Portrete vorbite si scrise

De Doina Ioanid

Această carte de interviuri, pe care le-am realizat în timp, reprezintă, pentru mine, portrete scrise și vorbite ale unor scriitori de valoare cu care am avut șansa să mă întîlnesc. Dar ele nu au numai o valoare literară, ci și una afectivă.

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 23 aug. 2016
• ISBN: 9786068628615

Previzualizare carte

„Nu știam niciodată ce se va produce în poezie"

Interviu cu Mircea IVĂNESCU

Pentru a intra în „atmosfera lăuntrică" a poetului Mircea Ivănescu, este necesară o lectură integrală a volumelor sale de versuri. De cîțiva ani, poetul trăiește la Sibiu într-o tăcere desăvîrșită. Vreme de aproape două ceasuri, Mircea Ivănescu a ales să rupă această tăcere.

Cînd ați început să scrieți poezie? Vă mai aduceți aminte primul poem? Și cum e să debutezi la 37 de ani?

E trist. Nu, nu-mi aduc aminte. În primul rînd, trebuie făcute niște distingo-uri, adică eu le-aș face. Nu cred c-am scris poezie. Mi se părea o calitate să reușești să scrii poezii. Eu mă lăudam că pot turna în versuri de bronz orice formulări, dar asta se chema, din punctul meu de vedere, versificare. Nu cred c-am scris. Am avut, să zicem, avantajul de a locui, în copilărie, în aceeași casă cu o persoană, pe vremea aceea era adolescent, un tînăr care avea ambiția asta de a deveni scriitor și se forma în sensul ăsta. E vorba de Emil Ivănescu. Era elev la un liceu cu oarecare prestigiu pe vremea aceea, la Spiru Haret, care avea și o revistă lunară. Și știu că frate-miu scria la revista aia. Revistă despre care am auzit acuma, ulterior, că avea un anumit prestigiu în epocă. Au scris acolo Dinu Pillat, care era coleg de clasă cu frate-miu, și scriitorul care a fost cunoscut mai tîrziu cu numele de Alexandru Vona. Anterior, știu că învățaseră acolo Noica, Paleologu bătrînul. Avea o oarecare rezonanță. Dar s-a întîmplat că frate-miu și-a manifestat vocația asta timp de cîțiva ani, destul de intens, din punctul meu de vedere foarte reușit. Adică ce scria el mi se părea literatură cu adevărat importantă. La vremea respectivă, nu s-a publicat, era și război. Pe urmă, el a murit foarte tînăr și în împrejurări mai speciale, și astea au determinat în restul familiei o atitudine foarte pronunțată, o aversiune față de cariera de scriitor. Adică echivalau producerea de literatură cu un rău nenecesar și în orice caz foarte nociv, malign. Și, din cauza asta, multă vreme nu se punea problema ca eu sau altcineva din jurul meu să scrie. Pe urmă, s-a produs războiul, statul național legionar, tot felul de chestii care îmi lasă acum impresia că am trăit și foarte mult, nu știu cînd, mai degrabă inutil, că lucrurile se învălmășeau de o așa natură, încît nici măcar complicația actuală, să zicem, nu e comparabilă. Adică nu mai avea importanță că ai vocație, că simți vocația de scriitor și că trebuie neapărat să scrii. Pe urmă, eu am fost ejectat din facultate direct și m-am angajat la Agerpres. Și acolo firește că nu era timp de fleacuri, de literatură, decît că eu am avut avantajul să știu niște limbi străine și-atunci am lucrat la o redacție care se ocupa de actualitatea asta transmisă prin filtre occidentale, prin franceză, engleză, germană și-n care-n mod fatal indivizii care se ocupau de asta știau limbi străine în mod obligatoriu. Mai tîrziu, l-am cunoscut pe Matei Călinescu, pe Nichita Stănescu. Scriau literatură, eu eram foarte invidios că Nichita scria cum respira, eu mă străduiam să produc și eu texte. Pînă la urmă, Petre Stoica ne-a facilitat lui Matei și mie – Nichita avea deja cărți tipărite – un debut la revista Steaua, în 1958, pe vremea aia a lui Baconsky. Am început să produc.

