Misterul din Wolfhunter River

De Rachel Caine și Cristina Nemerovschi

Bestseller Wall Street Journal, USA Today și Amazon Charts.

Nu poate ignora un strigăt de ajutor. Dar în orășelul acesta îndepărtat, sezonul de vânătoare a fost declarat deschis.

Gwen Proctor a reușit să scape într-un final de soțul ei, criminalul în serie, și să își salveze restul familiei. Însă, oricât ar încerca, nu poate să lase în urmă notorietatea lui și ororile săvârșite. Nici pe acei justițiari care bântuie pe internet, însetați de a răzbuna crimele și a face dreptate. Pentru Gwen, să se ascundă în continuare nu mai este o opțiune. Nu când singurul său scop este de a le oferi o viață normală copiilor ei.

Acum, o femeie amenințată i-a cerut ajutorul. Marlene Crockett, din îndepărtatul orășel Wolfhunter, este speriată pentru ce ar putea păți ea sau fiica sa. Când Gwen ajunge în mijlocul acelei mici și izolate comunități rurale, Marlene este deja moartă și propria ei fiică acuzată de crimă. Dar nu aceasta este persoana de care se temea Marlene. Iar Gwen nu are de gând să plece până ce nu va găsi adevăratul făptaș.

Însă ar putea fi prea târziu. O capcană a fost deja pregătită. Și amenință să îi sfărâme pe toți cei care înseamnă ceva pentru Gwen.
Urmăritorii ei se apropie. Iar într-un oraș atât de întunecat ca Wolfhunter, le este mult prea ușor să se ascundă…

• Limbă: Română
• Editor: Herg Benet
• Data lansării: 1 aug. 2021
• ISBN: 9786067632958

Previzualizare carte

PROLOG

Cu patru zile în urmă

Când profesoara lui Ellie White, doamna Willingham, îi spusese că șoferul urma să ajungă mai devreme ca de obicei s-o ia de la școală, Ellie știuse că nu este întregul adevăr. Domnul Lou nu venea niciodată mai devreme să o ia, poate doar în cazul în care ar fi fost bolnavă.

— De ce?, întrebase.

Îi plăcea să pună întrebări atunci când lucrurile nu prea păreau să aibă sens. Poate că avea ea doar șase ani, dar tati o învățase să ceară explicații dacă nu înțelegea ceva. Mama, în schimb, părea puțin stânjenită pentru că ea punea atât de mult în aplicare sfatul lui tati.

— Mă tem că... mă tem că tatăl tău l-a rugat s-o facă, spusese doamna Willingham.

Era o doamnă drăguță, cu pielea albă, cu o șuviță căruntă în părul ei șaten, și era și o profesoară bună. Nu o trata diferit pe Ellie față de ceilalți copii, chiar dacă tati avea o grămadă de bani. Chiar dacă pielea lui Ellie era de un maroniu închis, mai întunecată decât a oricărei alte fete din școală. Cele mai multe aveau tenul alb ca paginile lucioase ale unei reviste.

— Tati nu face așa ceva, spusese Ellie. Ceva s-a întâmplat.

Doamna Willingham privise prin ea.

— Păi, mama ta nu se simte bine, zisese. Așa că tatăl tău trimite o mașină, ca să te ducă și pe tine la spital să o vezi. Acolo este acum mama. Bine?

O ajutase pe Ellie să-și îmbrace puloverul. Nu prea îi plăcea să-l poarte, dar nu voia nici să-l lase la școală. Apoi o ajutase să-și pună rucsacul în spate.

— Doamnă Willingham?, întrebase Ellie și ridicase privirea spre profesoară. Cumva plângeți?

— Nu, drăguțo. Sunt bine. Haide, să mergem. Te așteaptă șoferul.

— Dar a spus tati care este parola?

— A spus-o, precizase doamna Willingham. Parola e astăzi mierlă, nu-i așa?

Ellie încuviințase cu o înclinare din cap. Joia, parola era mierlă. În fiecare zi a săptămânii, era o denumire diferită a unei păsări, pentru că fetița adora păsările, iar mama o numea mereu colibriul ei mic, pentru că țopăia repede dintr-un loc într-altul.

Colibri era parola pentru duminică.

Doamna Willingham coborâse treptele din fața școlii ca să stea de vorbă cu domnul Lou, șoferul care aștepta în mașina parcată lângă fântâna de marmură. Regula era ca Ellie să nu se apropie de mașină până ce profesoara nu dădea semnalul că totul este în ordine. Acum, ea și domnul Lou stătuseră mult de vorbă. Doamna Willingham continuase să plângă.

