Fracurile Negre

De Paul Feval

Ciclu de opt romane, Fracurile Negre spune povestea organizației criminale cu același nume, condusă de Lecoq, mâna dreaptă a colonelului Bozzo-Corona. Modalitatea de lucru obișnuită a acestei organizații, ai căror membri se caracterizează prin maniere elegante și o aparență de respectabilitate, este jaful și alcătuirea unor planuri complicate care să inducă în eroare justiția și s-o pună pe urmele unor țapi ispășitori.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 31 oct. 2016
• ISBN: 9786063358128

Previzualizare carte

Partea întâi

Prolog:

Margareta de Burgundia

u I s

Primul Buridan

– Scumpa mea doamnă, spuse doctorul Samuel, trebuie să fim drepți: dacă persoanele care au posibilități nu mai vor să plătească, nu putem face altceva decât să închidem prăvălia! Eu, în ce mă privește, mulțumesc lui Dumnezeu, fac mult bine. Sunt recunoscut pentru faptul că nu iau nimic de la săraci. Dar există o limită pentru orice, și dacă persoanele care au posibilități nu mai vor să plătească…

– Ați mai spus asta o dată, domnule doctor, îl întrerupse o voce foarte răgușită, dar al cărei accent trist vorbea despre bucurii pierdute, îndepărtate, poate, și despre o mândrie nepieritoare.

Bolnava adăugă:

– O să fiți plătit, domnule doctor, răspund eu de asta.

Doctorul Samuel era un bărbat între două vârste, blond, durduliu, îmbujorat, îmbrăcat bine și purtând jabou. În 1832, anul în care ne aflăm, jaboul revenea la modă. Lenjeria cu dantele a doctorului Samuel și mantia frumoasă, foarte nouă, nu păreau foarte curate. Era un medic amabil și blând, dar, nu se știe de ce, nu inspira încredere. Consultațiile lui gratuite îl trimiteau pe bolnav la un anume farmacist, singurul care îi prepara bine rețetele. Farmacistul în cauză și el lucrau mână în mână; așa se vorbea. Ferească-ne Dumnezeu! Nu e treaba noastră, și asta din motive serioase, să căutăm practici detestabile până și sub halatele albe ale carității!

Toate astea se petreceau într-o cămăruță mobilată cu zgârcenie. Un foc ce-și dădea duhul mocnea sub cenușa vetrei. Aerul îmbâcsit era suprasaturat de acele efluvii mizerabile răspândite de preparatele farmaceutice și care sunt un fel de miros al suferinței. Bolnava era întinsă pe un pat îngust, înconjurat de perdele din bumbac alb. Slăbiciunea palidă păstra amintirea unei mari frumuseți. Sub boneta fără garnituri se zărea un minunat păr brun, în care, în ultimele raze ale acestei zile de iarnă, străluceau câteva fire argintii.

Doctorul Samuel ținea una dintre mâinile ca de ceară ale acestei femei și îi lua pulsul. În cealaltă avea un ceas frumos cu secundar, pe care urmărea cu o privire distrată ritmul grăbit și regulat al acului.

– E ceva mai bine, murmură el ca și cum și-a făcut datoria, în timp ce un zâmbet descurajat înflorea pe buzele livide ale bolnavei. Bronșita e pe drumul cel bun. Suntem specialiști în bronșită. Dar pericardita… Așa că ascultați… O să vă scriu din nou o rețetă.

– N-are rost, doctore, spuse încetișor bolnava.

– Pentru că…

– Leacurile sunt scumpe și suntem cam strâmtorați în acest moment.

Ultimele cuvinte, „în acest moment", se înecară așa cum se întâmplă cu minciuna ajunsă pe niște buze care spun adevărul.

– Ah!… Ah!… Ah!… făcu de trei ori doctorul Samuel, care își puse la loc ceasul frumos în buzunarul jiletcii. Nu-mi mulțumiți, scumpă doamnă?

Pași repeziți răsunară pe palier. La ușa unei vecine bătu cineva destul de tare și o voce întrebă:

– Coana Thérèse.

Timbrul bărbătesc și sonor al vocii spuse cuvintele atât de clar, încât ai fi zis că fuseseră rostite în interiorul încăperii.

– Ușa de alături, răspunse vecina.

Doctorul Samuel murmură:

– Măcar eu zic „doamna Thérèse"!

Bolnava se ridicase în șezut.

– Sunt săptămâni de când n-a mai venit nimeni să mă caute! gândi ea cu voce tare.

Fața îi exprima naiva speranță a copiilor și a celor neputincioși.

Ușa se deschise. Intră un bărbat. Doctorul Samuel se înclină imediat și-i întinse mâinile durdulii, pe care le spăla des, dar care rezistau la apă.

– Dumneata aici, dragul și savantul meu confrate! strigă el.

Cel care abia venise îl privi, îi făcu un semn sobru din cap, apoi se îndreptă direct spre pat.

– Dumneavoastră sunteți coana Thérèse? întrebă el cu vocea clară și gravă.

Apoi, după o scurtă privire și înainte de răspunsul bolnavei:

– Doamnă, adăugă el pe un ton care putea fi luat drept scuză. Vedem multă lume și greșim uneori mergând prea direct, lăsând de-o parte politețea…

Doctorul Samuel ridică din umeri, dar spuse:

– Doctorul Lenoir este un adevărat Sfânt Vincenţiu de Paul!

Privirea acestuia cerceta deja fața bolnavei cu acea capacitate de investigație care îi făcuse de ceva timp un nume atât de celebru.

Era încă tânăr. Avea o figură care vorbea de o mare inteligență. Lucru ciudat, ținuta foarte neglijentă nu stârnea aceleași dubii ca toaleta exagerat de îngrijită a colegului său. La vederea aspectului bărbatului, un gând îți trecea prin minte. Era prețul exagerat pe care îl acorda timpului. Să fi trăit dublu, și tot ar fi regretat că n-a trăit destul.

Astfel de oameni cu inimi mari care fac binele cu pasiune și con­secvenţă, ca și cum ar face o meserie obișnuită, acești frați și aceste surori de caritate au adesea un defect, trebuie spus. Un defect unic și care atrage asupra lor acuzația de egoism meschin. Chirurgul rămâne calm în fața unui picior amputat; nu este sensibil. Omul care face bine, la fel de blazat ca un chirurg sau un curajos, mai bine zis, pierde repede semnele prin care își exteriorizează emoția. Devine rece în exercitarea sublimei sale meserii; devine grăbit, căci timpul lui aparține tuturor; devine dur, căci nu are dreptul să dea numai unuia ceea ce și altul are nevoie. Săriți aceste rânduri, dacă binevoiți, o, voi, îngeri de ocazie, care sunteți blânzi și blânde și care vă lăudați cu asta – dar credeți-mă, dacă aveți un picior de tăiat, nu vă lăsați niciodată pe mâna unui chirurg prea impresionabil!