Faptul că erați redactor la Agerpres constituia un avantaj? Aveați probleme cu cenzura?

Nu, după 1958 nu mă mai ocupam de literatură și nici n-aveam încrederea că am să reușesc să scriu. Prin anii ’64 sau ’65 l-am cunoscut pe Dimov. Și ăla, de asemenea, producea cu mare spontaneitate și cu o tehnică desăvîrșită o poezie mai complicată. Publica volume și mi-a sugerat să duc un volum la Editura pentru Literatură, unde era un geniu tutelar, care se numea Elis Bușneag, ea însăși poetă și redactoarea cărților de poezie. I-am dus o dactilogramă și, spre surprinderea generală, a publicat-o. Fără nici un fel de remarcă, fără intervenție, fără să-mi ceară modificări. Chestia ciudată era că nu exista nici un text politic acolo, mobilizator, lucruri de genul acesta. Eram oarecum contemporan cu Dan Deșliu, cu Mihu Dragomir. Dar nu mi-am pus niciodată problema să încerc să scriu versuri patriotice. Nici n-am scris. Pe urmă, am intrat într-un fel de febră. Am constatat că se poate, și scriam pe vremea aia, în ’58 sau ’59, descoperisem că eram în stare. Ieșeam de la Agerpres, de exemplu, din tura de după-amiază, la 11 noaptea, în drum spre casă, pe lîngă Piața Universității, să fac o haltă la Zori de zi și pe urmă, în Piața Rosetti, la bufetul Peștera, care a devenit celebru sub numele de Singapore, unde am cunoscut mai mulți scriitori.

Înțeleg că pe Emil Botta, care locuia foarte aproape de dumneavoastră, l-ați abordat direct pe stradă.

Nu l-am cunoscut, dar l-am abordat într-o noapte pe stradă, cînd mergea așa plictisit. M-am tras către el și i-am atras atenția că sînt un mare admirator al lui și mai ales al prozei lui. Asta l-a cam deranjat.

Volumul lui de proză, Trîntorul, îl găsisem întîmplător. L-am întrebat dacă-i adevărat, cum anunțase într-un interviu înainte de război, c-a scris un roman. Omul a fost surprins, politicos în orice caz. Toate astea se petreceau pe la 12 noaptea. Cred că eram amîndoi sub influență, cum se spune, și mi-a explicat că-și aduce aminte vag că el a scris, că o să caute. I-am propus să mă primească peste două zile la el acasă. Și el a zis: „Mă rog, dacă vreți". Culmea e că m-am dus în ziua respectivă, am cunoscut-o și pe bătrîna lui mamă, despre care am aflat, din exegezele vremii, că aparținea unei familii nobiliare corsicane și care m-a îndrumat spre camera lui. S-a petrecut o scenă ca-n Idiotul. Botta stătea la o masă de lemn, era o cameră mobilată foarte sumar, și la capătul celălalt al mesei era o domnișoară sfioasă, cu mîinile în poală. Și probabil că întrețineau o conversație. Am dat buzna, i-am amintit lui Botta cine sînt, ce vreau. Era evident că nu mai știa despre ce e vorba. S-a ridicat în picioare: „Domnule, dumneata vorbești despre un scriitor care astăzi este defunct. Asta am reținut. Zice: „Nu mai scriu de mult, nu mă mai interesează. Dacă a existat vreun asemenea manuscris, habar n-am… aici, de exemplu, am un dulap unde sînt niște haine vechi. Dacă vreți, puteți controla. A deschis ușa dulapului. Ne-am luat la revedere în mod politicos și ne-am despărțit.

Cam asta a fost totul cu Botta.

În poemul poezia e altceva?, era un sfat ironic dat unui tînăr poet: „nu trebuie să povestești în poezie […] deci să nu povestesc". Ați primit acest sfat de la cineva anume?

