Minus Optsprezece Grade

De Stefan Ahnhem

O urmărire în mare viteză cu maşinile se încheie cu o tragedie, în timp ce una dintre maşini plonjează de pe cheiul din portul Helsingborg Pe scaunul şoferului se află unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri din domeniul IT din Suedia. Primele indicii duc cu gândul la accident, dar o examinare mai atentă a cadavrului arată că acesta a fost îngheţat. Mai ciudată însă este data morţii: cu două luni înainte de accidentul din port. Au trecut doi ani de la evenimentele din Victimă fără chip. Fabian Risk a profitat de liniştea de la serviciu pentru a se concentra asupra familiei, în timp ce, peste strâmtoare, în Danemarca, Dunja Hougaard a îmbrăcat încă o dată uniforma, de această dată ca poliţist. Când o persoană fără adăpost este omorâtă în mod brutal în bătaie, Dunja nu se poate abţine şi începe o anchetă proprie. Curând, indiciile o poartă în Suedia şi la Helsingborg, unde Risk investighează cazul bizar al milionarului îngheţat.

„Mi-a plăcut Victimă fără chip, a doua carte din seria Fabian Risk a lui Ahnhem, şi m-am grăbit să cumpăr acest nou roman, a cărui acţiune are loc doi ani mai târziu. L am citit într-un weekend. Dacă nu sunteţi deja fan al acestei serii extraordinare, începeţi cu Al nouălea mormânt şi citiţi toate cele trei cărţi la rând. Atmosfera este înfrigurată, iar intrigile grozave. Nu le veţi putea lăsa din mână.“ Globe and Mail, Canada

„Vă va bântui mult timp după ce aţi terminat de citit... Jos pălăria în faţa lui Ahnhem.“ Kirkus Reviews, SUA

„Un thriller extrem de vizual, cu un ritm înfricoşător de alert.“ Dagens Nyheter, Suedia

„Stefan Ahnhem este la înălţimea colegilor săi scandinavi în ceea ce priveşte suspansul şi violenţa. Cu toate acestea, Fabian Risk, eroul său, este foarte uman... Rezultatul este o serie de romane extrem de captivante.“ Westdeutsche Zeitung, Germania.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 21 sept. 2020
• ISBN: 9786063366642

Previzualizare carte

Prolog

28 octombrie 2010

Trecuse puţin de miezul nopţii când taxiul a oprit în faţa casei. Două bancnote de cinci sute de coroane au trecut dintr-o mână în alta şi bărbatul a coborât din maşină fără să aştepte restul. Vântul îngheţat, care pătrundea până la os, sufla dinspre apele negre ca smoala din Kattegatt¹ în rafale atât de puternice, încât putea să simtă stropii săraţi ai valurilor care se zdrobeau de dig, la patruzeci de metri mai departe, în întuneric.

Stratul de polei de pe pământ arăta că temperatura coborâse sub punctul de îngheţ, aşa că a înconjurat taxiul, a deschis uşa din spate şi a ajutat-o pe însoţitoarea sa să iasă, ca să nu alunece pe tocurile ei periculos de înalte.

Au mai rămas doar treizeci de metri, şi-a spus el, închizând portiera în urma ei. Treizeci de metri în care trebuia să pară blând şi demn de încredere, fără să se arate prea insistent. Să-i lase impresia că hotărârea de a veni la el acasă era a ei şi numai a ei.

Ea a tremurat şi şi-a prins strâns cu mâna dreaptă capa scurtă de blană, lăsându-l s-o ţină de mâna stângă pe când mergeau spre casă. Era un semn bun. Mai ales dacă ne gândim ce luptă cumplită fusese cina. Fusese nevoit să se folosească de toate trucurile ca să n-o lase să-l citească, să descopere fisurile din zâmbetul lui şi să plece de la masă.

S-au întâlnit la Grand Hotel Mölle, aşa cum hotărâseră. Ea îl aştepta pe o canapea de piele din hol, cu un pahar în mână şi picioarele lungi şi suple încrucişate. L-a izbit imediat faptul că arăta exact ca în fotografie. Părul închis la culoare, cu tunsoare băieţească, buzele de un roşu-închis şi pomeţii înalţi arătau exact aşa cum îşi închipuise. Până şi pielea ei, despre care presupusese că a fost retuşată în fotografie, arăta ca şi cum nu fusese expusă niciodată razelor distrugătoare ale soarelui.

Asta nu se întâmpla aproape niciodată. De fapt, aproape de fiecare dată realitatea se dovedea dezamăgitoare. Chestiunea era doar în ce măsură. Pielea mai aspră, sprâncene nepensate şi colăcei de grăsime care nu se lăsau ascunşi, în ciuda hainelor largi. Uneori, realitatea fusese atât de diferită de fotografie, încât el plecase, pur şi simplu, înainte să apuce să se salute.

Dar în seara aceasta el trebuise să se străduiască din răsputeri şi, pe când mergeau pe aleea pietruită cu dale fabricate în Höganäs² şi mărginită de lumini cu senzor, a hotărât că merită un pic de distracţie. Atâta distracţie, încât ea n-o să se poată ţine pe picioare cel puţin o săptămână. Numai că avea mai întâi nevoie de un fel de asigurare. Aşa că s-a oprit acolo unde luminile exterioare erau cele mai puternice şi camera de supraveghere avea un unghi bun şi s-a răsucit spre ea.

Ea l-a privit în ochi şi el i-a răspuns acoperindu-i buzele cu ale lui. Nu era nevoie să-l sărute şi ea. Lui îi era suficient faptul că îl acceptă. Câtă vreme nu-l împingea sau nu-l pălmuia, el avea dovada necesară ca să susţină că totul fusese de comun acord, că acuzaţiile împotriva lui nu erau decât pretexte născocite ca să pună gheara pe banii lui. Cu alte cuvinte, curând avea să poată să facă tot ce voia cu ea.

A condus-o în casă şi a ajutat-o să-şi scoată capa de blană. La fel ca majoritatea femeilor care ajunseseră până acolo, se vedea cât de impresionată este de încăperea de la parter, cu focul care ardea deja în şemineu şi mobilierul făcut pe comandă. Şi obiectele de artă, care făceau ca orice expoziţie de la Casa de Cultură Dunker din Helsingborg să pară că a fost alcătuită de o ceată de preşcolari.