Era o zi caniculară, umedă, iar fântâna arăta la fel de îngrijită și răcoroasă ca oricând. Apa țâșnea din niște scoici din beton și se aduna în mijloc, într-o scoică mai mare. Mama îi spusese că existase cândva în mijlocul fântânii o statuie a unei femei, dar unii părinți obligaseră școala să o dărâme, așa că acum era închisă pe undeva într-un dulap uitat. Ce trist...

Doamna Willingham urcase scările și o apucase de mână. Ellie ridicase privirea.

— Totul o să fie bine, zisese atunci profesoara, cu vocea tremurând și ochii roșii. Îmi pare rău, iubito. Dar trebuie să o fac. Am și eu o familie.

Lui Ellie îi fusese milă de doamna Willingham.

— Familia dumneavoastră a pățit ceva?

Nu voia ca doamna Willingham să plângă.

— Vor fi bine, Ellie, vor fi bine. Mă poți ajuta să mă asigur că va fi așa?

Ellie nu-și imagina cum ar putea s-o facă ea, dar dăduse din cap, oricum. Îi plăcea să fie de ajutor, chiar dacă nu avea idee în ce fel se gândise profesoara că ar putea să fie ea de vreun folos.

Doamna Willingham deschisese portiera și o așezase pe Ellie pe banchetă, treabă care de obicei îi revenea domnului Lou. Apoi, profesoara o îmbrățișase.

— Fii puternică, Ellie. O să treci cu bine peste asta.

— Dar familia dumneavoastră? Nu vreți să veniți cu mine, ca să-i ajutăm?, întrebase fetița.

Profesoara își acoperise gura cu mâna și lacrimile continuaseră să-i curgă pe obraji, dar clătinase din cap. Închisese apoi portiera, și acela fusese exact momentul când Ellie știuse că se întâmplă ceva. Doamna Willingham o mințise, dar nu înțelegea de ce.

Apoi își dăduse seama că lucrurile stăteau chiar mai rău decât își imaginase, pentru că mașina părea a fi cea dintotdeauna, dar nu mirosea la fel ca de obicei. Nu exista aroma de cocos, preferata ei.

— Domnule Lou?, îl strigase pe șofer.

Portierele fuseseră blocate cu un sunet sec.

Îl putea vedea pe șofer pe scaunul din față, un tip corpolent, cu o șapcă pe cap. Se simțise mai mică decât de obicei, pe bancheta din spate. Își legase centura când mașina o luase din loc. Ciudat – domnul Lou nu pornea niciodată până ce nu se asigura că fata și-a prins centura.

— Domnule Lou? Ce a pățit mama mea? Doamna Willingham a spus...

Se oprise din vorbit pentru că bărbatul care conducea mașina nu era domnul Lou. Ochii care se uitau la ea din oglinda retrovizoare nu erau ai lui.

— Prinde-ți centura, zisese el, cu vocea care nu era a domnului Lou.

Și domnul Lou i-ar fi spus te rog.

— Am prins-o deja, spusese fata.

Îi era frică, dar nu voia s-o arate.

— Știți parola?

— Mierlă, spusese el. Nu?

— Cine sunteți?

— Cineva care te va duce într-un loc unde vei fi în siguranță, spusese șoferul. Așa cum și-ar fi dorit și domnul Lou. Bine?

— Îl sun pe tati, anunțase Ellie și își desfăcuse rucsacul, să își scoată mobilul.

Dar nu era acolo unde îl ținea de obicei. Nu era o amețită care să-și rătăcească mobilul te miri pe unde. Era unul scump, un obiect important, iar ea întotdeauna îl punea în acel buzunar al rucsacului.

Simțise că îi venea să plângă, dar se abținuse. Ei și-ar fi dorit s-o facă să plângă, cei care îi luaseră telefonul. Cei care jucau acest joc nesimțit.

— Cine sunteți?

— Nimeni, zisese șoferul. Acum stai acolo liniștită și taci din gură.

Intrase cu SUV-ul pe o șosea aglomerată. Încercase să urmărească traseul, în căutarea unor repere familiare, dar nu reușise. Înainte, nu fusese niciodată atentă la drum. Școala dispăruse în spatele unui deal, iar necunoscutul o apucase pe tot mai multe serpentine.

Fata nu știa ce să facă. Tati îi spusese mereu că există pe lume și oameni răuvoitori, iar ea nu ar trebui să meargă nicăieri cu vreunul dintre ei, dacă acela nu știe parola, dar șoferul ăsta știuse parola. Iar ea nu putea apăsa butonul de urgență, dacă nu avea telefon.

