Cealaltă doamnă

De Mary Kubica

A încercat să fugă, dar nu a putut scăpa de cealaltă doamnă...

Sadie și Will Foust tocmai ce și-au mutat familia din aglomeratul Chicago într-un mic orășel din statul Maine, atunci când vecina lor Morgan Baines este găsită decedată în casa ei. Crima zguduie micuța insulă de coastă, însă nimeni nu este mai cutremurată decât Sadie.

Și nu este doar moartea lui Morgan cea care o ține pe Sadie pe muchie de cuțit. Pe măsură ce ochii suspicioși se îndreaptă către noua familie din oraș, Sadie este atrasă și mai adânc în misterul a ceea ce s-a petrecut în acea noapte întunecată și mortală. Dar trebuie să aibă grijă, deoarece cu cât află mai multe despre dna Baines, cu atât mai mult începe să-și dea seama că poate pierde totul dacă adevărul iese vreodată la lumină.

• Limbă: Română
• Editor: Herg Benet
• Data lansării: 30 sept. 2022
• ISBN: 9786067633016

Previzualizare carte

SADIE

Casa are ceva

straniu. Ceva care mă sâcâie, care mă face să mă simt nelalocul meu, deși nu știu ce anume mă face să mă simt așa. La suprafață e idilică – gri cu o verandă mare, acoperită, care ține cât toată lungimea casei. E pătrățoasă și mare, o vilă obișnuită, cu etaj și cu ferestre aliniate simetric într-un fel plăcut ochiului. Chiar și strada e fermecătoare, în pantă și mărginită de copaci, plină de case adorabile și îngrijite.

La suprafață, n-are ce să nu-ți placă. Dar m-am învățat să nu mă iau după aparențe. Nu mi-e de ajutor nici faptul că ziua e gri, ca și casa. Dacă ar fi soare, poate că aș avea altă atitudine.

— Aia e, îi spun lui Will, arătându-i-o cu degetul pentru că este exact la fel cu cea din poza pe care a primit-o Will de la executorul testamentar.

Săptămâna trecută, Will a venit cu avionul în Portland, ca să se ocupe de acte. Apoi a zburat înapoi, ca să putem veni aici împreună cu mașina. Data trecută n-a avut timp să vadă casa.

Will tace și oprește mașina în mijlocul străzii. Amândoi ne aplecăm în față în același timp, ca s-o vedem mai bine; la fel fac și băieții de pe bancheta din spate. Nimeni nu spune nimic, nu din prima, până când Tate exclamă că e enormă – ușor peltic, așa cum vorbesc mulți copii de șapte ani – iar Will râde, copleșit de bucuria că, în afară de el, mai e cineva care vede avantajele mutării noastre în Maine.

Casa nu e enormă, nu chiar, dar, prin comparație cu un apartament de 110 metri pătrați, cam este, mai ales că are și curte. Tate n-a mai avut niciodată curtea lui.

Will calcă ușor pe accelerație și intră încet cu mașina pe alee. După ce o oprește, coborâm – unii, mai rapid decât ceilalți, deși câinii se mișcă cel mai iute – și ne întindem picioarele, recunoscători măcar pentru faptul că s-a terminat drumul lung. Aerul de afară e diferit de cel cu care sunt obișnuită, e impregnat cu izul de pământ reavăn, de apă sărată și de pădure. Nu miroase deloc a „acasă". Strada e liniștită, dar nu e o liniște care să-mi placă. E o liniște stranie, tulburătoare și, brusc, îmi amintesc că aglomerația înseamnă siguranță. Că șansele să se întâmple ceva rău sunt mai mici atunci când te afli într-o mulțime. Există o părere greșită conform căreia e mai bine să trăiești la țară, că e mai sigur decât la oraș, dar pur și simplu nu e adevărat. Nu și atunci când iei în calcul numărul disproporționat de oameni care locuiesc în mediul urban și sistemul sanitar inadecvat din mediul rural.

Mă uit la Will, care a pornit spre treptele verandei, flancat de câinii care aleargă și îl depășesc. El nu e reticent, ca mine. Aproape că țopăie, abia așteaptă să intre și să vadă cum arată totul. Mă cam enervează, pentru că eu nu voiam să venim.

Se oprește la prima treaptă; abia atunci realizează că eu nu l-am urmat. Se întoarce spre mine, rămasă lângă mașină, și mă întreabă:

— E totul în regulă?

Nu-i răspund, pentru că nu sunt sigură că totul e în regulă.