– Doamnă, reluă doctorul Lenoir, ca și cum fizionomia bolnavei l-ar fi obligat la formula asta, mă interesează fiul dumneavoastră, Roland, care este ucenic la atelierul lui Eugène Delacroix, prietenul meu.

– Bietul meu Roland!… murmură bolnava, din ai cărei ochi mari picură o lacrimă.

– Doamna Thérèse se bucură de îngrijirea mea… gratuit, rosti doctorul Samuel, destul de curajos. Vin s-o văd în fiecare zi.

Domnul Lenoir se întoarse și se înclină. Samuel adăugă:

– Astm, gradul patru, complicat, cu o pericardită acută…

Domnul Lenoir luă pulsul Thérèsei. În timpul acesta, doctorul Samuel se așezase la o masă și își scria în grabă rețeta.

– Roland este un băiat bun și frumos, spuse doctorul Lenoir, îl încurajăm, vă promit… Trebuie sperat, doamnă! Aveți mare nevoie de speranță.

– Oh! Da! făcu Thérèse din adâncul sufletului. Mare nevoie de speranță!

Doctorul Samuel își terminase rețeta. Cu un gest în care se afla vanitate și respect, i-o întinse doctorului Lenoir. Acesta citi rețeta și i-o dădu înapoi, spunând:

– E bine.

Apoi se apropie de cămin și își puse picioarele solid încălțate deasupra jarului aproape stins. Gestul îi servi ca odihnă și ca pretext să lase pe ascuns un ludovic dublu pe colțul poliței.

Nu vă așteptați niciodată de la astfel de oameni la o risipă exagerată. Pentru ei, risipa ar fi un jaf. Au o clientelă numeroasă!

Cu toate astea, în momentul când voia să se retragă, după ce s-a făcut că-și încălzește tălpile încălțărilor, doctorul Lenoir își odihni privirea pe o miniatură care atârna pe perete, la dreapta oglinzii sărăcăcioase, foarte deteriorate. Miniatura reprezenta un bărbat în haine de militar, cu epoleți de general.

Doctorul Lenoir puse un al doilea ludovic dublu lângă primul, și spuse:

– La revedere, doamnă. Iată-mă devenit unul dintre prietenii dumneavoastră. O să mă întorc.

Ieși. Se auzi coborând scara în grabă.

O urmă de roșeață urcă în obrajii bolnavei.

Samuel mormăi:

– Pictură romantică, Delacroix ăsta! Medicină romantică, Lenoir ăsta! Eugène Delacroix! Abel Lenoir! Și-au pus prenumele special ca să-și lungească numele. Oameni la modă! În fața mea n-a îndrăznit să vă ceară nimic, dar ia zece franci de vizită. Eu am deja douăzeci de vizite a patru franci, și cheltuielile mele, cheltuieli mari, nu-mi per­mit… mă înțelegeți?

– Dacă mai e ceva aici, domnule, îl întrerupse Thérèse cu o oboseală de nespus, trebuie să fie pe cămin, acolo. Luați ce este și nu vă mai dați osteneala de a vă mai deranja.

Se întoarse pe pernă.

Fără prea mare speranță, doctorul Samuel porni spre cămin. Ochii i se îmblânziră, mângâietori, când văzu strălucirea celor două monede mari de aur.

– Ba da, dragă doamnă, spus el. Oh! Ba da, o să mă întorc. Nu sunt eu dintre aceia care își abandonează bolnavii sărmani. E puțin, dar mă mulțumesc cu-atât. Vedeți, zece franci vizita este un adevărat jaf! La revedere, scumpă doamnă. Trimiteți la farmacistul meu; nu la altul… Zece franci vizita! Pe cuvânt, e revoltător!

Vocea doctorului Samuel se pierdu în spatele ușii închise. Bolnava rămase singură. Timp de câteva minute tăcerea desăvârșită care dom­nea în cameră lăsă să se audă zgomotele de afară. Ziua era pe sfârşite; orașul răsuna de zarvă; era seara de Lăsatul Secului. Străbătând mur­murul neîncetat al miilor de strigăte ce învăluiau Parisul în petrecere, sunetul aspru al trompetelor carnavalului ajungea până acolo în valuri neașteptate.

După vreun sfert de ceas, bolnava se întoarse și se puse în șezut.

– Ce mai întârzie Roland al meu! murmură ea. Trebuie să fie trecut de orele patru. O să fie închis la notar!

Cu un efort ce-i smulse un suspin din cauza slăbiciunii, scoase de sub pernă un portofel din piele de Rusia, ale cărui înflorituri aurite, șterse, vorbeau prin bogăția lor cam lipsită de rafinament de o fabri­cație germană. Înainte de a-l deschide, scutură portofelul.

În ochii strălucind de febră se ivi o lacrimă, care se zvântă imediat.

În portofel se aflau douăzeci de bancnote de o mie de franci.

Bolnava le numără încet. Bietele ei degete străvezii tremurau la atin­gerea hârtiei mătăsoase. Când apucă ultima bancnotă, le reluă una câte una invers, și numără încă o dată.

– Dumnezeu să ne aibă în pază! murmură ea.

Privirea i se lumină dintr-odată; strecură portofelul sub pătură și numele lui Roland îi reveni din nou pe buze.

Cineva urca treptele câte patru.

O ușă se deschise pe palier: nu era cea a vecinei care îi răspunsese doctorului Lenoir.

– Asta ce mai e, derbedeule? întrebă o voce în același timp certăreață și mângâietoare.

– Este un Buridan, răspunse o altă voce. Ascunde-mi-l. Pricepi, dacă n-aș fi avut Buridanul ăsta, mi-aș fi pierdut mințile.

O voce veselă, o voce mândră; scumpa voce a adolescentului fericit să trăiască și grăbit să lupte.

O clipă mai târziu, ușa bolnavei se deschise iute, dar încetișor. Ultimele raze de soare luminau un tânăr superb, frumos și îndrăzneţ, cu fața încadrată de un păr lung castaniu, înalt, cu ținută elegantă, fanfaron, modest, spiritual, naiv, bun și ironic, așa cum o dovedeau schimbările iuți ale fizionomiei sale: un bărbat tânăr cu adevărat, lucru atât de rar la Paris, și care purta regește minunata mantie de pasiune, îndrăzneală și veselie, care poartă numele de tinerețe.

Mama sa îl adora nebunește; mama și multe altele.

Traversă încăperea din doi pași și, nici nu știu cum s-o spun, mișcă­rile lui largi erau grațioase ca ale unui leu. Sărind, făcea mai puțin zgomot decât o fetiță care se străduieşte să nu i se audă pașii mărunți.

