Fracurile Negre

De Paul Feval

Ciclu de opt romane, Fracurile Negre spune povestea organizației criminale cu același nume, condusă de Lecoq, mâna dreaptă a colonelului Bozzo-Corona. Modalitatea de lucru obișnuită a acestei organizații, ai căror membri se caracterizează prin maniere elegante și o aparență de respectabilitate, este jaful și alcătuirea unor planuri complicate care să inducă în eroare justiția și s-o pună pe urmele unor țapi ispășitori.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 25 nov. 2016
• ISBN: 9786063358111

Previzualizare carte

Partea întâi. Petite-Reine

I. Bâlciul de turtă dulce

Erau patru muzicanți: un clarinetist înalt de vreo cinci picioare și opt degete, care, dacă și-ar fi pus șase pachete de cărți în fiecare cizmă, ar fi putut fi la nevoie „gigantul belgian", un cântăreț la trombon, cocoșat, unul care cânta la trianglu, foarte tânăr, și o grăsană, cât un turn, care cânta la tobă.

În afară de ei mai era un lăncier polonez care să sune din clopoțel, o paiață îmbrăcată în pânză de saltea, care să strige la portavoce, și o fetiță roșcovană, cu fața smeadă, care zdrăngănea din răsputeri un tam-tam, regele instrumentelor, al căror rost este să producă un zgomot turbat.

Toate astea făceau o hărmălaie îngrozitoare în fața unei barăci destul de spațioase, dar cât se poate de dărăpănată, care avea ca firmă un panou sfâșiat, reprezentând patimile Domnului Nostru Iisus Hristos, șerpi boa, o trupă de cavalerie la atac, un leu devorând un misionar și pe regele Ludovic-Filip cu numeroasa lui familie, primindu-i pe ambasadorii lui Tippoo-Saïb.

Cerul tabloului, pe care zburau hipogrifi, baloane, comete, trapeziști, Auriol gata să execute saltul periculos, și o pasăre rară, purtând în gheare un măgar, era tăiat de o banderolă desfășurată în fantastice volute, pe care se putea citi următoarea inscripție:

Teatru francez și hidraulic

Trucuri savante, gimnastică și varietăți din al XIX-lea secol al Luminilor

Condus de doamna Canada

Întâia iluzionistă a capitalelor Europei civilizate

Clarinetistul venea din Germania, ca toți clarinetiștii. Era un amărât slăbănog, ciolănos, îmbrăcat în uniformă de chirurg militar. Avea un nas impresionant, care devenea aproape rotund când sufla în muștiucul înfundat al instrumentului. Cocoșatul care cânta la trombon era din Pontoise, unde avusese oarece necazuri cu justiția. Cel de la trianglu venea din cartierul Invalizilor, din Paris. Avea paisprezece ani. Fața colțuroasă, uscată, serioasă și ironică în același timp, te-ar fi făcut să-i dai cel puțin douăzeci de ani, dar trupul era al unui copil.

La prima vedere, nu arăta rău. Fața, destul de frumoasă, dar bătrânicioasă și gata obosită, era înconjurată de un minunat păr negru, îngrijit aranjat. Dacă te mai uitai o dată, te lua cu un fel de rău văzând copilul bătrân care nu arăta nici a băiat, nici a fată. Costumul, alcătuit dintr-o vestă de catifea deschisă la culoare peste o cămașă de lână roșie, părea curat și aproape elegant pe lângă zdrențele tovarășilor săi.

Clarinetistul se numea Kœhln, zis Cologne. Cântărețul la trombon avea numele Poquet, zis Atlas, din cauza cocoașei, iar cel de la trianglu se numea pur și simplu Saladin, sau mai degrabă domnul Saladin, căci avea oarecare poziție socială. La vârsta la care majoritatea adolescenților sunt o povară pentru familie, el combina talentul la trianglu, arta de a înghiți săbii și de pe-acum îi putea ține locul doamnei Canada, răgușită, în dificila sarcină de „a înșira cuvinte meșteșugite".

„A înșira cuvinte meșteșugite sau „a mânui seducător cuvintele însemna a rosti câteva vorbe convingătoare care să-i invite pe oameni să se grăbească, bulucindu-se în baracă.

În afară de calitățile lui, Saladin era foarte bine înzestrat în privința originii și a protectorilor. Tatăl lui era lăncierul polonez care suna clopoțelul, doică îi era paiața îmbrăcată în pânză de saltea, nașa era femeia grăsană, care bătea la toba mare.

Femeia nu era alta decât doamna Canada, văduvă, nu numai directoare a Teatrului Francez și Hidraulic, dar și dresoare de monștri feroce. Cântărea peste suta de kile, dar fața lătăreață avea o expresie atât de veselă și de cumsecade, încât lumea se mira mereu văzând cum i se sparg bolovani pe burtă cu ciocanul de la forjă.

Pentru ea era mai mult vorba de obișnuință decât de rezistență. Paiața, un bărbat de vreo cincizeci de ani, ale cărui picioare slăbănoage susțineau un bust de Hercule, avea o mutră și mai angelică decât a doamnei Canada. Îți făcea plăcere să-i vezi zâmbetul prietenos și modest. Îndeplinea funcțiile domnului Canada, pe care o moarte prematură îl răpise din bâlci. Chiar i se spunea domnul Canada, dar numele lui adevărat era Échalot, fost ucenic de farmacist, fost agent de afaceri, fost model datorită bustului său, fost angajat supranumerar al nobilei asociații a Fracurilor Negre.

În schimb, doamna Canada accepta să i se dea porecla de Échalote. Între cei doi exista o legătură sentimentală, bazată pe respect, iubire și comoditate.

Lăncierul polonez, tatăl lui Saladin, era un individ de îndoielnică moralitate. Era un bărbat aproape de aceeași vârstă cu Échalot, dar mai preocupat de propria persoană. Părul lins, de un galben înspicat cu fire cărunte, strălucea de pomadă ieftină și își făcea sprâncenele cu un dop ars. Asta dădea strălucire privirii, mereu îndreptată spre dame.

