutră naivă și ușor uimită. Purta un costum de orășean, foarte jerpelit, cu un şorț de ucenic de spițer, al cărui buzunar imens se căsca peste burtă. În buzunar avea un pachet destul de voluminos, înfăşurat în hârtie de împachetat.

Ceru voie să se încălzească lângă sobă, și i se dădu voie, cu bunăvoință. Era pe înserat, şi în camera corpului de gardă se făcuse aproape întuneric. Încă nu aprinseseră lampa cu ulei.

Când sărmanul om plecă, nimeni nu observă că nu mai avea pachetul în buzunarul şorțului mare.

La câțiva paşi de corpul de gardă se înălța o casă cu înfățişare destul de impunătoare, cu fațada acoperită de un zid. I se spunea palatul Fitz-Roy. Ultimul duce de Clare (cel care purta titlul de prinț de Souzay) locuise acolo un timp, împreună cu prințesa, soția sa. Se spunea că acum erau despărțiți. Și casa rămăsese atât de goală, încât după moartea unui portar bătrân, care rămăsese acolo ca un câine în coteț după plecarea stăpânilor, poarta cea mare pentru trăsuri nu mai fusese văzută niciodată rotindu-se în balamale.

Atât iarna, cât şi vara, de jos și până la ultimul etaj al palatului, obloanele închise ascundeau ferestrele, ceea ce nu era nici o plăcere pentru locuitorii cartierului.

Pe bună dreptate, negustorii din jur spuneau:

– E ca şi cum pe strada noastră ar exista un monument din cimitirul Père-Lachaise. Să vândă sau să închirieze! Ar avea unde să bage douășpe familii de rentieri sau o fabrică de obiecte din bronz, care ar face să progreseze comerțul.

Ieşind din corpul de gardă, omul cu pachetul se ascunse pe o alee îngustă şi întunecoasă, situată vizavi de palatul Fitz-Roy. Poate o făcuse doar pentru a se adăposti, căci ploua. Trebuie să spunem totuși că în spațiul care semăna cu o gheretă, părea mai curând o santinelă stând la pândă.

Să mai adăugăm și că nu era singur. Pe o altă alee, la fel de întunecoasă, care ieșea dincolo de palatul Fitz-Roy, un alt individ se adăpostea și el de ploaie. Ținea între buze o țigară, pe cap avea o pălărie veche, cenuşie şi jerpelită, pusă pe-o ureche peste părul lins de un blond spălăcit, și purta o redingotă cu croială „elegantă", care nu făcea mai mulți bani decât o zdreanță. Toate astea se zăreau la lumina slabă a felinarului, pe care vântul îl legăna chiar deasupra lui.

Dar cei doi nu se mai văzură mult timp. Imediat ce bărbatul ieșit din corpul de gardă schimbă cu el un semn, de departe, se cufundară şi unul şi celălalt în întunericul adăpostului.

După vreun sfert de ceas, o umbrelă şiroind de apă dădu colțul străzii Saint-Antoine. Apăra, de bine de rău, un bărbat în vârstă cu înfățişare modestă, care ținea de mână o fetiță foarte mică.

Pălăria cenuşie fluieră şi spuse, nici tare, nici încet:

– Échalot!

Celălalt răspunse printr-un fluierat asemănător şi mormăi:

– Aici sunt, Amédée, mereu la datorie, până la moarte!

Când trecură prin fața corpului de gardă, bărbatul cu umbrela şi fetița fură luminați o clipă de sclipirea lămpii cu ulei. Copila, la fel ca tatăl ei, era îmbrăcată în negru. Se lipea de el, țopăind şi ciripind râzând, în ciuda frigului care-i îmbujora obrajii.

Échalot, bărbatul cu pachetul, o privea cu un aer de om cumsecade.

– Când Saladin o să fie de vârsta ei, o să vezi că o să fie și mai drăguț!… Ia te uită! Nu-l mai văd pe Amédée! Atenție! Este chiar taica Morand cu micuța sa Tilde.

Se trase repede în umbră.

Bătrânul şi fetița ajunseră în fața porții mari a palatului. Se opriră.

Şi atunci se petrecu ceva ce ar fi putut fi considerat un eveniment şi care, fără îndoială, i-ar fi scos în prag pe toți negustorii din cartier, în pofida vremii rele, dacă ar fi știut ce se întâmplă.

Dar nimeni nu mişca, fiindcă nimeni nu ştia.

Jupân Morand, cum îi spunea Échalot, îi dădu fetiței să țină umbrela, spunându-i:

– Fii cuminte, domnişoară Tilde, şi nu te uda.