– Bună seara, mamă, mamă scumpă, spuse el, îngenunchind imediat lângă pat, apăsând buzele sănătoase și roșii pe acele sărmane mâini atât de reci și de livide. Nu mă cerți, pentru că ești mai bună ca îngerii, dar am întârziat, nu-i așa? Sărută-mă.

Își înălță fruntea până la buzele bolnavei, care zâmbi îndreptându-și, într-o singură privire, sufletul spre Dumnezeu. Sărutul fu lung și in­tens, un sărut de mamă.

– Ei bine, te înșeli, mămico, în privința mea, reluă băiatul, al cărui ciudat prestigiu făcea fermecător și bărbătesc acest fel copilăresc de a vorbi, căci există oameni, știți, care, deși ridicoli, sunt întotdeauna considerați învingători, la fel cum Mitridate râdea de pești; am venit de la atelier în goană, dar l-am întâlnit pe doctorul Lenoir… Și, la naiba! Am vorbit despre tine, mamă scumpă… Și a trecut timpul!

– Și Buridan!… spuse bolnava cu jumătate de glas!

– Ia uite! spuse Roland, roșind și râzând. Ai auzit și tu de asta? Ade­vărat! Am un Buridan… propriul Buridan al maestrului care este vrăji­tor și care a citit în ochii mei că o să mă îmbolnăvesc de moarte dacă n-o să pun măcar o dată pe umerii mei în iarna asta costumul celui mai frumos soldat dintr-o comedie care a uimit lumea!

Luă glasul răgușit pe care actorii îl foloseau pe atunci (și încă le place și azi, nefericiții!) și continuă așa un timp, imitând intonația lui Bocage, zeul dramei romantice:

– Bine jucat, Margareta! Prima parte îți revine! Revanșa e a mea! Auzi strigătele mamelor? E regele Ludovic al X-lea, cel care își face intrarea în iubitul lui oraș Paris… Și Vivat Carta!

În depărtare răsunau trompetele carnavalului.

– Nebunul meu! Nebunul meu! murmură bolnava, trăgându-l spre ea cu drag. Când ești aici, nu mai sufăr!

– Așadar, am Buridanul stăpânului și permisiunea de a mă sluji de el, nu-i așa, mamă scumpă? Doamna Marcelin va veni diseară cu lucrul ei, ca să-ți țină companie, iar eu, eu mă voi întoarce devreme. Sunt vesel, vezi tu, sunt fericit; doctorul Lenoir mi-a spus că o să te facă bine. Și ăsta e doctor, nu glumă! Tu nu-ţi dai seama, mamă; toată lumea ne îndrăgește, mămicuța mea scumpă. Doctorul mi-a mai spus: „Roland, ai o mamă frumoasă și bună. Are nevoie de liniște, de speranță, de fericire…" De ce oftezi? Liniștea depinde de tine, speranța o să ți-o aduc eu, fericirea… La naiba! Fericirea o să vină când se va putea!

Thérèse îl strânse la piept încă o dată.

– Trebuie să-ţi vorbesc, spuse ea.

– Așteaptă! N-am terminat. Ai fi fost vindecată dacă doctorul Lenoir ar fi venit acum o lună. Nu te las să dai din capul tău frumos și palid, mamă… Nu ți-am spus deja că eu aduc speranța? Maestrul mi-a văzut desenele. Și-a petrecut un ceas… da, un ceas întreg, înțelegi, răsucindu-le pe toate părțile. N-o să mai mătur atelierul, n-o să mă mai duc să cumpăr mâncare pentru domnii de acolo; sunt ucenic cu titlu oficial. Serios! Ucenic ca Michelangelo! Butaș de Rafael! Mâine o să am șevaletul meu, cutia mea, pensulele mele, ca un om mare… Şi o in­demnizație de două sute de franci pe lună!

– Maestrul tău e un om important și bun, spuse Thérèse cu lacrimi în ochi. O să mai vorbim despre asta, Roland. Seara e a ta, copil scump, căci nu mai am nevoie de tine…

– Adevărul este, mamă, că doar cu un cuvânt ai putea… Al naibii de costum al lui Buridan! E minunat, știi?

– Nu am nevoie de tine, repetă încetișor bolnava. Doar că înainte de a te întâlni cu amicii tăi, o să-mi faci un serviciu. Trebuie să pleci imediat.

– Deci nu vrei să mai vorbim?

– Mereu voi vrea să vorbesc și să te am aici, lângă mine, Roland al meu; numai pe tine te am. Dar e vorba despre viitorul tău.

– Numai al meu?

– De viitorul nostru, al amândurora, corectă Thérèse cu un oftat. E important. Ascultă-mă bine și nu te gândi la altceva cât timp o să-ți vorbesc.

Roland se ridică, luă un scaun, pe care îl apropie de căpătâiul patului. Se așeză.

– Mă crezi foarte săracă, începu bolnava cu o solemnitate în care se strecura o oarecare încurcătură. De fapt, sunt săracă. Cu toate astea, vreau să-și încredințez douăzeci de mii de franci, pe care îi vei duce…

– Douăzeci de mii de franci! repetă Roland, năucit. Tu! Mama mea!

Un strop de sânge coloră obrajii Thérèsei.

– Pe care îi vei duce, continuă ea, în strada Cassette numărul 3, la maestrul Deban, notarul.

Roland rămase tăcut.

Bolnava puse portofelul aurit pe pătură.

Roland îl privea. Obrajii i se albiseră din nou, ca aceia ai unei statui. Expresia feței slăbite nu mai exprima încurcătură, ci o neașteptată și adâncă visare.

– Aș fi vrut să fac asta personal, gândi ea cu glas tare, dar nu voi putea… multă vreme… niciodată, poate!

Tăcu și își privi intens fiul, ca pentru a citi în ochii lui vorbele pe care i le spusese.

Roland ținea ochii plecați.

– Acum, murmură ea, vorbesc așa fără să știu!

– Și ce va trebui să-i spun notarului? întrebă Roland.

– Va trebui să-i spui: Doamna Thérèse din strada Sainte-Marguerite vă trimite acești douăzeci de mii de franci.

– Asta e tot?

– Asta e tot.

– Notarul o să-mi dea chitanță?

– Nu, notarul n-o să-ți dea chitanță; nu-ți poate da chitanță.

Păru să-și caute cuvintele, și continuă obosită:

– Notarul o să-ți dea altceva. Și când vom avea acest altceva… nu în seara asta, căci îmi simt mintea foarte slăbită… o să-ți explic…

Roland îi luă mâna şi o duse la buze, spunând:

– Să-mi dai tu mie explicații, scumpă mamă!