Nu-i dăduse exemple bune lui Saladin, fiul său, iar văduva Canada se plângea de capcanele pe care le întindea mereu onoarei sale. Avea un nume frumos: Amédée Similor.

El și Échalot erau un fel de Oreste și Pilade, doar că Similor, lipsit fiind de delicatețe, abuza de generozitatea lui Échalot, care, fără el, ar fi putut face multe lucruri bune în Teatrul Francez și Hidraulic și ar fi putut-o conduce pe doamna Canada la altar. Similor fusese profesor de dans la diferite familii, la Grand-Vainqueur fusese model pentru picioare, adunase mucuri de țigări și fusese angajat la birourile amin­titelor Fracuri Negre.

Arta de a înghiți săbii probabil că împietrește inima. Tânărul Saladin îi datora totul lui Échalot, căci Similor, tatăl lui, nu-i dăduse niciodată decât șuturi în fund.

Cu toate acestea, Saladin nu-l trata pe Échalot cu respectul cuvenit. Deși îl hrănise cu biberonul, într-o vreme când doi cenți dați pe lapte însemnau pentru el o cheltuială serioasă, Saladin nu păstra față de binefăcătorul său nici un fel de recunoştință. Échalot accepta că adolescentul avea mai multă minte decât sensibilitate, dar nu se putea împiedica să-l îndrăgească.

Fetița cu fața smeadă și păr roșcat se numea Fanchon (nume de scenă, domnişoara Freluche). Dansa pe sârmă destul de bine, era urâtă, obraznică şi lipsită de educație.

I-ar fi plăcut să facă tot ce făcea Saladin, care o domina de la înălțimea talentului său. Cititorul nu trebuie să se lase păcălit: Saladin avea inteligența lui Voltaire, oțelită de trucurile cele mai potrivite la bâlci.

Era pe la sfârșitul lunii aprilie 1852, în penultima zi din săptămâna Floriilor, perioadă consacrată prin tradiție și tipic marii serbări populare, bâlciul de turtă dulce. De amar de ani nu se mai văzuse în Piața Tronului o aşa strălucită adunare de artişti, renumiți pe la diferitele Curți ale Europei. În afară de vânzătorii de figurine de turtă dulce cu miere și turtă dulce de Reims, toți furnizori ai capetelor încoronate, se mai găseau aici dentistul împăratului Braziliei, pedichiuristul Preagrațioasei Sale Maiestăți, regina Angliei, şi savantul chimist care fabrica curele de ascuțit briciul pentru țarul tuturor Rusiilor.

Bineînțeles, erau aici o doamnă de o curățenie destul de îndoielnică, chemată să le dădea în cărți arhiduceselor Austriei, apoi hipnotizatoarea obișnuită a infantelor Spaniei, Abencérage, maurul din Granada, negustor care livra nobililor cavaleri glanț pentru pantofi, şi generalul argentinian care, nemulțumindu-se să curețe Curtea Suediei, încă lustruiește cratițele de la Saint-James, lipește porțelanuri la Escurial și are și privilegiul să vândă perii de scărpinat întregii familii a regelui Prusiei.

Câțiva filosofi s-au întrebat la ce bun toată înșiruirea asta caraghioasă și pompoasă de referințe regale aici, în plin foburg Saint-Antoine, despre care nu se crede că este locuit de curteni. Există însă un zeu viclean, care, de dimineața până seara, nu face altceva decât să pună tot felul de întrebări ca să-i încurce pe filosofi.

În vreme ce mijlocul imensei piețe rotunde era ocupat de prăvălii unde n-ai fi reușit să găsești nici măcar un pachețel de un cent care să nu fie împodobit cu una sau două steme regale, marginea, de jur-împrejur, era rezervată teatrelor şi atracțiilor care nu se sfiau să-și înșire auguştii protectori. Sunt sigur că nici în plin Ev Mediu negus­torii de bâlci adunați la Drap d’Or nu urlau cu atâta afectare numele regilor și împăraților.

Toată aristocrația barăcilor se afla aici, celebrul Cocherie, universalul Laroche, maimuțele politehnice, tablourile vivante, sibila pariziană, calul cu cinci cozi, coțofana hoață, copilul-encefal, micul cerb savant care trece prin cerc, luptători cu mâinile goale: Arpin, Marseille, Rabasson, albinoşi, negri, piei-roşii, foci, crocodili, hermafroditul, boa-constrictor, iepurele care joacă domino, omul cu păpuşa, frații siamezi, adoles­centul-schelet, muzeul de ceară şi cabana ciuruită de găuri rotunde, unde pentru doi cenți puteai călători, străbătând cele cinci continente ale lumii.

Erau ceasurile cinci după-amiază şi vremea era amenințătoare. Pentru atât de multe și mari atracții, în Piața Tronului abia dacă se găseau în acel moment vreo sută de curioşi înrăiți, care priveau cu dragă inimă la mofturile scrise pe uși, dar nu dădeau nici un semn că ar dori să intre. Pentru suta asta de gură-cască, miile de acrobați, saltimbanci, paiațe, marchizi şi mame cu copii din ce în ce mai mici se întreceau cu disperare în giumbușlucuri. În aceste momente dificile îşi dovedesc artiştii de bâlci îndrăzneala lor proverbială. Portavoce, tam-tam-uri, zbârnâitori, tobe, trompete, tobe mari, oficleide, toate se încăpățânau să producă un zgomot infernal, chiar şi atun­ci când nu era nimeni să le asculte. Probabil că lui Bilboquet i-a venit de mai multe ori ideea să dea foc prăvăliei, numai să aibă ocazia de-a striga: săriți, arde!

Poate așa ar fi atras lumea.

Strigătele se ciocneau unele de altele cu o violență nemaiauzită. Era un vălmăşag de gesticulații violente, dansuri furioase, lovituri de picior mereu îndreptate în același loc, urlete, gesturi, sunete de clopot, vibrații meta­lice, cântece, pocnitori şi fanfare.