Nu, cred că nu. Obișnuiam să scriu, pe vremea aia, oprindu-mă la Zori de zi sau la Singapore sau la alte cîrciumi. La bufetul Nicorești, la bufetul Ialomița. Mă opream, ceream 100 de grame de votcă și deschideam o carte, în care probabil că, la un moment dat, era chestia asta: nu trebuie să povestești. Cred că e din sfaturile lui Hamlet către actori. N-am considerat nici un moment că fac poezie.

Mai tîrziu, l-am cunoscut pe poetul și prietenul I. Drăgănoiu, cu care mă întîlneam la diferite bufete și care își citea cu oarecare fast propriile versuri. Toată lumea se uita, pe vremea aia, cu multă superioritate la mine. Și spunea: „Ei, scrii și tu!". Îi ceream titluri. Și Drăgănoiu îmi dădea titluri fanteziste, așa: Pădurea de mesteceni. Și l-am întrebat: „cîte piese să fie?. Mi-a zis 28. „Rimate sau nerimate? „Și rimate, și nerimate." Și-am produs, într-adevăr, poemul intitulat Pădurea de mesteceni, cu 28 de capitole și subcapitole, unele rimate, altele nerimate. La un moment dat, Nichita mi-a dat titlul Lupta dintre îngeri și nori sau despre trăsnet. Am scris ce consideram eu. E un poem care n-are legătură cu norii sau cu trăsnetul.

La un moment dat, Matei Călinescu mi-a spus: „Scrie o poveste de iarnă". Am scris o poveste de iarnă. După ce mi-au demolat casa, am stat o vreme la Mogoșoaia. Și aveam încă un serviciu la revista Lumea. Veneam seara. Și în sala de mese, de exemplu, era masa lui Preda, unde erau așezați de obicei Dinescu, Mazilescu, la altă masă era Cezar Ivănescu, cu Mary, doamna Maria Ivănescu.

Și totuși de ce să povestești în poezie? Senzația mea, citind volumele, e că fiecare poezie e o poveste nespusă pînă la capăt.

Nu știam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă și scriam exact ce-mi venea în cap. Vorba lui Hamlet: „Dacă cap oi fi avînd. Și scriam. Cînd terminam, deschideam iar cartea sau mă uitam în jur și vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă. În perioada aceea, scriam foarte mult la bufetul Miorița, pe bulevardul Carol, Republicii pe-atunci, la colț cu Calea Moșilor și cu strada Mîntuleasa. Mă duceam acolo dimineața, la prînz și seara. Chelnerii mă cunoșteau. Și-mi aduceau votca. Țin minte că am asistat la conversația unui tînăr cu un grup de admiratori, care spunea: „Ce dracu’ fac, că mi-am scrîntit glezna. Am să-i spun că mi-am scrîntit-o, c-am călcat pe pisică. Și-am transcris chestia aia și știu că a avut un oarecare succes. M-au și întrebat: „Ce ți-a venit?" Or, mie nu-mi venea nimic. Ca personajul lui Shakespeare, doamna neagră din Sonete. Acolo se dovedește că Shakespeare n-avea nici un fel de idee în cap. Și că era și-un tip complet lipsit de memorie. Umbla cu un carnețel și transcria tot ce se discuta în jurul lui. Toate citatele celebre din Hamlet sînt schimburile de injurii dintre străjeri. Așa mi s-a întîmplat și mie. Și n-am avut niciodată impresia că scriu literatură. Era chiar oarecum injurios. Adică faci literatură cînd, cum se spunea pe vremea aia, eu am fost contemporan cu faptele astea, să nu uitați, cînd în jurul nostru se răsturna o lume și se clădea din temelii o alta nouă. Din acest punct de vedere, am avut nu numai norocul să fiu, de exemplu, contemporan cu Cortina de Fier, cu suspendarea, să zicem, aprovizionării Berlinului de Vest, cu împărțirea Germaniei, dar am avut și privilegiul foarte important de a fi coleg, începînd din clasa a V-a, la Spiru