Bolnava îi mulțumi cu o privire care vorbea în același timp despre înflăcărarea iubirii ei de mamă și despre candoarea mândră a con­științei sale.

– Nu este ceea ce crezi tu, reluă ea. Nu există nici un mister în jurul acestor amărâți de bani, fiule! Dar sunt lucruri pe care trebuie să le știi…, un secret care îți aparține…, care este moștenirea ta: un secret mare! Ia portofelul, Roland al meu, și numără bancnotele. Sunt două­zeci. Una mai puțin ar însemna distrugerea ultimei mele speranțe!

Roland numără bancnotele, de la una la douăzeci, și le puse la loc în portofelul lor.

Thérèse continuă:

– Închide bine portofelul și ține-l în mână până la notar. Îți mai spun o dată numele: domnul Deban, strada Cassette numărul 3. Ai as­cultat cu atenție, nu-i așa?

– Da, mamă.

– Ascultă bine! Trebuie să vorbești cu notarul personal și să fie singur când o să-i vorbești. O să-i spui: Sunt fiul doamnei Thérèse… Să nu te miri de felul în care o să te privească. E un bărbat care… dar nu contează… Unde am rămas? Ți-am spus ce trebuie să-ți dea notarul?

– Ești foarte obosită, mamă. Nu, încă nu mi-ai spus.

Thérèse își trecu degetele tremurătoare peste frunte.

– Este adevărat, murmură ea, sunt foarte obosită; dar o să mă odih­nesc mai bine după ce-ți voi spune totul. În schimbul acestor douăzeci de mii de franci, notarul o să-ți dea trei hârtii: un act de naștere, un act de căsătorie şi un act de deces… Repetă.

– Un act de naștere, repetă ascultător Roland, un act de căsătorie, un act de deces.

– Bine. E nevoie de toate trei: totul sau nimic. Unul singur dacă lip­seşte, păstrezi banii… Ai priceput?

– Perfect, mamă.

– Atunci, du-te… și întoarce-te repede!

Roland se îndreptă imediat spre ușă.

– Dar, obiectă el înainte de a trece pragul, când notarul o să-mi dea acel act de naștere, acel act de căsătorie și acel act de deces, cum voi ști că sunt exact ceea ce vrei, mamă?

Ea se ridică foarte dreaptă în șezut.

– Drept! strigă ea. Ferește-te! Fii cu băgare de seamă! Ai dușmani, și omul acela și-ar vinde și sufletul pentru bani! Actul de naștere, actul de căsătorie și actul de deces sunt toate pe același nume.

– Spune numele.

– E lung. Scrie-l, ca să nu-l uiți.

Roland luă o mină de plumb și un capăt de hârtie.

Ea îi dictă cu o voce schimbată:

– Raymond Clare Fitz-Roy Jersey, duce de Clare.

– Pe curând, mamă scumpă, spuse Roland, asupra căruia numele nu păru să producă nici un efect. Raymond Clare Fitz-Roy Jersey, duce de Clare. E bine așa? Da. Pe curând.

Ieși. Ea căzu la loc, zdrobită, pe perna udă de o sudoare rece, și bâigui, închizând ochii:

– Duce de Clare! Conte, viconte și baron de Clare! Conte și baron Fitz-Roy! Baron Jersey! Numele acesta! Numele acesta nobil! Aceste titluri… Totul este al lui! Doamne! Oare am procedat bine ca să-mi văd copilul fericit și celebru?… Apoi pot să mor! A venit timpul… Îmi pierd mințile!

u II s

Al doilea Buridan

Sunteți prea tinere, doamnelor, pentru a vă aminti de aceste vremuri uitate. 1832, Doamne, era înainte de potop?

Se dovedește prin tradiție, prin memoria vremii și prin cele mai serioase mărturii ale istoricilor, că, la începutul acelui an 1832, a avut loc la Paris unul dintre acele succese de excepție, zbuciumate, ca o criză de epilepsie, care duc, din când în când, orașul și foburgurile în pragul nebuniei.

Acest succes, celebru între toate succesele de bulevard, a fost do­bândit la curajosul teatru din Porte-Saint-Martin de către Bocage și domnișoara Georges, având drept continuatori pe Frédéric Lemaître și pe doamna Dorval şi ridicat pe culmi mult mai târziu de Mélingue și de alte doamne și domnișoare. Purta titlul de Turnul din Nesle (Sena, domnilor, căra multe cadavre!). Era o dramă la care, se spune, mulți oameni de spirit colaboraseră (și pe care asasinul a revăzut-o de multe ori în visele sale!). Autorii numiți au fost domnii F. Gaillardet și trei steluțe. Cele trei steluțe ascundeau un nume celebru, numele celui mai popular ro­man­cier, numele dramaturgului cel mai iubit: prietenul nostru și maestrul Alexandre Dumas (căci îl ucisese, infamul!).

Drama fusese scrisă într-un stil pretențios și solemn, puțin învechit de o vreme, dar care n-a încetat să fie cel mai uimitor dintre toate stilurile. În pofida stilului, de fiecare dată când se joacă această dramă sala este plină de oameni fericiți. Este regina dramelor. Nu se va mai scrie niciodată o astfel de dramă. Promit.

Numărul 10 din strada Sainte-Marguerite nu e departe de numă­rul 3 din strada Cassette. Este exact același cartier, și totuși, pentru a merge de la un număr la altul, traversezi trei straturi sociale diferite. În strada Sainte-Marguerite mai există încă studenți, căci este la capătul Cartierului Latin; o colonie de burghezi și negustori locuiește în zona care desparte Saint-Germain-des-Prés de Saint-Sul­pice. În strada Vieux-Colombier începe Insula benedictină, ținut al strădaniei religioase și liniștite, uneori destul de tulburată de în­verșunata speculă a negustorilor care se strecoară până în templu. Acolo se realizează cărți frumoase, tratate elocvente și savante, cărțu­lii dulci-acrișoare, negustorie și camătă cu prospecte distribuite de prezbiteriile din pro­vincie. Sfânta istorie povestește ce făcea Iisus cu mucegaiurile umane care pângăreau templul. Dintre toate faptele detestabile, cea mai res­pingătoare este cu siguranță camăta deghizată în devoțiune catolică și care își vinde palavrele la un preț turbat sub mantia propagandei.

Centrul cartierului benedictin, plin de birouri ilustre și de prăvălii mizere, este strada Cassette, uliță îngustă, mărginită de case con­sa­crate studiului, cu aer melancolic și tăcut. Există astfel de case al căror calcan dă spre o perspectivă cu minunate grădini. Acolo se poate sta pentru meditaţii și rugăciune. Nu e rău deloc, s-ar părea, să vinzi mai departe lucruri bisericești ca obiecte de toaletă, pentru a face plăcute averi, mărind pe tăcute economiile sacristiilor sătești.

