Mama Copilului Tau

De Doina G Moraru

Eva si Melissa, doua femei cu totul diferite una de cealalta, straine, cu niciun punct comun, in urma unui joc sever al sortii, din nestire se fac legate de un copil.

In ziua cand Eva naste, sarcina fiind urmarea unei iubiri impartasite, initial, apoi respinsa de colegul ei de scoala, afla ca ii moare copilul, ceea ce ii schimba viata definitiv. Melissa, cea care de mult incearca sa ramana insarcinata, iar toate incercarile nu au niciun succes, decide sa adopte un copil.

Spre fericirea sau nefericirea ambelor femei, Melissa adopta o fetita cu numele Emily, care cu timpul se dovedeste a fi ,,copilul mort” al Evei. Situatia devine si mai confuza atunci cand in una din zile Eva este angajata in casa Melissei drept bona pentru Emily.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 13 mai 2022
• ISBN: 9786060714781

Doina G Moraru

Doina G. Moraru (n. 30 noiembrie 1995) este originara din Republica Moldova, fiind recent stabilita in Romania. ,,Chiar daca mi-am legat viata cu cifrele, fiind absolventa a Academiei de Studii Economice din Moldova, scrisul a fost mereu o pasiune aparte. Inca din copilarie, imi placea sa scriu diverse istorioare, iar pe langa ele obisnuiam sa compun si poezii.”

Previzualizare carte

Mama copilului tău

logotip1

Copyright

Mama copilului tău

COPYRIGHT 2021 DOINA G.MORARU

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-478-1

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii MAMA COPILULUI TĂU, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Mama copilului tău

Copyright

UNEORI, 1 plus 1 fac 3,

iar ALTEORI,

1 plus 1 fac totuși 2

Melissa

... TUC-TUC-TUCTUC-TUC-TUCTUC...

—Îmi pare rău, dar... Pauza făcută de doctor îmi taie respirația, iar bătăile inimii se fac auzite până și în salon. Nu este o sarcină.

... Țiuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu...

Linia ce adesea indica bătăile inimii mele a devenit, acum pentru totdeauna, una dreaptă, de acum nu vor mai fi bătăi, nu vor mai fi reliefuri, nu o voi mai simți în piept, ea tace și tăcerea ei va fi una simțitoare.

—Nu, nu e posibil. Sar de pe fotoliul de examinare pe care adineauri eram întinsă. Doar am grețuri, nu am ciclu de două luni, de două. Arăt stresată pe degete, băgându-le în fața ginecologului, ferm convins de ceea ce urmează să zică.

—Vă înțeleg, însă există o explicație la starea pe care o aveți.

—Nuuuu, nu poate fi nici un fel de explicație, cu excepție la aceea că sunt însărcinată, eu știu ce simt, vă mai zic o dată, nu am ciclu de două luni, exact din luna când am făcut ultima încercare, mă dor sânii, sunt tari, înțelegeți? Am grețuri, am pofte de mâncare ciudate, eu îl simt, el este acolo înăuntru. Chemați un alt doctor, nu sunteți destul de competent.

Cu fiecare enumerare a simptomelor pe care le am, starea mea devine treptat una isterică, încerc din răsputeri să dau de înțeles că este o greșeală, a greșit doctorul.

—Melissa, liniștește-te.

Felix, care până acum a stat cu mâinile încrucișate lângă ușă, în așteptarea unui răspuns pozitiv, se apropie de mine și din toate puterile încearcă să mă strângă în brațele lui, în timp ce eu mă bat în convulsii de panică și isterică.

—Nu, Felix. Ridic vocea la o tonalitate aproape de strigăt. Nu mă pot liniști, a greșit ceva, noi atât de mult am așteptat să fie o sarcină și tu acum vrei așa ușor să cedezi?

Mă uit în ochii lui și înțeleg, nu mai are speranță, nu mai sunt vii...astfel ca ai mei.

—Te rog, nu mă fă de rușine, hai să ascultăm ce zice domnul doctor. Dacă zice că există o explicație, hai să vedem care e.

Ambii ne întoarcem cu priviri nebune spre omul pierdut de cele văzute. În viață cred că ar fi văzut multe, dar nu și cum un om viu, în urma diagnozei lui, într-un minut poate deveni unul mort. Am mari speranțe la cuvintele ce intenționează să le zică, sper să fie o greșeală, cu toate că înțeleg că asta nu mai poate fi posibil, e doctor și o știe mai bine. Și Felix? Acum apare o nouă grijă, eu ca soție nu îi pot da o continuitate, îmi este frică și că toate ce urmează să le auzim vor fi împărțite cu el.

—În cazul dumneavoastră, este vorba de niște simptome-fantome, false mai bine zis, dorința de a avea un copil a fost atât de mare, încât creierul dumneavoastră a început singur a fabrica aceste simptome.

—Nu cred, nu poate să fie una ca asta, nu și nouă.

—Melissa, calm... îmi zice Felix, strângându-mă la pieptul lui rece.