Tate țâșnește în urma lui Will, dar Otto, băiatul nostru de paisprezece ani, ezită la fel ca mine, și el reticent. Mereu ne-am asemănat mult.

— Sadie, reia Will, vii?

Îmi spune că e frig afară, lucru pe care nu l-am remarcat pentru că am fost atentă la altele, cum ar fi că pomii din jurul casei sunt atât de înalți, încât îi iau lumina. Și la cât de periculoasă și alunecoasă trebuie să fie strada asta abruptă atunci când ninge. În vârful colinei, văd un bărbat care stă în picioare, pe gazonul casei lui, cu o greblă în mână. S-a oprit din greblat și a rămas acolo, probabil uitându-se la mine. Ridic mâna să-l salut, ca între vecini. Nu-mi răspunde. Se întoarce cu spatele și se reapucă de greblat. Mă uit iarăși la Will, care nu spune nimic despre bărbatul acela. Sunt sigură că l-a văzut și el.

— Haide, spune Will, urcând treptele cu Tate alături. Hai să intrăm.

Când ajunge la ușă, Will bagă mâna în buzunar și scoate cheile casei. Bate mai întâi, dar nu așteaptă să-i deschidă cineva. În timp ce Will descuie și deschide ușa, Otto se îndepărtează de mine, lăsându-mă în urmă. Mă iau după el, fiindcă nu vreau să rămân afară singură.

Înăuntru descoperim că e o casă veche, cu lambriuri de mahon, draperii grele, tavane cu stucaturi, pereți maro cu verde închis. Miroase a mucegai. E întunecat și mohorât.

Ne înghesuim în vestibul și cântărim din ochi casa – parterul este împărțit în mod tradițional, cu camere separate. Mobilierul e de o eleganță austeră, neprimitoare.

Îmi atrag atenția picioarele curbate ale mesei din sufragerie. Sfeșnicul cu multe brațe, care stă acolo, pe blat. Pernuțele îngălbenite ale scaunelor. Abia dacă o zăresc pe ea, în capătul scărilor. Dacă n-aș fi prins cu coada ochiului o mișcare, probabil că nici n-aș fi observat-o. Însă iat-o acolo, o siluetă sumbră îmbrăcată în negru. Jeanși negri, tricou negru, picioare desculțe. Are părul negru, lung, iar bretonul îi cade peste față și pe lângă tâmple. Ochii îi sunt conturați cu tuș negru, gros. Totul e negru, cu excepția scrisului de pe tricou, care spune I want to die. Are un cercel în nas. Pielea ei, în contrast cu tot restul, este albă, palidă, fantomatică. E slabă.

O vede și Tate. În secunda aia, pleacă de lângă Will și vine lângă mine, se ascunde în spatele meu, lipindu-și fața de șoldurile mele. Nu-i stă în fire să se sperie. Nici mie nu-mi stă în fire să mă sperii, și totuși realizez că mi s-a ridicat părul de pe ceafă.

— Bună, îngaim eu.

Acum o vede și Will. O privește; îi rostește numele. Începe să urce spre ea, iar treptele scârțâie sub pașii lui, parcă protestând față de sosirea noastră.

— Imogen, spune el, cu brațele larg deschise, așteptându-se, cred, ca ea să se lase îmbrățișată.

Dar ea nu o face, pentru că are șaisprezece ani și stă față-n față cu un bărbat pe care aproape că nu-l cunoaște. Nu pot s-o învinovățesc pentru asta. Și totuși, fata posacă, melancolică, nu e deloc ce mi-am imaginat când am descoperit că am devenit tutorii unui copil.

Când vorbește, vocea îi e acidă și joasă – nu ridică glasul niciodată; nici n-are nevoie să o facă. Tonul scăzut e mult mai neliniștitor decât ar fi un strigăt.

— Stați în pula mea departe de mine, spune ea, rece.

Privește, mânioasă, peste balustradă. Fără să vreau, îmi duc mâinile la spate, să-i acopăr urechile lui Tate. Will încremenește pe loc. Își coboară brațele. Will n-a mai văzut-o niciodată, cu excepția săptămânii trecute, când a venit aici și s-a întâlnit cu executorul testamentar. Atunci a semnat actele și a intrat în „posesia" fetei, deși au fost făcute aranjamentele necesare pentru ca ea să stea cu o prietenă până când Will, băieții și cu mine ajungeam aici cu mașina.

Fata întreabă, cu glas încărcat de furie:

— De ce ați venit la mine?