Dar este vorba despre Turnul din Nesle, marfă pur păgână și care cel puțin nu purta o etichetă falsă. Oricât de scurtă ar fi fost distanța dintre numărul 10 din strada Sainte-Marguerite, unde locuia mama lui Roland, şi numărul 3 din strada Cassette, locuința maestrului Deban, Roland tot dădu în drumul lui de cel puțin cincizeci de ori de Turnul din Nesle: pe ziduri, sub forma unor imense afișe; pe storurile cafe­nelelor, pe firmele negustorilor de vin, în vitrinele librăriilor, pe felinarele care se leagănă în fața porților celor care închiriază costume. Totul vorbea despre acest nume, totul urla acest titlu. Era sub brațul fetiței care trecea; copiii care rătăceau îl urlau pe malul râului; cădea de pe portierele trăsurilor elegante.

Cei care mergeau braț la braț pe trotuare băteau câmpii despre el, cei care se întâlneau schimbau câteva vorbe despre asta în drum, iar doi sergenți de poliție, fiecare oprit la limita sectorului său, discutau despre asta, foarte încet, pe un ton răutăcios.

Când Parisul începe să adore cafeaua sau pe Racine, ori chiar ceva mai puțin însemnat, doamna de Sévigné nu mai poate face nimic. E ca o febră, o nebunie; trebuie ca fantezia să treacă; și observați că doamna de Sévigné, ca multe altele, strigă și ea, amestecată în aclamația ne­bună. Opoziția face parte din Cameră: parte necesară. Că vorbeşti pen­tru, că vorbeşti contra, totul este să vorbești. Bucuria supremă!

Înainte de a da colțul străzii Sainte-Marguerite, Roland, care își lă­sase „Buridanul" la vecină, se ciocnise deja de doi Landri, un Gaulthier d’Aulnay, trei Orsini și un Enguerrand de Marigny. (Omul poate era unul adevărat.) Strada Bonaparte încă nu exista, altfel s-ar fi lovit de multe fete ale Franței, mascate și gonind spre orgia de la malul apei!

În străduța Taranne se întâlni cu Philippe d’Aulnay, tânărul inces­tuos care a murit în floarea vârstei. În capătul pasajului Dra­gonu­lui, Margareta de Burgundia (regina!!!) îi propuse inima. La Croix-Rouge dădu peste țiganca ce agăța cavaleri într-un scop scandalos. Sărmane bă­trâne veacuri care sunt precum leul din fabulă, ce nu se mai poate apăra!

– Încotro, Guénegoux? îl întrebă el pe un ucenic de la atelier, care trecea, costumat în Savoisy, dând colțul pe strada Vieux-Colombier.

– La Turnul din Nesle! îi răspunse Guénegoux cu voce puternică.

Se părea că toate străzile din intersecție – strada Sèvres, strada Cherche-Midi, strada Grenelle, strada Four-Saint-Germain și strada Vieux Colombier – răsunau de acest nume prestigios, slăvit, alcătuit din toate urletele vesele, din toate strigătele trâmbițelor, din toate urletele bete, din toate râsetele sonore ale carnavalului. Așa îl percepu Roland.

Când intră pe strada Cassette, un beţiv cu aer serios îi deschise părintește brațele, spunând: Sunt ceasurile trei, plouă, parizieni, dormiți! Turnul din Nesle era ca adevărul: se găsea în vin.

Oricare ar fi fost autoritatea acelui bărbat serios, mințea cu neru­șinare sub costumul lui de paznic de noapte. Clopotele numeroaselor biserici din strada Sèvres băteau patru ceasuri din seară. Amurgul lupta încă împotriva luminii felinarelor. Altfel, era o vreme splendidă și în întregul Paris nu era un parizian care să se gândească să se culce.

Roland trecu prin poarta pentru trăsuri de la numărul 3 din strada Cassette; o casă mare și frumoasă. Portarul își cinstea prietenii. Fiica lui purta pe cap o bonetă țuguiată, o tășcuță într-o parte, și în picioare pantofi cu vârfuri ascuțite, încovoiate în sus. Într-un colț, un tip din Auvergne, deghizat în savant, îi vorbea „din inimă". Roland întrebase de maestrul Deban, și portarul se puse pe râs.

– Ah! Ah! zise el. Maestrul Deban! De Lăsata-secului! Iertați-mă!

Portăreasa, mai serioasă, răspunse:

– Prima ușă pe dreapta, în curte.

– La ce etaj? întrebă Roland.

– La toate etajele, fu răspunsul.

Un soldat de pază cu ţăcălie, care tocmai își agăța cheia într-un cui, adăugă:

– Pe toți dracii! Pun rămășag pe cinci soli parizieni contra unui ban însemnat cu îngeraș că hahalera aia de cartofor este deja la Orsini.

Prima ușă pe dreapta în curte slujea drept intrare într-un pavilion de patru etaje și cu cinci ferestre la stradă. Firma dublă, aurită, care promitea trecătorilor binefacerile notariatului, împodobea frontispi­ciul. Roland ciocăni; nici un răspuns. Făcu un pas înapoi, ca să cerceteze casa. Parterul și primul etaj erau întunecate. Luminile străluceau la etajul al doilea, al treilea și al patrulea.

Roland răsuci mânerul și intră. Felinarul din vestibul lumina cu­vântul Birou scris cu litere mari pe o ușă; ușa era închisă. Diferite zgo­mote – lătrături de câini, zdrăngănit de chitară, zgomot de cratițe – veneau de pe scara cu un puternic miros de bucătărie. Roland urcă la primul etaj și ciocăni discret într-o ușă închisă.

– Ce doriți? strigă cineva din interior.

Era o voce de femeie, pe jumătate acoperită de lătrăturile mai mul­tor câini.

– Maestrul Deban, notarul.

– Las’ că știu eu că e notar, răspunse vocea. Gura, haită de caniși!… Cât e ceasul?

– Patru și jumătate.

– Mulțumesc. Urcați. Secretarii sunt sus.

Roland urcă; la etajul doi, o chitară îndrăcită zdrăngănea acoperind o voce groasă, care cânta:

Brună andaluză, jună fată din Sevilla,

Sunt un hidalgo din Castilla

Cu ochi ca lumina.

Și-ți cânt o frumoasă seguidilla…

– Alo! strigă Roland după ce bătuse în zadar. Maestre Deban!

– Cât este ceasul? întrebă vocea, tot acompaniată de chitară.

– Patru și jumătate.

– Drace! Atunci trebuie să mă îmbrac… Îl căutați pe domnul Deban pentru vreo afacere?

– O afacere grabnică.

– Urcați; grefierii sunt sus.