În același timp, scoase din buzunar două chei mari, din care una fu imediat înfiptă în broasca principală a porții pentru trăsuri. Dar asta nu era tot. Échalot, care privea cu o curiozitate lacomă, gândi corect: „De-atâta vreme, trebuie să fi ruginit groaznic!"

Și într-adevăr, indiferent cât se străduia mâna tremurândă a bătrâ­nului, broasca rezista.

„Ar fi nevoie de un specialist! gândea deja Échalot. „Haide! Încearcă să-nfigi ceva în buclă, jupâne!

Ca şi cum ar fi urmat sugestia mută, bătrânul trecu cea de-a doua cheie prin inelul celei dintâi şi, folosind-o ca pe-o pârghie, apăsă cu amândouă mâinile. Piedica sări!

– Bravo! făcu Échalot. Lacătul acum!

Morand pipăia deja gaura „toartei", cu a doua cheie. De data asta merse repede și ușor. Poarta grea se roti gemând din balamale, lăsând la vedere o deschidere largă, tăcută şi întunecată, ca pragul abisului.

– Vino repede, îi spuse fetiței, abia dacă avem timp.

Dar în loc să-l asculte, fetița dădu înapoi îngrozită.

– Nu vreau! bâigui ea. Mi-e frică.

– Frică de ce, prostuțo?

– Știu eu? De strigoi.

– Drace! făcu Échalot. Locul e numai bun pentru aşa ceva.

Se înfioră și el puțin, înainte de a adăuga:

– Deşi astea-s prostii. Morții n-au nici picioare, nici labe cu care să se plimbe.

Cu o nerăbdare de bătrân, Morand apucă brațul fetiței, care țipa. O împinse înainte.

– Taci odată! îi porunci. Nici măcar n-am fost văzuți! murmură el, ştergându-şi fruntea, care șiroia de sudoare sub ploaia înghețată.

În privința aceasta, ştim că se înşela. Abia se închisese la loc poarta palatului, că bărbatul cu pălăria cenuşie se şi repezi afară din ascun­zătoare. Era, în adevăratul sens al cuvântului, un individ cu mutră rea, trădând mizeria plină de ifose, viciul fanfaron şi hidoasa eleganță a filfizonului înglodat în noroi până-n creştet. Parisul adăposteşte ade­vărate comori din specia asta: în cele mai adânci străfunduri ale mize­riei umane mişună tipul pur al Don Juan-ului urât, zdrențăros, dar mereu cuceritor.

Échalot îi ieși în întâmpinare amicului său şi-i întinse mâna prietenos:

– Cum îți mai merge, Amédée, de trei zile de când nu te-am văzut?

Similor (acesta era numele de familie al lui Amédée) îi întinse un deget. Purta mănuşi!

– L-ai recunoscut, e chiar el? întrebă el.

– Zău așa! răspunse Échalot. De altminteri, a venit şi azi-dimineață, înainte de răsărit, cu lemnăria unui pat, saltele şi două coşuri, cu vin şi mâncare… Da’ tu nici măcar nu te interesezi de Saladin?

Similor ridică din umeri.

– Eu ți-am lăsat ție în seamă grijile materiale, replică el, tu eşti bun pentru aşa ceva. Eu mă ocup de viitorul său. Când va împlini vârsta unei educații liberale, mă voi ocupa eu.

– Ştii unde l-am pus?

– Mi-e indiferent…

– N-ai inimă de tată, Amédée, îl întrerupse Échalot cu reproș, față de fiul tău natural, pentru care eu nu sunt decât doica şi tatăl adoptiv. L-am pus la sânul guvernului, aici, aproape… şi în loc să fumezi havane cu muştiuc, ai face mai bine să contribui cu un cent pentru laptele lui. Ştii doar că n-am averi.

– Ia te uită! spuse brusc Similor. Notează cât cheltuiești cu mâncarea, și o să-ți achit mai târziu. Nu mă pot obișnui cu mărunțişurile casnice. Hai să discutăm afaceri: până la noi ordine, tu eşti de planton aici.

– Spune-mi măcar despre ce e vorba, se rugă Échalot. Sunt, într-adevăr, Fracurile Negre?…

Mâna lui Similor îi astupă gura, ca un căluş.

– Nenorocitule! strigă el. În plină stradă! Astfel de mistere!

– Mi-a scăpat, bâigui Échalot.

– De data asta te iert, dar prudență! zise Similor.

Puse trei semne de exclamație după acest cuvânt, şi continuă:

– Eu mă duc până la bistroul L’Épi-Scié, să-i spun domnului Tupinier că bătrânul şi micuța au sosit. Ține la mine datorită calităților mele, deşi-l cam enervează să vadă că am mai mult succes la dame decât el.