Will încearcă să-i spună – răspunsul e simplu: dacă n-am fi fost noi, probabil că ar fi ajuns la vreun orfelinat sau casă maternală până când împlinea optsprezece ani, asta dacă nu cumva i s-ar fi acordat emanciparea, lucru puțin probabil la vârsta ei – dar ea nu-și dorește un răspuns. Se întoarce cu spatele la Will și dispare într-una dintre camerele de la etaj, de unde se aud zgomote ca și cum ar trânti lucruri. Will dă să meargă după ea, dar îl opresc.

— Las-o puțin.

Fata asta nu seamănă deloc cu fetița pe care ne-a arătat-o Will în fotografie. O brunetă pistruiată și plină de veselie, în vârstă de șapte ani. Fata asta e diferită, mult schimbată. Anii n-au fost blânzi cu ea. Fata vine la pachet cu casa, un lucru care ne-a fost lăsat prin testament, laolaltă cu clădirea, cu diverse obiecte și cu activele din bancă. Are șaisprezece ani, e aproape pregătită să se descurce singură – lucru pe care am încercat să-l susțin, spunând că are, cu siguranță, vreo prietenă sau vreo cunoștință dispusă s-o ia până când împlinește optsprezece ani – dar Will a spus nu. După moartea lui Alice, doar noi i-am mai rămas, singura familie, deși eu o văd acum pentru prima oară. Are nevoie să fie cu familia, așa mi-a spus Will la vremea respectivă, adică doar acum câteva zile, deși pare că au trecut săptămâni de atunci. Cu o familie care s-o iubească și care să aibă grijă de ea. E complet singură, Sadie. Instinctul meu matern se activase atunci și începusem să mă gândesc la copilul ăsta orfan, rămas singur pe lume, un copil care ne mai are doar pe noi.

Eu nu voiam să vin. Spusesem că ea ar trebui să vină la noi. Dar erau mult mai multe chestiuni de luat în calcul, așa că am venit cu toții, în ciuda rezervelor mele.

Mă întreb acum, și nu e prima oară în decurs de o săptămână, ce efect dezastruos va avea schimbarea asta asupra familiei noastre. Cu siguranță n-o să fie acel nou început pe care-l visează Will cu atâta încredere.

SADIE

Șapte săptămâni mai târziu...

Sirena ne-a trezit

la un moment dat, în toiul nopții. I-am auzit vaietul. Am văzut luminile care pătrundeau prin fereastra dormitorului în timp ce Will întindea mâna să-și ia ochelarii de pe noptieră și se ridica iute în pat, aranjându-și rama pe nas.

— Ce-i asta? întrebase el, ținându-și respirația, dezorientat și confuz, iar eu îi spusesem că e o sirenă.

Rămăsese tăcut câteva clipe, ascultând cum vaietul se îndepărta și scădea în intensitate, fără să tacă de-a binelea. Încă mai auzeam ambulanța oprită undeva în josul străzii, nu departe de casa noastră.

— Ce crezi că s-a întâmplat? mă întrebase Will, iar eu mă gândisem la cuplul în vârstă din vecini, la bărbatul care își plimba soția în căruț cu rotile, deși el abia mai putea merge.

Amândoi cu părul alb, ridați, iar el cu spinarea îndoită ca a cocoșatului de la Notre Dame. El îmi părea mereu obosit, de parcă ea ar fi trebuit să-l împingă, și nu invers. Nu-l prea ajuta nici panta abruptă a străzii care cobora spre ocean.

— Familia Nilsson, spuseserăm Will și cu mine în același timp.

Lipsa de empatie din glasurile noastre se datora faptului că te aștepți la așa ceva în cazul oamenilor în vârstă. Se rănesc, se îmbolnăvesc; mor.

— Cât e ceasul? îl întrebasem pe Will, dar el își pusese deja ochelarii înapoi, pe noptieră.

— Nu știu, îmi răspunsese el, apoi mă îmbrățișase strâns, cuprinzându-mi talia cu un braț, iar subconștientul meu ne împinsese trupurile mai aproape.

Adormiserăm așa, uitând complet de sirena care ne smulsese din vise.

Dimineață fac un duș și mă îmbrac, încă obosită după o noapte în care n-am reușit să mă odihnesc. Băieții sunt în bucătărie, mănâncă micul dejun. Aud agitația de la parter și ies destul de stingheră din dormitor, în casa în care mă simt ca o străină din cauza lui Imogen. Pentru că Imogen are un fel anume de a ne face să ne simțim nedoriți, chiar și după atâta vreme.