Roland urcă, dar blestemând. Pe bună dreptate, căci era un birou tare ciudat. Dar amintiți-vă că Parisul era bolnav și nebun. Exista Turnul din Nesle, combinat cu un strop de chitară prost strunită, care încă gângurea între două rime sughițate, rime de secol XV: mantila, Castilia, carmelina…

La etajul al treilea, untura sfârâia cu zgomot în tigaie. Ușa era în­chisă, conform obiceiului acestei ciudate case; dar printre canaturi se auzeau oameni care râdeau și se sărutau.

– Maestrul Deban, vă rog!

După râsetele înăbușite, urmă o tăcere.

– Domnul Deban, notarul? îl întrebară.

– Exact… Și începe să mi se pară ciudat că…

– Cât e ceasul, domnul meu?

– Pe toți dracii! strigă Roland, scos din minți: o să omor pe cineva sau o să sparg ceva de pe-aici!

Și, în realitate, era făcut pentru așa ceva.

Un hohot de râs puternic răspunse amenințării sale. În spatele ușii de la etajul al treilea era o numeroasă și veselă adunare.

– Liniște, domnii mei. Și voi, nobile doamne! porunci vocea care vorbise și înainte. Străine! Notariatul este un loc sfânt. Pe palierul pe care respiri în acest moment se deschid două scări: una care coboară și una care urcă. Uită de prima, numai dacă nu vrei să te întorci abia mâine. Ia-o pe a doua, urcă treptele, numără cu grijă șaptesprezece, la a șaptesprezecea oprește-te, căci, seniore, nu mai sunt altele. O să ajungi atunci în fața unei uși asemănătoare cu asta; cerceteaz-o cu ochi imparțial și dă-i un picior cu toată puterea, spunând: „Hei, tu, de acolo! Buridan! Alo!"

– Buridan! repetă tânărul nostru, îmblânzit dintr-odată de acest nume magic.

Căci Turnul din Nesle împrăștia în jurul lui înțelegere și pace.

– La gogoși! porunci vocea necunoscută în loc de răspuns. M-am săturat de străin. Să ne întoarcem la poftele noastre pantagruelice!

Tigaia sfârâia din nou, râsul reîncepu și sărutările la fel. Roland consideră că, dacă tot ajunsese până aici, era mai bine să meargă până la capăt.

Urcă ultimul rând de scări.

Acolo totul era tăcut și întunecat. Ceilalți, cei de la primul, al doilea și al treilea etaj, dăduseră măcar semne de viață, dar acest Buridan nu răspunse nici strigat. Sătul de toate, Roland, pe jumătate din furie, pe jumătate ca mod de a se elibera și de a îndeplini cu sfințenie reco­mandările vecinului, dădu în ușa mută o lovitură de picior cu toată puterea lui.

Era foarte puternic. Ivărul sări din broască și ușa se deschise.

– Cine e acolo? întrebă vocea cuiva care dormea, evident trezit speriat.

Și cum Roland rămăsese uluit de isprava lui, vocea reluă:

– Tu ești, Marguerite?

Ce putea fi mai simplu? Buridan o aștepta pe Marguerite a lui. Turnul din Nesle exista și acolo, ca peste tot. Roland adunase, urcând această fantastică scară, un munte de proastă dispoziție. Intră, spu­nând pe un ton morocănos:

– Nu, nu e Marguerite.

– Atunci cine e? strigă cel care dormea, sărind în picioare.

Trebuie spus clar că numele acesta de Marguerite avea și el un rost în enervarea lui Roland. Exista o Marguerite care îl aștepta, sau care trebuia să-l aștepte pe bulevardul Montparnasse, aproape de acel para­dis pierdut: Grande-Chaumière, care era pe atunci în plină glorie.

Grande-Chaumière! Ce amintire! Grande-Chaumière a dispărut pentru că firma se încăpățâna să amintească de moda veche. Acest nume dulce evoca, evident, Ermenonville, grotele lui Bernardin de Saint-Pierre, plopii lui Jean-Jacques Rousseau, ființa supremă, pacea sufletului și inimile sensibile.

La dracu’! Ar fi trebuit să se numească Taverna când au apărut pumnalele de Toledo și genunchii crăcănați, chiar dacă mai târziu i-au spus Tapis-Franc. Știu o companie respectabilă care s-a numit, rând pe rând, Regală, Republicană și Imperială. Asta da artă de a trăi!

Când călcâiele somnorosului ajunseră pe podea, se auzi un zgomot puternic de pinteni ca la teatru. Un chibrit se frecă de o brichetă cu fosfor și se aprinse.

Roland își spunea deja, căci era bun ca pâinea caldă băiatul acesta: „Sunt o mie sau douăsprezece mii de Marguerite în Paris… De ce naiba îmi fac gânduri?"

Se aprinse o lumânare, care lăsă să se vadă o mansardă destul de mare, unde totul era cu fundul în sus. În mijlocul încăperii, Buridan era în picioare; un Buridan fermecător, cu trup sprinten și bine legat, cu față sinceră și inteligentă. Purta minunat un întreg harnașament de Ev Mediu; obrazul palid arăta minunat sub părul bogat, dar dezordonat. Și pe buzele subțiri plutea un zâmbet foarte ironic, foarte atrăgător.

Era doar puțin prea tânăr sau prea bătrân. Nu era nici acel Buridan din temniță, care părea de patruzeci de ani și care vorbea cu amărăciune de trecutul îndepărtat, nici acel Buridan al primelor iubiri, Lyonnet de Bournonville, pajul ducelui de Burgundia. Era între prolog și piesă; avea douăzeci și patru sau douăzeci și cinci de ani. Pe cinstea mea, Roland își scoase pălăria, iar Buridan îl privi și zâmbi:

– Aș fi preferat să fie Marguerite, spuse el, dar semănați cu Gaulthier d’Aulnay! Numele meu este Léon Malevoy. Cât este ceasul?

Roland se îndreptă cât era de lung, și era lung când se ridica așa. Poate credeți că întrebarea asta repetată de atâtea ori și în ocazii ne­potrivite – „Cât este ceasul?" – i-a încins definitiv urechile, care, de altfel, erau deosebit de ușor de încins. Vă înșelați. Aerul elegant al lui Buridan îi dezmierdase instinctele de pictor. În realitate, i-ar fi iertat multe acestui mândru tânăr care purta cu o grație atât de cavalerească nimicurile la modă, dar privirea îi căzu tocmai pe căpătâiul patului, pe care nu demult dormise domnul Léon Malevoy. La capul patului era un șal cadrilat, galben-aprins cu picățele, răsucit după arta perfectă pe care grizetele din Bordeaux o folosesc pentru a-și împodobi părul.

