Cortina De Fier

De Anne Applebaum

Gulagurile. Procesele înscenate. Cizma care calcă orice în drumul ei.
Aceste imagini ale totalitarismului postbelic au rămas în memoria noastră colectivă – brutale și terifiante, dar, după mai mult de 50 de ani, rupte de context, devenind mai mult un soi de sperietori ale trecutului. Cortina de Fier, de Anne Applebaum, este o încercare plină de forță de a demonstra că totalitarismul a însemnat mai mult decât excesele sale manifestate public. Cartea de față analizează detaliile conducerii totalitare: diaspora de partid, din URSS până în restul Blocului Sovietic, preluarea posturilor de radio, a universităților și a grupurilor de tineri de către partizani, răspunsul contradictoriu al conducătorilor Bisericii Catolice față de metodele lui Stalin. Grație interviurilor realizate de Applebaum și cercetărilor amănunțite în diversele arhive ale timpului, Cortina de Fier ne asigură că experiențele zilnice ale celor care au trăit în Blocul Sovietic vor rămâne vii în paginile de istorie, chiar dacă aceștia vor părăsi, în curând, istoria trăită.
Excelenta carte a lui Applebaum relatează cu simpatie și sensibilitate soarta lipsită de noroc a Europei de Est: să fie eliberată de sub stăpânirea nazistă de singurul regim la fel de inuman ca aceasta.
The Independent
Cortina de Fier este o carte de o importanță excepțională, care abordează frontal multe dintre miturile referitoare la originile Războiului Rece. Este inteligentă, plină de informații, remarcabil de obiectivă și excepțional de bine documentată.
Antony Beevor

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 1 ian. 2021
• ISBN: 9786063357671

Previzualizare carte

Notă privind abrevierile și acronimele

Abrevierile și acronimele au fost des folosite pentru a desemna numeroase tipuri de organizații politice din epoca descrisă în lucrarea de față – în Uniunea Sovietică exista o veritabilă manie pentru prescurtări –, dar ele pot stârni confuzii pentru cititorul neavizat, mai ales că se schimbau foarte des. Prin urmare, le-am evitat cât de mult posibil, adesea folosind „Partidul Comunist în locul „Partidului Muncitoresc Unit Polonez, de pildă, sau „gruparea de tineret a comuniștilor", în locul FDJ sau ZMP. Totuși, a fost imposibil să le evit pe toate, mai ales că ele sunt folosite deseori și în alte cărți de istorie sau memorii. Aceasta e o listă cu cele mai importante abrevieri și acronime.

Germania

CDU – Christlich Demokratische Union: Partidul Creștin Democrat

DDR – Deutsche Demokratische Republik: Republica Democrată Germană, numită și RDG sau Germania de Est

FDJ – Freie Deutsche Jugend: Tineretul Liber Ger­man, partidul comunist al tineretului, înființat în 1946

FDP – Freie Demokratische Partei: Partidul Liber-De­mocrat, uneori numit și Partidul Liberal

KPD – Kommunistische Partei Deutschlands: Partidul Comunist German, fondat în 1919, dizolvat în zona sovietică a Germaniei în 1946

SED – Sozialistische Einheitspartei Deutschlands: Partidul Unității Socialiste, denumirea Parti­du­lui Comunist German după fuziunea cu Partidul Social Democrat, în 1946

SMAD – Sowjetische Militäradministration in Deutsch­land: denumirea germană a Administrației Sovietice din Germania, 1945–1949

SPD – Sozialdemokratische Partei Deutschlands: Partidul Social Democrat German, refondat în 1945, dizolvat în zona sovietică a Germaniei în 1946

SVAG – Sovietskaia Voennaia Administrația v Gherma­nii: denumirea rusească a Administrației Sovie­tice din Germania, 1945–1959

Ungaria

ÁVH – Államvédelmi Hatóság: Autoritatea pentru Protecția Statului, poliția secretă între 1950 și 1956

ÁVO – Államvédelmi Osztály: Agenția pentru Securitatea Statului, poliția secretă între 1945 și 1950

DISZ – Dolgozó Ifjúság Szövetsége: Liga Tineretului Muncitor, mișcarea comunistă de tineret, 1950–1956

Kalot – Katolikus Agrárifjúsági Legényegyesületek Országos Testülete: Secretariatul Național al Cluburilor Tineretului Catolic Agrar, organizație a tineretului catolic, 1935–1947

Madisz – Magyar Demokratikus Ifjúsági Szövetség: Alianța Tineretului Ungar Democratic, mișcare „umbrelă" a tineretului, sprijinită de comuniști, 1944–1950

MDP – Magyar Dolgozók Pártja: Partidul Muncito­resc Ungar, 1948–1956, devenit Partidul Comunist după fuziunea cu Partidul Social-Democrat Maghiar

Mefesz – Magyar Egyetemisták és Főiskolai Egyesületek Szövetsége: Liga Asociațiilor Liceale și Studențești din Ungaria, grup al tineretului universitar între 1945–1950, revigorat efemer în 1956

MKP – Magyar Kommunista Párt: Partidul Comunist Maghiar, 1918–1948

MSzMP – Magyar Szocialista Munkáspárt: Partidul Socialist al Muncitorilor, Partidul Comunist, 1956–1989

Nékosz – Népi Kollégiumok Országos Szövetsége: Aso­ciația Națională a Universităților Populare, 1946–1949

SZD – Szociáldemokrata Párt: Partidul Social-De­mo­crat Maghiar, fondat în 1890, dizolvat în MPD în 1948, după fuzionarea cu comuniștii

Polonia

KPP – Komunistyczna Partia Polski: Partidul Comunist Polonez, fondat în 1918, dizolvat de Stalin în 1938

KRN – Krajowa Rada Narodowa: Consiliul Național

PKWN – Polski Komitet Wyzwolenia Narodowego: Comitetul Polonez pentru Eliberare Națională

PPR – Polska Partia Robotnicza: Partidul Muncito­rilor Polonezi, denumirea reînviatului Partid Comunist Polonez între 1942 și 1948

PPS – Polska Partia Socjalistyczna: Partidul Socialist Polonez, fondat în 1892, dizolvat cu forța în Partidul Muncitoresc Unit Polonez, în 1948

PRL – Polska Rzeczpospolita Ludowa: Republica Populară Polonă, Polonia comunistă

PSL – Polskie Stronnictwo Ludowe: Partidul Țără­nesc Polonez, fondat în 1918, în opoziție cu comuniștii între 1944 și 1946, apoi parte a regimului

PZPR – Polska Zjednoczona Partia Robotnicza: Par­tidul Muncitoresc Unit Polonez, denumirea Partidului Comunist Polonez după 1948

SB – Słuzba Bezpieczeństwa: Poliția Secretă Poloneză, 1956–1990

UB – Urzad Bezpieczenstwa: Poliția Secretă Polo­neză, 1944–1956

WiN – Wolność i Niezawisłość: Libertate și Indepen­den­ță, mișcare secretă anticomunistă, între 1945 și 1950

ZMP – Związek Młodzieży Polskiej: Uniunea Tinere­tului Polonez, gruparea de tineret a comuniștilor, între 1948 și 1957

ZWM – Związek Walki Młodych: Uniunea Tinerilor Luptători, gruparea de tineret a comuniștilor, între 1943 și 1948

Altele

OUN – Orhanizația Ukrainskih Naționalistiv: Organi­zația Naționa­liștilor Ucraineni

StB – Státní bezpečnost: Securitatea Statului, poliția secretă cehoslovacă

UPA – Ukrainska Povstanska Armia: Armata Revolu­țio­nară Ucraineană

Introducere

De la Stettin, pe malul Balticii, la Triest, pe cel al Adriaticii, o cortină de fier a coborât asupra continentului. Dincolo de acea linie se află toate capitalele vechilor state din Europa Centrală și Răsăriteană. Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, București și Sofia, toate aceste orașe faimoase și populația lor se află în ceea ce trebuie să numesc sfera sovietică și toate sunt supuse, într-o formă sau alta, nu doar influenței sovietice, ci unui grad foarte ridicat și, în multe cazuri, tot mai intens, de control din partea Moscovei.

Winston Churchill, discurs ținut la Fulton, Missouri, 5 martie 1946

Printre multe alte lucruri, anul 1945 a adus cu el unele dintre cele mai extraordinare mișcări de populație din istoria Europei. Pe tot continentul, sute de mii de oameni s-au întors din exilul sovietic, din taberele de muncă din Germania, din lagărele de concentrare și din lagărele pentru prizonieri de război, din ascunzători și refugii de toate felurile. Drumurile, potecile, cărările și trenurile erau ticsite de oameni în zdrențe, murdari și flămânzi.