Pornesc pe hol. Ușa lui Imogen e întredeschisă. Ea e în cameră, ceea ce mi se pare ciudat, pentru că ușa de la camera ei nu e niciodată deschisă dacă ea e înăuntru. Nu știe că e deschis și că eu stau pe hol și mă uit la ea. E cu spatele la mine, aplecată spre o oglindă, în timp ce își desenează dungile de tuș de pe pleoape.

Trag cu ochiul în camera lui Imogen. Pereții sunt zugrăviți într-o culoare închisă și sunt plini de afișe cu artiști și trupe care seamănă foarte bine cu ea – păr lung și negru, ochi fardați cu negru, haine negre. Deasupra patului are un fel de voal negru, ca un soi de baldachin. Patul e nefăcut, iar cuvertura gri închis e aruncată pe podea. Draperiile groase sunt închise, împiedicând lumina să intre. Gândul îmi zboară la vampiri.

Imogen termină cu tușul. Îi pune capacul și se răsucește prea repede ca să apuc să mă retrag:

— Ce pula mea vrei? mă întreabă, iar furia și vulgaritatea întrebării ei îmi taie răsuflarea, deși nu știu de ce.

Nu e prima oară când îmi vorbește așa. Ar fi trebuit să mă obișnuiesc de-acum. Imogen vine așa de repede spre ușă, încât inițial mi se pare că o să mă lovească, ceea ce n-a făcut niciodată, dar viteza cu care s-a mișcat și expresia de pe fața ei mă fac să mă gândesc că ar fi în stare. Tresar fără să vreau și mă dau mai în spate, dar ea îmi trântește ușa-n nas. Sunt recunoscătoare că mi-a trântit ușa-n nas în loc să mă lovească. Chiar dacă ușa se trântește la un centimetru de fața mea.

Inima îmi bubuie în piept. Rămân în picioare pe hol, cu răsuflarea tăiată. Îmi dreg glasul, încercând să-mi revin din șoc. Mă apropii, bat cu încheieturile degetelor în ușa din lemn și spun:

— Plec spre feribot în câteva minute. Dacă vrei să te duc...

Deși știu că n-o să-mi accepte oferta, vorbesc cu un glas entuziasmat care mă scârbește. Imogen nu răspunde.

Mă întorc pe călcâie și cobor, atrasă de aromele micului dejun. Când ajung jos, îl găsesc pe Will la aragaz. Stă în picioare, cu un șorț pe el, și învârte clătite în timp ce cântă una dintre piesele alea de pe CD-urile ritmate pe care le ascultă Tate, ceva mult prea săltăreț pentru șapte și un sfert dimineața.

Se oprește când mă vede.

— Ești bine? mă întreabă el.

— Da, îi răspund, încordată.

Câinii fac ture pe lângă picioarele lui Will, în speranța că poate le pică ceva. Câinii sunt mari, iar bucătăria e mică. Abia încăpem patru, darămite șase. Chem câinii la mine, apoi îi expediez la joacă în curtea din spate.

Când mă întorc, Will îmi zâmbește și îmi oferă o farfurie. Mă rezum la cafea și îi spun lui Otto să termine mai iute de mâncat. Stă la masa din bucătărie aplecat peste clătitele din farfurie, cu umerii adunați ca să pară mai mic. Lipsa lui de încredere în sine mă îngrijorează, deși îmi spun că e ceva normal la paisprezece ani. Fiecare copil trece prin faza asta, dar mă întreb dacă toți o și depășesc.

Imogen trece prin bucătărie călcând apăsat. Jeanșii negri îi sunt sfâșiați pe pulpe și la genunchi. În picioare are bocanci negri militari, dar cu toc de aproape patru centimetri. Chiar și fără bocancii ăia, tot e mai înaltă decât mine. În urechi i se bălăngănesc cranii de corb. Pe tricoul ei scrie Normal people suck. Stând la masă, Tate încearcă să citească textul cu voce tare, așa cum face cu toate tricourile inscripționate ale lui Imogen. Băiatul citește bine, dar ea nu stă pe loc suficient cât să apuce să vadă ca lumea textul. Imogen întinde mâna spre un dulap de bucătărie. Trage de ușă cât pe ce s-o smulgă din balamale, se uită în dulap, apoi trântește ușa la loc.

— Ce cauți? întreabă Will, mereu dornic să ajute, dar Imogen găsește ceea ce căuta – un baton Kit Kat pe care îl desface și din care mușcă.

— Am făcut micul dejun, spune Will.

Ochii albaștri ai lui Imogen privesc dincolo de Otto și Tate și de masa de bucătărie, la locul gol care o așteaptă, și spune doar atât:

— Bravo ție.