I-a oferit ceva de băut din bar, susţinând că mojito preparat de el nu-şi are perechea. Faţa ei s-a luminat şi l-a urmat pe scară în jos. El s-a oprit ca s-o lase să treacă înaintea sa pe holul văruit în alb, pe lângă centrul spa, apoi i-a spus să se ducă la uşa de la stânga bibliotecii încastrate în perete la capătul holului.

Ea s-a supus. Dar când a intrat în camera fără feres­tre s-a răsucit spre el cu o expresie nedumerită, exact la fel ca toate cele dinaintea ei. Se întrebau toate unde e barul de care vorbise.

În loc de asta, acolo erau un pat mare şi patru inele solide de metal cu curele legate de cabluri care, la rândul lor, se desfăşurau pe pereţi şi pe podea şi printr-o serie de palane. Totul era vopsit în alb, ca să nu atragă privirea.

Lovitura s-a dovedit un pic mai tare decât intenţionase el. Nu voia să-i vatăme faţa frumoasă. Cel puţin, nu încă. Ea a căzut pe spate pe pat şi, pe când îi lega repede primul cablu în jurul încheieturii, a văzut cu coada ochiului că îi sângera nasul. Era prea ameţită ca să apuce să reacţioneze sau să se împotrivească până ce i-a legat şi braţele, şi picioarele, după care a manevrat-o cu cablurile, calm, până în poziţia dorită.

Se aşteptase ca ea să-şi consume energia încercând să se elibereze. La fel ca celelalte. Însă ea doar stătea acolo, uitându-se la el, cu braţele întinse şi picioarele desfăcute. Era ca şi cum l-ar fi rugat să se poarte foarte brutal, şi cum putea s-o dezamăgească?

A deschis dulapul cu toate jucăriile şi uneltele adunate de-a lungul anilor şi a scos foarfeca specială pentru haine şi mingea-căluş nouă, pe care i-a îndesat-o în gură şi a fixat-o. În continuare, nici o împotrivire. Era aproape prea bine ca să fie adevărat. Pe de altă parte, descoperise că un pic de împotrivire făcea ca totul să fie mai plăcut.

După ce i-a tăiat hainele, s-a aşezat pe pat şi a studiat corpul ei despuiat. Era subţire şi în formă bună, un pic prea subţire, după gustul lui. Şoldurile ei, la fel ca părul, erau aproape băieţeşti, şi vedea cum muşchii reliefaţi pe pântec se ridică şi coboară în ritmul respiraţiei. O împătimită a sălii de sport. Sânii ei ar fi fost cu cel puţin două măsuri mai mari dacă nu i-ar fi anihilat prin exerciţii fizice. Dar îi plăceau braţele ei. Erau aproape perfecte, cu bicepşii şi tricepşii bine definiţi. Şi păsărica ei. Îi plăceau rase, şi asta era atât de netedă, încât ai fi zis că n-avusese niciodată vreun fir de păr.

Şi-a lăsat ochii să rătăcească peste trupul ei până ce a ajuns la ochi. A fost uluit. Era cu totul în puterea lui, fără să aibă habar ce o aşteaptă. Şi totuşi, n-a văzut în ochii ei decât linişte deplină. Ea dorea asta. Nu exista altă explicaţie. A proiectat un scuipat care a nimerit-o în obraz şi s-a prelins pe gât. Nici o reacţie. S-a aşezat pe ea şi i-a ciupit cu degetul mare şi arătătorul sfârcul drept până ce unghia i s-a albit.

Aha. Vedea, în sfârşit, în ochii ei o umbră de durere şi o licărire de teamă. Mulţumit şi convins că va putea s-o înfrângă, a ieşit din cameră şi s-a dus la spa, unde s-a dezbrăcat, s-a uşurat şi a făcut duş. Şi-a săpunit tot corpul şi a dat drumul la apă atât de fierbinte, încât i-a ars pielea.

După ce s-a şters şi s-a spălat pe dinţi, a pus un burete într-un vas cu apă caldă şi gel de duş şi s-a întors în camera fără ferestre. La apăsarea unui buton de pe telecomandă, uşa s-a închis fără zgomot în urma sa. Vedea cum ochii ei urmăresc buretele plin de apă din mâna lui când s-a urcat în pat şi a început să o spele. Partea asta îl excita întotdeauna, şi s-a folosit de mâna liberă ca să-şi stimuleze erecţia, până ce sângele i-a bubuit prin vene.

Când a fost mulţumit de curăţenia ei, a aruncat buretele pe podea şi s-a aplecat în faţă ca s-o guste. Lovitura l-a ajuns înainte să aibă timp să scoată limba.

Durerea şi zgomotul puternic, prelung, din urechea dreaptă i-au făcut capul să amorţească şi părea că în orice clipă ar putea să se desprindă şi să cadă pe podea.

Era nedumerit. Ce se întâmplase? L-a lovit ea? Nu, era imposibil. Era legată. Mâna lui a bâjbâit peste urechea vătămată şi pe linia părului, deasupra. Nu părea să sângereze, dar simţea cum creşte acolo un cucui care zvâcnea.

A observat acum că unul dintre cabluri e tăiat. Dar cum mama naibii… Cleştele ăla n-avea cum să fie în mâna ei, dar era acolo. Cum ajunsese la el? În cealaltă mână ţinea un ciocan de cauciuc. Erau uneltele lui? A inventariat în gând dulapul, dar n-a ajuns decât până la colecţia de bice când ea l-a lovit din nou cu ciocanul. De data asta atât de tare, încât el n-a mai simţit nici o durere şi, din fericire, nu şi-a dat seama că se prăbuşeşte peste ea.

Zona maritimă dintre peninsula Jutlanda la vest, insulele daneze la sud şi Suedia la est

Oraş din Skåne, celebru pentru industria ceramică

Partea întâi. 9–16 mai 2012

În mitologia greacă, războinicul Tezeu a salvat paisprezece tineri şi tinere care urma să-i fie sacrificaţi Minotaurului, făptura cu cap de taur de pe insula Creta. Corabia pe care s-a întors la Atena a fost păstrată, în amintirea faptelor lui eroice. A devenit repede un simbol, amintirea faptului că până şi imposibilul e posibil.

Însă forţele naturii au pus la grea încercare corabia, care pe an ce trecea era tot mai şubredă. Întrucât scândurile putrezeau, s-a luat hotărârea să fie înlocuite cele aflate în starea cea mai proastă. În cele din urmă, toate părţile corabiei au fost înlocuite cu altele noi. Întrebarea era: Este în continuare aceeaşi corabie? Este în continuare corabia lui Tezeu?