– Cumpărați bilete!

– Ca să credeți, trebuie să vedeți!

– Doi cenți!

– Unicul fenomen pe lume, care a primit o medalie de aur chiar din mâinile prințului Albert!

– Zdrang! Bum! Pac! Pac!

– Sărmana mamă a murit de durere văzând monstrul căruia îi dăduse viață!

– Ta-ra, ta-ra-ta, ta-ra-ta! Oac! Oac!

– Se oferă treizeci de mii de franci bani gheață cui poate arăta ceva asemănător! E viu!

– Intrați! Mai sunt şase locuri și sunt cele mai bune!

– Veniți, lume, lume! Veți vedea leul-de-mare înghi­țind copilul cu sâni!

– Nu costă nici măcar un franc! Nici juma’ de franc! Nici douășcinci de centime!… Bum! Zdrang!

– Optsprezece ani! Două sute de kile şi atracții nemaivăzute la greutatea ei!

Teatrul Francez și Hidraulic era situat în capătul Pieții Tronului, în stânga, ducând spre bulevardul Montreuil: loc bun duminica, atunci când valul vine dinspre barieră, loc nepotrivit în timpul săptămânii, când vizitatorii, mai rari, vin dinspre Paris.

Banul la ban trage: Laroche, acest Rothschild al șarlatanilor, și puternica „familie Cocherie", un fel de operă a bâlciului, ocupă mereu cele mai bune locuri.

Cu tot soarele fermecător de primăvară, ziua nu fusese norocoasă și cerul negru prevestea o seară proastă. Doamna Canada, cu moațele în cap și cu vesta scurtă, din indian, stil Pompadour, pe spatele ca de elefant, bătea toba cu o resemnare melancolică. Cologne, clarinetistul, și Poquet, zis Atlas, omul cu trombonul, suflau descurajați în instru­mentele lor grozave. Saladin, prezumtivul moștenitor, freca ușor trianglul. Similor căuta în zadar la orizont ceva dame pe care să le țintuiască galant cu privirea și agita clopoțelul în dorul lelii. Doar paiața Échalot, neclintit în consecvența lui, trimitea prin portavoce chemări ca niște mugete, în același timp alinând prin cuvinte potrivite dispera­rea tovarășilor.

– Nu s-a mai văzut niciodată ceva asemănător în Paris! striga el. (încet) Haideți, domnișoară Freluche, pentru Dumnezeu! bateți mai tare în cazanul ăla, altfel n-o s-aveți nici o ceapă degerată pentru supă! (în portavoce) Niciodată, niciodată, niciodată nu veți mai vedea ceva atât de frumos! (încet) Mai tare, doamnă Canada, frumoasa frumoaselor! Puțin mai vioi, Similor! (tare) E ultima reprezentație, unică şi irevocabilă, înainte de plecarea marii maşini americane, electrice, pneumatice şi agricole spre Portugalia, a cărei Academii de ştiințe naționale a vrut s-o cerceteze cu de-amănuntul ca să poată face un raport către domnul Leverrier! (încet) Dă-i drumu’, Cologne!, trage tare, Poquet! Uite acolo trei țărani pe care i-am putea păcăli… și un artilerist, și o blondină cu pisicuța! (tare) Minunatele fântâni din Versailles în mărime naturală, urmate de cascada Rinului de la Schaffhausen, cu ambarcațiuni duse de curentul fluviului care-i frontiera natu­rală a țării. (încet) Încă doi artilerişti, pentru cele trei țărăncuțe: bun! (tare) Héloïse et Abélard cu domnişoara Freluche şi tânărul Saladin, elev de frunte al Conservatorului din Sicilia, cucerită de generalul Garibaldi! (încet) Atențiune! Două mame grăsane și ucenicul lor măcelar! Treci la clopoțel, Amédée! (tare) Moartea lui Abel, executată de acelaşi artist care va înghiți trei săbii de cavalerie şi va sparge jumătate de duzină de bolovani pe pieptul doamnei Canada, prima iluzionistă a Observatorului! (încet) Fir-ar să fie! Priviți! Un pair străin al Franței sau negustor de sclavi din colonii! Ăsta-i pentru blondină! Dați-i drumu’! (tare) Dans şi acro­bații pe sârmă, executate de domnişoara Freluche, unica elevă pe care doamna Saqui a împiedicat-o în ultimul timp să apară în public, ca urmare a geloziei pe care i-o inspiră! (în portavoce) Doamna Saqui! Doamna Saqui! Doamna Saqui!

Orice eroism cu răsplata lui. Când Échalot se opri, sfârșit, erau cel puțin o duzină și jumătate de gură-cască în fața scenei Teatrului Francez și Hidraulic: trei artileriști, trei țărănci din Picardia, două femei cumsecade care țineau la braț un bărbat ca pe un coș cu două toarte, patru sau cinci soldați și cam tot atâția puștani. În afară de ei mai era o tânără blondă, care ținea de mână o fetiță adorabilă, și un personaj înalt, foarte brunet, cu pielea și mai negricioasă, care o urmărea cu o privire fixă și întunecată pe frumoasa doamnă și minunea ei de fetiță.

Armata doamnei Canada, ca electrizată de această năvală neașteptată, se trezi. Lăncierul polonez își agită clopoțelul cu înfrigurare, aruncând ocheade înflăcărate țărăncilor, mamelor grăsane și tuturor celor ce purtau fustă.

În umila situație pe care i-o rezervase soarta, omul era un adevărat Don Juan.

Muzica izbucni și domnișoara Freluche începu să lovească frenetic în tam-tam, în timp ce Échalot scotea răgete ca de tigru în portavoce. Vai!, dar totul fu zadarnic. Cele trei țărănci trecură mai departe și, sigur, cu toată blândețea firii ei, doamna Canada cu plăcere le-ar fi sugrumat, căci îi traseră după ele pe cei trei artileriști. Cele două mame grăsane împreună cu ucenicul de măcelar se luară după ei, atrăgându-i și pe puștanii pe care acel trio îi distra.