Se răsucește pe călcâie și iese din încăpere. Îi auzim călcătura apăsată a bocancilor pe dușumea. Auzim ușa de la intrare cum se deschide și se închide și abia atunci, când ea nu mai este în casă, pot să respir.

Îmi umplu cu cafea un mic termos, apoi mă strecor pe lângă Will ca să-mi iau lucrurile – cheile și geanta, ambele aflate pe blat, un pic cam departe de mine. El se apleacă să mă sărute. Fără să vreau, din pur instinct, mă feresc de atingerea lui.

— Ești bine? mă întreabă Will din nou, privindu-mă curios, iar eu dau vina pe un val de greață pentru momentul de ezitare.

Nu e chiar o minciună. Au trecut câteva luni de la aventura lui; cu toate astea, încă îi simt mâinile ca și cum ar fi din glaspapir atunci când mă atinge și, de fiecare dată, nu pot să nu mă întreb unde și-a pus mâinile înainte să le pună pe mine.

Un nou început, așa zisese el, unul dintre numeroasele motive pentru care ne-am pomenit mutați în casa asta din Maine, care i-a aparținut unicei surori ale lui Will, Alice, până la moartea ei. Timp de ani întregi, Alice a suferit de fibromialgie până când, nemaisuportând simptomele, a decis să-și ia viața. Durerea provocată de fibromialgie este profundă. Se răspândește prin tot corpul și, adesea, este însoțită de epuizare și oboseală permanentă. Din câte am văzut și auzit, durerea este intensă – uneori ascuțită, alteori pulsatilă – și e mai rea dimineața decât pe parcursul zilei, dar nu dispare niciodată cu totul. Este o boală tăcută, pentru că nimeni nu poate vedea durerea. Și cu toate astea, te scoate din funcțiune.

Singurul lucru pe care-l putea face Alice ca să pună capăt durerii și extenuării a fost să urce în podul casei cu o funie și un scăunel. Dar asta nu înainte de a se întâlni cu un avocat și de a pregăti un testament prin care îi lăsa lui Will casa cu tot ce e în ea. Testament prin care își lăsa copilul în grija lui Will.

La șaisprezece ani ai săi, Imogen își petrece zilele făcând Dumnezeu știe ce. Presupun că merge la școală, sau merge destul de des, pentru că primim rareori telefoane de verificare. Dar cum își petrece restul zilei, asta nu mai știu. Când o întrebăm Will sau eu, fie ne ignoră, fie ne dă vreo replică în doi peri – că a fost ocupată luptându-se cu răufăcătorii, propovăduind pacea mondială sau salvând căcaturile alea de balene. Îi place mult să înjure – cu cât mai vulgar, cu atât mai bine.

Suicidul poate lăsa în urmă supraviețuitori ca Imogen, plini de furie și de resentimente, oameni care se simt respinși, abandonați, supărați pe tot și toate. Am încercat să înțeleg. Îmi e din ce în ce mai greu.

În copilărie, Will și Alice erau apropiați, dar de-a lungul anilor s-au îndepărtat unul de celălalt. Moartea ei l-a zdruncinat, dar nu prea a jelit-o, nu cu adevărat. Cred că, mai mult decât orice, s-a simțit vinovat – pentru că a fost neglijent și n-a păstrat legătura cu ea, că n-a fost mai implicat în viața lui Imogen și că n-a înțeles niciodată pe deplin gravitatea bolii de care suferea Alice. Simte că le-a dezamăgit pe amândouă.

La început, când am aflat de moștenirea noastră, eu i-am sugerat lui Will să vindem casa și s-o luăm pe Imogen să stea cu noi, în Chicago, dar după ce s-a întâmplat în Chicago – nu doar aventura lui Will, ci și restul, totul – asta era șansa noastră la un nou început. Sau cel puțin așa a zis Will.

Ne aflăm aici de mai puțin de două luni, așadar încă ne adaptăm, chiar dacă și Will, și eu ne-am găsit rapid locuri de muncă. El, ca profesor adjunct de ecologie umană, pe care o predă de două ori pe săptămână pe continent.

Iar pe mine, având în vedere că sunt unul dintre cei doi medici de pe insulă, practic m-au plătit să vin.

De data asta îmi lipesc buzele de ale lui Will, semn că plec.

— Ne vedem diseară, spun eu, apoi strig din nou la Otto să se grăbească, să nu-ntârziem.

Îmi iau lucrurile de pe blat și îi zic că-l aștept în mașină.