— Lasă-mă să cobor, zisese.

Se străduise să-și facă glasul să sune ca al mamei ei – rece, plin de încredere de sine.

— Poți opri aici.

— Taci din gură, zisese șoferul. Stai liniștită acolo. Dacă mă bârâi la cap, îți lipesc gura aia nenorocită cu bandă adezivă.

Asta o speriase chiar mai tare decât ideea de a se afla în mașina unui străin, fără telefonul ei, dar nu voise să o arate. Nu voia nici să plângă. Privise în jur și se întrebase ce ar putea face. Ușa nu s-ar fi deschis, nici geamul. SUV-ul avea geamuri fumurii, la fel ca mașina domnului Lou – erau pentru a se apăra de soare. Dar serveau și ca oamenii să nu poată vedea cine călătorește în mașină.

Ellie își dăduse seama de un lucru îngrozitor. Era o umbră într-o mașină neagră, fantomatică; nimeni nu o putea vedea, iar ea nu avea idee ce să facă.

Când începuse să urle din răsputeri la mașinile care treceau pe lângă, bărbatul trăsese pe marginea drumului, sub niște copaci, luase bandă adezivă și i-o pusese peste gură, apoi îi legase mâinile și picioarele. După care o dusese în spatele mașinii și deschisese portbagajul.

Era gol, cu excepția unui sac de dormit cu prințese din desene animate imprimate pe el. Ea continua să țipe chiar și cu buzele acoperite de banda groasă și se lupta să-și elibereze mâinile. Bărbatul o așezase peste sacul de dormit, clătinând din cap.

— Culcă-te, îi spusese și își ștersese transpirația de pe frunte. Avem un drum lung înaintea noastră. Dacă ești bine crescută și te porți frumos, îți dau de mâncare peste câteva ore. În vreo două zile, o să fii înapoi acasă și o să ai lucruri interesante și frumoase de povestit.

Tati îi spusese mereu: dacă oamenii răi pun vreodată mâna pe tine, să nu crezi o vorbă din ce-ți vor zice.

Nu credea deloc că o va duce acasă.

Se speriase și mai tare când își dăduse seama că nu poate respira prea bine cu nasul înfundat și cu banda lipită pe gură, așa că lăsase totul deoparte și se concentrase pe tras aer în piept, încet și constant. Încă îi mai era groază, dar se simțise și foarte obosită, așa că închisese ochii și își imaginase că este în cu totul altă parte, poate acasă, cu mami.

Își tot imaginase până ce adormise, într-un final, ca și cum ar fi fost în poala mamei ei. Când se trezise, voise să-i spună bărbatului că trebuie să facă pipi, că nu mai poate să țină. Dar omul vorbea la telefon, se aflau într-o pădure și deja se făcuse întuneric.

Șoferul văzuse că fata se ridicase, iar ea observase prin geamul care despărțea portbagajul de restul mașinii niște faruri care se îndreptau în direcția lor.

Încercase să țipe la el, să-i spună să fie atent la mașina care venea în viteză spre ei, dar bărbatul doar se încruntase și zisese:

— Ți-am spus să taci naibii din...

Apoi mașina îi lovise, iar totul se rostogolise și se spărsese. I se păruse că-l auzise pe răpitor urlând.

Ajutor, vrusese Ellie să spună, dar era prea speriată și prea rănită. Apoi bărbatul se oprise din urlat și nu se mai auzise nimic.

1.

GWEN

Ochiul lăbărțat și întunecat al camerei de filmat îmi amintește de lucruri oribile. Lucruri sfâșietoare. Încerc să-mi tot repet în minte că există un motiv pentru care sunt aici. Am venit să-mi spun povestea, detaliat și onest, cu sinceritate totală.

Pentru că alți oameni au tot spus-o în locul meu, deja de prea mult timp. Au mințit în legătură cu mine și cu copiii mei.

Deja a fost știre timp de mai multe luni de zile: Criminalul în serie evadat și-a răpit fosta soție! Împușcături și crime în casa groazei! Mereu sunt scrise într-un stil bombastic, pentru a obține un efect imediat, și aproape întotdeauna apare menționat și faptul că am fost cândva arestată sub acuzația de complice la crimele lui.