Cei cinci soldați infanteriști îi imitară pe puștani și frumoasa blondină, luând-o în direcția opusă, se îndrepta deja spre drumul care ducea în foburgul Saint-Antoine, în timp ce fetița spunea cu o voce drăguță și dulce, ca ciripitul unei vrăbiuțe:

– Mamă, aș fi vrut s-o văd pe doamna Saqui.

– Doamna Saqui! doamna Saqui! doamna Saqui! urlă Échalot în portavoce. Doi cenți! Doi cenți!

Copila trase de mâna mamei, care se opri imediat.

– Nadă! murmură tânărul Saladin, care urmărea scena cu privire de cunoscător.

Ochii lui Saladin erau destul de frumoși, dar când privea fix deveneau rotunzi ca ai unui erete. Frumoasa blondă ridică fetița în brațe cu un gest de mângâiere drăgăstoasă.

– Locuim departe, spuse ea, și e târziu. Dacă vrei, mâine, Petite-Reine, coborâm și vezi dansatoarea pe sârmă de la podul Austerlitz.

– Nu, răspunse Petite-Reine, astăzi, pe doamna Saqui vreau s-o văd.

Supusă, tânăra mamă urcă scara șubredă care ducea la scenă.

Doamna Canada, ridicând cu o mână toba mare și cu cealaltă făcând să scârțâie o pereche de talgere ciobite, le învălui pe mamă și copilă cu o privire de drăgăstoasă recunoștință. Avea o inimă bună și le-ar fi îmbrățișat. Avea și de ce, căci „pairul străin al Franței" o luă pe urma frumoasei blonde, trăgându-și pălăria pe ochi.

Două domnișoare despre care încă n-am vorbit, dar nu păreau deloc să facă parte din lumea bună a foburgului Saint-Germain, îl urmară pe negustorul de sclavi. Trei băieți de prăvălie se luară după cele două demoazele. Cei cinci soldați infanteriști, văzând asta, se sfătuiră: unde merg toți merg și ei, cu nasul în vânt, cu aer mirat, cu conștiința îm­păcată. Și intrară.

Cei trei puștani își spuseră: „Se pare că e ceva de capul ei" și se așezară la rând.

– Oho! făcu ucenicul de măcelar către cele două mame grăsane, merită să vedeți spectacolul!

Și cei trei artileriști, prinzând ocazia să ofere brațul celor trei țărănci, le propuseră farmecele teatrului la modă.

Înțelegeți câtă recunoștință îi purta doamna Canada drăguței Petite-Reine!

– Doi cenți! Doi cenți! Doi cenți! Luați bilete.

Din toate colțurile pieței se adunară oile lui Panurge.

– Luați-vă după ceilalți!!!

Baraca era plină. Échalot, impunător ca un turn, se așeză până la urmă în fața intrării și trimise înapoi un ultim puștan, care părea să nu aibă bani, spunând:

– Nu mai e loc! Dacă aș avea spațioasa sală a Academiei Regale de Muzică, tinere, n-aș fi obligat să dau în fiecare zi cu piciorul norocului!

II. Regele studenților

Baraca doamnei Canada, prima iluzionistă a diferitelor capitale ale Europei, era plină, plină ochi. Dar cum drama noastră este dedicată în totalitate tinerei blonde care cedase capriciului copilăresc al fetiței sale, nu ne vom ocupa decât de Petite-Reine și mama ei. Firește, cum au intrat primele, stăteau în rândul întâi și lumina zgârcită de pe scenă cădea direct pe ele. Probabil că acele trei lămpi cu ulei care serveau și de rampă și de candelabru Teatrului Francez și Hidraulic nu-și trimiseseră razele fumegânde către nimic mai frumos. Copila era încântător de grațioasă, dar mama era și mai grațioasă.

Sigur, cititorul nu și-a imaginat că ne-a trecut prin cap să introducem pentru el o doamnă nobilă în baraca doamnei Canada. Doamna Lily, sau cum i se mai spunea în cartier, Gloriette, nu era nici contesă, nici baroană. Aparținea chiar, și asta cât se poate de evident, oamenilor din popor. Dar avea în ținuta ei ceva foarte curat și decent. Toaleta, foarte simplă, era atât de modestă și în același timp atât de elegantă, cu toată valoarea modestă a obiectelor care o alcătuiau, încât cu greu ar fi putut fi inclusă în categoria simplilor muncitori. Se purta cu noblețe, fără să vrea și fără să știe. Era „distinsă" în pofida coșului modest care îi atârna de braț, căci trebuie spus că venise până la bariera Tronului special ca să cumpere de-ale gurii ceva mai ieftin decât la Paris.

Avea o frumusețe naturală și atât de evidentă, încât felul în care arăta trezea bucurie. Răspândea o strălucire delicată de viață și tinerețe, abia mascată de o notă de melancolie care nu ținea cu adevărat de firea ei și care trăda pe jumătate secretul unei nenorociri cu mândrie îndurate.

De ce i se spunea Gloriette? Veți crede că ghiciți când o să vă spun că bărbatul cu tenul smead, cu purtări de nabab, căruia Échalot îi zicea negustor de sclavi, așezat nu departe de ea, n-a îndrăznit să-i adreseze cuvântul, cu toată rochia modestă, neagră, din bumbac și lână, cu șalul tot negru, care nici măcar nu era din merinos adevărat, și pălăria din tafta cu luciri arămii. Nu, nu era asta. Nu era nici măcar privirea aproape mereu zâmbitoare, dar, uneori atât de mândră a ochilor mari, negri, încântător contrast cu părul blond.

Într-o dimineață, cu mult timp în urmă, pe când Petite-Reine încă nu se ținea pe piciorușe, doamna Lily fusese văzută urcând în trăsură cu o rochie de mătase și un șal care putea fi foarte bine din cașmir. Șalul și rochia nu mai apăruseră niciodată și banca populară care poartă ciudatul nume de Muntele de Pietate știa fără îndoială ce deveniseră rochia și șalul.