Mai ales scenele din gări erau oribile și greu de privit. Mame înfometate, copii bolnavi și uneori familii întregi zăceau pe pardoselile murdare de beton zile în șir, așteptând următorul tren disponibil. Epidemiile și foametea amenințau să le dea lovitura de grație. Dar în orașul Łódź, din centrul Poloniei, un grup de femei au decis să împiedice și alte tragedii. Conduse de foste membre ale Ligii Kobiet – Liga Femeilor Poloneze, o organizație patriotică și caritabilă înființată în 1913, femeile s-au apucat de treabă. În gara din Łódź, activistele Ligii Femeilor au înființat un adăpost pentru femei și copii, asigurându-le acestora mâncare caldă, medicamente și pături, alături de asistente medicale și voluntari.

În primăvara anului 1945, motivele acestor femei erau aceleași ca și în 1925 sau 1935. Ele erau martorele unei situații sociale de urgență și s-au organizat pentru a da o mână de ajutor. Nimeni nu le-a cerut asta, nimeni nu le-a ordonat să o facă și nici nu le-a plătit. Janina Suska-Janakowska, care avea aproape 90 de ani când am întâlnit-o, mi-a destăinuit că își amintea de aceste eforturi timpurii din Łódź ca fiind total apolitice: „Nimeni nu primea bani pentru activitatea de caritate… oricine avea câteva clipe de răgaz venea să ajute".¹ În afară de ajutorarea călătorilor deznădăjduiți, Liga Femeilor din Łódź, în forma sa inițială, nu avea nici o agendă politică.

Au trecut cinci ani. În 1950, Liga Femeilor Poloneze devenise deja o organizație total diferită. Avea un sediu la Varșovia și un organism conducător centralizat, la nivel național, care putea dizolva – și chiar o făcea – filialele locale ce nu-i îndepli­neau ordinele. Avea un secretar general, Izolda Kowalska-Kiryluk, care descria sarcinile organizației nu în termeni caritabili sau patriotici, ci folosind un limbaj ideologic, politizat: „Trebuie să ne intensificăm munca organizațională și să mobilizăm grupări mai largi de femei active, educându-le și transformându-le în activiste sociale conștiente. În fiecare zi trebuie să ridicăm nivelul conștiinței sociale a femeilor și să ne alăturăm măreței misiuni de reconstrucție socială, de transformare a Poloniei populare în Polonia socialistă."

Liga Femeilor organiza și congrese naționale, ca acela din 1951, unde Zofia Wasilkowska, pe atunci vicepreședinta organizației, a expus fățiș o agendă politică: „Principala formă statutară de activism a Ligii o reprezintă munca de educație și iluminare… de creștere a conștiinței femeilor la un nivel incomparabil mai ridicat și de mobilizare a femeilor spre realizarea deplină a sarcinilor planului șesenal".²

Cu alte cuvinte, deja în 1950 Liga Femeilor Poloneze devenise, efectiv, secțiunea feminină a Partidului Comunist Polonez. În această calitate, Liga a încurajat femeile să urmeze linia partidului în privința politicii și a relațiilor internaționale. Ea a încurajat femeile să participe la defilările de 1 Mai și să semneze petiții, denunțând imperialismul occidental. Liga a angajat echipe de agitatori, care asistau la cursuri și învățau cum să răspândească mesajele partidului. Orice femeie care se împotrivea acestor manifestări – și refuza, de pildă, să defileze la paradele de 1 Mai sau să asiste la serbările în cinstea zilei de naștere a lui Stalin – putea fi exclusă din Liga Femeilor, iar unele au și fost. Altele au demisionat. Cele rămase nu mai erau voluntare, ci birocrate, lucrând în slujba statului și a Partidului Comunist.

Trecuseră cinci ani. În acești ani, Liga Femeilor Poloneze și nenumărate alte organizații similare suferiseră o transformare totală. Ce se întâmplase? Cine provocase schimbările? Și de ce toată lumea li se supunea? Răspunsurile la aceste întrebări reprezintă subiectul lucrării de față.

Deși a fost folosit, cel mai adesea, spre a descrie Germania nazistă și Uniunea Sovietică a lui Stalin, termenul „totalitarism" – totalitarismo – a fost utilizat pentru prima dată în legătură cu fascismul italian. Inventat de unul dintre criticii acestuia, cuvântul a fost adoptat cu entuziasm de Benito Mussolini și, într-unul dintre discursurile sale, el a oferit ceea ce este și azi cea mai bună definiție a termenului: „Totul în cadrul statului, nimic în afara statului, nimic împotriva statului³. Strict definit, un regim totalitar e acela care interzice toate instituțiile în afara celor aprobate oficial. Astfel, un regim totalitar are un singur partid, un sistem educațional unic, un singur crez artistic, o economie planificată de la centru, un sector mass-media unificat și un singur cod moral. Într-un stat totalitar nu există școli independente, afaceri private, organizații civile sau gândire critică. Mussolini și filosoful său favorit, Giovanni Gentile, scriau odată despre „conceptul de stat că „este atotcuprinzător; în afara lui nu pot exista valorile umane și spirituale, cu atât mai puțin ceva de preț".⁴

Din italiană, cuvântul „totalitarism" s-a răspândit în toate limbile din Europa și din lume. După căderea lui Mussolini, conceptul a mai avut însă puțin susținători deschiși, iar cuvântul a ajuns să fie definit de criticii săi, dintre care mulți se numără printre cei mai mari gânditori ai secolului XX⁵. Cartea lui Friedrich Hayek, Drumul către servitute, e un răspuns filosofic la provocarea totalitaristă, ca și lucrarea Societatea deschisă și dușmanii ei, a lui Karl Popper. Romanul lui George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, e o viziune distopică a unei lumi dominate de regimuri totalitare.

Probabil cea mai ardentă cercetătoare a politicilor totalitare a fost Hannah Arendt, care a definit totalitarismul în cartea ei din 1949, Originile totalitarismului, ca „o nouă formă de guvernare făcută posibilă de apariția societății moderne. Distrugerea societăților și a modurilor de viață tradiționale a creat, opina ea, condițiile pentru evoluția către „personalitatea totalitară – femei și bărbați ale căror identități erau în întregime dependente de stat. Arendt a exprimat o ipoteză devenită faimoasă, aceea că Germania nazistă și Uniunea Sovietică erau, ambele, regimuri totalitare și, ca atare, mai mult asemănătoare decât diferite.⁶ Carl J. Friedrich și Zbigniew Brzezinski au dus discuția mai departe în Dictatura totalitară și autocrația, carte publicată în 1956, și au căutat o definiție mai operațională. Regimurile totalitare, au declarat ei, au cel puțin cinci lucruri în comun: o ideologie dominantă, un partid unic, o forță de poliție secretă gata să folosească teroarea, monopolul asupra informației și o economie planificată. Judecând după aceste criterii, regimurile sovietic și nazist nu au fost singurele state totalitare. Și altele – China lui Mao, de pildă – ar putea fi catalogate ca atare.⁷

Dar, la finele anilor ’40 și începutul anilor ’50 ai secolului trecut, „totalitarismul era mai mult decât un simplu concept teoretic. În primii ani ai Războiului Rece, termenul a dobândit și asocieri politice concrete. Într-un discurs crucial, ținut în 1947, președintele Harry Truman a declarat că americanii trebuie „să fie dornici de a-i ajuta pe oamenii liberi să-și păstreze instituțiile libere și integritatea lor națională împotriva mișcărilor agresive care caută să le impună regimuri totalitare.⁸ Această idee a devenit cunoscută drept „doctrina Truman. Președintele Dwight Eisenhower a folosit și el termenul în cadrul campaniei pentru alegerile prezidențiale din 1952, când și-a declarat intenția de a se implica în Coreea pentru a pune capăt războiului de acolo: „Știu câte ceva despre această mentalitate totalitară. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, am purtat povara grea a deciziilor, în cruciada lumii libere împotriva tiraniei ce ne amenința pe toți.⁹

Din cauză că protagoniștii americani ai Războiului Rece s-au poziționat ca adversari ai totalitarismului, scepticii acestui conflict au început să pună, în mod firesc, la îndoială termenul și să se întrebe ce însemna el, de fapt. Era totalitarismul o amenințare reală sau era doar o exagerare, o sperietoare, o invenție a senatorului Joseph McCarthy? În anii 1970–1980, istoricii revizioniști ai URSS au afirmat că nici măcar Uniunea Sovietică a lui Stalin nu fusese un stat complet totalitar. Ei au pretins că nu toate deciziile din URSS se luau la Moscova; că poliția era la fel de dornică să inițieze teroarea ca și cei situați în vârful ierarhiei; că planificatorii de la centru nu aveau întotdeauna succes în tentativele de controlare a economiei; că teroarea în masă crease „oportunități pentru mulți membri ai societății.¹⁰ Pentru unii, termenul de „totalitarism a ajuns să fie considerat imatur, imprecis și excesiv de ideologizat.