Uneori, își amintesc să scrie și că am fost achitată. Dar, de cele mai multe ori, preferă să treacă sub tăcere acel mic detaliu. Au fost peste o sută de jurnaliști care mi-au inundat email-ul, până într-acolo încât am oprit orice notificare și am ajuns să-l ignor complet. Cel puțin jumate dintre ei au bătut lungul drum până la Stillhouse Lake să încerce să mă convingă să-mi deschid ușa și să las să curgă partea mea de poveste.

Dar nu sunt așa de naivă să mă arunc cu capul înainte, fără să știu mai întâi în ce mă bag, să aflu toate detaliile. Apariția asta la televizor a fost pusă la cale după o lună întreagă de negocieri, de garanții legate de ce anume voi fi întrebată și ce nu. Am ales emisiunea Howie Hamlin Show pentru că realizatorul are o reputație bună – a fost empatic vizavi de alte victime ale unor infracțiuni și s-a luptat pentru dreptate.

Dar, când mă așez în fotoliul destinat invitaților, mă simt în continuare nepregătită pentru ce urmează. Nu mă așteptam să simt acest nivel ridicat de panică, să-mi simt transpirația fierbinte pe ceafă. Scaunul este prea mare, prea adânc, și mă simt fragilă așa cum stau atârnată pe marginea lui, într-o rână.

Cred că de vină-i camera de filmat. Credeam că am depășit trauma, dar se pare că nu. Poate că nu voi trece niciodată peste ce mi s-a întâmplat.

Camera se holbează neîncetat la mine.

Toți ceilalți sunt atât de relaxați. Operatorul are o conversație amicală cu altcineva, departe de camera care stă fixată pe mine. Gazda emisiunii pare că dă un interviu în altă parte a platoului, departe de cablurile răsfirate pe jos. Numai eu mă simt prinsă în loc, captivă. De fiecare dată când clipesc, văd cealaltă cameră de filmat, cea așezată pe un trepied dintr-o casă părăsită din Louisiana.

Îmi văd fostul soț și zâmbetul lui oribil. Văd sânge.

Ignoră amintirea.

Locul acesta e mai mic decât m-aș fi așteptat. Scena propriu-zisă este compusă din trei fotolii, cu o masă micuță în fața lor. Pe masă sunt așezate câteva cărți, dar sunt prea nervoasă ca să încep să le studiez. Mă întreb de ce sunt trei fotolii. Întotdeauna sunt trei în platou? Habar nu am. Nu îmi mai amintesc, deși m-am uitat la câteva ediții anterioare ale emisiunii ca să știu la ce să mă aștept.

Poți s-o faci, îmi spun mie, apoi încep o repriză de respirație conștientă, adâncă. Ai pus la pământ nu unul, ci doi criminali în serie. Ce este aici e floare la ureche. Doar un interviu. Și o faci pentru copiii tăi, ca să le oferi mai multă siguranță.

Pentru că, dacă las presa să-mi spună în continuare povestea fără ca eu să mă implic în ea, o să fie tot mai rău.

Dar nu mă ajută discuția cu mine însămi. Tot mai vreau să sar imediat din fotoliu și s-o șterg de aici, fără să privesc înapoi. Singura chestie care mă ține pe loc este imaginea copiilor mei, Lanny și Connor, care mă privesc din camera de așteptare. Este o zonă rezervată însoțitorilor, de unde aceștia pot vedea ce se întâmplă în platou. Lanny, entuziasmată, ridică degetele mari spre mine, în semn de încurajare. Cu greu, reușesc să-i ofer un zâmbet. Transpir și cred că îmi stric machiajul – sunt atât de puțin obișnuită să-l port, încât parcă aș avea un strat de vopsea pe deasupra pielii, care mă strânge.

Tresar când sunt atinsă ușor pe umăr. Mă întorc și văd un bărbat cu barbă, care ține ceva în mână. Aproape că-l lovesc. Apoi realizez că e doar un mic microfon cu un fir atașat.

— O să vă dau microfonul acesta să îl prindeți de marginea bluzei, bine?, spune.

Observ că își dă seama în ce stare de neliniște sunt, pentru că face un pas în spate.

Strecor microfonul pe sub reverul cămășii și așez firul, iar el îmi face semn că este mulțumit. Apoi îmi lasă un fel de baterie în spate, pe fotoliu.

— Perfect, sunteți în direct, spune el.

Îi mulțumesc fără tragere de inimă. Simt firul microfonului rece pe piele. Mă întreb dacă îmi înregistrează și respirația grăbită, scurtă. Îmi fac de lucru cu degetele pe fir, îl mișc dintr-o parte într-alta.

— Două minute, ne anunță cineva din întuneric, din afara platoului, iar eu îmi îndrept spatele, tot mai nervoasă.