Roland era foarte palid și buzele îi tremurau:

– E ceasul să aflu, rosti el printre dinții strânși, cum se mai numește acea Marguerite pe care o așteptați, domnule Léon de Malevoy?

– Margareta de Burgundia, la dracu’!

– Al ei este baticul de colo?

Arătă spre capul patului cu degetul întins, tremurând.

Buridan privi rând pe rând șalul, apoi fața interlocutorului său.

Linia dreaptă și delicată a sprâncenelor se frânse. Își puse mâna în șold și întrebă pe un tom provocator:

– Ce vă privește?

Roland avea liniștea dinaintea teribilelor furtuni.

– În Paris, reluă el rar, există mai multe șaluri decât Marguerite. Știu și eu o Marguerite și un șal asemănător acestuia, care aparține numitei Marguerite. Exact de asta vă întreb de numele ei.

Buridan se gândi și răspunse, punând sfeșnicul pe noptieră, ca să aibă mâinile libere la nevoie:

– Se numește Marguerite Sadoulas.

Paloarea lui Roland se mai stinse.

– Vă mulțumesc, domnule Léon Malevoy, spuse el, n-aș vrea să vă jignesc, căci sunteți un tânăr foarte politicos… Dar, se întrerupse cu o violență bruscă, ați furat șalul de la Marguerite; eu așa cred!

În zâmbetul lui Buridan se citi mila.

– Nu vă bateți pentru fata asta frumoasă, tinere, credeți-mă, șopti el. Stăpâniți bine spada?

– Destul de bine. Și cred că o să aibă haz! Am și eu un costum de Buridan… unul frumos. Dansați în noaptea asta?

– Dansez și iau cina.

– E timp pentru toate. Vreți să facem o plimbare mâine dimineață, în spate la cimitirul Montparnasse?

– Câți ani aveți? întrebă Buridan, șovăind.

– Douăzeci și doi, răspunse Roland, care își adăugă cu de la sine putere câțiva ani.

– Adevărat? Nu arătați. Cum vă numiți?

– Roland.

– Roland și mai cum?

– Roland, pur și simplu.

– Așadar, la cimitirul Montparnasse, spuse Buridan, care luă din nou sfeșnicul. O să vă luminez drumul, domnule Roland pur și simplu.

– Rămânem înțeleși.

– Înţeleşi. Dar dracu’ să mă ia dacă Marguerite…

Roland cobora deja scara.

Buridan, în loc să-și termine fraza, care probabil nu era un imn de laudă în onoarea domnișoarei sau doamnei Sadoulas, se întrebă:

– De fapt, de ce n-a venit?

– Hei! strigă de pe scară vocea lui Roland. Domnule Léon Malevoy!

– Ce mai e, domnule Roland pur și simplu?

– E ora cinci fără un sfert.

– Mulțumesc!... Bună seara!

– Domnule Léon Malevoy!

– Ce mai e?

– Aveți idee de ce am fost întrebat cât e ceasul la toate etajele casei?

– Pentru că ceasurile tuturor sunt la Muntele de Pietate. Noapte bună!

– I-auzi! Un ultim cuvânt. Sunteți secretar la domnul Deban, nu-i așa, domnule Léon Malevoy?

– Da, domnule Roland pur și simplu. Al patrulea secretar.

– Am venit să vorbesc cu patronul dumneavoastră… O afacere foarte grabnică… Nu este acasă?

– Nu.

– Știți unde l-aș putea găsi?

– Da… La Palais-Royal, galeria Valois, numărul 113.

– La cazinou?

– Este notarul stabilimentului.

– O să mă duc să-l caut.

– Zadarnic, dacă vă duceți să-i cereți bani.

– Dimpotrivă, să-i dau.

– Periculos! Așteptați până mâine, domnule Roland pur și simplu… Poate o să ne întoarcem împreună de la cimitirul Montparnasse.

u III s

Margareta de Burgundia și al treilea Buridan

Terminând cu treaba pe care o avusese de făcut, Roland se întoar­se acasă.

– Șşşt! spuse doamna Marcelin, vecina, în clipa în care crăpă cu grijă ușa de la camera mamei lui. Doarme.

Vecina era o femeie cumsecade, grasă, de vreo treizeci și cinci, patruzeci de ani, care îl privea pe Roland cu un surâs de mentor. Era mândră de elevul ei și nu se plângea prea tare că fusese redusă la rolul de confidentă de la apariția Margueritei Sadoulas, prima aventură a eroului nostru. De altfel, oare elevii chiar scapă vreodată de profesoare­le pricepute? Vecina avea o inimă extraordinară; în plus, avea grijă și de bolnavă. Doamna Thérèse o plăcea pe vecină pentru că era oricând gata să vorbească despre nebunul, iubitul, adoratul ei Roland.

Astăzi, Thérèse și vecina vorbiseră îndelung despre Roland, apoi Thérèse adormise cu numele lui Roland pe buze.

Roland era oarecum îngrijorat. Pe când se întorcea pe strada Cassette, se gândise mult. Sunetele stridente ale trompetelor și miile de voci ale carnavalului nu reușiseră să-i tulbure gândurile, al căror rezultat firesc era acesta:

– E aici un mister; dar Marguerite este nevinovată ca un înger!

Una peste alta, frumosul Roland nu avea decât optsprezece ani. Când, odată cu trecerea timpului, un copil trebuie să devină cu adevărat bărbat, lecțiile vecinei nu mai folosesc la nimic. Cei ale căror vecine îmbătrânesc înainte de a se fi copt, fiți siguri de asta, nu prea mai au chef de doamna de Warens, care cu toate smiorcăielile ei ipocrite a reușit să aprindă într-o inimă de piatră prima scânteie.

Mare inimă! Posteritatea încă o cântă, căci minunatul geniu al lui Rousseau a avut privilegiul de a vibra la un sentiment. El, care n-a iubit decât visele secrete ale singurătății! El, care a calomniat bunătatea, s-a îndoit de prietenie și l-a sfidat pe Dumnezeu!

Roland nu avea geniu, și Roland, slavă Cerului, nu sfida pe nimeni. Credea în tot, ca un băiat bun ce era: în maestrul său, semizeu al culo­rii, în mama lui, dulce și sfântă; în vecină și chiar în Margue­rite Sadoulas!

Mersese poate puțin prea departe, dar ce vreți?

– N-ai decât să te îmbraci, răule ce ești, spuse vecina, încet. Mama ta o să fie liniștită toată noaptea și, de altfel, o să fiu aici.

Roland ajunse în vârful picioarelor până la pat și o privi pe bolnava care dormea cu mâinile pe piept. Era atât de palidă, că o lacrimă scăldă ochii lui Roland.

– Așa o s-o văd cândva, murmură el, adormită pentru a nu se mai trezi niciodată!