– Ar trebui căutat mult, spuse Échalot cu o adâncă şi duioasă admirație, un om dotat cu toate calitățile tale. Dac-ai avea doar un strop de sensibilitate față de mine, cel mai bun prieten al tău, şi pentru fiul tău, pe care-l alăptez…

Échalot era vorbă lungă când se referea la probleme de inimă. Frumosul Amédée i-o tăie scurt, cu o palmă pe umăr şi încheie:

– Rămâi aici, bătrâne, şi de îndată ce se arată trăsura, trage o fugă până la L’Épi-Scié. O să întrebi de…

– De domnul Tupinier, la naiba!

– Nici gând! O să întrebi de mine, Amédée Similor, a cărui importanță sporeşte pe zi ce trece. Ştii ? Când nu va mai fi posibil să ne tutuim, o să te anunț.

Îi întoarse spatele şi se îndepărtă, luând-o spre bulevard.

Rămas singur, Échalot îl urmări cu privirea până la colțul străzii.

– Cât despre șmecheria de a se îmbrăca mereu astfel încât să sară în ochi, nimic de zis, spuse el, dând din cap. La fel stau lucrurile cu fle­căreala, cu imaginația dezlănțuită, culoarea la modă a părului, îndrăz­neala față de dame și tot ce mă face să-l invidiez. Are succesul lui Adonis în Antichitate! Cât despre un strop de inimă, care să-i bată sub vestă, asta niciodată! Habar n-are de atracțiile fireşti din căminul casnic. Se zice că de asta e nevoie pentru a urca mai ușor pe scara ambiției şi a profiturilor. Dacă-i adevărat, atunci cu atât mai rău! Eu, unul, prefer să ignor bucuriile amorului propriu, decât să le plătesc cu prețul sufletului meu sensibil! O să mă duc să-l alăptez pe Saladin.

Se întoarse la corpul de gardă, unde găsi, în colțul în care-l lăsase, pachetul de hârtie legat cu sfoară. Îl luă şi-l deschise prin partea de deasupra, aşa cum faci cu pungile în care este piper. Imediat, în ambalaj ceva începu să se mişte şi să țipe.

– Ciocu’ mic, Saladin, belea ce ești! spuse Échalot cu tandrele in­flexi­uni ale unei mame. Nu-i momentul să te înfurii tocmai când ți se aduce mâncărica!

Între timp, scoase din buzunarul mare al şorțului o retortă de sticlă, al cărei capăt fu înhățat de o enormă gură de copil, ieșind din pachet şi apucând gâtul ca să soarbă lacom.

Era Saladin, fiul natural al lui Similor şi cel adoptiv al lui Échalot.

Oamenii din corpul de gardă se apropiară, făcând cerc în jurul celor doi.

În curtea palatului Fitz-Roy, jupân Morand încerca s-o convingă pe fetița care plângea, cuprinsă de una dintre acele spaime de copil, care nu poate fi potolită cu nimic altceva în afară de lumina zilei. Ceea ce era în jurul ei nu avea, în sine, nimic deosebit de înspăimântător: era o curte, năpădită de ierburi ca pe câmp, în dreapta aflându-se loja portarului, în stânga grajdurile, iar în fund, palatul, unde se ajungea pe un peron, ale cărui trepte dispăreau sub tufele înalte ale plantelor uscate.

Bătrânul intră în lojă şi bâjbâi îndelung, amețit de țipetele copilei. În cele din urmă găsi pe jos, lângă sobă, un felinar şi, scăpărând un chibrit, lumină imediat interiorul încăperii, în care nu mai rămăsese nici o mobilă.

Fetița tăcu, dar continuă să se lipească de el, plimbându-şi de jur-împrejur privirile curioase şi speriate.

– Vezi bine că nu-i nici un strigoi, îi spuse bătrânul, încercând să zâmbească.

Însă copila răspunse:

– Pentru că i-am văzut pe toți când era întuneric!

Ținând într-o mână umbrela, căci ploaia înghețată era tot mai puternică, iar în cealaltă felinarul, bătrânul ieşi din lojă şi străbătu curtea. Micuța Tilde îl urma, ținându-l de poala redingotei, dar se împiedica la fiecare pas, fiindcă iarba scosese din loc pavelele. Ajunseră la peron, ale cărui trepte desprinse se clătinau, şi urcară prin pădurea de bălării uscate. Acum bătrânul avea la brâu o legătură mare de chei.

Deschise uşa care dădea spre peron şi pătrunse într-un vestibul umed şi rece, în care nu se afla nimic, cu excepția unui obiect care-i smulse copilului un țipăt de groază.

Era scheletul unui ogar de talie mare, mărunțit de trecerea timpului, aşa cum ar fi putut s-o facă cel mai îndemânatic preparator, și zăcea pe dalele negre şi albe, la câțiva paşi de prag.

– E clar că ar fi trebuit să-l mut pe César, mormăi bătrânul printre dinți.