Gazda încă mai trage de timp, departe de mine. Mă simt singură și expusă. Luminile sunt orbitoare – trebuie să rezist tentației de a duce mâna streașină la ochi. Îmi înlănțui degetele, ca să nu îmi fac de lucru cu ele cât voi fi în direct.

Când a mai rămas doar un minut, moderatorul intră în platou. E un tip de vârstă mijlocie, solid, cu părul brunet ușor grizonant spre tâmple. Poartă un costum bleumarin elegant și mă întreb pe loc dacă sunt îmbrăcată prea nepotrivit pentru emisiune. Poate prea de stradă, sau, dimpotrivă, prea ferchezuită? Nu e genul meu să-mi pun astfel de întrebări. În circumstanțe normale...

Dar, la urma urmei, nu am mai fost până acum prezentă într-o emisiune live la TV. Nu din proprie voință, în orice caz.

— Bună, Gwen, cum te simți?, mă întreabă și dăm politicos mâna.

Are palma caldă, spre deosebire de degetele mele aproape înghețate.

— Uite, nu te îngrijora de nimic. Știu că ai emoții, dar vom trece cu bine prin emisiune, împreună. Doar să ai încredere deplină în mine. Ești pe mâini bune.

Încuviințez din cap. Nu am altă alternativă, oricum, în momentul de față. Bărbatul are un zâmbet relaxat: pentru el, e doar o zi obișnuită la serviciu.

Încerc să trag aer adânc în plămâni.

Se mai scurg alte treizeci de secunde, apoi începe numărătoarea inversă. Ultimele trei sunt în tăcere, doar semne făcute cu degetele, apoi moderatorul afișează brusc un zâmbet cât toată fața și se înclină ușor spre cameră.

— Bună ziua și bine ați venit la această ediție extraordinară din Howie Hamlin. Un pic mai târziu, vom vorbi despre șocanta răpire a micuței Ellie White, dar mai înainte de asta vom avea o discuție pe larg a unui caz care este deja pe buzele tuturor – Melvin Royal. În tot vacarmul media, o voce importantă a lipsit, și suntem norocoși s-o avem astăzi alături de noi. Gwen Proctor, sau, pe numele ei anterior, Gina Royal. Gina a fost soția faimosului criminal în serie Melvin Royal, împușcat mortal de curând în Louisiana, în urma unui atac brutal asupra...

Nu pot tolera asta, așa că îl întrerup.

— Fosta, spun, iar Howard – Howie – Hamlin pare deranjat fiindcă i-am tăiat intro-ul bine pus la punct. Scuze că intervin, dar sunt fosta lui soție. Am divorțat cu multă vreme în urmă.

Se redresează și spune pe un ton firesc:

— Sigur, sigur, da, ai dreptate, greșeala mea. Era fostul tău soț la vremea la care a avut loc acest incident șocant. Așadar, preferi să fii numită Gwen Proctor în loc de Gina Royal, corect?

— Este numele meu legal.

L-am schimbat oficial, așa cum le-am schimbat și pe ale copiilor. Gina Royal a încetat să mai existe. Privind în urmă, în realitate de abia existase vreodată.

— Bineînțeles. Așadar, Gwen, ca să fim siguri că publicul ține pasul cu povestea incredibilă... când Melvin Royal a fost prins, cu ani în urmă, cu un cadavru al unei tinere ascuns în casa unde locuiați, ai fost și tu inițial acuzată că l-ai ajutat să răpească acele femei. E corect?

— Da, spun. Am fost achitată.

— Sigur că da!

Pare că aprobă, că se află de partea mea.

— Dar, apoi, ai fugit și ți-ai schimbat numele, locuința de asemenea, de mai multe ori. De ce ar face asta cineva nevinovat?

Simt o energie care nu îmi place deloc. Ceva nu este tocmai în regulă. Parcă nu a pornit ca interviul de reabilitare pe care îl visam eu. Care îmi fusese promis.

— Sunt nevinovată, dar atât eu cât și copiii mei primeam multe amenințări cu moartea, zilnic. Hărțuire pe internet cât cuprinde, amenințări violente. Am făcut ce era necesar pentru a-mi proteja familia.

Nu mai menționez că și Melvin în persoană ne dădea mereu de urmă. Ne trimitea scrisori. E o cușcă plină cu vipere pe care nu vreau s-o deschid.

— Și nu ai apelat la poliție?

— Poliția este reticentă când vine vorba despre amenințări trimise anonim, iar hărțuitorii o știu prea bine. Am preferat să acționez și să-mi pun copiii la adăpost.