— Două minute, îi spun, știind că, din două, el o să facă cinci sau șase, ca de obicei.

Înainte să plec, îl pup pe micuțul Tate. Se ridică în picioare pe scaun, îmi cuprinde gâtul cu brațele lui lipicioase și îmi zbiară în ureche:

— Te iubesc, mami!

Îmi tresaltă inima de bucurie că măcar unul dintre ei mă mai iubește.

Mașina mea este pe alee, lângă cea a lui Will. Deși avem un garaj lipit de casă, e plin de cutii pe care nu le-am despachetat încă.

Atunci când ajung la ea, mașina e bocnă, iar geamurile s-au acoperit peste noapte cu un strat subțire de gheață. Descui portiera. Farurile clipesc; în interior se aprinde o lumină.

Întind mâna spre mânerul portierei; dar, înainte să trag de el, zăresc cu coada ochiului ceva de pe un geam și mă opresc. Pe geamul de pe partea șoferului sunt niște linii trase pe gheață. Au început să se topească sub căldura soarelui de dimineață, s-au mai înmuiat pe la margini. Dar sunt tot acolo. Mă apropii. Atunci văd că liniile nu sunt deloc linii, ci litere scrijelite în gheața de pe geam, litere care alcătuiesc un singur cuvânt: Mori.

Îmi duc repede mâna la gură. Nu trebuie să mă gândesc prea mult ca să-mi dau seama cine mi-a lăsat mesajul ăsta. Imogen nu ne vrea aici. Vrea să plecăm.

Am încercat să fiu înțelegătoare, pentru că realizez în ce situație cumplită se află. Viața i-a fost dată peste cap. Și-a pierdut mama, iar acum trebuie să împartă casa cu niște oameni pe care nu-i cunoaște. Dar asta nu justifică faptul că mă amenință. Pentru că Imogen nu se joacă niciodată cu vorbele. Vrea să spună exact asta. Vrea ca eu să mor.

Mă întorc pe treptele verandei și, prin ușa de la intrare, îl strig pe Will.

— Ce e? mă întreabă el, traversând bucătăria. Ai uitat ceva? zice, uitându-se cu capul înclinat într-o parte la cheile din mâna mea, la geantă, la termosul cu cafea.

N-am uitat nimic.

— Trebuie să vezi asta, îi răspund în șoaptă, ca să nu audă băieții.

Will iese pe ușă desculț, deși asfaltul e rece-sloi. De la vreo doi metri distanță, îi fac semn spre mașină, arătându-i cuvântul scris pe geam.

— Vezi ce-i acolo? întreb, căutându-i privirea.

Vede. Îmi dau seama din expresia feței lui, devenită dintr-odată îngrijorată, la fel ca a mea.

— Căcat, spune el, pentru că, la fel ca și mine, știe exact cine a scris.

Își freacă fruntea, gândindu-se.

— O să stau de vorbă cu ea, spune el.

— La ce bun? întreb eu, pe un ton defensiv.

Am vorbit amândoi cu Imogen de multe ori în ultimele săptămâni. Am discutat despre limbajul pe care îl folosește, mai ales în preajma lui Tate; despre necesitatea de a stabili o oră la care să fie acasă; și altele. De fapt, am vorbit amândoi și cam atât; pentru că, atunci când spui că ai vorbit cu cineva, asta presupune a purta o conversație. Or, nu e așa. E o predică. Ea stă în picioare, în timp ce Will sau eu vorbim. Ascultă, poate. Rareori răspunde. Totul îi intră pe-o ureche și îi iese pe cealaltă, apoi pleacă din cameră.

Will vorbește cu glas scăzut:

— Nu știm cu siguranță că ea a lăsat mesajul ăla acolo, spune el încet, ridicând o ipoteză pe care prefer să n-o iau în calcul. Nu crezi că se poate ca cineva să fi scris aia pentru Otto?

— Crezi că cineva a lăsat o amenințare cu moartea pe geamul mașinii mele pentru copilul nostru de paisprezece ani?

Poate că Will n-a priceput cu adevărat sensul cuvântului Mori.

— E posibil, nu? întreabă el.

Deși știu că da, este posibil, îi răspund cu mai multă convingere în glas decât în inimă:

— Nu. Nu din nou. Am lăsat în urmă toate astea atunci când ne-am mutat.

Dar oare chiar le-am lăsat? Nu e cu totul imposibil ca cineva să fie rău cu Otto. Ca cineva să-l hărțuiască. S-a mai întâmplat. Se poate întâmpla din nou.