Nu, nu era nici asta. Vecinii doamnei Lily îi spuneau Gloriette datorită Justinei, fiica ei, comoara ei scumpă, care și ea avea onoarea unei porecle: Petite-Reine*. De obicei e nevoie de avere, de talent sau de un viciu pentru a stârni bârfa într-un cartier al Parisului.

Doamna Lily era foarte săracă. Nu i se cunoştea nici un talent, trăia singură și cât se poate de retrasă.

Totuși, Dumnezeu știe de ce era cartierul interesat de ea. Din când în când se aflaseră destul de vag despre câteva episoade ale unei legende a cărei eroină fusese.

Avea o origine foarte modestă – atât de modestă, încât mulți se întrebau dacă nu era un pic prințesă.

Ca să-i găsim locul de baștină, trebuie să trecem Sena și să urcăm bulevardul l’Hôpital. Dincolo de bariera Italiei, exista pe atunci un sat ciudat, locuit numai de negustori de haine vechi, care își ridicaseră casele din nimic. Satul avea nenumărate nume. Se numea Babylone, Pékin-la-Guenille, Camp-des-Aristos, Garouille, California sau Valea de Cașmir, la alegere.

Cu patru-cinci ani în urmă, în acest oraş al mizeriei pariziene în­totdeauna gata să râdă de ea însăşi, trăia o tânără frumoasă ca iubirea, care nu cărase nicicând un coş cu zdrențe, ocupată cum era de dimineața până seara să-i servească pe clienții cârciumii Maison-d’Or.

Maison-d’Or din Pékin-la-Guenille, diferită cu totul de restaurantul cu același nume situat în bulevard des Italiens, era o coșmelie mare, construită din oase, noroi, hârtie, bucăți de sticlă și talaș. Amintim aici numai materialele de bază. Luând zidurile la analizat, s-ar fi dat peste o incredibilă fantezie. Acoperișul era aproape în întregime construit din tălpi vechi, așezate cu artă, la fel ca solzii de pește. Deasupra ușii se găsea scheletul unei pisici care fusese folosită ca piatră de construcții încă din timpul vieții și pe care timpul pur și simplu o disecase.

Cârciuma Maison-d’Or era ținută de Barbe Mahaleur, zisă „Iubire-și-Noroc", fostă chitaristă, în prezent cârciumăreasă, moașă nerecunoscută de facultate și patroana telalilor. Era o ființă zdravănă de vreo cincizeci de ani, croită ca un bărbat și ciupită de vărsat. Avea obiceiurile Ecaterinei cea Mare și își bătea cu cruzime Orlovii. Totuși, unul dintre ei îi scosese ochiul stâng, din glumă. De asemenea, îi lipsea jumătate din nas, despre care se zice că fusese mâncat de un alt Potemkin.

Asta n-o împiedica să fie o femeie frumoasă. Domnea peste băștinașii din Pékin-la-Guenille, fiind admirată și temută. Era respectată, se aștepta de la ea să împartă dreptatea. În astfel de ocazii se arăta destul de complicată, dar dreaptă, la fel ca regele Solomon, dând acel verdict îndoielnic de la care i se trăgea faima de jurisconsult.

Cu o mână moșea, își turna de băut cu cealaltă, făcea avansuri tuturor mizerabililor și chiar dădea bani cu camătă, se zicea, cu profit rapid: 20 la sută pe lună, 240 la sută pe an. Asta oficial, dar, pe ascuns, își putea dubla pretențiile pentru datornicii dubioși, fără probleme de conștiință.

Într-un colț încă își mai păstra chitara. Uneori, când admirația publică îi oferea prea multă „drojdie", desprindea temutul instrument și cânta arii scrise de Jean-Jacques Rousseau din Geneva. Atunci trebuia aplaudată din toată inima: Barbe Mahaleur nu iubea jumătățile de măsură.

Existau la Babylone unii creduli care să tot spună că avea în Paris mai mult de cincizeci de mii de livre rentă în imobile.

Barbe Mahaleur folosea ca sclavă o fetiță sperioasă, care ascundea după o claie enormă de păr blond o mutrișoară palidă, luminată de doi ochi mari, negri. Toată lumea se mira că Barbe n-o mutilase încă pe Lily, sclava ei. Totuși, Barbe n-o chinuia prea mult, dar o punea să muncească fără oprire. Îi spunea când fiica mea, când nepoată, când Vagaboanda.

Printre supușii lui Barbe Mahaleur, nimeni nu știa ceva sigur despre legătura care exista între Vagaboandă și suverană.

În același timp, adică pe la 1847, palatul Corneille îl găzduia pe cel mai minunat student care uluise Cartierul Latin de mulți ani buni. În cartierul școlilor, palatul Corneille încă nu avea rival la vremea aceea în privința bogăției apartamentelor și a meselor bogate oferite de gazdă. Avea camere cu 50 de franci pe lună și puteai să dai 3 franci 50 pe cină. De atunci, astfel de prețuri au crescut cu mult în clădiri cu faimă istorică mai modestă.

Elegantul Cartierului Latin despre care vorbim purta numele de Justin de Vibray. Era de o frumusețe impertinentă, în genul militarilor și al femeilor. Era tânăr, solid, spiritual, generos, nobil și bogat. Venea de pe undeva din Touraine. Foarte rar acești prinți orbitori ai tinereții sunt fii ai Parisului. Sosesc plini de viață și de energie. Parisul le tocește asperitățile așa cum marea tocește pietrele. Parisul îi face palizi, îi liniștește și îi formează.

Parisul îi rotunjește și îi uniformizează cât este nevoie ca să se poate încadra în canoanele vieții obișnuite. Un notar trebuie înainte șlefuit, dar nu cu fațete. Justin, un drac și jumătate cum era, avea talentul întreit al omului din Béarn și multe altele. Săptămâni și luni întregi avusese onoarea de a fi favoritul doamnelor studente, ceea ce nu-l împiedică să treacă primele examene cu succes. Căci, în realitate, băiatul ăsta frumos avea stofă. Făcuse studii excelente. Se descurca bine și cu munca, și cu distracțiile.