1

Lui Astrid Tuvesson, șefa Brigăzii Omucideri din Helsingborg, i-a părut rău din clipa în care a ieşit din casă. Înăuntru, storurile ascunseseră soarele puternic al primăverii, dar afară strălucirea era mult mai mare decât se aşteptase. Dacă nu-şi găsea la iuţeală în geantă ochelarii de soare, durerea de cap avea să-i facă ţeasta să explodeze. Îşi imagina deja cum Ingvar Molander şi echipa lui aveau să înconjoare cu bandă locul şi să culeagă toate bucăţelele ei. A, iată-i, ochelarii săi de soare, zgâriaţi şi cu urme de degete.

Of, fir-ar să fie… Deodată a simţit nevoia să meargă la toaletă. Uneori era sătulă până peste cap de ea însăşi. Astrid, care nu se dezminte, uită să meargă acolo înainte să iasă pe uşă şi să-şi arunce cheile în geantă unde, fireşte, n-avea cum să le mai dibuiască acum. Geanta aia era mai dihai ca Joe Labero³. Putea să le caute mult şi bine. Cheile dispăruseră, probabil pentru totdeauna, aşa că şi-a tras în jos pantalonii şi chiloţii şi s-a lăsat pe vine în stratul de flori.

Asta era curtea ei, aşa că de ce n-ar fi putut să facă tot ce-i trăsnea prin minte? Dacă nu-i plăcea cuiva, n-avea decât să sune la poliţie. Gândul a făcut-o să izbucnească în râs, iar şuvoiul dintre picioarele sale a început să vină cu întreruperi, ca o arteziană sofisticată.

Nu prea ştia de ce nu stătea acasă, aşa cum plănuise, de ce simţise nevoia să se aşeze la volan şi să pornească motorul. La urma urmei, de lunea trecută nu stătuse în concediu medical decât trei zile, un fleac în comparaţie cu unii din echipa ei.

Într-un fel, era vina tâmpitului ăluia de Gunnar. Dacă nu era el, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Ea ar fi fost la sediu, petrecându-şi timpul cu ceilalţi, nu zăcând acasă şi… Ceva i-a buşit maşina şi ea a apăsat pe frână. Ce mama naibii? Şi-a potrivit oglinda retrovizoare şi şi-a dat seama că trebuia să fie cutia de scrisori. Cea pe care chiar tâmpitul ăla insis­tase s-o fixeze şi s-o ancoreze sub pământ într-un morman de ciment atât de mare, încât, fără îndoială, avea să supravieţuiască celui de-al Treilea Război Mondial. Asta-i mai lipsea. Nu voia nici măcar să se gândească la felul în care arăta acum spatele maşinii.

Astrid a dat de câteva ori înainte şi înapoi până să intre pe Singögatan şi să plece cât mai repede, înainte ca vreunul dintre vecini să aibă vreme să iasă şi să caşte gura la ea. Exact asta voia să zică. Tot, absolut tot ce mergea prost în viaţa sa era din vina tâmpitului ăluia de Gunnar.

A făcut la stânga pe rampa autostrăzii E20 spre nord, a împins în locaş bricheta maşinii şi a luat ultima ţigară din pachetul înghesuit sub mânerul portierei. Scânteia s-a răspândit în stratul exterior de tutun şi ea a tras cât de mult fum îi încăpea în plămâni, în vreme ce prindea viteză pe autostradă.

Cu câţiva ani înainte, ea fusese cea care a vrut să plece. Dar el s-a agăţat cu ghearele, şi dragostea ei, care se ofilea, s-a transformat încetul cu încetul în dispreţ. Curând, a devenit un monstru plin de ură, iar când el s-a hotărât, în cele din urmă, s-o părăsească, nimic n-a mers aşa cum îşi închipuise ea. Nimic.

La început n-a înţeles ce se întâmplă, s-a auzit brusc un scrâşnet, când oglinda laterală de pe partea şoferului a fost smulsă din loc şi a rămas acolo, atârnând de cablurile subţiri şi izbind în caroserie ca o ciocăni­toare extrem de zeloasă. Apoi a văzut BMW-ul roşu drept în faţa sa. A apăsat pe claxon, dar n-a obţinut nici o reacţie, maşina a gonit mai departe. Nu, fir-ar să fie, tipul n-avea să scape aşa de uşor. A apăsat pe acceleraţie şi curând l-a prins din urmă.

Nimic n-o scârbea mai mult decât papiţoii ăştia nou îmbogăţiţi cu maşinile lor scumpe, şi era convinsă că acesta e un bărbat şi că e mărunt din toate punctele de vedere. L-a depăşit pe stânga, a trecut înapoi pe banda din dreapta, cu luminile de avarie aprinse, şi a încetinit, ridicând la vedere legitimaţia de poliţist. De parcă el ar fi putut s-o vadă. Dar, la naiba! Tipul trebuia să oprească şi, când o va face, o să-l învețe ea minte.

Însă BMW-ul a trecut pe banda din stânga şi a zburat pe lângă ea de parcă ăsta ar fi fost cel mai simplu lucru din lume. Ce mama dracului? Asta însemna declaraţie de război. La naiba, asta însemna război de-a binelea. Şi-a scos braţul stâng pe geam şi a desprins oglinda în vreme ce gonea după BMW-ul roşu, cu pedala de acceleraţie apăsată până la covoraşul murdar.

După un minut, ajunsese mult peste limita de viteză. Corolla se zguduia, dând toate semnele că nu mai vrea să participe la vânătoarea asta. Dar ea stăpânea perfect situaţia, conducând ca o zeiţă, după cum îşi spunea singură, şi când au trecut de ieşirea spre Helsingborg Södra îl ajunsese din nou şi îi semnaliza cu faza lungă.

Însă BMW-ul n-a încetinit. A mers mai repede. Era limpede că şoferul n-are habar cu cine are de-a face. Astrid şi-a vârât mâna în geanta de pe scaunul pasagerului. Era sigură că pe acolo, pe undeva, se află telefonul. Hei, ia uite, dăduse de chei. Sigur că acum ieşeau la iveală.

Astrid a dibuit telefonul şi s-a uitat repede la el, căutând camera video. Oriunde o fi fost. Afurisitul de gunoi Samsung. Îl ura. Ca să nu mai vorbim de vânzătorul cu faţa puhavă, care îi împuiase capul ca un papagal încăpăţânat despre marele avantaj pe care îl are Android faţă de iOS. Până la urmă, se dăduse bătută numai ca să-i închidă gura. Dar, mă rog, se părea că acum funcţionează. Habar n-avea cum izbutise s-o facă.