De fapt, mulți dintre teoreticienii „tradiționaliști ai totalitarismului au emis o serie de observații similare. Puțini pretinseseră că totalitarismul a funcționat. Dimpotrivă, „fiindcă regimul totalitar urmărește un ideal imposibil de atins și dorește să-i pună la dispoziție personalitatea și destinul omului, el poate fi realizat doar într-o manieră fragmentară, scria Friedrich. „Pretențiile totalitarismului de a acapara puterea sunt atât de periculoase și opresive tocmai fiindcă sunt atât de neclare, de incalculabile și de dificil de demonstrat… Această contorsiune derivă din aspirația eșuată către putere: ea caracterizează viața sub un astfel de regim și o face extrem de greu de înțeles pentru toți cei din afară."¹¹

Teoreticienii politici din ultimii ani au dus acest argument revizionist și mai departe. Unii au afirmat că termenul „totalitar este util cu adevărat doar în teorie, ca un model negativ față de care democrații liberali se pot defini prin antagonism.¹² Alții consideră termenul total lipsit de sens, explicând că a devenit unul care nu mai înseamnă altceva decât „antiteza teoretică a societății occidentale sau, mai simplu spus, „oameni care nu ne plac. O interpretare și mai sinistră afirmă că termenul „totalitarism ne servește doar pentru a scoate în evidență legitimitatea democrației occidentale.¹³

În limbajul popular, cuvântul „totalitar nu mai e doar subiectiv, ci și uzat de atâta întrebuințare. Politicienii aleși democratic sunt descriși ca fiind la fel de totalitari (vezi „Instinctele totalitare ale lui Rick Santorum) ca și guvernele sau chiar companiile (putem citi despre „marșul Statelor Unite către totalitarism sau afla că Apple are „o abordare totalitară în privința magazinului virtual de aplicații).¹⁴ Liberta­rienii, începând cu Ayn Rand, au folosit termenul pentru a-i descrie pe liberalii progresiști. Liberalii progresiști (și chiar conservatorii) l-au folosit pentru a o descrie pe Ayn Rand.¹⁵ Termenul se aplică azi unui număr atât de mare de persoane și instituții, încât uneori poate părea lipsit de sens.

Dar, deși însăși ideea de „control total poate părea astăzi absurdă, ridicolă, exagerată sau stupidă, și deși cuvântul însuși și-a pierdut, poate, capacitatea de a șoca, e important să ne amintim că „totalitarismul e mai mult decât o insultă prost definită. Din punct de vedere istoric, au existat regimuri care au aspirat la control total. Dacă e să le înțelegem – și dacă e să înțelegem istoria secolului XX –, trebuie să înțelegem cum funcționează totalitarismul, în teorie și în practică. Noțiunea de control total nu e nici ea complet demodată. Regimul nord-coreean, înființat după principiile staliniste, nu s-a schimbat aproape deloc în ultimii 70 de ani. Deși noua tehnologie pare acum să transforme noțiunea de control total într-un lucru tot mai greu de imaginat – și cu atât mai dificil de pus în practică –, nu putem fi siguri că telefoanele mobile, internetul și fotografiile din satelit nu vor deveni, cândva, instrumente de control în mâinile regimurilor care aspiră să fie „atotcuprinzătoare.¹⁶ „Totalitarismul rămâne o descriere empirică utilă și necesară, dar care necesită de multă vreme o revigorare.

Un regim, în mod deosebit, a înțeles metodele și tehnicile controlului totalitar atât de bine încât le-a exportat cu succes: după al Doilea Război Mondial și marșul Armatei Roșii până la Berlin, conducătorii Uniunii Sovietice au încercat cu insistență să impună un sistem totalitar de guvernare în diversele țări europene pe care sovieticii le ocupaseră, așa cum încercaseră deja să impună un sistem similar diferitelor regiuni din Uniunea Sovietică. Eforturile lor au avut o eficiență letală. Stalin, generalii săi, poliția sa secretă – numită, între 1934 și 1946, Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne (Narodnîi Komissariat Vnutrenih Del, NKVD) și doar mai târziu KGB – și aliații lui locali nu încercau să scoată în evidență teoriile lui Ayn Rand sau ale liberalilor progresiști atunci când au creat statele totalitare din Europa de Est. Pentru a-l parafraza pe Mussolini, ei doreau foarte mult să creeze societăți în care totul să fie în interiorul statului și să nu existe nimic în afara sau împotriva statului – și voiau s-o facă rapid.

Este adevărat, cele opt țări europene pe care Armata Roșie le-a ocupat, total sau parțial, în 1945, aveau culturi, tradiții politice și structuri economice radical diferite. Noile teritorii reuneau Cehoslovacia, fostă democrată, și Germania, fostă nazistă, ca și monarhii, autocrații și state semifeudale. Locuitorii regiunii erau catolici, ortodocși, protestanți, evrei și musulmani. Ei vorbeau limbi slave, limbi romanice, limbi fino-ugrice și limba germană. Aici coexistau rusofili și rusofobi, Boemia puternic industrializată și Albania rurală, cosmopolitul Berlin și sătucele cu case din lemn din Carpați, foști supuși ai imperiilor austro-ungar, prusac, otoman și țarist.

Cu toate acestea, americanii și vest-europenii din perioada respectivă au ajuns să vadă națiunile din Europa dominată de comuniști, dar nesovietică – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania de Est, România, Bulgaria, Albania și Iugoslavia – ca pe un „bloc, numit ulterior „Europa de Est. Acesta nu e un termen geografic, ci unul politic și istoric. El nu include țări ca Grecia, care n-a fost niciodată comunistă, și nici statele baltice sau Moldova, care, deși istoric și cultural erau similare Europei de Est, erau încorporate deja în URSS. Între experiențele statelor baltice și cele ale Poloniei, în special, există similitudini, dar și diferențe importante: sovietizarea a însemnat, pentru baltici, chiar și pierderea oficială a suveranității.

În anii de după moartea lui Stalin – și mai ales după 1989 –, cele opt națiuni est-europene au ales să urmeze căi foarte diferite și a devenit un lucru de rutină să observăm că ele nu avuseseră niciodată prea multe în comun. Acest fapt e absolut adevărat: înainte de 1945, ele nu fuseseră niciodată unificate în vreun fel și, în afara memoriei istorice comune a comunismului, au și astăzi extrem de puține lucruri în comun. Dar, pentru o vreme, între 1945 și 1989, aceste opt țări din Europa de Est au împărtășit multe elemente. De dragul simplității, al familiarității și al preciziei istorice voi folosi, prin urmare, sintagma „Europa de Est" pentru a le descrie pe parcursul acestei cărți.¹⁷

Pentru o perioadă foarte scurtă de timp, între 1945 și 1953, a părut că URSS va reuși să transforme națiunile foarte diferite ale Europei de Est într-o regiune omogenă din punct de vedere politic și ideologic. Din inamicii și aliații lui Hitler, sovieticii au reușit, în această perioadă, să creeze o gamă de regimuri aparent identice.¹⁸ La începutul anilor 1950, prin toate capitalele cenușii și distruse de război ale „vechilor state din zonă, ca să folosim expresia lui Churchill, patrulau același gen de milițieni sumbri, existau aceleași clădiri proiectate de arhitecți în stilul realismului socialist și erau expuse aceleași modele de afișe propagandistice. Cultul lui Stalin, al cărui nume era venerat în URSS ca un „simbol al apropiatei victorii a comunismului se desfășura în toată regiunea, alături de culte foarte asemănătoare ale liderilor de partid locali.¹⁹ Milioane de oameni participau la parade și sărbătoriri ale puterii comuniste, orchestrate de stat. La acea vreme, sintagma „Cortina de Fier" părea mai mult decât o metaforă: ziduri și garduri din sârmă ghimpată separau, efectiv, Europa Răsăriteană de Occident. În 1961, când a fost construit Zidul Berlinului, se părea că aceste bariere vor dăinui pentru totdeauna.

Viteza cu care această transformare a avut loc ne pare astăzi uluitoare. În Uniunea Sovietică, instalarea unui stat totalitar durase două decenii și cunoscuse numeroase sincope. Bolșevicii nu au avut, de la început, un plan. După Revoluția din Octombrie, ei au urmat un curs sinuos, uneori mai dur, alteori mai liberal, pe măsură ce politicile economice eșuau, una după alta. Politicile colectiviste ale „comunismului de război, respectiv ale „terorii roșii, din timpul Războiului Civil, au fost urmate de Noua Politică Economică, mai liberală, inițiată de Lenin, care a permis existența micilor întreprinzători. La rândul ei, Noua Politică Economică a fost abolită în 1928, fiind înlocuită cu „planul cincinal și cu un nou set de politici, cunoscute, ulterior, drept „stalinism și caracterizate printr-un avânt către industrializarea mai rapidă, colectivizarea forțată, planificarea centralizată, restricții draconice asupra libertății de exprimare în presă, literatură și artă și expansiunea gulagului, sistemul de lagăre de muncă silnică. Termenii „stalinism și „totalitarism sunt adesea folosiți împreună, și pe bună dreptate.