— Înțeleg. Dar de ce să te tot muți dintr-un loc în altul, la infinit?

— Pentru că hărțuitorii de pe internet lucrează împreună și se pricep să dea de urma victimelor. Pentru mulți, e doar un joc. Nu mi-am dat seama de asta la început, dar hărțuirea mea era o treabă organizată, nu era vorba de o singură persoană. Și încă mai este.

— Atunci, cum se face că acum ești aici? Cum de îți asumi acest risc?

Mă opresc. Vreau să dau un răspuns corect, convingător.

— Pentru că se întâmplă în fiecare zi. Nu doar celebrităților sau persoanelor asemeni mie, care au atras la un moment dat atenția. Se întâmplă oamenilor obișnuiți. Chiar și copiilor. Iar legile noastre, sau cei care pun în aplicare legile, încă nu au găsit o soluție la această problemă. Eu nu sunt aici, totuși, ca să salvez lumea. Doar pe copiii mei.

— Să-i salvezi de la ce, mai exact?

— De la informații false, spun. Minciuni care se adună și întrețin furia, hărțuirea. De asta vreau să îmi zic povestea.

Chiar dacă să o spun mă face să tremur din toate încheieturile. Mi-am petrecut atâta timp alergând. În multe feluri, ce fac acum e partea cea mai grea. Să fiu atât de vulnerabilă.

— Scena îți aparține, zice Howie. De asta îți oferim timpul pe care-l avem la dispoziție.

Așa că... încep. Îi povestesc cum m-am căsătorit cu fostul meu soț, despre viața noastră de la început, când nu aveam idee că erau greșite lucrurile pe care mi le cerea să le fac prin casă sau în dormitorul nostru. Eram prea tânără și fusesem prea păzită de lucrurile urâte care se află pe lume. Nu prea știam mai nimic. Fusesem învățată să fiu amabilă și ascultătoare, să mă transform în ceea ce așteaptă soțul meu de la mine. După ce au venit copiii, a fost prea târziu să-mi mai ascult instinctele. Mi-era teamă să privesc în față adevărul.

Până când adevărul a țâșnit din atelierul dărâmat al lui Melvin – cel în care nu mă lăsa niciodată să intru – și m-a pocnit în față. A luat forma unui șofer beat. Atunci opera îngrozitoare și crudă a lui Melvin a văzut lumina zilei.

Mă opresc acolo, cutremurată de amintirea acelui moment, iar Hamlin se apleacă ușor spre mine.

— Gwen, haide să punem aici punctul pe i. Trebuie să fi știut, nu-i așa? Cum ar fi putut aduce acele femei în casa voastră și tu să nu știi?

Încerc să îi explic despre cât de bine era încuiat atelierul, despre orele târzii ale nopții când se închidea acolo. Hamlin se preface a mă asculta, dar îmi dau seama că doar așteaptă să termin. Când o fac, spune:

— Înțelegi de ce atât de mulți oameni se îndoiesc de povestea ta, nu? Pur și simplu nu-și pot imagina cum tu ai dormit lângă soțul tău și nu ai avut nici cea mai vagă idee.

— Întrebați-o pe iubita lui Ted Bundy, spun. Pe soția lui Gary Ridgway. Întrebați întreaga familie a lui Dennis Rader. Poate că au fost indicii, dar nu le-am putut recunoaște. Nici nu mi-a trecut prin cap că el ar putea face toate acele lucruri. Aș fi încercat să-l opresc.

— Ai fi încercat?, repetă Hamlin.

— M-ar fi ucis, spun. Și ar fi făcut ce i-ar fi trecut prin cap cu fiul și fiica noastră. Nici nu vreau să-mi imaginez. Am supraviețuit, domnule Hamlin. Am făcut-o pentru copiii mei. Și o voi face în continuare, indiferent ce ne mai așteaptă.

Sunt mulțumită de frazele mele, dar deja m-am pus în gardă. Oare de ce mă încolțește? Nu așa ne-a fost înțelegerea. Ar trebui să mă ajute, nu să mă interogheze.

— Să ne întoarcem la soțul tău, Melvin Royal. A continuat să te urmărească, deși era în spatele gratiilor, asta e ceea ce pretinzi, nu? A luat și el parte la hărțuirea ta? Dincolo de acei străini de pe internet, însetați de dreptate.