Astrid a ridicat telefonul, cu camera video îndreptată spre maşina din faţa ei, dar şi-a dat seama că e pe cale să iasă de pe carosabil. A apăsat pe frână cât de tare a putut, făcând maşina să patineze în lateral, şi într-o secundă s-a declanșat o cacofonie de claxoane de maşini şi de camioane.

Era sfârşitul, doar la asta se putea gândi. Gata cu toate, şi poate că era mai bine aşa. La urma urmei, ea nu era decât o mare ratată aflată la menopauză, ruşinea întregii poliţii.

Dar mâinile sale nu voiau să renunţe, ci se străduiau să stăpânească patinarea şi, în acelaşi timp, reduceau viteza. La fel şi piciorul său drept, care apăsa pedala până la podea. Ca prin minune, a reuşit să stăpânească maşina. Astrid a scos un strigăt de bucurie şi apoi, după câteva clipe, a încercat să se calmeze repetând ca pe o mantră că totul e în ordine.

De acum BMW-ul roşu se îndepărtase la vreo cincizeci de metri şi Astrid îl vedea că încetineşte la ieşirea spre Elineberg şi Råå. Şi-a luat telefonul de pe jos şi a început din nou să filmeze. Curând avea să-l prindă din urmă, fir-ar să fie.

Fie din pricina prezenţei ei, fie din pricina şirului de maşini până la sensul giratoriu, şoferul s-a răzgândit şi a accelerat înapoi pe autostradă, fără să dea semne că ar încetini, cu toate că se îndreptau spre centrul Helsingborgului.

N-a încetinit deloc până au ajuns la Malmöleden, aproape de vechiul sediu al poliţiei, unde nu s-a sinchisit de stopul roşu de la Trädgårdsgatan. Astrid n-avea de gând să se lase înfrântă, aşa că a trecut prin intersecţie apăsând pe claxon, în vreme ce se auzeau sirenele. Poliţiştii în uniformă se treziseră. În sfârşit.

O privire în oglinda retrovizoare i-a arătat maşina cu însemnele poliţiei aflată în spatele ei. Astrid le-a făcut semn cu mâna să se potolească. A, nu, nici vorbă să-i lase să se bage şi să preia controlul. Netrebnicul ăsta îi aparţinea ei.

Fântâna rotundă din apropierea primăriei, înaltă de douăzeci de centimetri, nu prea era, de fapt, fântână, arăta mai degrabă ca un frisbee albastru uriaş făcut din cioburi de faianţă. O deschizătură din centru lăsa să curgă apă peste cioburile de faianţă şi făcea ca tot ansamblul să fie mereu ud. Lui Astrid nu-i plăcuse niciodată, şi părerea sa nu s-a îmbunătăţit când virajul la stânga, pe Hamntorget, a părut că se iveşte din senin. Nu i-a fost de folos să arunce telefonul sau să vireze brusc.

Înălţimea şi marginea rotunjită au colaborat perfect cu unghiul de atac al Toyotei, răsturnând maşina, cu acoperişul râcâind fântâna. Când, în cele din urmă, maşina s-a oprit după câţiva metri, cu roţile în sus, în mijlocul benzii pentru biciclete, ca un gândac neajutorat, Astrid şi-a desprins centura de siguranţă şi a ieşit târâş.

Rahat… Capul îi bubuia, iar ochii… Nu-şi dădea seama dacă vede dublu sau lucrurile erau, pur şi simplu, înceţoşate. Orice o fi fost, nu era de bine. Şoferul avea să scape. Astrid ştia că ticălosul o să-şi vadă de viaţa lui ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De parcă toate astea n-ar fi fost decât un afurisit de joc.

S-a uitat după maşina roşie, care curând avea să vireze pe Kungsgatan şi apoi, foarte probabil, avea să se întoarcă pe unde venise. Dar, de fapt, n-a virat. A mers mai departe, pe lângă barul de noapte din vechea staţie de feribot, îndreptându-se spre capătul cheiului.

Ce făcea tipul? Astrid a pornit iute pe piatra cubică spre apă. Totul se învârtea, de parcă ar fi fost Midsommar⁴ şi ea s-ar fi jucat de-a liliacul ameţit. S-a poticnit de câteva ori şi şi-a dat seama că trebuie să se fi lovit la cap în accident. Dar asta trebuia să mai aştepte.

BMW-ul a trecut peste marginea cheiului şi a zburat câţiva metri prin aer până să se izbească de apă. Astrid a alergat mai departe, observând că şi alţii se reped acum din toate direcţiile şi se îngrămădesc la malul apei. S-a oprit lângă mulţime, şi-a tras sufletul şi şi-a dres glasul.

– Salut, sunt de la poliţie, a zis cu cel mai autoritar ton de care era în stare. Trebuie să izolăm această zonă, aşa că vreau să vă îndepărtaţi cu cel puţin douăzeci de metri.

Cei mai mulţi dintre ei s-au întors şi s-au uitat la ea.

– Da, cu voi vorbesc! Hai, daţi-vă deoparte cât mai repede, a continuat, vânturându-şi braţele.

În vreme ce mulţimea începea să se mişte, vedea spatele maşinii scufundându-se în apa întunecată.

– E valabil şi pentru voi.

A arătat spre ultimii rămaşi, care nu se îndurau să plece, şi s-a apropiat de marginea cheiului.

Nici urmă de şofer. Doar o grămadă de bule de aer care se ridicau la suprafaţă. Ar fi trebuit să sară în apă, dar n-ar fi scos-o la capăt. Astrid nu se simţise niciodată în largul său în apă şi, în plus, avea…

– Astrid Tuvesson? Vocea a făcut-o să tresară, şi aproape că s-a dezechilibrat când s-a întors spre poliţistul în uniformă. V-aş ruga să suflaţi aici, a continuat el, ridicând o fiolă pentru testarea alcoolemiei.

Magician suedez contemporan

Sărbătoare importantă în ţările din nordul Europei, în preaj­ma solstiţiului de vară

2

Theodor Risk s-a urcat pe bancă, s-a aşezat pe spătar şi şi-a lăsat privirea să plutească peste curtea şcolii, pustie, în vreme ce scotea o ţigară din rucsac, sfidând anunţul cu fumatul interzis în perimetrul şcolii. Şi-a pus căştile roşii marca Beats primite de Crăciun de la tatăl său şi a ales de pe telefon „Ace of Spades" al celor de la Motörhead. Oricum, în aproximativ un minut liniştea avea să fie spartă de strigăte, când cei din clasa lui şi din cea paralelă aveau să iasă de la cele două ore de sport.