— Poate că ar trebui să sunăm la poliție, îi spun eu lui Will, dar el scutură din cap.

— Nu înainte de a ști cine a făcut asta. Dacă Imogen a făcut-o, chiar crezi că e cazul să implicăm poliția? E doar o fată furioasă, Sadie. Suferă și explodează. Dar nu ne-ar face niciun rău.

— Ești sigur?

Eu nu sunt așa de sigură ca Will. Imogen a devenit un alt punct nevralgic al mariajului nostru. Ea și Will sunt rude de sânge; între ei există o conexiune pe care eu nu o am.

Cum Will nu răspunde, continui:

— Indiferent cui i-a fost adresată, Will, e o amenințare cu moartea. E o chestie foarte gravă.

— Știu, știu, spune el repede, uitându-se peste umăr ca să se asigure că Otto nu vine spre ușă. Dar, Sadie, dacă băgăm poliția în povestea asta, o să atragem atenția asupra lui Otto. Atenție nedorită. Copiii o să-l privească altfel, dacă nu cumva o fac deja. Îi tăiem din start orice șansă. Lasă-mă să sun mai întâi la școală. Să vorbesc cu profesorii, cu directorul, să mă asigur că Otto n-are probleme cu nimeni.

Vocea i se mai îmblânzește și întinde mâna să mă mângâie pe braț:

— Și eu sunt îngrijorat. Dar putem să facem asta mai întâi? Înainte să sunăm la poliție? Și pot să am măcar o conversație cu Imogen înainte să presupunem că ea e de vină?

Ăsta e Will. Mereu e vocea rațiunii în căsnicia noastră.

— Bine, cedez eu, fiindcă îmi dau seama că s-ar putea să aibă dreptate.

Nu vreau să mă gândesc cum ar fi ca Otto să devină un proscris într-o școală nouă, unde să fie hărțuit în felul ăsta.

Dar nu vreau să mă gândesc nici cât de mult ne urăște Imogen. Trebuie să lămurim situația asta fără să înrăutățim lucrurile.

— Dar, dacă se mai întâmplă așa ceva, continui eu scoțându-mi mâna din geantă, vorbim cu poliția.

— Așa facem, acceptă Will și mă sărută pe frunte. O s-o rezolvăm înainte să se agraveze.

— Promiți? îl întreb, dorindu-mi ca Will să poată pocni din degete și să rezolve totul pe loc.

— Promit, îmi spune, apoi urcă treptele în fugă și intră înapoi în casă, închizând ușa în urma lui.

Stric cu degetele scrisul de pe geam. Îmi șterg mâinile pe pantaloni, apoi intru în mașina rece. Pornesc motorul și dau la maximum căldura, privind cum ultimele urme ale cuvântului se topesc, deși mesajul îmi va rămâne în minte toată ziua.

Urmăresc cum se scurg minutele pe ceasul din bordul mașinii – două, apoi trei. Mă holbez la ușa de la intrare, așteptând să se deschidă iar și în cadrul ei să apară Otto, care să pornească târșâit spre mașină, purtând pe față o expresie indescifrabilă ce nu-ți dă niciun indiciu despre lucrurile care-i trec prin minte. Pentru că, mai nou, asta e singura mutră pe care o face.

Se spune că părinții ar trebui să știe lucrurile astea – ce gândesc copiii noștri – dar nu le știm. Nu de fiecare dată. Nu putem ști niciodată cu adevărat ce gândește altcineva.

Și, cu toate astea, atunci când copiii fac alegeri greșite, primii pe care se dă vina sunt părinții.

Cum de n-au știut?, întreabă adesea criticii. Cum de n-au observat semnele?

De ce nu erau atenți la ce făceau copiii lor? – asta e una dintre preferatele mele, fiindcă din întrebare reiese clar că nu, nu eram atenți.

Dar eu am fost.

Înainte, Otto era tăcut și introvertit. Îi plăcea să deseneze, mai ales benzi desenate; avea o afinitate pentru anime, personajele alea ușchite, cu părul aiurit și cu ochii nefiresc de mari. Le dădea nume personajelor din caietul lui de desen și visa ca, într-o zi, să scoată o carte de benzi desenate cu aventurile lui Asa și Ken.

Înainte, Otto avea doar câțiva prieteni – doi, mai exact – iar cei pe care-i avea îmi ziceau doamnă. Când veneau la cină, își duceau vasele în chiuveta din bucătărie. Își lăsau pantofii la ușa de la intrare. Prietenii lui Otto erau buni. Erau politicoși.