Strânse umbrela, puse pe jos felinarul şi târî scheletul câinelui într-un colț al vestibulului, adăugând:

– Fii cuminte, domnişoară Tilde, César n-o să te muşte dacă eşti cuminte. Când trăia, era un animal bun şi frumos. Mâncase odată un cireşar de-al ticălosului de Jaffret. Pariez că el este cel care l-a lăsat închis aici atâta timp… Ah! Multă vreme a trecut din seara aceea!

Luă din nou felinarul şi urcă scara. Fața, acum luminată, părea mai puțin bătrână decât ținuta. Exprima blândețe, încăpățânare şi o anumită modestie a minții.

Micuța Tilde urca în urma lui, tremurând toată. Nu mai scotea nici o vorbă, dar mutrița ei inteligentă trăda din plin sentimentul confuz de groază pe care i-l inspira casa moartă.

Într-adevăr, aici totul era mort, iar scheletul nobilului prieten al foştilor stăpâni, câinele César, culcat de-a curmezişul pragului, putea sluji drept firmă a tristeții locuinței abandonate.

Copila şi însoțitorul ei străbătură mai multe încăperi goale, ale căror tapiserii atârnau fâșii. Nu mai rămăsese nimic, nici măcar un scaun. Paşii lăsau urme în praful gros, şi, în ciuda adăpostului oferit de obloanele închise, vântul pătrundea prin geamurile sparte. De când trecuseră de vestibul, nu întâlniseră nici un obstacol. Toate uşile erau deschise.

În cea de-a patra cameră de la primul etaj, domnul Morand se opri, în sfârșit, în fața unei uşi închise şi, în timp ce alegea o cheie din legătură, îi spuse fetiței:

– Aici n-o să-ți mai fi teamă, domnişoară Tilde. Vei avea un foc bun, la care să te încălzeşti, şi, dacă îmi zâmbești, capeți o prăjitură.

Împinse uşa. Trebuie să recunoaştem că flacăra felinarului lumina slab o încăpere, care nu semăna prin nimic cu acelea pe care le traversaseră. Era o sală de mari dimensiuni, cu patru ferestre, în fața cărora cădeau în falduri grele nişte draperii de culoare închisă, dar frumoase. Câteva scaune cu o formă foarte veche se înșirau de-a lungul pereților îmbrăcați în minunate lambriuri, pe care erau agățate tablouri mari cu rame aurite, înnegrite. Deasupra portretelor, care se distingeau cu greu, căci razele felinarului erau înghițite de întuneric, atârnau nişte blazoane, aruncând scântei pe ramele sculptate.

În fund, focul bun anunțat de bătrân, care probabil că arsese cu putere, dar ai cărui tăciuni se stingeau sub cenuşă, mocnea în vatra unui şemineu înalt şi încăpător din marmură sculptată, ce sprijinea o oglindă de Veneția, prinsă într-o ramă monumentală.

Printre toate acele lucruri, mărețe ca amintirile de odinioară, două obiecte moderne, sărăcăcioase, dar curate, uimeau privirea. În primul rând, un pat din lemn de acaju, nou-nouț, părând abia ieşit dintr-un magazin de mărfuri ieftine de pe strada Cléry, apoi un gheridon delicat, furniruit tot cu lemn de acaju şi de aceeaşi proveniență cât se poate de burgheză, pe care se afla o tavă pentru ceai, o friptură rece de pasăre, prăjituri, o carafă şi mai multe sticle.

Când trecu pragul acestei camere, figura domnului Morand deveni, dacă e cu putință, şi mai gravă. Cu un gest involuntar, ridică pălăria, de-ai fi zis că intra într-o biserică.

– Aşa-i că e frumos, Tilde, ştrengărița mea? o întrebă.

Copila făcea nişte ochi mari, curioși, dar supărați. Era limpede că nimic de acolo nu i se părea frumos, poate doar mahonul lucios al patului şi al măsuței. Nici măcar nu se uita la prăjituri.

Domnul Morand o ridică în brațe şi o aşeză într-un fotoliu enorm, în care dispărea ca o ciocârlie servită pe una din acele tăvi mari de argint, pe măsura poftei de mâncare a strămoşilor noştri şi a scuturilor cavalerilor. Domnul Morand împinse fotoliul lângă gheridon, îndulci cu zahăr un pahar cu vin, trase mai aproape prăjiturile şi spuse:

– Hai, mănâncă, dacă vrei. Eu am ceva de lucru.