Cât despre el, Theodor îşi petrecuse ultima oră cu terapeuta şi, ca de obicei, îl bătuse la cap că e important să se apropie de ceilalţi şi să-şi facă prieteni. Ca el să facă parte din comunitate, cum îi plăcea ei să zică. Lui Theodor îi venea să-şi verse maţele pe ea şi pe vorbirea ei scârboasă din sud. La dracu’, ura graiul din Skåne. Era, fără îndoială, cel mai nesuferit cu putinţă dintre toate dialectele. Dar, aşa cum făcea în fiecare săptămână, a stat acolo pe scaun ca o marionetă lobotomizată şi i-a înghiţit banalităţile.

Că e tare important ca el să se deschidă şi să spună cum se simte în miezul fiinţei lui. „Miezul fiinţei era pe locul întâi dintre expresiile ei preferate. „Haide, să facem împreună o călătorie înăuntru, zicea în graiul ei din Skåne, care suna cleios, întinzându-i mâna, ca şi cum chiar s-ar fi aşteptat ca el s-o ia. Doar dacă îi îngăduie să pătrundă cu totul în el va putea cu adevărat să-l ajute. A tras fumul în piept şi a clătinat din cap doar gândindu-se la asta. De parcă ar fi putut cineva să-l ajute vreodată.

Şi totuşi, în primele luni îi urmase fără abatere îndrumările. Vorbea despre cum o duce, ce gândeşte şi cum i se păreau toate. Despre relaţia cu tatăl său, care părea să creadă că pentru el copiii sunt o prioritate, însă nu era niciodată prin preajmă când aveau nevoie de el. Despre faptul că se simţise trădat atunci când a fost lăsat singur acasă câteva zile. O trădare care încă îl durea ca o rană deschisă, dar despre care nu vorbea nimeni, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. I-a spus despre panica pe care a simţit-o când a fost închis într-un spaţiu de mărimea unui coşciug şi despre teama că o să moară când avea să se termine oxigenul. Că se va termina totul.

Ca să nu mai vorbim de dezamăgirea schizofrenică de care a fost inundat când şi-a dat seama că o să supravieţuiască. Că suferinţa sa o să continue. La un moment dat, chiar a ţinut-o de mână şi, cu ochii închişi, a condus-o adânc înăuntrul său. Dar, cu toate astea, ea a continuat să-l piseze, de parcă nu ştia decât un singur cântec pe care îl tot repeta.

Nu găsise altă ieşire decât să înceapă să mintă, spunând că îşi face prieteni, că toată lumea îl place şi devine popular. Că i-a revenit pofta de viaţă şi chiar că uneori îi plăcea să stea acasă, învăţând şi petrecându-şi timpul cu familia. A minţit că apăsarea din piept scade şi că poate, în sfârşit, să respire liber.

Dar acum se părea că ea nu s-a mai lăsat păcălită. Îl pisălogea mai mult pe tema noilor prieteni. Ceea ce nu pricepea ea era că nu lipseau cei care ar fi vrut să-i fie prieteni. Atâta doar că el n-avea chef să se împrietenească cu nimeni. A tras un fum şi s-a uitat la idioţii care începuseră să umple curtea şcolii.

Bătuţi în cap, asta erau. Fiecare dintre ei nu era altceva decât un idiot pe două picioare, care mai avea şi un accent urât. Dar el a fost băiat bun şi nu s-a atins de nici unul. N-a trecut de acel hotar nici măcar o dată.

Însă Alexandra, din clasa paralelă, era altfel. Era complet diferită de toţi din clasa lui, nu vorbea în graiul din Skåne şi nici nu chicotea împreună cu celelalte fete. Era singura care nu-l călcase niciodată pe nervi. Nu-i spusese nimănui ce simţea, dar simţea ceva. Şi, în taină, bănuia că la fel stăteau lucrurile şi cu ea, pentru că întorcea capul de cum li se întâlneau privirile. Ca şi cum ar fi ştiut.

Alexandra stătea lângă peretele plin de graffiti împreună cu câţiva neisprăviţi din clasă şi, sigur, nu cronometrase, dar era convins că nu-l privise niciodată în ochi atât de mult timp. Senzaţia era atât de intensă, încât a trebuit să se străduiască din răsputeri să nu-şi întoarcă primul privirea. Ce însemna asta? Era o invitaţie să-i vorbească? Părea fericită. Dar ce să-i spună? Şi ce era de făcut cu prietenii ei?

Apoi vraja a fost ruptă. Nu din pricina unei priviri furişe, ci din cauză că a sunat telefonul, amuţindu-l pe Lemmy din căşti. Theodor nici măcar n-a trebuit să se uite ca să ştie cine este. Era sigur că el o să sune şi să strice momentul.

– Salut, a zis Theodor, încercând să ia un ton neutru, însă nemulţumirea i se strecura în voce.

– Bună, Theodor, sunt tata. Cum e?

– Bine.

– Grozav! Terapia a mers bine?

– Ca de obicei.

– Despre ce aţi vorbit?

– Tată… Asta e între mine şi ea, doar ştii.

– Da, dar nu înseamnă că nu poţi spune. Adică, dacă vrei.

– Nu vreau.

– Nu, nu, bine. În altă ordine de idei: Știi că mama are mâine-seară vernisajul la Dunker, nu? Voiam să mă asigur că o să fii acolo cel mai târziu la şase.

– Chiar trebuie?

– Da, chiar trebuie. Şi mă mai gândeam că ar trebui să-i facem surpriza unei călătorii la Copenhaga în acest weekend.

– Ăăă, stai aşa, asta înseamnă că trebuie să merg şi eu?

– Da, o să ne distrăm. Ştii tu, să stăm la hotel, să mergem la Tivoli, să mâncăm hotdogii ăia roşii.

Theodor nici măcar n-a încercat să-şi ascundă oftatul.

– Uite ce-i, nu pot. Am trei teste săptămâna viitoare şi trebuie să stau acasă să învăţ.

Doar prima parte era adevărată. Însă Theodor mai bine stătea acasă singur şi îşi făcea lecţiile decât să-şi petreacă tot weekendul împreună cu familia.