Dar, la finele anilor 1930, și stalinismul era în criză. Standardele de viață nu se îmbunătățiseră așa de repede cum promisese partidul. Efectele investițiilor prost planificate începeau să se facă simțite. Foametea în masă din Ucraina și sudul Rusiei, de la începutul anilor 1930, deși de oarecare utilitate politică pentru regim, stârnise mai curând frică decât admirație. În 1937, poliția secretă sovietică a lansat o campanie publică de arestări, întemnițări și execuții, inițial îndreptată împotriva sabotorilor, a spionilor și „trădătorilor care ar fi blocat, chipurile, progresul societății, dar care ulterior a fost extinsă, cuprinzând și cele mai înalte cercuri bolșevice. Marea Teroare nu a fost nici primul val de arestări din URSS, nici cel mai mare – episoadele anterioare de teroare vizaseră în special țăranii și minoritățile etnice, mai ales care locuiau lângă granițele țării. Dar avea să fie primul val ce-i viza pe liderii partidului și a cauzat o profundă neliniște pe plan intern și printre comuniștii de pretutindeni. Dacă istoria ar fi urmat un curs firesc, Marea Teroare s-ar fi încheiat cu o reală deziluzie. Dar stalinismul – și Stalin – a fost salvat, în mod întâmplător, de al Doilea Război Mondial. În ciuda haosului și a erorilor, în ciuda pierderilor masive de vieți omenești și a distrugerilor cumplite, victoria a consacrat legitimitatea sistemului și a liderului său, „dovedindu-le valoarea. În urma triumfului, cultul aproape religios al lui Stalin a atins noi culmi. Propa­ganda l-a descris pe liderul sovietic drept „încarnarea eroismului, patriotismului și devoțiunii întregului popor față de Patria mamă socialistă".²⁰

În același timp, războiul i-a dat lui Stalin ocazia fără precedent de a impune vecinilor viziunea lui particulară asupra societății comuniste. Primul prilej a apărut chiar de la începutul conflictului, în 1939, după ce Uniunea Sovietică și Germania nazistă au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov și au fost de acord să împartă Polonia, România, Finlanda și statele baltice în sfere de influență. Pe 1 septembrie, Hitler a invadat Polonia dinspre vest. Pe 17 septembrie, Stalin a atacat-o și el, dinspre est. În doar câteva luni, trupele sovietice au ocupat statele baltice, părți din România și estul Finlandei. Deși Europa ocupată de naziști a fost, în cele din urmă, eliberată, Stalin n-a mai cedat niciodată teritoriile ocupate în prima fază a războiului. Estul Poloniei, estul Finlandei, statele baltice, Bucovina și Basarabia, numită acum Moldova, au fost încorporate în Uniunea Sovietică. Teritoriile estice ale Poloniei au rămas parte a Ucrainei și Belarusului până în zilele noastre.

În zona lor de ocupație, ofițerii Armatei Roșii și ai NKVD au început imediat să-și impună sistemul propriu. Din 1939, ei au folosit colaboratori locali, membri ai mișcării comuniste internaționale, violența de masă și deportările în masă în lagărele de concentrare din gulag pentru a „sovietiza" populația locală. Stalin a învățat lecții prețioase din această experiență și a dobândit aliați valoroși; invazia sovietică în estul Poloniei și în statele baltice, din 1939, a produs o garnitură de ofițeri NKVD oricând pregătiți și dornici să o repete. Imediat, chiar înainte de atacul nazist asupra URSS din 1941, autoritățile sovietice au început să pregătească terenul pentru transformarea similară a Europei de Est.

Acest ultim punct a fost controversat, căci, în istoriografia oficială, istoria postbelică a regiunii e, de obicei, împărțită în faze.²¹ Mai întâi, a existat democrația autentică, în 1944–1945; apoi un simulacru de democrație, așa cum se exprima cândva Hugh Seton-Watson; și, în cele din urmă, în 1947–1948, o schimbare politică abruptă și o acaparare totală a puterii: teroarea politică a fost introdusă, presa amuțită, alegerile fraudate. Toate pretențiile de autonomie națională au fost abandonate.

Unii istorici și experți politici au pus această schimbare în atmosfera politică pe seama declanșării Războiului Rece, cu care ea a coincis. Uneori, pentru acest debut al stalinismului în Europa de Est au fost învinuiți chiar liderii occidentali, a căror retorică agresivă l-ar fi „forțat, chipurile, pe Stalin să-și înăs­prească dominația asupra regiunii. În 1959, acest argument „revizionist general a dobândit forma clasică prin argumentul lui William Appleman Williams, care a susținut că Războiul Rece nu fusese provocat de expansiunea comunistă, ci de avântul Americii de a cuceri noi piețe de desfacere. Mai recent, un eminent savant german a afirmat că divizarea Germaniei fusese provocată nu de dorința sovieticilor de a impune politici totalitare în Germania de Est, după 1945, ci de eșecul puterilor occidentale de a profita de propunerile pașnice ale lui Stalin.²²

Orice studiere atentă a celor întâmplate în regiune, între 1944 și 1947, dezvăluie profundele erori ale unor asemenea argumente, iar faptul că astăzi sunt disponibile arhivele sovietice și est-europene a permis această examinare.²³ Noi surse i-au ajutat pe istorici să înțeleagă că această perioadă „liberală timpurie nu a fost, în realitate, chiar așa de liberală precum a părut adesea, privită retrospectiv. Este adevărat, nu toate elementele sistemului politic sovietic au fost importate în regiune de îndată ce Armata Roșie a trecut granițele și de fapt nici nu există dovezi că Stalin se aștepta să creeze un „bloc comunist foarte repede. În 1944, ministrul său de Externe, Ivan Maiski, preconiza într-o notă că națiunile Europei vor deveni, în cele din urmă, state comuniste, dar abia peste trei sau poate patru decenii. (El a prevăzut, de asemenea, că în Europa viitorului va mai exista o singură putere terestră, URSS, și o singură putere maritimă, Marea Britanie.) În acest timp, Maiski considera că Uniunea Sovietică nu ar trebui să instige la „revoluții proletare" în Europa de Est și că ar trebui să păstreze relații bune cu democrațiile occidentale.²⁴

Această viziune pe termen lung era, cu siguranță, în acord cu ideologia marxist-leninistă, așa cum o înțelegea Stalin. Capitaliștii, credea el, n-ar fi putut să colaboreze la nesfârșit unul cu altul. Mai devreme sau mai târziu, imperialismul lor lacom avea să-i aducă în conflict, iar Uniunea Sovietică urma să tragă foloasele. „Contradicțiile dintre Anglia și America urmează încă să se facă simțite, le-a spus el colaboratorilor săi, la doar câteva luni de la încheierea războiului. „Conflictele sociale din America se intensifică. Laburiștii din Marea Britanie au promis muncitorilor englezi atât de multe măsuri socialiste, încât le va fi greu să dea înapoi. Curând, ei urmează să intre în conflict nu doar cu propria burghezie, ci și cu imperialiștii americani.²⁵

Dacă URSS nu se grăbea, nici liderii comuniști din Europa de Est nu dădeau semne de nerăbdare și puțini se așteptau să preia puterea imediat. În anii 1930, mulți participaseră la coalițiile de tip „front național, împreună cu partidele socialiste și de centru – sau fuseseră martori la succesul fronturilor naționale într-o serie de țări, mai ales în Franța și Spania. Istoricul Tony Judt a descris chiar Spania ca „o repetiție generală pentru acapararea puterii în Europa de Est, după 1945.²⁶ Aceste fronturi naționale inițiale fuseseră create să i se opună lui Hitler. După război, mulți s-au pregătit să le refacă, pentru a se opune capitalismului occidental. Stalin a abordat o viziune pe termen lung: revoluția proletară trebuia să aibă loc la momentul potrivit, dar înainte ca ea să se desfășoare, regiunea trebuia, mai întâi, zguduită de o revoluție burgheză. Potrivit interpretării schematice date istoriei de către sovietici, necesara revoluție burgheză încă nu avusese loc.

Dar, așa cum prima parte a acestei lucrări va explica, Uniunea Sovietică a importat, încă de la bun început, anumite elemente-cheie ale sistemului sovietic în fiecare țară ocupată de Armata Roșie. Mai întâi, NKVD-ul sovietic a creat, în colaborare cu partidele comuniste locale, o forță secretă de poliție, după chipul și asemănarea sa, adesea folosind oameni pe care deja îi instruise la Moscova. Oriunde a ajuns Armata Roșie – chiar și în Cehoslovacia, de unde, în cele din urmă, trupele sovietice s-au retras –, aceste forțe de poliție noi au început imediat să folosească violența, alegându-și cu grijă țintele politice, potrivit unor criterii și liste dinainte stabilite. În unele cazuri, au fost vizate și întregi grupuri etnice considerate dușmănoase. De asemenea, noile forțe au preluat controlul asupra ministerelor de interne din regiune și, în unele cazuri, și asupra ministerelor apărării, participând la confiscarea și la redistribuirea imediată a pământului.