Şi, suflecându-şi mânecile, se apucă, într-adevăr, de o treabă cu totul neobişnuită. În primul rând, îngrămădi butuci de lemn în vatră, aprinzând din nou focul. Apoi, luând o mătură, curăță bine dușumeaua, după care şterse mobila dintr-o mișcare. Sudoarea îi şiroia pe frunte, însă nici nu-şi dădea seama. Vorbea de unul singur:

– Mi-a făcut plăcere să revăd blazoanele familiei de Clare! Copila nu ştie ce înseamnă soarele acela de aur strălucind pe un câmp de azur… Este aici acasă la ea, înconjurată de strămoşii ei. Dar aproape că mi-e ruşine să-mi privesc străbunii și străbunele… Ah! Ah! În zilele noastre, descendenții regilor nu prea mai valorează mare lucru!

Izbucni într-un râs amar şi, ridicând salteaua, făcând patul, dovedi o vigoare pe care niciodată n-ai fi bănuit-o, văzându-i bietul trup istovit.

– Fitz-Roy! Fitz-Roy! mormăia cu o voce întretăiată de eforturile pe care le făcea. Fiu de rege! Fiu de rege! E numele meu, este al ei. Şi pentru ce i-ar fi teamă în casa părinților săi? Am căutat un post de portar, ca să-i asigur pâinea, şi nu l-am găsit. Fiu de rege! Fitz-Roy! Eram foarte bogați şi puternici!

Aprinse lumânările candelabrelor şi pe cele ale lustrei, făcând astfel încât să se arate personajele de pe tapiserii, readucând la viață marii seniori, care, în ramele lor, se sprijineau pe mânerul săbiilor, şi frumoasele doamne zâmbitoare, care țineau în mână un trandafir sau un evantai. Totul prindea viață sub lumină. Brocartul mobilelor sclipea, şi soarele de aur, repetat la nesfârşit pe toate armurile, părea să-şi scuture pletele de raze. Minunata pendulă fu întoarsă şi potrivită la ora indicată de modestul ceas de argint al lui Morand: opt fix.

Când termină, înconjură încăperea cu privirea, tamponându-şi fruntea scăldată în sudoare, și spuse:

– E ca odinioară. Domnul duce poate veni!

Apoi, întorcându-se spre copila de care uitase și văzând că nu se atinsese nici de vinul îndulcit, nici de prăjituri, se îndreptă spre ea furios.

– De ce nu mănânci, prostuță mică? o întrebă cu asprime.

În ochii înspăimântați ai Tildei apăru o lacrimă:

– Pentru că aici îți intră frigu-n oase, spuse. Hai să mergem la noi acasă, îmi plăcea mai mult podul nostru…

În acel moment, la corpul de gardă de pe strada Culture, Échalot scotea gâtul ciobit al retortei din „ciocul" lui Saladin, în sfârşit sătul, şi le răspundea cu amabilitate oamenilor din post, care îl întrebau curioşi.

– Este adevărat, spunea el, că lăsându-mi pachetul, aşa, la întâmplare, într-o instituție militară, ar fi trebuit să-l anunț pe caporal, ca să nu se aşeze nimeni pe el, putându-l răni, pentru vă e viu…

– Plin de viață ca un şoarece, mormolocul ăsta urât! îl întrerupse caporalul. Şi are-o gură cât o peşteră!

Échalot închise la loc partea de deasupra a pachetului, a cărui hârtie era străpunsă de mai multe găurele, şi o prinse cu două ace.

– Găurile, spuse el, sunt pentru funcția respiratorie. Aşa cum îl vedeți, caraghiosul acesta o să fie marchiz, sau prinț, ăsta e destinul lui, şi are toate documentele necesare, păstrate într-un loc misterios, în urma nenorocirii ce s-a abătut asupra strămoşilor săi. Persoanele interesate în a-i persecuta tinerețea mi-au oferit o avere ca să-i torn în lapte trei picături de otravă pentru şoareci, dar mai curând aş muri…

Militarul este o ființă romantică, așa că făcea ochii mari în jurul lui. Totuşi, caporalul întrebă:

– Dar situația dumitale care e, de fapt, omule? Ai un aer care nu-mi pare tocmai în ordine.

Échalot răspunse, punând pachetul închis în buzunarul mare:

– În afară de alăptarea lui Saladin şi prietenia lui Similor, cu care sunt ca Oreste cu Pilade, mă ocup de intrigi, însă niciodată în dauna onoarei!

Rostind aceste cuvinte remarcabile, avea în același timp un aer modest şi mândru. Bărbații din post se priviră între ei, iar caporalul se bătu peste frunte, şoptind:

– Am impresia că pe-asta n-a inventat-o!

Ceilalți izbucniră în râs.

Échalot pricepuse. Fața mirată şi naivă exprima cea mai adâncă indignare. Era pe punctul de a replica de la înălțimea demnității sale ofensate, când, afară, se auzi un huruit de roți.

Se repezi imediat spre prag.