– Bine, bine, mai vorbim diseară. Poate că îmi fac timp să te ajut. Dar mă bucur să aud că lucrurile au mers bine la terapie.

Theodor a lăsat tăcerea să vorbească în locul său şi, trei minute mai târziu, după ce a mai bătut un pic apa-n piuă, făcându-şi datoria, a reuşit în sfârşit să pună capăt discuţiei şi să se întoarcă la Lemmy.

3

Einar Greide a sorbit din ceaiul de rooibos fierbinte, pe care îl lăsase la infuzat în ceainic toată dimineaţa, ca să obţină acel gust extrem de bogat pe care nu-l putea oferi decât Celestial Seasonings’ cu aromă de vanilie din Madagascar. Ceasul din departamentul de medicină legală de la subsolul Spitalului Helsingborg i-a indicat că e vremea unei pauze de cafea şi, cu toate că Greide credea că pauzele de cafea nu-şi au rostul, nu prea avea ce face, doar să aibă grijă ca ceaiul său să fie perfect.

Era abia miercuri şi până acum săptămâna îi adusese trei cauze ale morţii extrem de evidente; deciziile medicilor de a cere autopsia fuseseră o irosire absolută a banilor contribuabililor. Dar Greide îşi făcuse datoria aşa cum se cuvine şi notase în rapoarte răspunsurile deja evidente. În afară de asta, avusese timp să şteargă din computer toate e-mailurile vechi, să-şi cureţe biroul şi să înlocuiască nişte postere de la Woodstock cu altele noi pe care le cumpărase la Berlin împreună cu Franz: autobuze Volkswagen vechi pictate cu flori viu colorate. Întrebarea era cu ce avea să-şi treacă timpul în cele două ore şi jumătate care îi mai rămâneau din program după pauza de cafea? Ca să nu mai vorbim de joi şi vineri.

Din vara lui 2010 nu se mai întâmplase la serviciu nimic care să-i stârnească interesul, şi asta fusese în urmă cu aproape doi ani. Nu că şi-ar fi dorit să fie cineva bolnav. Ba dimpotrivă. Numai că se plictisea de moarte. Greide se simţea ca un dependent de sala de sport căruia îi fuseseră interzise timp de şase luni exerciţiile fizice. Creierul i se lenevise şi era pe cale să se micşoreze până nu mai rămânea nimic. Trecuseră doi ani de când o clasă întreagă fusese ştearsă de pe faţa pământului, iar el îşi făcuse atâtea codiţe rasta – câte una pentru fiecare victimă – încât ajunsese să arate ca un Snoop Dogg alb. Acum părul îi atârna într-o coadă de cal pleoştită şi începuse să se gândească serios s-o taie.

Colegul lui Greide, Arne Gruvesson, îşi luase deja restul săptămânii din concediul anual. Nici măcar n-avusese timp pentru o pauză de cafea ca lumea înainte să dea fuga să cumpere o grămadă de alimente pentru sărbătorirea unei confirmări sau cam aşa ceva. „Drăguţ din partea ta că-mi ţii locul", a strigat Arne de pe coridor, adăugând că o să-şi ţină telefonul la el, pentru cazul în care se iveşte ceva.

De parcă Greide l-ar fi sunat pe Arne dacă „se ivea ceva. De parcă s-ar hotărî vreodată să-l sune pe ratatul ăla. Cum de izbutise Arne să ajungă patolog era un mister pe care Greide renunţase de mult să-l dezlege. „Neglijent era al doilea prenume al lui. Ca să nu mai pomenim de „dezordonat şi „bun de nimic.

Era mai degrabă regulă decât excepţie ca lui Arne să-i scape ceva. De cele mai multe ori era doar un amănunt care nu-i afecta cu adevărat îndeplinirea îndatoririlor. Nu trebuia să fii un geniu ca să constaţi că moartea a fost cauzată de o lovitură foarte puternică la cap şi hemoragie internă, sau de abdomenul perforat într-un accident de maşină.

Dar din când în când lui Arne îi scăpa ceva esenţial. Ca în urmă cu doi ani, când presupusese, în timpul unei anchete, că una dintre multele victime ale lui Torgny Sölmedal a murit într-un simplu accident de maşină, cu toate că amândoi ochii îi fuseseră arşi atât de tare, încât n-avea cum să fie un accident. De fapt, vătămările ochilor fuseseră motivul pentru care avusese ea accidentul de maşină.

Iar astăzi mai primiseră o persoană moartă într-un accident de circulaţie, după o urmărire spectaculoasă cu maşinile prin centru, care s-a sfârşit pe fundul apei, în port. Desigur, ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi regizat piesa asta ironică, cadavrul ajunsese pe masa lui Arne Gruvesson, în vreme ce Greide se ocupa de foarte pasionantul caz al Gerdei Nilsson, în vârstă de nouăzeci şi patru de ani.

Un gând care crescuse în el toată după-amiaza, dar numai acum înflorise deplin. Şi de ce nu? La urma urmei, Greide n-avea nimic mai bun de făcut, aşa că a sorbit ultimii stropi din ceaiul de rooibos care se răcea şi a plecat din camera de odihnă.

Totul era întocmai aşa cum se aşteptase. Raportul toxicologic arăta o concentraţie de alcool în sânge de 2,75 la mie, ceea ce sprijinea, cu siguranţă, teoria că era un caz de conducere în stare de ebrietate în care victima s-a înecat după ce şi-a pierdut cunoştinţa când maşina a lovit apa. O teorie care părea să fie întărită de vătămări masive ale feţei. Greide şi-a închipuit că exact asta s-a întâmplat, dar, iarăşi, n-avea nimic mai bun de făcut.

Şi-a trecut cardul de acces prin aparat, a deschis uşa morgii şi a respirat aerul rece şi uscat pe când se apropia de peretele cu sertare frigorifice. L-a deschis pe cel pe care Gruvesson pusese eticheta Peter Brise şi data. A fost izbit imediat de faptul că picioarele erau îndoite spre piept, ca şi cum rigiditatea cadaverică încă stăpânea membrele, cu toate că apa rece ar fi trebuit să reducă rigiditatea cadavrului.

Greide a mai observat şi că trupul părea să nu aibă prea multe răni. Mai ales dacă se gândea că, probabil, maşina a lovit apa cu o viteză foarte mare. Centura de siguranţă nici măcar nu lăsase o urmă pe umărul stâng, care apărea aproape întotdeauna la ciocnirile violente. În special atunci când airbagul nu se deschisese, lucru care se întâmpla mai des decât s-ar crede. Desigur, felul în care se petrecuseră lucrurile nu era ceva ce Gruvesson ar fi avut energia să cerceteze.