—Din partea medicinii am făcut tot ce ne-a stat în puteri, însă corpul uman este atât de imprevizibil, încât uneori chiar nu avem un răspuns la cele întâmplate. Aveți uterul rece, cum se zice în popor, nici însămânțarea artificială nu a avut efect, nici plasarea ovulelor fecundate nu a mers, fiindcă corpul dumneavoastră pur și simplu le respinge. Îmi pare rău, dar nu o să puteți avea o sarcină.

După cele auzite, lumea mea s-a prăbușit, privesc acel doctor bătrân de parcă ar fi un dușman. A răsturnat prin cuvintele lui întreaga mea viață și viața soțului meu, nu vom fi părinți și asta e tragic... E cel mai dureros lucru pe care îl puteam auzi vreodată. În primii ani de căsnicie, ne certam pentru încercările lui Felix de a mă lăsa însărcinată, atunci prioritate îmi era cariera, dar acum? Ce am acum? Nu mai am nimic, aș da tot să mă întorc în acele zile când eram tânără, frumoasă și, cel mai important, sănătoasă. În zilele când aveam posibilitatea să dau o nouă viață, să fiu numită MAMĂ, iar Felix, TATĂ. Mă uit încă o dată la domnul ce stă vizavi de mine, tac, nu mai zic nimic, mâinile s-au lăsat în jos, iar graiul mi-a pierit. Nu pot să mai întreb ceva, nu mai pot suporta faptul că sunt infertilă. Iau mâinile lui Felix de pe corpul meu și încep dezorientată să îmi caut hainele prin salon. Le văd sau nu le văd? Nu mai știu ce e cu mine, de aceea decid să ies așa, în cămașă medicală albastru deschis. Nu mai contează cum arăt, vreau cât mai curând să părăsesc acest loc destul de dramatic pentru mine. Să zic că sunt distrusă, e slab zis, sunt fărâmițată în mii de bucăți, atât în interior, cât și în afară. Ce poate fi mai fatal decât faptul de a-i zice unui om că nu mai are șanse, nici moartea spontană nu e atât de înfricoșătoare ca faptul de a ști că, iată, trebuie să vină. În cazul meu, viața a preferat să mă lase fără urmare, voi fi ultimul inel din lanțul generațiilor întregi. De-acum nu va mai fi zâmbetul meu. În zâmbetul copilului meu nu îmi vor mai râde ochii, în ochii copilului meu nu voi mai avea vorbe, în gura copilului meu voi fi uitată, voi fi ștearsă din ansamblul existenței, voi fi înlăturată ca o piesă uzată. Eu sunt sfârșitul părinților mei, sunt ultima roadă din copacul vieții.

—Melissa, stai, mă strigă în urmă Felix.

Pașii mei sunt grăbiți, iar strigătele lui Felix ajung la urechea mea, ca o mică parte a unui ecou.

—Stai. Mâna lui grea se înfige în a mea și mă trage grăbit spre el. Uite în ce hal ești, se uită toți la noi. Ochii îi fug, caută priviri asupra noastră, iar obrajii i se fac roșii.

—Îți arde acum de glume? Nu ai auzit? Nu o să avem un copil... Sau, stai, eu nu pot avea un copil. Mă înfurie cele auzite de la Felix, își face griji ce gândesc alții, pe când noi avem problema noastră, mă doare comportamentul lui și apare un fel de dispreț față de el.

Îl las pe Felix exact unde mă ajunsese, în hol lângă recepție. Iau din buzunarul drept al sacoului cheile de la mașină și mă îndrept spre ieșire. Nu am făcut mulți pași până m-am văzut afară și iată-mă la libertate, iată-mă la aer liber.

Drumul spre casă a fost unul dificil. În timp ce ochii erau fixați la drum, gândurile îmi băteau prin cap dezorientându-mă, nu plâng, nu am lacrimi, fiindcă în tot acest timp îmi repetam în gând „SUNT TARE, „SUNT PUTERNICĂ, „SUNT TARE".

De la spital până acasă am făcut undeva la 40 de minute și odată ce m-am văzut în pragul casei, prima dorință a fost să deschid cât mai curând această ușă imensă albă și să mă ascund după ea. Iau cheile de sub ghiveciul cu flori decorative alb-albăstrii aflat în stânga mea. Mâinile îmi tremură, ochii roșii încep treptat a se umple cu lacrimi, sunt confuză și de aceea nu reușesc din prima să bag cheia în broască, o rotație, a doua și ușa se deschide.

—Bun venit acasă, Melissa, îmi zic mie însumi.

Trag ușa și foarte rapid trec prin ea, iată-mă și în cetatea mea.

Am o casă mare, frumoasă, aranjată cu stil, pot zice că pare și destul de bogată, în ea sunt în siguranță, e casa mea, e visul spre care am mers mult timp. La câteva secunde după ce am închis ușa, ea se deschide din nou. E Felix și după cum mă privește, înțeleg că nu e încântat deloc de cele întâmplate.

—Melissa, trebuie să vorbim... zice serios și destul de îngrijorat.