– Mă cheamă glasul datoriei, spuse el, nu am nimic cu voi: enigma purtării mele este mai presus de puterea voastră de înțelegere. La re­vedere. Dacă mai trec prin cartier, o să intru să vă zic un bonjurică, de dragul lui Saladin, căruia îi place căldura de la voi.

După ce ieşi, toate glasurile întrebară în cor:

– Ce mai e şi cu arătarea asta?

Cu un amestec de dispreț şi bunăvoință, caporalul răspunse:

– Sigur e că nu are aspectul unui asasin al guvernului!

Zgomotul de roți venea de la o berlină mare de călătorie, trasă de patru cai ce mergeau la pas. Se opri în fața palatului Fitz-Roy, şi vizi­tiul strigă:

– Poarta, vă rog!

Échalot îşi reluase postul de pândă pe aleea din față.

Cele două canaturi ale porții se deschiseră. Berlina intră în curte, unde jupân Morand stătea cu felinarul.

Un servitor cu livrea de culoare închisă coborî de pe capră, şi alți doi, îmbrăcați la fel, ieşiră din trăsura din care scoaseră, nu fără greutate, un bolnav, care era la fel de palid ca un mort. Bătrânul Morand îi spuse bolnavului, înclinându-se cu respect:

– Domnule duce, vă salut, fiți binevenit în casa domniei voastre.

Bolnavul răspunse printr-un semn din cap abia perceptibil.

Cei trei servitori, ajutați de Morand, puseră salteaua bolnavului pe o targă şi urcară astfel peronul.

Micuța Tilde îi urma, ducând felinarul.

u II s

Intrați, doamnă

În timpul ăsta, vizitiul închidea poarta. Numai atunci Échalot își arătă mutra îngrozită din ascunzișul lui. O clipă rămase cu gura căscată, privind poarta închisă, apoi spuse:

– Am văzut totul datorită priceperii mele, dar ce înseamnă asta, habar n-am. Vezi tu, Saladin, există mistere și probleme din care nici trădătorul de la Ambiguu n-ar pricepe o iotă! Credem că ştim, nu-i aşa, că Amédée este cel care ți-a dat viață, împreună cu Ida, pe care pasiunea mea a respectat-o întotdeauna cât a trăit. Ei bine! Asta nu-nseamnă că nu s-ar putea ca tatăl tău legitim să facă parte dintre oamenii aceia şi că tu n-ai avea dreptul la o moştenire bogată. La baza tuturor misterelor se află banii, deşi uneori îți găseşti moartea dacă nu cunoşti modul în care să te folosești de ei. Vino să ne facem raportul. La L’Épi-Scié o să vezi cum se joacă biliard.

Rostind aceste ultimele cuvinte, Échalot, căruia puțin îi păsa de stropii de noroi, pleoscăia deja prin bălți, gonind spre piața Royale.

Sub ploaia înghețată, strada Culture era pustie. Prin vitrinele prăvăliilor cu aspect modest şi abia luminate se vedeau prin geamuri încăperile cu marfă, unde nu se oprea nici un client, domnişoarele moțăind lângă tejghele şi, tocmai în fundul încăperii, în ungherul destinat familiei, patronii înghesuiți în jurul vetrei sărăcăcioase.

Se pare că, ocupându-te cu comerțul, în Marais poți face avere ca oriunde în altă parte, însă fără să lași impresia.

Aici toți sunt curioși peste măsură, direct proporțional cu plictisul tăcut, ce parcă pluteşte deasupra acestei zone cenuşii care, deşi în Paris, ai zice că se află la o sută de leghe de el. Dacă vreun supraveghetor milos ar fi întredeschis fiecare uşă, strecurând ştirea misteriosului eveniment, vizita nocturnă făcută de câteva ființe în casa moartă, nici frigul, nici ploaia n-ar fi împiedicat să se umple toate pragurile, ca într-o zi de revoluție. Din străfundurile aleilor întunecate, un furnicar omenesc ar fi țâșnit, mişunând aproape fără zgomot, mulțime ciudată, mirosind a mucezeală şi a aer închis, gloată vorbăreață, dar timidă, care se străduiește să nu strige şi care nu se simte în largul ei în aer liber.

Mi s-a întâmplat să văd uneori aşa ceva, atunci când tunul bubuie în Paris pentru vreo sărbătoare sau pentru vreo bătălie, când se anunță ora la care poate fi văzută coada cometei, când primul zvon despre o „afacere Tropmann" stârneşte un freamăt teribil şi plin de veselie în acele străfunduri, unde până și Le Petit Journal este prea scump… Nici un cartier nu este atât de locuit pe cât de pustiu este acest Marais. Am văzut ferestrele de la toate etajele deschizându-se în același timp, oferind colecții încă nedescrise, lucruri, bărbați, femei atât de neverosimile, încât revista ilustrată Tour du Monde n-ar îndrăzni să le prezinte în gravuri.