Spre deosebire de corp, faţa decedatului era plină de răni şi umflată. Identificarea trebuia să se facă prin alte metode. Aceste vătămări erau mai mult decât suficiente ca să-l facă să-şi piardă cunoştinţa, căci nu părea să cântărească mai mult de şaptezeci şi cinci de kilograme. Şi, întocmai aşa cum scrisese Gruvesson în raportul său mult prea scurt, părea că pometele stâng, cu rana deschisă de dedesubtul ochiului, suferise lovitura cea mai puternică. Confundarea stângii cu dreapta era o greşeală clasică a lui Gruvesson.

Şi totuşi… Poate că nu era asta. Greide a înlăturat gândul şi s-a aplecat să vadă mai bine rana. Părea aproape curată, nu prea era sânge. Aşa ceva nu era neobişnuit, dat fiind că trupul stătuse o oră sau două în apă. Lucrul ciudat era că sângele care era acolo părea, din cine ştie ce motiv, să fie închegat.

Greide a luat un scalpel şi a răzuit cu atenţie pe marginea rănii. Într-adevăr, sângele era uscat. Cum se putea aşa ceva? Greide n-a găsit răspunsul, dar a simţit cum îl trece un fior. O idee începea să prindă formă. Dar înainte să poată fi sigur trebuia să mai facă nişte teste. Poate că poziţia ghemuită nu era deloc rezultatul rigidităţii cadaverice.

Cu pulsul galopând şi adrenalina pompându-i în corp, Greide a scos pensa hemostatică din buzunarul de la piept şi s-a concentrat pe partea de jos a pieptului, pe care se vedea începutul unor depuneri de grăsime, în ciuda faptului că în rest corpul era slab. Scalpelul a tăiat cu uşurinţă carnea şi, după câteva incizii bine plasate, Greide a ridicat cu pensa o bucată de ţesut de mărimea unui cub de zahăr.

S-a repezit pe coridor spre laborator, unde a decupat o felie subţire din specimen, a pus-o în mijlocul unei lamele, a pus deasupra o folie de protecţie şi a pornit microscopul.

N-a fost nevoie decât de o clipă ca să i se confirme bănuiala. Exista o explicaţie pentru sângele închegat, corpul în mare parte nevătămat şi poziţia ghemuită. Greide n-ar fi putut să spună cum anume se întâmplase. Dar nu era treaba lui să explice asta. Şi, desigur, va trebui să deschidă cutia toracică şi să examineze cu atenţie plămânii înainte să-şi poată trâmbiţa descoperirea. Dar nu era deloc neliniştit. De fapt, era convins că Arne Gruvesson se făcea vinovat, încă o dată, de o eroare de judecată dezastruoasă.

Era ca şi cum lui Greide i-ar fi căzut de pe umeri o povară enormă, şi simţea cu adevărat cum colţurile gurii nu i se mai lasă în jos sub influenţa gravitaţiei. În sfârşit, putea să-şi facă prima codiţă după aproape doi ani.

4

Fotografia alb-negru măsura 180 x 135 centimetri şi înfăţişa un crâng de mangrove, cu nesfârşitul lor haos de rădăcini aeriene care se încolăceau ca nişte şerpi. Mai era şi rama de plumb, care cântărea mai mult decât te-ai fi aşteptat. Fabian Risk a rostit în gând o rugăciune când a ridicat-o pe ultima dintr-o serie de trei şi a aşezat-o la locul ei.

În ultima oră, şalele lui protestaseră din ce în ce mai vehement, şi dacă nu se odihnea un pic cât de curând, junghiurile aveau să explodeze într-un lumbago pe cinste.

Dar Fabian nu voia să tulbure atmosfera spunându-i Sonjei. La urma urmei, era acolo de dragul ei. Fabian îi făcuse surpriza să-şi ia liber toată ziua ca s-o ajute să-şi aranjeze prima expoziţie mare.

Sigur, era în cea mai mică dintre cele trei săli de expoziţie din Casa de Cultură Dunker, dar era, totuşi, o chestiune importantă. După toţi anii în care muncise cu îndârjire şi se îndoise de propriul talent, Sonja avea, în sfârşit, ocazia unui progres real. Dacă totul mergea aşa cum plănuise, avea să devină cunoscută. Fabian înţelegea de ce era atât de important pentru ea ca totul să fie perfect, până la cel mai mic detaliu.

Dar asta nu-l împiedicase să se gândească la sirenele de poliţie care stârneau ecouri pe faţadele clădirilor din Hamntorget în vreme ce el căra înăuntru ultima piesă. Mulţumită telefonului, Fabian putuse să acceseze ştirile locale de la Radio P4 Malmöhus, care anunţau o urmărire cu maşinile prin centrul Helsingborgului, care se încheiase cu unul dintre şoferi zburând peste marginea cheiului şi căzând în apă.

După vreo oră, când a fost anunţată identitatea şoferului decedat, subiectul a ajuns la nivel naţional pe Eko, ştirile financiare. Se părea că Peter Brise era una dintre vedetele naţionale în domeniul IT. Compania lui, Ka-Ching, îşi dublase de câteva ori veniturile în ultimul an şi i se prezicea un viitor strălucit. În ochii lui Fabian, asta făcea ca şirul de evenimente să pară şi mai ciudat. De asemenea, nu pricepea de ce şoferul celeilalte maşini nu fusese pomenit nici măcar o dată.

– E un pic prea la dreapta.

Vocea Sonjei l-a adus pe Fabian cu picioarele pe pământ, şi el a mişcat rama cu câţiva milimetri.

– Nu, stai, e prea mult.

De-abia a atins rama cu un deget, că Sonja a strigat că e perfect şi s-a dat înapoi spre mijlocul sălii. Ajunsă acolo, a respirat adânc şi s-a rotit atât de încet, încât Fabian a avut timp să-şi spună de câteva ori rugăciunea. De fapt, era departe de a fi prima oară când ea evaluase amplasamentul şi energia pieselor.

– Îmi pare rău, dar nu merge, şi-a desfăcut ea braţele, înfrântă. Seria cu mangrove nu creează destul contrast cu imaginile din Öresund⁵. Cred că-i mai bine dacă sunt singure în colţ, alături de sculpturile de pe podea.