Într-o zi, dispăru în același timp de la palatul Corneille, de la cursuri și chiar din cartierul Chaumière. Se mai vorbi despre el preț de trei baluri. La ultimul, se auzi că fusese întâlnit în pădure cu o femeie minunat de frumoasă.

Pădurea este departe de Odéon. Era probabil o ducesă, așa că își căutară alt rege al biliardului și al halbelor. Dar Justin de Vibray nu fu nici uitat, nici înlocuit, căci se întâmplă ceva ca după moartea lui Alexandru cel Mare: imperiul Prado se diviză și succesorii lui Justin luptară în zadar împotriva amintirii tânărului îndrăzneț, atât de curajos, atât de blând, care se bucura de prietenia tuturor bărbaților și de iubirea tuturor femeilor.

Nu o ducesă era cea care îl răpise. În ajunul examenului, Justin ieșise într-o dimineață, în zori, cu Rogron sub braț. Voia liniște și singurătate. În loc să ajungă la grilajul grădinii Luxembourg, o luase pe bulevardul d’Arcueil, prin spatele Observatorului, și se cufundase în lectura celor cinci coduri explicate.

Merse tot așa, drept înainte, fără să se uite. După vreo jumătate de oră de mers, ridicând ochii din întâmplare, scoase un strigăt asemănător celui al lui Cristofor Columb când a zărit țărmurile Antilelor.

Justin descoperise orășelul Babylone. O clipă rămase cu gura căscată în fața acestei extraordinare capitale. Parisul, neiertătorul bufon, duce comicul până și în mizerie. Acest cuib al sălbaticilor din Paris se arăta vesel privirii, cu casele lui fantastice și populația lui despre care la acea oră matinală nimeni nu-și putea face o idee. Între cocioabe, armonia nu lipsea deloc, ruinele vechi de câteva săptămâni păreau să fi fost construite într-o pornire de batjocură extravagantă, iar zdrențele ambulante mișunau pe străzi. Erau printre ele și desuuri ale negustoreselor care ar fi făcut să-i cadă din mână creionul lui Daumier.

Pe când Justin stătea mut de admirație în fața excentricității arhitecturale oferite de Maison-d’Or, palatul lui Barbe Mahaleur, aceasta ieși pe jumătate goală, fără nimic care să ascundă înspăimântătoarele farmece ale bustului, în afară de o batistă zdrențuită. Un chipiu domolea revolta părului cărunt și picioarele ca de Hercule erau cast acoperite cu o cârpă legată în jurul șoldurilor.

O strigă pe Lily cu o voce de trâmbiță ruginită. Justin auzi, sperând într-o apariție și mai grotescă. Copila care se arătă în prag, îmbrăcată într-o rochie mizerabilă din indian destrămat și cu o batistă la gât, găurită ca o dantelă, îi îngheță râsul pe buze.

Și totuși, copila zâmbea. Era evident că nici nu regreta o existență mai bună, nici nu năzuia spre o altă viață.

Dar era atât de frumoasă, încât Justin simți cum i se strânge inima. Barbe Mahaleur îi arse o palmă zdravănă peste obraz, pe post de mângâiere, și îi puse în mână patru centime, spunând:

– Du-te să-mi cumperi niște coardă, vacă mică!

Acest ultim cuvânt era ca o alintare. Coardă și morcov-dublu înseamnă cel mai tare tutun de prizat. Mahaleur era preocupată numai de ce băga în gură. Lily plecă în fugă. Nu se știe de ce, dar Justin se luă după ea.

Sigur, nu avea pretenția să facă cunoștință cu fata asta în zdrențe: „văcuța". Oh! nu!

Ca să ajungă în Boulevard d’Italie, trebuia s-o ia pe un coridor lung și întortocheat, mărginit de ziduri înalte fără ferestre, reprezentând spatele mai multor fabrici. Două persoane de statură normală ar fi trecut cu greu față în față prin acest defileu.

La jumătatea drumului, Lily dădu nas în nas cu un foarte frumos telal, în mare ținută, cu cârligul în mână și coșul în spinare. Era Payoux, zis Laleaua-lui-Venus, care avea onoarea de a fi favoritul actual al lui Barbe Mahaleur. Se întorcea din plimbare cu o sticlă de vin de treizeci de centime.

– Ia te uită, făcu el, aruncând cârligul în coș, iaca mielușica! De multă vreme te pândesc. Ce-ar fi să ne distrăm puțin?

Nu trebui decât să întindă brațul ca să-i taie calea. Lily voi să se tragă înapoi, el o prinse și îi lipi o pupătură apăsată pe buze. Apoi scoase un strigă și căzu ca secerat.

Justin îl doborâse cu un singur pumn. De ce violența asta fără sens? Iată ceva ce nici Rogron, cel care se încăpățânează să explice tot, n-ar fi știut s-o facă. Justin îl doborâse intenționat și era mai năucit decât animalul pus la pământ. Era palid, dar tâmplele îi zvâcneau, avea ochii roșii şi îi frecă, sperând să vadă mai limpede. Cu Rogron sub braț, se trezi între bărbatul culcat la pământ ca un bou care a primit o lovitură de măciucă și copila leșinată, nici mai mult, nici mai puțin, ca o domnișoară în muselină albă.

Dar leșinurile domnișoarelor în muselină albă durează mult, în timp ce leșinul lui Lily fu doar unul de jumătate de minut. Deschise din nou ochii frumoși, îl privi pe Payoux întins în noroi, apoi pe Justin, și zâmbi, spunând:

– Mi-a fost foarte frică, mulțumesc.