Otto învăța bine. Nu avea zece pe linie, dar faptul că era un elev de nivel mediu era suficient pentru mine și pentru Will. Calificativele lui oscilau între B și C. Își făcea temele și le preda la timp. Nu adormea niciodată la ore. Profesorii îl plăceau și singura lor nemulțumire era că Otto nu era suficient de participativ.

Nu am trecut cu vederea semnalele de alarmă, pentru că ele nu au existat.

Mă holbez în continuare la casă, în așteptarea lui Otto. După patru minute, îmi mut privirea de la ușă. Chiar atunci, ceva îmi atrage atenția. Domnul Nilsson împinge căruțul doamnei Nilsson în josul străzii. Panta e abruptă; e nevoie de ceva efort ca să țină bine mânerele din cauciuc alunecos ale scaunului. Bărbatul merge încet, călcând mai mult pe călcâie decât pe toată talpa, de parcă acolo ar avea frâne.

Nu e nici șapte și douăzeci dimineața și, cu toate astea, amândoi sunt complet aranjați, el în pantaloni de stofă și pulover, ea într-un soi de costum tricotat, de un roz pal. Are bucle mici făcute și date cu fixativ și mă gândesc cum o fi stat el, grijuliu, să înfășoare fiecare șuviță pe un bigudiu și s-o prindă cu agrafă. Pe ea o cheamă Poppy, cred. Pe el, parcă Charles. Sau George.

Chiar în dreptul casei noastre, domnul Nilsson traversează pe diagonală, să ajungă pe trotuarul celălalt.

Când face asta, rămâne cu ochii la partea din spate a mașinii mele, de unde iese un nor de gaze de eșapament.

Dintr-odată îmi vine în minte sirena de azi-noapte, vaietul pe care îl scotea când trecea pe lângă casa noastră și dispărea undeva, pe stradă.

În stomac îmi apare o durere surdă, însă nu știu de ce.

SADIE

Drumul de la stația

feribotului până la clinică e scurt, doar câteva străzi. După ce îl las pe Otto, fac mai puțin de cinci minute până în fața clădirii albastre, joase și umile care a fost cândva o casă.

Privită din stradă, încă mai seamănă cu o casă, deși partea din spate este mult mai lată decât a unei locuințe – acolo, lipit de ea, e un azil ieftin pentru vârstnici, cu acces facil la serviciile noastre medicale. Demult, cineva și-a donat casa pentru a fi transformată în clinică. După niște ani, a fost adăugat azilul.

În statul Maine există mii de insule. Nu știam asta până să venim aici. Și, în zonele rurale, ca asta, e penurie de medici. Mulți dintre doctorii mai bătrâni se pensionează și lasă vacante niște posturi greu de ocupat.

Traiul izolat, pe o insulă, e dificil pentru mulți, inclusiv pentru persoanele de față. E un pic neliniștitor să știi că, după ce pleacă ultimul feribot de seară, ești literalmente blocat. Chiar și ziua, insula e stâncoasă, acoperită de brazi care o fac să pară mică și sufocantă. Când va veni iarna – ceea ce se va întâmpla în curând – vremea aspră va izola mare parte din insulă, iar golful ar putea îngheța, lăsându-ne cu adevărat prinși ca într-o capcană.

Will și cu mine ne-am ales gratis cu această casă. Eu am primit o reducere de taxe pentru a lucra la clinică. Am refuzat, dar Will a acceptat, deși nu aveam nevoie de banii respectivi. Eu am experiență în medicina de urgență. Nu am licență de medic generalist, însă am o astfel de licență temporară până când o voi căpăta pe cea permanentă pentru Maine.

Înăuntru, clădirea albastră nu mai seamănă cu o casă. Pereții au fost fie dărâmați, fie construiți pentru a crea o recepție, cabinete, o sală de așteptare. În clădire plutește un miros greu, de umezeală. Parcă îmi rămâne impregnat în piele și după ce plec. Și Will îl simte. Nu mi-e de mare ajutor nici faptul că Emma, recepționista, e fumătoare și rade cam un pachet de țigări pe zi. Deși fumează afară, își agață haina în același cuier cu a mea, care ia mirosul.

În unele seri, când vin acasă, Will mă privește curios. Ai fumat?, mă întreabă el. Având în vedere ce miros de tutun și nicotină aduc acasă, are dreptate să mă-ntrebe.

Evident că nu, îi spun eu. Știi că nu fumez. Apoi îi povestesc despre Emma.

Lasă-ți haina aici. O spăl eu. Așa mi-a zis Will de nenumărate ori. Îl ascult, iar el o spală,