Şi toate astea în linişte, discret, calm, chiar puțin bănuitor, ca şi cum o lege de fier, impunând cu forța decența și interzicând zgomotul, ar apăsa anume pe acest ținut, care doarme între țipetele din piața Bastiliei, viorile din zona şcolilor şi eterna sarabandă a bulevardelor.

Norocul vine când dormi, zice proverbul, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fii treaz și să pui mâna pe el. Nu cunosc nici o cometă cu coadă, nici o răzmeriță, nici o afacere Tropmann care să fie în stare să trezească interesul străzii Culture în egală măsură cu enigma care dăinuia de ani de zile: părăsirea acelei case mari, care, de ani buni, de dimi­neața până seara, sfida curiozitatea publică.

Ei bine, cheia enigmei tocmai trecuse pe stradă, în berlina trasă de patru cai, şi nimeni nu bănuise nimic! Poarta în permanență închisă (și câte priviri o pândeau de obicei!) se deschisese, şi nimeni n-avea habar. Inutilul corp de pază nu-şi trimisese oamenii cu trompete să anunțe marea veste. Berlina cu patru cai intrase. Cele două canaturi ale porții grele se închiseseră la loc peste enigmă şi, din cauza frigului, a ploii şi a leneviei somnolente din serile de iarnă, nici un bărbat, nici o femeie de pe strada Culture nu ştia că fericirea era alături: şaradă, enigmă, rebus, dramă sumbră, precum cele ce se petrec în preajma porții Saint-Martin și la care ar putea asista pe gratis!

Când în clopotnița bisericii Saint-Paul bătu de ceasurile nouă, se stâr­ni ceva mişcare. Ultimele prăvălii îşi zăvorau lacătele. Ploaia continua să cadă, monotonă şi rece, dar cine-ar fi putut dezvălui existența dramei din spatele zidului negru, dincolo de care moțăia palatul Fitz-Roy, la fel ca în toate celelalte seri, la adăpostul obloanelor baricadate?…

În marele salon cu patru ferestre, bolnavul din berlină zăcea pe patul de acaju, fără ramă și fără perdele, instalat în dreapta şemineului. Alături de el, pe noptieră, se afla un sipet deschis şi gol.

Lustra fusese stinsă, fără îndoială, la ordinul lui, şi un paravan vechi se înălța între lumina candelabrelor și privirea lui. Fața palidă rămânea astfel în umbră.

Era încă tânăr. Părul negru, bogat şi buclat, răspândit pe pernă, alcă­tuia un cadru feței sale aproape livide, cu trăsături regulate şi mândre, dar a cărei slăbiciune te ducea cu gândul la un sfârşit apropiat.

Era mai ales acea linie îngrijorată şi tristă, care trage în jos colțurile gurii, alungind buza superioară. Cu toate astea, ochii rămâneau calmi în orbitele mărite.

Muribundul, căci nici un alt cuvânt nu-l putea descrie mai bine, se numea William-Henry Fitz-Roy Stuart de Clare, prinț de Souzay. Nu avea mai mult de treizeci de ani. Devenise duce de Clare numai de câteva luni, prin moartea generalului pair al Franței cu acelaşi nume şi cap al acelei familii devenite franceză în urma căderii regelui Iacob Stuart, al cărui fiu nelegitim se spunea că ar fi fost primul Fitz-Roy.

Trecuse cam jumătate de ceas de când domnul duce de Clare fusese adus, pe salteaua sa, prin camerele devastate. De atunci nu se mişcase, culcat cum era pe spate, cu ochii deschişi şi cu privirea fixă.

Valeții în livrea de culoare închisă se retrăseseră.

Nu mai rămăseseră în salon decât domnul Morand şi Tilde, care, curioasă, dar tremurând, se ascunsese între faldurile perdelei, cât mai departe de patul agoniei.

Se auzi bătaia pendulei. O scânteie se aprinse în pupilele lipsite de viață ale bolnavului, în timp ce numără bătăile gongului până la nouă.

– E vremea, spuse cu o voce groasă, care îi făcu să tresară pe fetiță, în colțul ei, şi pe Morand în fotoliu.

Erau primele cuvinte rostite de domnul duce de Clare, prinț de Souzay. Adăugă:

– O să vină.

Morand se ridică şi se apropie de pat, lângă care rămase acum într-o atitudine tristă şi supusă.

Domnul duce întoarse către el privirea binevoitoare şi blândă.

– Vere, spuse el, am suferit mult, este adevărat, și voi muri, dar asta nu scuză deloc faptul că te-am uitat.

