Nimic Nou

De Negru Carina

E bine sa te urci din cand in cand pe acoperisul lumii si sa razi de tine si de altii. Volumul ,,Nimic nou” prezinta intr-o maniera originala si plina de umor subiecte comune. Cele 10 texte (care se voiau pline de haz ) abordeaza teme precum societalul, educatia din Romania, oltenii, raporturile de gen, mass-media, blondele.

Riscul de a te face de ras propunandu-ti sa-i faci pe altii sa rada este mare. Se spune ca este mai usor sa faci un cititor sa planga decat sa rada. Dar cum e sa-l faci sa rada cu lacrimi? Autoarea isi propune sa afle raspunsul prin intermediul acestei aproape opere de arta.

Daca nu incetam sa radem pentru ca imbatranim, ci imbatranim pentru ca incetam sa radem, atunci ,,Nimic nou” este ceea ce cautau alchimistii de secole.

• Limbă: Română
• Editor: Negru Carina
• Data lansării: 16 mai 2022
• ISBN: 9786060717294

Negru Carina

Carina Negru este o tanara pasionata de citit, scris, ironie si frumos. S-a remarcat inca din clasele mici, reusind sa fie publicata chiar si in Revista Scolii, dar asta pentru ca nici unui coleg cu adevarat talentat nu i-a pasat de acea revista. Carina a absolvit scoala generala in Cluj-Napoca. Liceul spera ca il va termina. Aceasta are o vasta experienta, de peste 15 ani, in folosirea limbii romane. Autoarea este talentata la scris si la multe altele. Sectiunea ,,multe altele” este momentan goala, dar va promite ca o va completa.

Previzualizare carte

Capitolul 1. Bear Grylls și bunica

Atunci când eram mică, adică vârsta aceea la care maică-mea mă îmbrăca doar în roz și îl strigam pe Toodles (nu Otoodles) împreună cu Mickey Mouse, îmi petreceam majoritatea vacanțelor la țară, la bunici. Îmi plăcea să stau acolo și mai merg și acum din când în când. Prin ‚,din când în când mă refer mai des decât se tundeau nazireii, dar mai rar decât folosește o blondă veritabilă cu un IQ mai scund decât ea cuvântul ,,gen. Ziua în care ajung acolo este destul de interesantă. Dacă am o pereche de blugi pe mine și nu folosesc toate regionalismele și ,,no"-urile posibile (pentru că sunt din Ardeal), toți cei din jur, bunicii și vecina, se activează și îmi scot ochii pentru asta.

,,No, draga lui buna, așa grăiești șî te porți de parcă ai uitat de unde te tragi. Că așa îi tineretu din zâua de azi, că dacă o ajuns și ei pă la oraș uită cum voroveau înainte."

Sunt exact ca și remainder-urile de pe Facebook: îți aduc aminte unde ai fost acum un an, doi, zece. Și dacă nu vrei să o pățești, trebuie să te transformi instant într-o maimuță primitivă. Ce mă surprinde la persoanele mai în vârstă e că își aduc mereu aminte ce au făcut ele pentru tine și să te critice. Dar de palmele și lingurile de lemn rupte la tine pe spate? Sunt prea bătrâni ca să-și amintească. Ce să faci? De fiecare dată când aduci aminte de momente de genul acesta, apelează la fraza de scăpare:

—Vai! Dar uite ce mare te-ai făcut!

—Ai dreptate! Pentru că nu m-a nimerit toporul cu care ai aruncat după mine.

Oricum, acestea sunt cazuri particulare, la fel de particulare și rar întâlnite ca și incultura în parlament sau ca muzica proastă în trending-ul românesc.

În aceste vacanțe am învățat lecții pe pielea mea, iar aici chiar nu glumesc. Și acum mai am urme. Un aspect pentru care sunt recunoscătoare este că voi avea ce să le povestesc nepoților mei. Am scăpat de chinul că voi ajunge ca tanti Lenuța, care știe să vorbească doar despre telenovele, despre ce a mai făcut Maria din deal și despre medicamente. Nu îmi mai amintesc toate pățaniile mele, dar dragile mele rude au grijă să-mi le reamintească la mesele acelea deosebite, la care vin oameni pe care nu i-am mai văzut în viața mea, dar care aparent îmi sunt rude. Acele mese la care nu știi dacă să stai la ele sau sub ele de rușine.

Bunicii mei stăteau într-un sat destul de liniștit, chiar liniștit, până apărea o nouă bârfă sau boarfă. Bunica era o femeie foarte vie. După spusele bunicului, cam prea vie, și iubea să dețină controlul. Puteai vedea lucrul acesta de la o poștă și, dacă nu voiai să-l recunoști, îți băga ea cutia poștala în ochi. Despre bunicul nu cred că mai sunt multe de adăugat, doar că era mai supus decât băbuțele preotului și că își iubea tare mult biblioteca (aceea din beci). Relația lor era destul de asemănătoare cu cea a lui Tom cu Jerry. Atât că bunica îl găsea mereu pe bunicul. Încă mă întreb daca e vrăjitoare sau ceva, adică intra bătrânul în casă și în mai puțin de un minut știa unde a fost, cu cine, cât a băut și ce câine l-a lătrat. În astfel de momente, își activa toate cele șase simțuri, ca acelea de la mașina de spălat, atât că la ea funcționau perfect. Dibuia tot, iar dacă nu existau probe concludente, se pricepea mai bine ca poliția să le inventeze. Ori ziceai ca ea și recunoșteai și ce nu ai făcut, ori trecea prin tine mai ceva ca Hitler prin Polonia.