Pretinzi. Aproape că mă reped la el. Mă simt ca o prizonieră pe acest fotoliu și urăsc sentimentul. Simt camera cum se holbează la mine. Cu coada ochiului, observ semnul că este pornită. Încerc să mă concentrez pe fața lui Hamlin, dar o văd în ceață. În jurul meu se tot perindă oameni, și urăsc și asta – să se strecoare cineva fără ca eu să-l văd clar.

— Gwen?

Îmi dau seama că mă holbez la el, lipsită de expresie și încerc să-mi amintesc întrebarea. Vorbea despre Melvin. Melvin.

— Soțul meu mi-a trimis scrisori, îi spun. Cineva din închisoare s-a ocupat de treaba asta. În prezent, credem că le-a împrăștiat prin țară, pentru ca adepții să mi le trimită chiar și după moartea lui. Este o investigație în curs a cazului acesta, din ce știu.

— Și ai păstrat scrisorile? Le-ai arătat administrației închisorii? Poliției?

— Primele, spun.

Gâtul mi s-a uscat. Degetele îmi zvâcnesc în toate direcțiile.

— Dar aștepta deja să fie dusă până la capăt pedeapsa cu moartea pe care o primise. Nu prea aveau ce să-i facă pentru a-l mai pedepsi suplimentar.

— Ca să vezi, zice el, gânditor. Iar aceste amenințări de pe internet despre care spui... ai păstrat dovezile?

De ce pune la îndoială spusele mele? Ce dracului se petrece aici?

— Sigur că da, au ajuns până și în arhiva FBI-ului. Uite, nu are rost să continuăm discuția dacă crezi că...

— Convingerea ta e că amenințările au pornit de la familiile victimelor lui Melvin Royal?

Sunt la un pas de a mă ridica de pe fotoliu și a părăsi platoul, dar mă așez totuși la loc. Nu am vrut să merg în direcția aia. Chiar i-am spus producătorului că nu voi răspunde la întrebări legate de familiile victimelor. Trebuie să o lămuresc, odată pentru totdeauna.

— Nu vreau să discut despre familiile victimelor.

— De ce nu? Ei au fost cei porniți la început împotriva ta, nu-i așa?

Nu vreau să arunc vina pe familii. Nu trebuie să las publicului impresia că o fac.

— Nu-i pot învinui pe cei care au fost puși în fața unui bagaj uriaș de durere și furie. Îi învinuiesc pe cei care nu aveau nicio treabă cu acest caz, care au vrut să-și satisfacă pornirile proprii.

— Ai adus vreo dovadă, vreun exemplu de hărțuire violentă, pe care să-l putem împărtăși telespectatorilor? Pentru a stabili adevărul în cazul tău, desigur.

Simt cum mi se înroșesc obrajii. Cazul meu? Sunt în fața instanței aici?

— Nu. Nu am adus. Nu aș fi făcut-o – sunt pur și simplu teribile.

— Cred că producătorul te-a rugat să o faci, totuși?

Încercasem. Deschisesem fișierul unde țineam lucrurile alea oribile, căutasem ceva care să nu fie atât de personal sau îngrozitor, cel puțin una care să nu mă facă să vomit, dar nu găsisem. Dacă ar fi fost ceva nesemnificativ, mi s-ar fi spus că exagerez, că fac din țânțar armăsar. Ceva oribil ar fi fost, în schimb, nepotrivit pentru a fi dat pe post.

— Am ales să-mi protejez copiii, spun. Multe dintre acele mesaje se referă la ei și refuz să fac așa ceva public. Nu vreau să transform drama noastră într-un amuzament pentru spectatori. Sunt aici pentru a spune adevărul, nu pentru a promova minciunile lor.

Simt un moment minunat de calm în timp ce o zic. Dreptatea e de partea mea, o știu, și sper ca și publicul să își dea seama.

Dar apoi el se întoarce complet cu fața spre mine.

— Gwen...

Se rotește chiar și cu scaunul ca să mă privească mai bine.

— Ai aflat despre documentar?

Am senzația că fotoliul se topește sub mine, iar eu mă cobor spre centrul pământului.

— Ce documentar?

Îmi dau seama că am rostit apăsat cuvântul. Nu m-am putut abține.

— Despre ce vorbești?

Observ cu coada ochiului o sclipire victorioasă în privirea lui.

— O să ajungem acolo într-un minut. Mai înainte, trebuie să spunem că a existat un film care a ieșit la suprafață și care a părut să confirme că ai fost implicată în cazul fostului tău soț...

Ce mama naibii de documentar?