În al doilea rând, în fiecare țară ocupată, autoritățile sovie­tice au instalat comuniști locali de încredere la cârma celei mai puternice forme mass-media: radioul. Deși a fost posibil, în cea mai mare parte a Europei de Est, să se publice ziare și reviste necomuniste în primele luni de după război, și deși neco­muniștilor li s-a permis să conducă alte monopoluri de stat, posturile naționale de radio, care puteau comunica pentru toți, de la țăranii analfabeți la intelectualii sofisticați, au fost menținute sub controlul strict al Partidului Comunist. Autoritățile sperau ca, pe termen lung, radioul, propaganda și schimbările în sistemul educațional să aducă mari mulțimi de oameni în tabăra comunistă.

În al treilea rând, oriunde a mers Armata Roșie, sovieticii și comuniștii locali au hărțuit, persecutat și, în cele din urmă, au interzis organizațiile independente pe care astăzi le numim „societatea civilă: Liga Femeilor Poloneze, grupările germane „antifasciste, grupările religioase și școlare. În particular, ei și-au fixat atenția, încă din primele zile ale ocupa­ției, pe grupările de tineret: organizațiile tinerilor social-democrați, ale tinerilor catolici sau protestanți, cercetașii și cercetașele. Chiar înainte să interzică partidele politice și să scoată în afara legii organizațiile bisericești și sindicatele independente, ei au supus organizațiile de tineret celor mai stricte supravegheri și constrângeri.

În fine, oriunde a fost posibil, autoritățile sovietice, tot în colaborare cu partidele comuniste locale, au dus politici de purificare etnică, deportând milioane de germani, polonezi, ucraineni, maghiari și alte naționalități din orașele și satele unde aceștia trăiau de secole. Camioane și trenuri au dus oamenii și puținele lor bunuri rămase în tabere de refugiați sau în case noi, la sute de kilometri de locul unde se născuseră. Dezorientați și dezrădăcinați, refugiații au fost mai ușor de manipulat și controlat decât ar fi putut fi în alte condiții. Într-o oarecare măsură, Statele Unite și Marea Britanie au fost complice la această măsură – purificarea etnică a Germaniei avea să fie stipulată în Tratatul de la Potsdam –, dar puțini oameni din Occident au înțeles, la vremea respectivă, cât de extinsă și de violentă se va dovedi purificarea etnică făcută de sovietici.

Alte elemente de capitalism și chiar de liberalism au mai existat, pentru o vreme. Fermele private, industria privată și comerțul privat au rezistat în 1945 și 1946, uneori și mai mult. Unele publicații independente au continuat să fie tipărite, iar unele biserici au rămas deschise. În unele locuri și partidelor politice necomuniste li s-a permis să funcționeze, alături de politicieni necomuniști acceptați. Dar aceste situații nu s-au întâmplat fiindcă sovieticii și aliații lor comuniști din Europa de Est ar fi fost niște democrați orientați spre liberalism, ci fiindcă ei considerau lucrurile respective mai puțin importante, pe termen scurt, decât înființarea poliției secrete, acapararea radioului, purificarea etnică și preluarea grupărilor de tineret și a altor organizații civice. Nu a fost o coincidență faptul că ambițioșii tineri comuniști s-au implicat în unul din aceste domenii. Atunci când s-a înscris în partid, în 1945, scriitorului comunist Wiktor Woroszylski i s-au oferit trei variante: mișcarea comunistă de tineret, poliția secretă sau departamentul de propagandă, care superviza mass-media.²⁷

Alegerile libere organizate, în unele țări, în 1945 și 1946, nu au fost nici ele un semn al toleranței comuniștilor. Partidele comuniste din Uniunea Sovietică și din Europa de Est au permis derularea acestor alegeri deoarece credeau că, deținând controlul asupra poliției secrete și al radioului și având o influență puternică asupra tineretului, vor triumfa. Comuniștii de pretutindeni credeau în forța propagandei lor și, în primii ani de după război, au avut unele motive întemeiate pentru această încredere. Oamenii s-au alăturat partidului comunist după război, fie din disperare, din dezorientare, pragmatism, cinism sau din motive ideologice, nu doar în Europa de Est, ci și în Franța, Italia și Marea Britanie. În Iugoslavia, Partidul Comunist al lui Tito era cu adevărat popular, grație rolului jucat în Rezistență. În Cehoslovacia – ocupată de Hitler încă din 1938, grație politicii conciliante a Occidentului – au existat speranțe reale puse în Uniunea Sovietică, despre care cehoslovacii sperau că va fi o putere mai înțelegătoare. Chiar și în Polonia și Germania, țări unde suspiciunea față de motivațiile sovieticilor era puternică, impactul psihologic al războiului a modelat, de asemenea, percepțiile oamenilor. Capitalismul și democrația liberală eșuaseră dezastruos în anii 1930. Mulți credeau că venise timpul să încerce altceva.

Oricât de greu ne-ar fi să credeam asta, și comuniștii credeau în doctrina lor. Faptul că astăzi, privind retrospectiv, ideo­logia comunistă pare greșită, nu înseamnă că, la momentul respectiv, ea nu inspira o încredere ferventă. Majoritatea liderilor comuniști din Europa de Est – și mulți dintre adepții lor – chiar erau convinși că, mai devreme sau mai târziu, oamenii vor dobândi conștiință de clasă, vor înțelege destinul lor istoric și vor vota pentru un regim comunist.

Dar s-au înșelat. În ciuda intimidării, a propagandei și chiar în ciuda fascinației reale pe care comunismul o exercita asupra unor oameni marcați de război, partidele comuniste au pierdut categoric primele alegeri libere din Germania, Austria și Ungaria. În Polonia, comuniștii au testat terenul cu un referendum și, când rezultatele acestuia au fost sub așteptări, liderii comuniști au abandonat total ideea alegerilor libere. În Cehoslovacia, Partidul Comunist a obținut rezultate bune într-o primă rundă de alegeri, în 1946, câștigând o treime din voturi. Dar când a devenit clar că rezultatul va fi mult mai slab la următoarele alegeri, în 1948, liderii partidului au pus la cale o lovitură de stat. Politicile mai dure impuse blocului estic în 1947 și 1948 au fost, prin urmare – și cu siguranță –, nu doar o reacție la Războiul Rece. Ele au fost și o reacție la eșec. Uniunea Sovietică și aliații săi locali eșuaseră în a cuceri puterea pe cale pașnică. Ei nu reușiseră nici măcar să dețină controlul absolut sau măcar un control adecvat. În ciuda influenței avute grație radioului și poliției secrete, comuniștii nu erau admirați. Numărul simpatizanților lor scădea rapid, chiar și în țări ca Bulgaria și Cehoslovacia, unde inițial beneficiaseră de un oarecare sprijin sincer.²⁸

Ca urmare, comuniștii locali, sfătuiți de aliații lor sovietici, au recurs la tacticile mai dure folosite anterior – cu succes – în URSS. A doua parte a acestei cărți descrie aceste tactici: un nou val de arestări, extinderea lagărelor de muncă, un control mai strict asupra mass-media, a intelectualilor și a artelor. Anumite șabloane au fost urmate aproape pretutindeni: mai întâi, distrugerea partidelor „de dreapta" sau anticomuniste, apoi distrugerea stângii necomuniste, apoi eliminarea opoziției din sânul Partidului Comunist însuși. În unele țări, autoritățile comuniste au organizat chiar procese înscenate copiate după modelul sovietic. În cele din urmă, partidele comuniste din regiune aveau să încerce eliminarea tuturor organizațiilor independente rămase, recrutarea de adepți în organizații de masă, dirijate de stat, impunerea unui control mai strict asupra educației, subminarea Bisericilor Catolică și Protestantă. Ele au creat noi și atotcuprinzătoare forme de propagandă educațională, au finanțat parade și discursuri publice, au expus drapele și afișe, au organizat campanii de semnare a unor petiții și evenimente sportive.

Dar comuniștii aveau să eșueze din nou. După moartea lui Stalin, în 1953, o serie de rebeliuni minore sau majore au izbucnit în toată regiunea. În 1953, berlinezii din Est au pus la cale un protest, înăbușit de tancurile sovietice. Au urmat două revolte majore, în 1956, în Polonia și Ungaria. După aceste revolte, comuniștii est-europeni aveau să-și modereze din nou tacticile. Dar vor continua să eșueze – și vor continua să-și schimbe tacticile – până la cedarea definitivă, în 1989.

Între 1945 și 1953, URSS a transformat radical întreaga regiune de la Marea Baltică la Marea Adriatică, din inima continentului european la fruntariile sale sudice și estice. Dar în această carte mă voi concentra pe Europa Centrală. Deși mă voi referi la Cehoslovacia, România și Bulgaria, precum și la Iugoslavia, accentul va cădea pe Ungaria, Polonia și Germania de Est. Am ales aceste trei țări nu pentru că ar fi fost asemănătoare, ci pentru că au fost atât de diferite.