– Prințe, răspunse Morand, sărutându-i mâna palidă cu respect, dar şi cu duioşie, nu-mi datorați nimic şi nu mă plâng.

– Ba da, Stuart, dumneata eşti ruda mea şi nu eşti bogat. Când eram copil, mă iubeai…

– Şi încă vă mai iubesc, prințe, din toată inima!

– Cred, sper… Nu-i aşa că ai o fiică, Morand?

Micuța Tilde se înfășură în perdea, în timp ce tatăl ei răspundea:

– Mulțumită lui Dumnezeu, așa e, prințe. Copila este tot ce mi-a rămas pe lume.

Pleoapele grele ale bolnavului se lăsară din nou. Își schimbase gândul.

– Va fi bogată, șopti el ca pentru a se liniști. Este o Stuart de Clare, la fel ca mine, vreau să fie bogată.

Şi, ridicând vocea, adăugă:

– Am şi eu un fiu!

– Desigur, vere… începu Morand.

Dar bolnavul îl întrerupse cu un gest dureros, şi rosti atât de încet, încât abia fu auzit:

– Oare am un fiu?…

Urmă o tăcere.

Bolnavul închisese ochii de tot, şi respirația îi horcăia surd în piept.

După o clipă, repetă:

– Oare am un fiu?

Apoi întrebă:

– Morand, vere, câte minute peste ora nouă arată pendula?

Morand dădu ocol paravanului, se uită la ceas şi răspunse:

– Cinci minute.

– A întârziat, constată bolnavul, iar eu mă simt foarte slăbit.

– Vreți un deget de vin, prințe?

– Nu.

Buzele continuau să se miște încet, dar fără să scoată vreun sunet.

Lui Morand i se păru că cere un doctor.

– Avem unul care locuieşte aproape de aici, spuse, un savant şi un sfânt. Eu nu l-am văzut niciodată, însă toată lumea cunoaşte numele doctorului Abel Lenoir.

Numele produse un efect extraordinar asupra bolnavului, care se ridică dintr-odată, ca şi cum l-ar fi împins o descărcare electrică, iar chipul lui livid căpătă o expresie atât de înspăimântătoare, încât Tilde se lipi de perete, scoțând un țipăt de groază.

– Iertați-mă, bâigui Morand, n-am vrut…

– Oare am un fiu? rosti pentru a treia oară muribundul, lăsându-se din nou să cadă pe pernă.

După o clipă, întrebă iar:

– Câte minute peste ora nouă?

– Opt, răspunse Morand.

– Ai avut grijă să laşi deschisă poarta din capătul grădinii?

– Da, prințe. V-am ascultat și în privința asta, ca în tot ce-mi poruncea scrisoarea dumneavoastră.

– Opt minute, şopti bolnavul, şi-i scrisesem: „Sunt pe moarte…"

Se întrerupse, părând că ciulește urechea.

– Ascultă! zise.

Jupân Morand se strădui să prindă vreun zgomot, dar nu prinse nici unul.

– Asta pentru că nu eşti pe moarte, spuse domnul de Clare cu zâmbetul său trist. Pleacă, dar nu în camera alăturată. Du-te la parter, vreau să nu audă nimeni cele ce se vor spune aici.

– Totuşi, obiectă Morand, dacă ați avea nevoie…

Măciulia cordonului soneriei atârna lângă colțul şemineului. Domnul de Clare arătă că, întinzând brațul, ar putea ajunge la ea.

Morand ieşi, iar Tilde, eliberată, îl urmă în fugă.

Imediat ce domnul duce rămase singur, începu din nou să asculte atent şi, deşi nici un zgomot nu se auzea, ridică glasul pentru a spune:

– Intrați, doamnă!

Şi imediat, uşa din fața celei prin care ieşise Morand se deschise.

u III s

Angèle

În prag apăru o femeie, oprindu-se acolo ca să arunce o privire în salon. Era înaltă şi minunat de grațioasă, cu silueta conturată de rochia neagră. Un văl gros din dantelă, tot neagră, îi acoperea fața, şi totuşi, ceva ca o strălucire de tinerețe şi frumusețe păru să străbată atmosfera sinistră a salonului.

Venus nu se deghizează, a spus un poet latin: incessu patuit dea, o mişcare o trădează, un gest o trădează. Aşa se întâmplă cu toate capodoperele lui Dumnezeu. Ascundeți un trandafir, parfumul va spune că există.

Însă în versul lui Virgiliu, Venus păşeşte şi e recunoscută după atitudinea divină. Cea de acum, femeia oprită în prag, nu mişca. Far­mecul straniu despre care tocmai am vorbit izvora chiar din nemișca­rea ei.

– Angèle! murmură bolnavul, în ochii căruia se aprinse o lumină arzătoare, în timp ce