Avea un glas dulce, ale cărui vibrații joase sunau pătrunzător. Justin simțea un fel de tulburare vagă. Avea mintea amețită de parcă ar fi trăit un fel de beție. Confuz, era totuși conștient de ridicolul inadmisibil al acestei aventuri. Totuși, spuse:

– Vreți să veniți cu mine?

– Sigur că vreau, răspunse Lily, fără să stea pe gânduri.

Răspunsul nu-l șocă deloc pe Justin. Și, în realitate, ochii lui Lily, care erau fixați în ai lui, aveau limpezimea unei priviri de înger.

El mergea înainte, ea îl urmă, cu pas iute și grațios. Trecea o trăsură. Justin o opri și deschise portiera.

– Unde mergem? întrebă Lily, care sări pe treaptă.

Vizitiul râdea cu subînțeles.

– Nu știu, răspunse Justin, roșu de rușine.

Lily făcu și ea ca vizitiul, începu să râdă și adăugă:

– Mi-a zis mie ghicitoarea în cărți că o să plec de-aici și uite că plec. Mi-era și prea frică de Payoux.

Justin urcă și el, după ce-i dădu vizitiului adresa de acasă. Când se așeză lângă copilă, se simți îngrozitor de încurcat. Departe de a-l calma, surprinzătoarea liniște a lui Lily îl agita.

– Ce bine e aici, spuse ea, imediat de caii porniră din loc. E prima oară când merg cu trăsura.

Și, ca și cum ar fi vrut să ducă la culme disperarea lui Justin, adăugă:

– Conductorii de omnibuz nu mă lasă să urc.

Mica regină

III. Un hohot de râs

Cea mai adâncă dintre toate prăpăstiile pe care orgoliul sau interesul o sapă între două ființe umane este cu siguranță cea care îl desparte pe negru de alb, în colonii.

America liberă, emancipându-i pe negri, a făcut și mai adânc abisul care îi separă.

În nici o altă țară din lume „lemnul de abanos" nu e așa de maltratat ca în statele aboliționiste ale Uniunii.

Ei bine! Europa, obișnuită totuși cu insolențele ultraaristocratice ale acestor democrați, scoase într-o zi un lung strigăt de indignare citind istoria acelei sărmane negrese aruncată dintr-un omnibuz la New York, de o jumătate de duzină de filantropi brutali.

Căci mai dau și explicații ticăloșii ăștia de yankei! Au întotdeauna curajul opiniei lor. Aruncând-o pe macadam pe nefericita femeie care era însărcinată și care, căzând, s-a rănit îngrozitor, au stabilit distincția tipic americană: „Vrem ca negrii să fie liberi, dar nu vrem să ne infecteze aerul unei trăsuri publice, în care sunt albi!" Frumos popor, mizerabilă logică. La noi, omnibuzul, credincios numelui pe care îl poartă, acceptă pe toată lumea, chiar pe doamnele cu câini. Ospitalitatea nu se oprește decât la limitele stabilite de poliție și, sigur, conductorii sunt mai degrabă înclinați să încalce regulamentul care condamnă lipsa de bună-cuviință, căci s-au întâlnit și cazuri de asfixie.

Sunt lăsate să urce și vânzătoarele de pește. Fraza asta, rostită de Lily fără urmă de reținere: „Conductorii de omnibuz nu mă lasă să urc", era o recunoaștere atât de îngrozitoare, o abdicare atât de înspăimântătoare, că Justin fu străbătut de un tremur.

Privi creatura a cărei îmbrăcăminte era mai obscenă decât însăși goliciunea și care intra în categoria lucrurilor „care incomodează călătorii".

Simți nevoia să sară pe portieră. Ea zâmbea. Zâmbetul lăsa la vedere o comoară de perle. Și printre găurile zdrențelor, frumusețea ei rafinată răspândea acel parfum de pudoare mândră pe care o respiră capodoperele artei și capodoperele lui Dumnezeu.

Era ciudat, jignitor, aproape divin.

– Știu să citesc, spuse ea dintr-odată, cu un gest de infantilă vanitate, și, ca și cum ar fi ghicit vag că trebuie să-și pledeze cauza, știu să cânt, să cos… Și vi se pare că vorbesc greșit?

– Vorbiți bine… foarte bine, murmură Justin, la întâmplare.

– Ah! făcu ea, sunt pe la noi oameni veniți de departe și de sus. Cea care m-a învățat să citesc zicea câteodată, văzând cum trec doamnele frumoase în calești: „Iat-o pe Berthe! sau iat-o pe Marie!" Erau elevele ei, de pe vremea când avea un pension mare de domnișoare din foburgul Saint-Germain. Moare de foame pentru că bea tot. Așa că i-am dat în fiecare zi un cent abatelui, un bătrân pe jumătate nebun, dar foarte învățat, și care se bate cu pumnii în piept, plângând, când este beat… Ghicitoarea în cărți mi-a zis că dacă am numai o bluză, o rochie, o fustă, ghetuțe și mănuși pot să mă duc la un director de teatru care o să-mi dea de învățat roluri și câți bani o să vreau.

– Vorbiți foarte corect, repetă Justin, care se gândea.

– Ce-o să faceți cu mine? întrebă Lily dintr-odată.

În loc de răspuns, Justin întrebă la rândul lui:

– Deci din cauza ghicitoarei în cărți m-ați urmat?

– Da, sigur, răspunse ea și o să vă iubesc foarte mult dacă o să mă ajutați să-mi găsesc norocul!

Auzind aceste cuvinte, Justin simți un fel de ușurare. Nu spunem că era îndrăgostit: ar fi prea mult, ar fi prea puțin.

Era sub imperiul unui soi de nebunie lucidă, care era conștientă de ea însăși. Fu mulțumit pentru că văzu un fel de a scăpa de obsesie.

– Visezi să fii bogată, spuse el.

– Nu pentru mine, reluă iute fetița, pentru micuța mea.

– Sunteți mamă… deja! strigă studentul uimit.

Ea izbucni în râs.

– Nu, nu, făcu ea, încă nu am copilul meu… dar o să mă mărit, ca să am și să-i iubesc.