Mai presus de orice, ele au avut experiențe de război diferite. Germania fusese, desigur, principalul agresor și cel mai mare perdant. Polonia luptase eroic împotriva ocupației germane și fusese unul dintre Aliați, deși nu se bucurase alături de aceștia de roadele victoriei. Ungaria jucase un rol intermediar, experimentând autoritarismul, colaborând cu Germania, încercând să schimbe taberele și apoi descoperind că o făcuse prea târziu. Aceste trei țări au avut, de asemenea, și experiențe istorice diferite. Germania fusese vreme de decenii puterea dominantă, pe plan politic și economic, din Europa Centrală. Polonia, deși un imperiu continental în secolul al XVII-lea, fusese împărțită de alte trei imperii de-a lungul secolului al XVIII-lea și își pierduse suveranitatea în 1795, redobândind-o abia în 1918. Puterea și influența Ungariei atinseseră apogeul la începutul secolului XX. După Primul Război Mondial, Ungaria pierduse două treimi din teritoriu, o experiență atât de traumatizantă încât își găsește și azi ecou în politica maghiară.

Nici una dintre aceste țări nu fusese democratică, în sensul strict al termenului, în perioada imediat premergătoare războiului. Dar toate experimentaseră liberalismul politic, guvernarea constituțională și alegerile libere. Toate aveau burse de mărfuri, investiții străine, societăți de capital și legi care garantau dreptul de proprietate. Toate aveau instituții civice – biserici, organizații de tineret, sindicate – vechi de sute de ani, ca și îndelungate tradiții ale tiparului și presei. Primul ziar polonez apăruse în 1661. Germanii avuseseră o presă extrem de variată și de vastă, înainte de venirea lui Hitler la putere, în 1933. Toate cele trei țări aveau legături economice și culturale complexe cu Europa Occidentală, mai puternice în anii 1930 decât legăturile lor cu Rusia. Nimic din istoria sau cultura lor nu dădea de înțeles că ar fi menite să devină dictaturi totalitare. Germania de Vest, deși identică, din punct de vedere cultural, cu Germania de Est, a devenit o democrație liberală, ca și Austria, ce făcuse multă vreme parte din Imperiul Habsburgic, alături de Cehoslovacia și Ungaria.

Uneori, istoria privește, inevitabil, retrospectiv, iar în dece­niile ulterioare impunerii comunismului unii au căutat rațio­namente post-hoc pentru apariția regimurilor comuniste din Europa de Est. S-a spus că jumătatea estică a continentului ar fi fost mai săracă decât cea vestică (cu excepția notabilă a Germaniei), că națiunile din Est ar fi fost mai puțin dezvoltate (doar că, în comparație cu Grecia, Spania și Portugalia, Ungaria și Polonia nu erau) sau mai puțin industrializate (excepție făcând teritoriile cehe, unele dintre cele mai bine industrializate din Europa). Dar, din perspectiva anului 1945, nimeni n-ar fi putut să prevadă că Ungaria, cu îndelungatele sale legături cu populațiile vorbitoare de limbă germană din Vest, Polonia, cu înverșunata ei tradiție antibolșevică, sau Germania de Est, cu trecutul ei nazist, vor rămâne sub controlul politic al URSS pentru aproape o jumătate de secol.

Când ele au intrat sub dominația sovietică, puțini din afara regiunii au înțeles ce se întâmpla și de ce. Chiar și acum, mulți continuă să privească Europa de Est doar prin prisma Războiului Rece. Cu unele excepții, cărțile occidentale despre Europa de Est postbelică s-au concentrat mai ales pe conflictul Est-Vest, pe divizarea Germaniei („chestiunea germană) și pe înființarea NATO și a Pactului de la Varșovia.²⁹ Hannah Arendt a catalogat istoria postbelică a regiunii drept neinteresantă: „A fost ca și cum liderii ruși au repetat în mare viteză toate stadiile Revoluției din Octombrie, până la apariția dictaturii totalitare; prin urmare, povestea, deși terifiantă, e lipsită de interes și diferă foarte puțin.³⁰

Dar Arendt s-a înșelat: „liderii ruși" nu au urmat etapele sinuoase ale Revoluției din Octombrie în Europa de Est. Ei au aplicat doar acele tehnici despre care știau că au șanse de succes și au subminat doar acele instituții despre care considerau că era absolut necesar să fie distruse. Iată de ce povestea lor e plină de interes: ea ne spune mai multe despre mentalitatea totalitaristă, despre prioritățile sovieticilor și gândirea sovietică decât orice studiu despre istoria sovietică. Mai important, un studiu privind regiunea ne dezvăluie mai multe despre modurile în care oamenii reacționează la impunerea totalitarismului decât orice alt studiu asupra unei singure țări.

În anii din urmă, mulți savanți au început să recunoască acest fapt. În cele două decenii de la căderea comunismului și deschiderea arhivelor din Europa Centrală, Germania și Rusia, un enorm volum de lucrări academice a fost dedicat regiunii. Deosebit de bine acoperite, în lumea anglofonă, sunt consecințele fizice și umane ale celui de-al Doilea Război Mondial – mai ales prin lucrările lui Jan Gross, Timothy Snyder și Bradley Abrams –, ca și istoria purificării etnice din regiune.³¹ Politicile internaționale ale regiunii sunt și mai bine înțelese. Institute întregi s-au dedicat studiului originii Războiului Rece și al conflictului dintre SUA și URSS.³² M-am bazat mai ales pe surse secundare când am abordat aceste subiecte.

Faptul e valabil și pentru istoria politică a Europei de Est, care a fost foarte bine detaliată folosind sursele de arhivă din fiecare țară a regiunii. Nu am încercat să reproduc lucrările unor excelenți istorici, ca Andrzej Paczkowski și Krystyna Kersten, ale căror scrieri despre conducerea comunistă și poliția secretă poloneză rămân de nedepășit; Norman Naimark, a cărui carte despre ocupația sovietică în Germania de Est este lucrarea supremă în domeniu, în limba engleză; Peter Kenez și László Borhi, care au realizat superbe descrieri ale mașinațiunilor politice din Ungaria; Bradley Abrams, Mary Heimann și Karel Kaplan, care au descris perioada în Cehoslovacia.³³ Anumite subiecte, mai precis definite, au constituit de asemenea punctul central al unor articole și cărți excelente. Printre cele mai bune, tot în engleză, aș putea aminti lucrările lui John Connelly, despre stalinizarea universităților est-europene; Catherine Epstein și Marci Shore, despre intelectualii comuniști sau de stânga; Mária Schmidt, despre procesele înscenate; Martin Mevius, despre simbolismul național în Ungaria; Mark Kramer, despre destalinizare și evenimentele din 1956.³⁴

Istoriile generale despre regiune în ansamblul ei sunt mult mai rare, fie și din cauza dificultăților logistice. Nu e ușor să găsești un istoric care să cunoască trei sau patru limbi, cu atât mai puțin nouă sau zece. Adesea, s-a recurs la antologii, și există cel puțin două recente, de foarte bună calitate: Stalinis­mul: sinteze și comparații. Crearea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est. Evoluția blocului sovietic, editată de Vladimir Tismăneanu, și Crearea regimurilor comuniste în Europa de Est, 1944–1949, editată de Norman Naimark și Leonid Gibianski. Deși ambele volume conțin eseuri excelente, antologiile nu caută, în mod necesar, șabloane și nici nu fac comparații. Cum eu tocmai asta voiam să fac, am beneficiat, pe când lucram la volumul de față, de sprijinul a doi excelenți cercetători și traducători, ambii scriitori consacrați – Regine Wosnitza din Berlin și Attila Mong din Budapesta. În rest, m-am bazat pe propriile mele cunoștințe de rusă și poloneză.

Deși s-a scris mult despre această perioadă, există încă numeroase povești nespuse. Pe când mă pregăteam să scriu această carte, am cercetat arhivele fostelor poliții secrete – PN în Varșovia, ÁBTL în Ungaria, BStU (arhiva STASI) în Berlin –, ca și arhivele ministeriale, cele ale academiilor germane de artă, a institutului maghiar de film, a radioului est-german și polonez, spre a aminti doar câteva. De asemenea, am folosit câteva colecții noi sau relativ noi de documente sovietice referitoare la perioada respectivă. Printre acestea se numără cele două volume din Vostocinaia Evropa v dokumentah rossiskih arhivov, 1944–1953 (Europa de Est în documente din arhivele rusești, 1944–1953), cele două volume din Sovetskii faktor v vostocinoi Evrope, 1944–1953 (Factorul sovietic în Estul Europei 1944–1953) și o serie de trei volume despre politica de ocupație sovietică în Germania de Est, toate publicate la Moscova, de editori ruși, ca și o serie de șapte volume publicate de Arhivele de Stat ale Rusiei, pe același subiect.³⁵ O comisie comună de istorici din Polonia și Ucraina au adunat o impresionantă serie de documente despre istoria celor două țări. În plus, Arhiva Militară Poloneză din Varșovia a publicat o masivă colecție de documente copiate din arhivele rusești, la începutul anilor 1990. Central European University Press a publicat, de asemenea, două excelente colecții de documente privind revoltele din Germania, din 1953, și Ungaria, din 1956. Numeroase documente au fost publicate și în poloneză, maghiară și germană.