Trag aer în piept, încercând să-mi recapăt calmul, apoi zic:

— Acel film a fost un fals realizat de experți în măsluirea probelor video, iar FBI-ul a confirmat acest lucru. Poți citi și în presă. Până și discuțiile ulterioare în jurul acestuia sunt o dovadă a hărțuirii la care sunt supusă în fiecare zi. Atât eu, cât și copiii mei.

Încerc să întorc dezastrul în favoarea mea. Încă nu mă dau bătută. Nu știu ce altceva aș putea să fac.

— Bun, haide să abordăm subiectul pe larg. Melvin Royal pare să aibă un număr crescut de adepți care îi iau apărarea, spunând fie că nu a avut nicio vină în șirul de crime, fie că și tu ai avut o parte egală. Nu crezi că și aceștia au dreptul să-și exprime opiniile?

Îmi vine să-i trag un pumn în figură. Vreau să urlu. Îmi vine atât de tare să o iau la sănătoasa, încât picioarele încep să-mi tremure.

— Dacă opiniile lor includ dorința ca eu să fiu jupuită de vie și copiii mei uciși în fața mea, atunci nu. Nu au dreptul.

Vocea mea e întruparea furiei. Simt că îmi ia foc gâtul și am gust de bilă în gură.

— La ce documentar te referi?

— Da, iată ocazia perfectă pentru a-l prezenta pe următorul nostru invitat. Doamnă Tidewell? Vreți să veniți alături de noi?

Îmi dau acum seama că persoanele pe care le văzusem agitându-se în întuneric erau tipul bărbos care se ocupase de microfon și directorul de program. Mă întorc ușor și observ că pășește spre mine cineva complet străin de acest decor. Inima îmi bate de parcă ar vrea să mă arunce în prăpastie, dincolo de marginea lumii.

Miranda Tidewell.

Bogată, cu multe relații, și mai ales bolnavă incurabil de furie. Are și motive: fiica ei, Vivian, a fost cea de-a doua victimă a soțului meu. Încă de la început, Miranda m-a crezut și pe mine vinovată, a considerat că eu ar fi trebuit să-l opresc. Că poate l-am ajutat, de fapt, că am plănuit împreună crimele. Din clipa în care Melvin a fost arestat, femeia asta s-a transformat într-un pumnal înfipt în spatele meu. A luptat să fiu și eu reținută de poliție, să fiu adusă în fața instanței, deși dovezile împotriva mea erau șubrede și străvezii, bazate pe mărturia mincinoasă a unui vecin.

Miranda și-a dorit să primesc și eu pedeapsa cu moartea, la fel ca Melvin. Și, din privirea pe care mi-o aruncă în timp ce se așază pe cel de-al treilea fotoliu, cel asupra căruia îmi tot pusesem întrebări... îmi dau seama că încă își mai dorește să mă vadă moartă.

Contrastul dintre noi două este copleșitor. Chiar dacă suntem ambele femei albe, părul meu este șaten închis, hainele îmi sunt simple, un acoperământ pentru trup și atât. Ea era părul auriu, extrem de îngrijit, și poartă bijuterii scumpe. Costumul este croit de un designer. Pare pregătită atent pentru un platou de televiziune, până la cel mai mic detaliu al machiajului impecabil.

Nici nu îmi aruncă mai mult de o singură privire, deși eu mă holbez la ea ca hipnotizată. Dă mâna cu Howie Hamlin, apoi își pune elegant un picior peste altul, relaxată în fotoliu.

— Vă mulțumesc că m-ați invitat în dimineața aceasta, domnule Hamlin, zice. Și pentru că ați ascultat și partea noastră de poveste. Familiile victimelor lui Melvin și Gina Royal vă sunt recunoscătoare.

Trebuie să mă ridic și să plec de aici.

Pare că mă ignoră cu grație, iar eu nu știu cum să fac asta, în ce o privește. Parcă totul în jurul meu a luat o turnură ireală. Parcă mă scufund într-un ocean.

— Cu plăcere. Iar comunitatea pe care o reprezentați se numește...

— Îngerii Pierduți, spune ea. În memoria copiilor, surorilor, mamelor și altor rude mai îndepărtate care ne-au fost smulse de lângă noi.

— Înțeleg că această comunitate, Îngerii Pierduți, a primit finanțare pentru a filma și lansa un documentar despre care voi credeți că va face în final dreptate și lumină în acest caz. Dar cu Melvin Royal acum mort, cu doamna Proctor complet exonerată, ce beneficii credeți că veți obține?

Vreau să urlu, să arunc cu un obiect, să plec naibii din platou, dar nu pot. Trebuie să ascult. Howie Hamlin, fie că voit