Ultimul cuvânt fu rostit cu o pasiune ciudată și privirea lui Justin se plecă în fața sclipirilor care se aprinseră în ochii mari, negri, ai lui Lily.

Era minunat de frumoasă.

Urmă o tăcere. Când Justin începu din nou să vorbească, vocea îi tremura.

– Lily, spuse el, nici nu vreau și nici nu pot să fac nimic pentru tine, o să-ți dau ce trebuie ca să te duci, așa cum vrei, la directorul de teatru.

Ea îl întrerupse bătând din palme.

– Acum?

Justin își luă din buzunar portofelul în care erau trei bancnote de o sută de franci. Abia își primise bursa în ajun. O asemenea aventură nu avea decât un singur deznodământ posibil: pomana.

Justin repetă: acum! Şi puse cele trei bancnote de o sută de franci pe genunchii lui Lily.

Acolo, în orașul telalilor, nimic nu e mai bine cunoscut decât bancnotele. Nu se văd prea des, dar se vorbește despre ele fără încetare. Visul și poezia meseriei: să găsești o bancnotă!

Trăsura mergea la trap pe cheiul pustiu din față de la Hôtel-Dieu. Lily era roșie ca cireașa. Pieptul i se zbătea, genele întoarse nu ascundeau întreaga flacără a privirii. Justin dădu semnalul de oprire. Lily sări pe pavaj și o luă la fugă.

Vizitiul râse din nou, era un observator. Cât despre studentul nostru, rămase pur și simplu năucit, apoi își frecă mâinile mulțumit, apoi se întrebă:

– De ce i-am dat cele trei bancnote?

Era absurd. Parisul nu are zece milionari în stare să procedeze așa. Justin oftă îndelung, dar nu părerea de rău pentru generozitatea lui îi smulse suspinul. Avea în fața ochilor o vedenie: Lily transformată prin ceea ce se poate cumpăra cu trei bancnote de o sută de franci. Trei bancnote de o sută de franci nu vor îmbrăca o contesă, nici măcar o burgheză înstărită, dar trei bancnote de o sută de franci pot îmbrăca o actriță de circ sau pot acoperi decent o fetiță.

Diavolul de vizitiu își păstră încă aerul ironic până încasă banii pentru cursă, la poarta lui Justin.

Acesta urcă în cameră, care i se păru tristă și goală. Simțea în inimă acea durere care rămâne după renunțarea la o prietenie veche și adâncă.

În total, Lily și el petrecuseră împreună o jumătate de oră.

Se aruncă pe pat, gânditor şi mai vlăguit decât după o orgie în toată regula. Nu încercă nici măcar să se refugieze în studiu. Rogron greşise. Examenul fu dat uitării.

Insula asta de tinerețe, Cartierul Latin, este plină de fete vesele și frumoase, cu toate că se găsesc acolo și cele mai urâte ticăloase din lume. Justin n-avea decât să aleagă dintre cele mai nebune sau dintre cele mai frumoase. Încercă în zadar să aducă în amintire fețele zâmbitoare ale dansatoarelor preferate. Frumusețea ciudată a lui Lily, pe jumătate goală, îi trecea iar și iar prin fața ochilor. O vedea în rochia ei sărăcăcioasă, mai mult decât obosită, atârnând, dar lăsând la vedere perfecțiunea ideală unui trup de nimfă. Vedea ochii alungiți și negri, cu privirea îndrăzneață și candidă, fruntea aproape divină, pierdută sub bogăția răvășită a minunatului păr blond. Fugise sălbatica ființă, nici mai mult, nici mai puțin, ca un câine căruia i s-a aruncat un os.

Totul era bizar și nebunesc în această aventură care lăsa în urma ei senzația de eșec. Și, fapt incredibil, din această durere morală în care era rușine și un fel de dezgust, visarea se desprindea strălucitoare și suavă.

Justin avea o mamă nobilă, bună, iubitoare, care privea de departe, cu bunăvoință, escapadele copilului. Accepta, ca toate mamele, vorba „nebuniile tinereții". Se temea doar de acele legături ceva mai serioase care ar fi putut avea urmări asupra viitorului. Până în acest moment, Justin, zburând din floare în floare, nu fusese niciodată stânjenit de gândul la mama lui. Astăzi, acest gând îi dădea târcoale. De ce astăzi și nu ieri? De ce, când era vorba despre cea mai nebună și cea mai trecătoare dintre toate nebuniile lui? Sigur, aventura putea fi cât se poate de ridicolă, dar nu periculoasă. Justin aruncase unei cerșetoare o pomană ceva mai consistentă decât de obicei și asta era tot. Nu trebuia să sufere decât buzunarul lui. N-o s-o mai vadă niciodată: putea pune prinsoare pe o sută la unu, căci fata nu se ostenise nici măcar să-l întrebe cum îl cheamă!

Ora prânzului trecu. Justin rămase tot în pat, ca un bolnav. De fapt, era bolnav, avea febră și de fiecare dată când un pas urca scara, inima îi bătea dureros.

Nu se întrebă dacă o iubea pe domnișoara Lily. Fiți convinși că dacă cel mai bun prieten, aflând din întâmplare de isprava lui, l-ar fi acuzat că o iubește pe domnișoara Lily, ar fi încasat-o. Justin era iute de mână.

Nu, oricine poate avea zile proaste și nu e nimeni vinovat pentru un acces de febră.

La ora cinei, Justin se îmbrăcă și ieși. Trebui să facă un efort bărbătesc, luptând cu propria ființă, și se scutură de starea de năuceală ca un tânăr curajos ce era. În clipa când puse piciorul în stradă, scoase un strigăt și era să cadă pe spate.

În fața lui se afla o tânără îmbrăcată în negru, cu o sim­plitate elegantă şi încântătoare. Zâmbea, arătându-și perlele frumoase ascunse în spatele buzelor care erau ale lui Lily.

– Cum îmi stă așa? întrebă ea.

Justin o găsea