Vecina avea o experiență bogată.

– Oh! Oh! făcu ea. Ne tulbură gânduri melancolice, cu tot costumul lui Buridan care așteaptă acolo, pe patul meu… S-a întâmplat ceva!

Asta era o întrebare.

– Nu, nimic, spuse Roland, care se trânti într-un fotoliu.

– Cu cine ai găsit-o? întrebă vecina. Cu un student? Un milionar? Cu un nobil bătrân?

Roland ridică din umeri și pentru a pune capăt conversației, se ridică.

– O să te ajut să te îmbraci… începu vecina.

– Nu, o întrerupse Roland, rămâi… mama s-ar putea trezi.

– Așa mult îmi place când spui mama, netoata de mine, murmură doamna Marcelin. Băiatul negustorului de bonete spune: mama mea.

Roland ieși. Împinse ușa de pe palier și intră în camera vecinei. Acesta e un loc plin de mistere, un sanctuar, un laborator care merită o descri­ere demnă de Balzac. Atâta tinerețe coruptă! Atâtea zâmbete împie­trite! Atâtea flori ofilite! Dar nu avem timp, și vecina e o persoană atât de cumsecade!

Roland se așeză pe marginea patului, lângă costumul lui Buridan, și își luă capul între mâini.

Vecina se înșelase de trei ori; nu era nici un nobil bătrân, nici un mili­tar, nici un student; era un diac de notar. Dar cum ghicise vecina dintr-o lovitură de ce Roland al nostru era tulburat de gânduri melancolice?

Vecina veni să vadă cum îi stă costumul. Îl găsi plângând ca un copil.

– Mama ta doarme foarte bine, spuse ea, în timp ce Roland făcea tot ce putea ca să-și ascundă lacrimile. De mult n-am mai văzut-o dormind așa de adânc. Visează: vorbește de douăzeci de mii de franci. A jucat la loterie?

– Biata mama! murmură Roland. Mi-a zis de-atâtea ori să am grijă! O să-l omor pe tâlharul ăsta de Buridan!

Doamna Marcelin ar fi preferat să vorbească despre cele douăzeci de mii de franci care o nedumereau peste poate.

– Uneori, reluă ea, poate să-ți iasă combinaţia norocoasă la loterie… Ce Buridan vrei să omori?

Roland sări în picioare.

– Trebuie să-i vorbesc, strigă el, și să-i arăt ei odată ce merită!

– Asta era, răspunse vecina, desfăcând costumul; trebuie să scapi de zdrențele astea. Totul o să se schimbe. Dacă ai vrea și s-ar ivi ocazia, ai ajunge rentier doar spunând „inimioara mea" duceselor, și gata… Dar, în loc de asta, plângi ca un nătăfleț ce ești pentru că o flușturatică…

– Doamnă Marcelin, strigă Roland cu un gest măreț, vă interzic s-o jigniți pe cea pe care o iubesc!

Ea îl privi, împărțită între pofta de a râde și emoție. Emoția o copleși. Îi puse brațele în jurul gâtului și îl sărută pe păr, spunând:

– Ești atât de frumos, prostuțul meu! Ești atât de bun! Și îți pierzi ce ai mai bun în suflet cu nefericitele astea!

– Iar! făcu Roland, bătând din picior.

– Ah! Taci, copilaș. Să știi, făcu vecina îndreptându-se, puțin lipsește să te spun maică-tii!

Roland se albi la față.

– Să ies noaptea, șopti el, când ea este așa de bolnavă!

Vecina ridică din umeri, dar avea ochii umezi.

– Nu ești decât un copilaș scump! spuse ea din adâncul acelei filo­sofii naive și teribile pe care ele o adună nu se știe de unde. Și ea, și altele. Îți promit să am grijă de maică-ta. Și dacă întreabă de tine, o să-i spun: „Doarme!"

Îi întinse pe picior pantalonii din tricot violet.

– Distrează-te în noaptea asta, continuă ea. O să te cerți, apoi o să ierți, asta e plăcerea.

– Să iert! mormăi Roland. Niciodată! Dacă era vreo ușuratică, înţelegeam, dar o persoană din lumea bună!

Vecina se întoarse ca să-l lase să-și tragă pantalonii, dar și ca să-și ascundă râsul pe care, de data asta, nu-l mai putu stăpâni.

– Oh! Sigur, spuse ea pe un ton dulceag, nu e o ușuratică. Și fără revoluție…

– Tatăl ei era colonel, spuse Roland foarte demn. Nu e vorba de revoluție.

– Atunci de Restaurație. Ce vrei, numai nenorociri!… S-ar putea întoarce?

– Și maică-sa, continuă Roland, era verișoară cu un girondin.

– Deci, câți ani are dacă e de pe vremea Terorii? întrebă serios vecina.

Roland răspunse:

– Leagă-mi pantalonii la spate și lasă glumele proaste!

În timp ce vecina făcea ce-i cerea, el reluă:

– Are vârsta pe care o are. Asta nu e treaba ta. Nimic nu e mai frumos ca ea, nimic atât de nobil, nimic atât de strălucitor. Uite, dacă o s-o vezi…

Ultimele cuvinte erau sensibil mai blânde.

– Dacă ții neapărat, spuse îngăduitoare vecina. O să mi-o arăți.

– A luat un premiu la pian la Conservator. Pictează, recită…

– Oh! Oh! făcu vecina disprețuitoare. O artistă!

Nu există cale de mijloc. În funcție de gust, cuvântul acesta este cel mai fermecător dintre elogii sau cea mai înveninată dintre injurii. Cu toate că vecina își bătea jos de băiatul negustorului, avea venituri destul de bune și dinspre partea comerțului.

Roland îi aruncă o privire disperată.

– Da, o artistă! rosti el cu emfază. La Operă ar fi strălucitoare, la Teatrul Francez ar lăsa lumea cu gura căscată…

– Așa că acolo nu ne ducem, lăsă să-i scape doamna Marcelin.

– Oriunde ar fi minunată…

– Și ieftină!

– Chiar și pe un tron!

– Guguștiuc! spuse vecina, care desfăcu vesta. Dacă ai ști câți din ăștia am văzut, guguștiuci ca tine cu penele pârlite, puși la frigare de domnișoara ta!

– De Marguerite!…

– Sau de Clémence, sau de Athénas, sau de Madeleine. Numele nu contează. Uite, ești frumos ca Amor. Dă-mi pieptănul să-ți aranjez părul. Dacă e frumoasă, cu atât mai bine. Ar fi și mai rău să te văd tras pe sfoară de o creatură care n-ar fi frumoasă… Gata! Ești costumat. Uită-te în oglinda mea și întreabă-ți conștiința, nerodule, dacă e pe jumătate