Fina, așa îi ziceam noi bunică-mii, iubea să gătească și să aibă musafiri. Cum intra cineva la ea în casă, îl și punea la masă. Apărea o problemă dacă omului nu îi era foame și nu voia să mănânce, părea că începe Al Treilea Război Mondial. Apăreau des semnale de război, mai ales din cauza mea. Nu am fost un copil mâncăcios și, dacă reușeai cumva să mă pui la masă, niciodată nu terminam din farfurie. Pentru Fina nu exista nu mai pot. În cazul în care ziceam asta, bunica îmi explica că în Africa sunt copii care mor de foame și eu las în farfurie. Perfect de acord, însă cu ce îi ajută pe ei faptul că eu sunt obeză și am două tipuri de diabet? Nu e ca și cum eu mănânc de mă sparg, iar africanii se satură și ei. Asta cu copii din Africa era o variantă pentru zilele bune. Când nu erau zile tip Angelina Jolie, Emma Stone, Gigi Hadid, îmi zicea că cheamă milităria din pod. Și e mai ok să plesnească tot din tine decât să coboare milităria din pod. Da, da! Militarii ascunși printre zestrea lui mama, a mamei mamei, a mamei mamei mamei și rezervele lui bunicu’.

După ce terminam de mâncat, treaba mea era să curăț farfuriile. Mașina de spălat vase era mâna și o bucățică de pâine. Să vezi ce îndepărtam grăsimile greu de îndepărtat... mai ceva ca Fairy Platinum! Și cică asta se face dacă mâncarea e bună. Așa își făcea reclamă bunica-mea în serile de bârfe:

—Vai, șterge blidu’ (farfuria) cu pită până nu mai îi nimica acolo, așa mult i-o plăcut!

Nu te lăsa înșelat! Noi nu făceam reclamă la mâncare bună, noi făceam reclamă la sărăcie.

Un alt lucru care m-a marcat a fost baia. Ai văzut vreodată coșciugul acela din fundul curții și un lighean? Aceea era baia noastră. În general, iubesc să fac baie, dar, când ai veceul în curte, iar cada ta spațioasă cu spumă și lumânări se transformă într-un lighean cu apă care s-a răcit pentru că a încălzit-o bunică-ta la sobă pe vremea când încă se învăța la lumânare și Jeff Bezos avea păr în cap, atunci chiar nu mai e o problemă să duhnești ca un boschetar și să fii mai murdar decât conștința unui criminal. Veceul era în cel mai îndepărtat colț al curții. Până ajungeai acolo apucai să spui toate rugăciunile pe care le știai de câteva ori și să te și gândești la cine va rămâne jucăria ta preferată. Atât îmi era de frică să merg la baie că mă făceam pe mine. Ziua era mai acceptabil, mă puteam concentra și la miros și la faptul că nu aveam hârtie igienică cu trei straturi ca acasă și la păianjenul din colț care mă pândea și se uita la mine mai ceva decât un bărbat, pardon…leu, la o căprioară. Însă noaptea, toate aceste lucruri nu mai contau. Era vorba doar despre lupta pentru supraviețuire, mai ceva ca în traficul bucureștean.

Referitor la supraviețuire, mă enervează Bear Grylls cu tehnicile lui de supraviețuire. Eu stau două zile în pădure, dar să-l văd pe el cum supraviețuiește trei luni de iarna cu veceu în curte. L-aș caza pe Bear Grylls la bunica. I-aș da cheile de la dormitor, care e de fapt aceași încăpere cu bucătăria, sufrageria și holul. E un model de locuință căreia în prezent i se spune „open space". Îl mai vedeam într-un episod cum se trezea, doar așa, că parcă a auzit ceva păsărică. Sunt curioasă cum ar sări din pat când ar auzi-o pe bunica cum sforăie.

Revenind la veceul nostru, panica mea era sporită și de barul de vizavi. Cunoști cu siguranță coliba aceea infectă care face concurență la mizerie cu spitalele de la noi. Pe lângă faptul că îmi era frică că voi muri, îi mai auzeam și pe moșii din bar râzând isteric. Ei se pișau pe ei de râs și eu mă pișam pe mine, atâta că nu îmi prea venea să râd. Pe lângă aceste exemplare de pierde-vară, la țară, există și acei oameni care sunt în cealaltă extremă: mereu ocupați. Oamenii aceia, cred că și dacă ar vrea să se sinucidă, ar mai amâna puțin pentru că nu au terminat de făcut cotețul pentru porcul cu trei picioare. Oricum, nu prea am auzit ca oamenii de la țară să fie în depresie. Ori au găsit ei secretul fericirii, ori de la atâta mizerie și sărăcie și depresia îi ocolește.

Tristețea și anxietatea nu mă ocolesc și pe mine. Din contră, mă lovesc din plin atunci când aflu că voi participa la o masă cu familia. Aceste evenimente te bagă în sperieți numai știind cine va fi prezent: mama, tata, frate-mio, eu (cei normali), unchiul, care vine cu noutățiile din politică la pachet, mătușa, ce nu știe că nu toți ne dorim să fim sărutați de o femeie la menopauză, văru-mio, Fina, bunicul, care se bucura împreună cu fratele lui de o carte (singurii care se distrează), verișoara tatei (care nu o suportă pe mama) și multe babe de care nu am auzit în viața mea. Mereu am grijă să fiu trează când bunica devine James Bond și îndeplinește misiunea secretă