Pe lângă consultarea arhivelor, am realizat o serie de interviuri în Polonia, Ungaria și Germania, pentru a afla părerile oamenilor care au trăit în acea perioadă și pentru a-i auzi descriind, în propria limbă, evenimentele și sentimentele din acele vremuri. Am fost foarte conștientă că acesta ar putea fi unul dintre ultimele momente posibile pentru un astfel de proiect și, în cursul scrierii lucrării, mai multe persoane pe care le intervievasem în primele stadii ale cercetării au decedat. Le rămân profund recunoscătoare lor și familiilor lor pentru că mi-au permis să le pun numeroase întrebări despre experiențele avute.

Scopurile acestei cercetări au fost variate. În documentele epocii am căutat dovezile distrugerii deliberate a societății civile și a micilor întreprinzători. Am investigat fenomenul realismului social și al educației comuniste. Am adunat cât de multe informații am putut despre înființarea și primele stadii ale existenței polițiilor secrete. Prin citirea de cărți tematice și prin interviuri am căutat să înțeleg cum s-au adaptat oamenii simpli la noile regimuri, cum au colaborat, de bunăvoie sau forțați, cum și de ce s-au alăturat partidului și altor instituții de stat, cum au rezistat, activ sau pasiv, cum au ajuns să facă alegeri teribile, pe care cei mai mulți dintre noi, astăzi, în Occident, nu vom fi puși niciodată în situația de a le face. Și, mai presus de toate, am căutat să înțeleg adevăratul totalitarism – nu cel teoretic, ci cel transpus în practică – și modul în care acesta a influențat viețile a milioane de europeni în secolul XX.

Partea I

Zori înșelători

Capitolul 1

Ora zero

Orgie dementă a ruinelor, sârme încâlcite, cadavre contorsionate, cai morți, porțiuni răsturnate din poduri aruncate în aer, copite însângerate smulse cailor, puști rupte, muniție împrăștiată, oale de noapte, lavoare, fire de paie și măruntaie de cai plutind pe suprafața băltoacelor înnoroite amestecate cu sânge, aparate de fotografiat, mașini distruse și bucăți de tancuri: toate stau mărturie pentru suferințele îngrozitoare prin care a trecut un oraș…

Tamás Lossonczy, Budapesta, 1945¹

Cum poate găsi cineva cuvintele pentru a descrie fidel și precis imaginea unei mari capitale atât de distruse, încât a devenit de nerecunoscut, aparținând cândva unei națiuni atotputernice care a încetat să existe, unui popor de cuceritori care a fost atât de brutal în aroganța lui și care a crezut orbește în misiunea sa de rasă superioară… oameni pe care acum îi vezi scormonind prin ruine, doborâți, debusolați, tremurând, ființe umane flămânde, fără voință, fără scop sau țintă.

William Shirer, Berlin, 1945²

Aveam impresia că pășesc pe cadavre, că dintr-o clipă în alta voi călca într-o baltă de sânge.

Janina Godycka-Cwirko, Varșovia, 1945³

Exploziile răsunau prin noapte, iar focul artileriei se auzea toată ziua. În întreaga Europă de Est, șuieratul bombelor în cădere, clănțănitul mitralierelor, huruitul tancurilor, mugetul motoarelor și clădirile incendiate anunțau apropierea Armatei Roșii. Pe măsură ce linia frontului înainta, pământul se zguduia, zidurile vibrau, copiii țipau. Iar apoi s-a oprit totul.

Sfârșitul războiului, oriunde și oricând a venit, a adus cu sine o tăcere neașteptată și stranie. „Noaptea era mult prea liniștită, scria o cronicară anonimă care descria sfârșitul războiului în Berlin.⁴ În dimineața de 27 aprilie 1945, ea a ieșit pe ușă și nu a văzut pe nimeni: „Nici un civil, oriunde ai fi privit. Rușii acaparaseră străzile. Dar sub fiecare clădire oamenii șoptesc, tremură. Cine și-ar fi imaginat o astfel de lume, ascunsă aici, atât de înspăimântată, chiar în mijlocul marelui oraș?

În dimineața de 12 februarie 1945, ziua în care asediul orașului s-a încheiat, un funcționar de stat maghiar a simțit aceeași liniște pe străzile Budapestei. „M-am dus până în cartierul Castelului și nu am văzut nici picior de om. Am mers pe strada Werbőczy. Nimic, în afară de cadavre și ruine, furgoane de aprovizionare și căruțe… Am ajuns în Piața Szentháromság și am hotărât să intru la consiliu, cu speranța de a găsi pe cineva. Pustiu. Totul răsturnat cu susul în jos și nici țipenie de om."⁵

Chiar și Varșovia, un oraș deja distrus în momentul în care s-a sfârșit războiul – căci ocupanții naziști îl răseseră de pe fața pământului după revolta din toamnă –, a amuțit când armata germană s-a retras în cele din urmă, pe 16 ianuarie 1945. Władisław Szpilman, unul dintre foarte puținii oameni care au stat ascunși în ruinele orașului, a fost martorul schimbării. „A coborât tăcerea", a scris el în cartea sa de memorii intitulată Pianistul, „o tăcere pe care Varșovia, un oraș mort de trei luni, nu o mai cunoscuse până atunci. Nu am auzit nici măcar sunetul de pași al gărzilor din fața clădirii. Nu puteam înțelege. În dimineața următoare, tăcerea a fost spartă de „un zgomot puternic și răsunător, iar difuzoarele anunțau, în poloneză, știrea eliberării orașului.⁶

Acesta a fost momentul numit uneori ora zero, Stunde Null: sfârșitul războiului, retragerea Germaniei, sosirea Uniunii Sovietice, momentul în care luptele au încetat și viața a reînceput. Majoritatea poveștilor despre preluarea puterii de către comuniști în Europa de Est au început exact în acel moment, iar acesta este un lucru logic.⁷ Pentru cei care au trăit această schimbare a puterii, ora zero a părut a fi un punct de cotitură: ceva foarte concret s-a sfârșit și a început ceva foarte nou. Din acel moment, mulți oameni și-au spus că totul va fi altfel. Și a fost.

Însă, deși este logic să începem orice istorie a preluării puterii de către comuniști în Europa Răsăriteană cu sfârșitul războiului, într-un anumit fel acest lucru este profund înșelător. La urma urmelor, în 1944 sau 1945, oamenii din acea zonă nu s-au confruntat cu o pagină albă și nici nu porneau de la zero. Nu veneau ca din neant, fără să fi avut experiențe anterioare, gata să o ia de la început. Nu, ei au ieșit din subsolurile caselor distruse ori au apărut din pădurile în care trăiseră ca partizani, ori s-au îndepărtat pe furiș de lagărele de muncă în care fuseseră întemnițați, dacă fuseseră îndeajuns de zdraveni să supraviețuiască, apoi au făcut călătorii lungi și dificile pentru a se întoarce în patria lor. Nu toți au încetat să lupte odată cu capitularea germanilor.

Când au ieșit târâș dintre ruine, nu au văzut un teritoriu virgin, ci distrugeri. „Războiul s-a încheiat așa cum sfârșește trecerea printr-un tunel, a scris memorialista cehă Heda Kovály: „De departe puteai vedea lumină în față, o licărire slabă care creștea în intensitate, iar strălucirea ei părea cu atât mai orbitoare, dacă stăteai ghemuit acolo în întuneric, cu cât dura mai mult până să ajungi la ea. Însă când, într-un târziu, trenul ieșea în lumina puternică a soarelui, nu vedeai decât un teren pustiit, cotropit de buruieni și pietre și de mormane de gunoaie.⁸

Fotografiile din întreaga Europă Răsăriteană a acelor vremuri înfățișează scene de apocalipsă. Orașe făcute una cu pământul, suprafețe întinse de moloz, sate arse și ruine carbonizate și fumegânde în locul caselor de altădată. Sârmă ghimpată răsucită, ruinele unor lagăre de concentrare, lagăre de muncă, tabere pentru prizonieri de război; câmpuri lăsate în paragină, răscolite de șenilele tancurilor, fără vreo urmă de grijă, fără vreo urmă de viață. În orașele distruse recent, aerul duhnea a cadavre în putrefacție. „Descrierile pe care le-am citit folosesc întotdeauna expresia «miros dulceag», dar aceasta e mult prea nebuloasă, întru totul nepotrivită, scria un supraviețuitor german. „Damful nu este atât un miros, cât ceva mai puternic, ceva mai gros, un abur lipicios care se concentrează dinaintea feței și a nărilor, prea mucegăit și dens pentru a-l inspira. Te silește să te dai înapoi, de parcă te-ar izbi un pumn în piept.⁹