– Vrei să zici că trebuie să mutăm totul? Iar?

Fabian şi-a dat seama imediat ce prost a picat asta şi ar fi vrut să-şi poată lua vorbele înapoi, să pună în locul lor un simplu „bine" şi, dacă se putea, să spună în continuare: Sigur, putem face asta.

– Bine. Şi ce-i cu asta? a zis Sonja pe un ton care arăta limpede că atmosfera pozitivă nu mai putea fi salvată. Ai o idee mai bună?

Sigur că avea o idee mai bună. Aceeaşi pe care o avusese în ultimele trei dăţi când ea îl silise să pornească iar de la zero. Dar Fabian n-avea de gând s-o spună cu voce tare nici de data asta, chiar dacă, poate, era exact ceea ce ar fi trebuit să facă. Poate că exact asta aştepta ea.

Fabian tocmai hotărâse să ia taurul de coarne când telefonul său s-a trezit la viaţă în buzunar. L-a scos şi a descoperit că e Einar Greide, patologul. Faptul că îl suna pe Fabian şi nu pe oricine altcineva din echipă nu putea să însemne decât un lucru.

– Bună, Flätan⁶.

Se întâmplase ceva. Ceva ieşit din comun.

– E vorba despre victima din maşină.

– Vrei să zici tipul care a zburat de pe chei în Norra Hamnen⁷.

– Da, care altul?

– Flätan, trebuie să mă scuzi, dar am liber azi şi nu ştiu decât ce s-a dat la ştiri. Am auzit vag de tipul ăsta, Brise, sau cum l-o mai chema.

– N-ai auzit niciodată de Murder Snails?

– Nu. Ar fi trebuit să aud?

– Melci spanioli mutanţi care îţi mănâncă animalele de companie. De pe ce planetă eşti? Flätan a oftat atât de tare, încât trebuie să-l fi auzit şi Sonja, care se apucase de treabă şi începea să mute piesele mai mici. Vorbim despre aplicaţia cu cele mai multe descărcări din acest an. Şi, dacă mă întrebi pe mine, un joc absolut genial. Dar nu despre asta ar trebui să pălăvrăgim. Chestia e că trupul lui Brise a ajuns aici acum câteva ore. Sau, mai exact, a poposit pe masa lui Arne Gruvesson, iar el a ajuns la concluzia că e un accident de maşină obişnuit.

– Bun. Poţi să ajungi la miezul chestiunii? Trebuie să mă întorc la…

– Şi Arne a făcut-o iar.

– Ce a făcut? a întrebat Fabian, cu o clipă înainte să-şi dea seama că ar fi trebuit să ştie.

– A făcut-o de oaie! s-a stropşit Flätan cu atâta dispreţ, încât Fabian aproape că a simţit saliva ţâşnind din telefon. Pentru că am examinat cadavrul şi a reieşit că Peter Brise n-a murit azi, ci acum vreo două luni.

– Ce? Cum adică, acum două luni? Nu era cel din maşină?

– O, da, era, nici vorbă. Dar era congelat când maşina s-a umplut cu apă.

– Congelat, a repetat Fabian prosteşte, ca un papagal. Ce vrei să zici cu „congelat"?

– Adică la fel de rece şi de tare cum sunt cotletele mele de miel din cămară.

Strâmtoarea dintre Suedia şi Danemarca

Fläta – codiţă, coadă (împletită)

Portul din Nord

5

La prima vedere părea o zi cu totul obişnuită în paşnicul centru comercial pietonal din Helsingør, în cealaltă parte a strâmtorii. Soarele de dimineaţă zâmbea în jos, semnalând că a venit vara şi poate să înceapă, în sfârşit, perioada concediilor. Oamenii se preumblau pe piatra cubică, neştiutori, trecând de la un magazin la altul.

Dar ceva nu era în ordine şi, cu toate că cei mai mulţi nu-şi dădeau seama ce se petrece, o nelinişte subconştientă s-a răspândit prin centrul comercial ca un vânt rece. Un copil a scăpat din mână îngheţata şi a început să zbiere. Unei bătrâne i s-a năzărit că un bărbat care trecea pe lângă ea i-a furat portofelul şi a fugit după el, strigând. O mamă îşi căuta fata, pe care n-o vedea nicăieri. Cu toate că nimeni nu era în stare să spună de ce, starea de spirit se schimbase.

Doar oamenii din faţa magazinului Telia, vizavi de clădirea roşie acoperită pe jumătate cu lemn, vedeau cu ochii lor ce se întâmplă. Priveliştea i-a făcut să se dea instinctiv deoparte şi să se înghesuie de-a lungul clădirilor. Ca o mare care se desparte în două, printre trecători s-a format un culoar.

Şi iat-o.

Tricoul ei fusese cândva alb, dar acum era acoperit de sânge uscat. La fel și faţa, şi mâinile ei, şi roşul se întindea destul de mult pe antebraţele pline de ulceraţii. Ochii ei săgetau în toate părţile pe când înainta, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că toată lumea rămâne departe.

Şi exact asta au făcut. Câţiva chiar au fugit până pe străzile învecinate, în vreme ce alţii se lipeau de ziduri. Un grup mic a început să glumească şi să râdă, uitându-se în jur după camerele ascunse. Dar nu era nici una.

Orice o fi fost ceea ce se petrecea, era adevărat.

6

– Congelat timp de două luni? Sverker „Klippan⁸" Holm s-a strâmbat, de parcă problema ar fi fost croasantul pe care tocmai şi-l îndesase în gură. Îţi arde de glumă?

– Nu, dacă e să-l credem pe Flätan.

Fabian s-a ridicat şi şi-a împins şoldurile în faţă, încercând să-şi mai uşureze durerea de şale. Ieri i se păruse un preţ acceptabil ca să-i arate Sonjei cât de dornic este să o ajute. Dar acum nu mai era aşa de sigur. Ce-i drept, în cele din urmă ea a fost mulţumită şi chiar l-a dus la o pizza ca răsplată, dar asta a fost tot.

– Poate să-mi explice şi mie cineva? Pentru că sunt cu totul în ceaţă.

Klippan a întins mâna spre coşul cu croasanți. Hugo Elvin, care era la fel de durduliu ca Klippan, dar cu

Recenzii pentru Minus Optsprezece Grade

[Valentin Rares Strat · Evaluare: 5 din 5 stele]

De multă vreme nu am mai fost captivat în asemenea fel de o carte! Traducerea excelentă! Recomand cu încredere!