—Nu acum. Îl privesc lung în ochi să văd ce e în ei, apoi îl las, urcându-mă ușor pe scări.

Nu vreau să aud acum nimic, nu vreau să-mi spună că își face griji, nu vreau să zică și că suntem o familie și o să trecem și peste asta așa cum am trecut și peste alte probleme. Îi văd grija în ochi, însă ea mă doare, grija lui, cuvintele lui îmi vor arăta cât este de gravă situația mea.

Eva

Mirosul lumânărilor aromatizate umple camera cu aroma lor, iar luminile led ce atârnă deasupra patului fac această seară și mai specială. O muzică ușoară pe fundal și noi doi, cea mai frumoasă seară trăită vreodată. Îi privesc ochii, gura, nasul, îi miros pielea, ating părul lui ușor, jucându-mă în el, iau mâna lui în mâna mea, apoi îmi strecor degetele printre degetele lui. Îmi place să îl simt, îmi place să simt că este al meu, al meu și mai mult al nimănui. E băiatul la care visează fiecare adolescentă, frumos, brutal, e un fel de bad boy. La 16 ani ai mei am cel mai frumos băiat drept iubit, de aceea sunt cea mai fericită.

Astă-seară părinții nu sunt acasă, așa că am avut ocazia să-l invit pe Adrian la mine, băiatul după care se topesc aproape toate fetele din școală. Mă simt mândră că până la urmă acest frumos a devenit prietenul meu. Adrian e mai mare decât mine, anul acesta absolvă liceul, dar asta nu mă sperie, sunt gata să fac orice pentru el, fiindcă e prima și unica mea dragoste.

M-am îndrăgostit din prima când l-am văzut, eram la un meci de baschet unde el era membru al echipei școlare. Am zis că acest frumos va fi al meu și restul nu contează, așa că peste două săptămâni eram deja prietena lui. Ne vedem doar la școală, fiindcă celălalt timp este foarte aspru verificat de părinții mei. E ciudat din partea mea să am o relație cu așa părinți, grijulii, însă dragostea a pus mâna ei.

Când l-am sunat pe Adrian și i-am zis că sunt singură, nu putea să creadă, foarte rar se întâmplă să rămân singură. De când sunt cu el, practic nu am fost niciodată. De aceea, peste 10 minute l-am văzut cum urca la fereastra mea.

—Adrian, ai grijă.

Zâmbesc și îl ajut să urce.

—Nu îți fă griji, Eva, am experiență, îmi zice Adrian, în timp ce se aruncă peste fereastră, în cameră.

—Răule. Îl lovesc ușor pe umăr, apoi îl îmbrățișez.

—Da, sunt rău, ție îți place?

Adrian își încrucișează mâinile după spatele meu, astfel încât să ne pomenim unul în brațele altuia.

—Sincer?

—Da.

—Da, îmi place, îmi place foarte tare, îmi place de tine și te iubesc!

De la cuvintele spuse, fața mi se face roșie, iar în gură prind seceta, inima îmi bate nebună, de parcă, iată, ar sări din piept. Aștept mult și din partea lui aceste cuvinte, fiindcă până acum, tot eu le rosteam. Adrian mă privește lung, iar eu îmi ascund ochii, apoi ușor ridicându-i la buzele lui pline și moi.

—Vrei să te sărut? vine întrebarea de după un surâs.

Își lasă fața peste a mea, astfel încât buzele noastre să se reunească într-un sărut. Ador când mă sărută, o face atât de iscusit și cu așa o blândețe. În timp ce ne sărutăm, pas cu pas făcut spre mine, ne îndreptăm încet spre pat, unde Adrian mă lasă atent, venind deasupra mea cu toată greutatea corpului lui. E fierbinte, are un fel de tremurici când mă atinge, știu ce vrea și vreau să zic că sunt gata la orice, doar să fie al meu, la orice.

Când mama m-a întrebat dacă voi fi bine în seara asta singură acasă, în timp ce ei aveau să plece la unchiul Mihail, am răspuns foarte convingătoare că da. Aveam o fericire nebună în interior, dar nu am arătat asta. Am avut fața foarte serioasă, eram sigură că dacă mama observa ceva, nu mai pleca în vizită.

Am așteptat cu nerăbdare seara, planificând ce trebuie să fac după ce-mi petrec părinții și odată ce i-am văzut de după ușă afară, fără multă ezitare am mers să îmi îndeplinesc planul. Știam că am să-l chem pe Adrian, dar trebuia să pregătesc totul până la venirea lui. Mai întâi, am amenajat camera, trăgând prin ea o linie romantică, lumânări aromatizate și cât mai multe, deasupra patului am tras șirul de lumini rămas de la Crăciun și am făcut un playlist cu muzică ușoară, să fie pe fundal în timp ce eu și iubitul meu o să ne petrecem seara. Până să-l sun, am făcut o baie, mi-am aranjat părul și m-am machiat ușor, să par cât mai frumoasă când va veni. Cu îmbrăcămintea am stat simplu, o rochie finuță