Pretutindeni erau morminte provizorii, iar oamenii mergeau cu fereală pe străzi, de parcă ar fi traversat un cimitir.¹⁰ După o vreme, au început exhumările, iar cadavrele erau scoase din curți și parcurile orașelor, pentru a fi îngropate în gropi comune. Înmormântările și ceremoniile de reînhumare erau frecvente, deși una dintre acestea s-a întrerupt în mod spectaculos. În vara anului 1945, un convoi funerar își făcea drum prin Varșovia, când îndoliații au văzut ceva extraordinar: „un tramvai adevărat, roșu, tipic pentru Varșovia, primul care reîncepuse să circule prin oraș după încheierea războiului. „Trecătorii aflați pe trotuare s-au oprit, alții au început să alerge pe lângă tramvai, aplaudând și ovaționând. Lucru extraordinar, cortegiul funerar s-a oprit și el, iar oamenii care însoțeau defunctul, molipsiți de buna-dispoziție generală, s-au întors spre tramvai și au aplaudat și ei.¹¹

Și acest lucru era tipic. Câteodată, supraviețuitorii păreau să se lase cuprinși de o ciudată euforie. Era o ușurare să trăiești; tristețea se îmbina cu bucuria, iar comerțul, relațiile economice și reconstrucția au început imediat, în mod spontan. În vara anului 1945, Varșovia era un furnicar plin de viață. Stefan Kisielewski scria: „Printre ruinele de pe străzi este o agitație cum nu s-a mai pomenit. Negoțul înflorește. Activitatea e frenetică. Umorul e pretutindeni. Mulțimea, viața agitată tălăzuiesc pe străzi și nimeni nu s-ar gândi că toți acești oameni sunt victime ale unui dezastru cumplit, oameni care abia și-au revenit după o catastrofă ori care trăiesc în condiții extreme, inumane…"¹² Sándor Márai a descris Budapesta într-unul dintre romanele sale exact în această perioadă:

Ceea ce a mai rămas din oraș, din societate, a căpătat viață cu asemenea patimă, furie și voință pură, cu o asemenea tărie, curaj și istețime, încât părea că nimic nu se întâmplase… pe bulevard, în dreptul porților, apăruseră brusc tarabe, unde se vindeau tot felul de mâncăruri gustoase și articole de lux: haine, pantofi, orice ți-ar fi trecut prin minte, fără a mai vorbi de napoleoni, morfină și grăsime de porc. Evreii care mai rămăseseră au ieșit nesiguri pe picioare din casele lor însemnate cu steaua galbenă, iar, după o săptămână sau două, îi puteai vedea târguindu-se, chiar dacă erau înconjurați de hoituri de oameni și de cai… Printre ruine, oamenii se tocmeau aprig pentru prețurile stofelor englezești călduroase, parfumurilor franțuzești, imitațiilor de coniac olandez și ceasurilor elvețiene…¹³

Acest entuziasm al muncii și al reînnoirii se va menține mulți ani. Sociologul britanic Arthur Marwick a speculat, la un moment dat, că experiența eșecului național le-a dat probabil vest-germanilor imboldul de a reconstrui, de a-și recâștiga sentimentul de mândrie națională. Însăși anvergura prăbușirii naționale, a susținut el, s-ar putea să fi contribuit la dezvoltarea postbelică explozivă: după ce au trăit o catastrofă economică și personală, germanii s-au dăruit fără preget reconstrucției.¹⁴ Însă Germania, atât cea de Vest, cât și cea de Est, nu era singura țară care nutrea dorința de a se redresa și de a redeveni „normală". Mereu, mereu, în memorii și discuții despre perioada postbelică, polonezii și ungurii pomenesc de disperarea cu care căutau să își continue educația, să muncească, pur și simplu, și să ducă o viață din care să lipsească violența și nesiguranța. Partidele comuniste erau perfect pregătite să profite de această dorință de pace.

În orice caz, pagubele aduse proprietăților erau mai ușor de remediat decât daunele demografice suferite de țările Europei Răsăritene, unde violența fusese mai mare decât cea cunoscută în jumătatea occidentală a continentului. În timpul războiului, Europa de Est trăise lucrurile cele mai nebunești din cauza demenței ideologice a lui Stalin și Hitler. Până în 1945, majoritatea teritoriului dintre Poznán, în vest, și Smolensk, în est, fusese sub ocupație nu o dată, ci de două ori, ba chiar de trei ori. După Pactul Molotov-Ribbentrop din 1939, Hitler invadase regiunea de la vest, ocupând vestul Poloniei. Stalin invadase de la est, ocupând estul Poloniei, statele baltice și Basarabia. În 1941, Hitler a mai ocupat o dată aceleași teritorii, venind dinspre vest. În 1943, sorții s-au schimbat, iar Armata Roșie a mărșăluit încă o dată prin aceleași regiuni, venind acum dinspre est.

Cu alte cuvinte, în 1945, armatele ucigătoare și temuții agenți din polițiile secrete, nu ale unuia, ci ale două state totalitare, trecuseră încoace și încolo prin zonă, de fiecare dată provocând schimbări politice și etnice profunde. Pentru a lua doar un exemplu, orașul Lwów a fost ocupat de două ori de Armata Roșie și o dată de Wehrmacht. După încheierea războiului a fost numit Lvov, nu Lwów, nu se mai afla în estul Poloniei, ci în partea de vest a Ucrainei sovietice, iar populația sa formată din polonezi și evrei, care trăiseră acolo înaintea războiului, fusese ucisă sau deportată și înlocuită de etnici ucraineni din zonele rurale învecinate.

Împreună cu Ucraina și cu țările baltice, Europa de Est a fost și locul celor mai multe crime motivate politic din Europa. „Hitler și Stalin au ajuns la putere la Berlin și la Moscova", scrie Timothy Snyder în Bloodlands (Țări însângerate), istoria completă a crimelor în masă săvârșite în acea perioadă, „dar viziu­nile lor de transformare se refereau, mai presus de orice, la teritoriile dintre ele."¹⁵ Stalin și Hitler manifestau dispreț față de însăși noțiunea de suveranitate națională a oricărei națiuni din Europa Răsăriteană și, împreună, s-au străduit să le elimine elitele. Germanii îi considerau pe slavi suboameni, doar cu puțin mai sus decât evreii, iar în teritoriile dintre Sachsenhausen și Babi Iar, nu s-au sfiit deloc să ordone crime arbitrare pe străzi, execuții publice și incendierea unor sate întregi drept răzbunare pentru uciderea unui singur nazist. În același timp, Uniunea Sovietică îi socotea pe vecinii săi occidentali drept redute antisovietice ale capitalismului, a căror simplă existență reprezenta o amenințare pentru URSS. În 1939 și apoi în 1944 și 1945, Armata Roșie și NKDV îi vor aresta nu numai pe naziștii și pe colaboraționiștii din teritoriile proaspăt ocupate, ci și pe toți cei care s-ar fi putut opune, teoretic, administrației sovietice: social-democrați, antifasciști, oameni de afaceri, bancheri și comercianți – deseori, aceiași oameni care fuseseră ținte ale naziștilor. Cu toate că și în Europa Occidentală s-au înregistrat victime din rândul civililor, precum și cazuri de furturi, rele tratamente și abuzuri înfăptuite de armatele britanică și americană, de cele mai multe ori, trupele anglo-saxone încercau să ucidă naziști, nu potențiali lideri ai națiunilor eliberate. Și, în general, ei i-au tratat pe liderii rezistenței cu respect, nu cu suspiciune.

De asemenea, Estul a fost locul în care naziștii au aplicat cu îndârjire Holocaustul, pentru că acolo au înființat marea majoritate a ghetourilor, a lagărelor de concentrare și a câmpiilor morții. Snyder notează că, în 1933, când Hitler a venit la putere, evreii reprezentau mai puțin de un procent din populația Germaniei, iar mulți au reușit să fugă. Viziunea lui Hitler privind o Europă „fără evrei" a putut fi realizată doar când Wehrmachtul a invadat Polonia, Cehoslovacia, Belarus, Ucraina și țările baltice și, în cele din urmă, Ungaria și Balcanii, unde locuiau majoritatea evreilor din Europa. Din cei 5,4 milioane de evrei care au murit în timpul Holocaustului, marea majoritate au fost din Europa Răsăriteană. Restul au fost duși în acea zonă pentru a fi uciși. Disprețul pe care îl manifestau naziștii față de toți est-europenii era strâns legat de hotărârea lor de a duce toți evreii din întreaga Europă acolo, pentru a fi uciși. Acolo, în țări cu oameni subumani, era posibil să se comită lucruri inumane.¹⁶

Europa de Est este, mai presus de toate, locul în care s-au înfruntat nazismul și comunismul sovietic. Deși la început aliați, Hitler dorise dintotdeauna să ducă un război distrugător împotriva URSS, iar Stalin a promis același lucru după invazia înfăptuită de Hitler. Drept urmare, bătăliile dintre Armata Roșie și Wehrmacht au