Stalingrad

De Antony Beevor

Bestsellerul devenit clasic, despre punctul de cotitură de dimensiuni epice al celui de-al Doilea Război Mondial

 

În octombrie 1942, un ofițer de Panzer scria: „Stalingradul nu mai este un oraș... Și animalele fug din acest iad; cele mai dure pietre nu pot rezista prea mult; doar oamenii îndură.“ Bătălia de la Stalingrad a devenit punctul central al hotărârii lui Hitler și a lui Stalin de a câștiga îngrozitorul război de pe Frontul de Est. Cetățenii Stalingradului au îndurat greutăți de neimaginat; bătălia, purtată corp la corp în fiecare încăpere a fiecărei clădiri, a fost brutal de distrugătoare pentru ambele armate. Dar victoria finală a Armatei Roșii și eșecul Operațiunii Barbarossa au însemnat prima înfrângere pentru ambițiile teritoriale ale lui Hitler în Europa și începutul declinului său.

O poveste extraordinară despre geniul tactic, curajul civililor și natura războiului, care a schimbat modul în care este scrisă istoria, Stalingrad este un elogiu al rolului vital al efortului sovietic de război.

 

O poveste de dimensiuni monumentale despre tragedia umană. Max Hastings

 

Magnific. Daily Telegraph

 

Se citește ca un roman istoric clasic, de proporțiile epopeii Război și pace. Guardian

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 9 feb. 2021
• ISBN: 9786063371486

Previzualizare carte

Prefaţă la noua ediție

„Avem o regulă simplă în arhivele noastre, mi-a spus un colonel la Ministerul rus al Apărării în 1994, când am început cercetările pentru această carte. „Spuneți-ne subiectul și noi alegem dosarele. Am știut imediat că nu avea rost să emit obiecții. Deși Arhivele de Stat ale Rusiei fuseseră deschise pentru cercetătorii străini în 1991, armata opusese rezistență. În cele din urmă, după presiuni din partea guvernului Elțîn, ȚAMO, Arhivele Ministerului Apărării de la Podolsk, urmau să fie deschise. Am fost destul de norocos să mă număr printre primii străini acceptați în virtutea noilor reguli. „Ei bine, știți că scriu despre Bătălia de la Stalingrad, am răspuns eu. „Ca să vă dau o idee despre tipul de material care mă interesează, am descoperit că cele mai interesante rapoarte din arhivele militare de la Freiburg sunt cele realizate de observatori externi, doctori și preoți.

„Nici picior de preoți în Armata Roșie", a râs cu poftă colonelul, avertizându-mă dând din deget.

„Desigur, dar ceva legat de ofițerii politici? Caut genul de materiale care prezintă realitatea vieții soldaților în timpul bătăliei."

„Așadar, rapoartele departamentului politic, a spus el căzând pe gânduri. „Va trebui să vedem.

Cinci luni mai târziu, când eu și traducătoarea mea, dr. Liuba Vinogradova, am fost în sfârșit primiți la Arhivele din Podolsk, aceste rapoarte voluminoase mi-au depășit cu mult toate așteptările. În aproape fiecare noapte a bătăliei, de la sfârșitul lui august 1942 până la finalul anului, departamentul politic al Frontului Stalingrad a trimis la Moscova, pe calea aerului, relatări inimaginabil de detaliate, care nu se găsesc de obicei în jurnalele de război. Ele au fost adresate lui Aleksandr Șcerbakov, comisarul-șef al Armatei Roșii la Moscova. Raportul zilnic varia între 12 și 24 de pagini. Nu exista nici un strat de propagandă, o raritate uluitoare în arhipelagul arhivistic sovietic. Motivul era acela că Stalin era atât de îngrijorat de rezultatul bătăliei, încât dorea adevărul absolut. De fapt, acestea erau chiar dosarele pe care le căutam.

Stalingrad, ca model al eroismului sovietic, este un subiect extrem de sensibil. Acest lucru este cu atât mai adevărat astăzi, când Kremlinul și aproape toate taberele politice doresc să se folosească de Jukov și de Armata Roșie (nepătată de stalinism, deoarece fusese ținta persecuțiilor în timpul epurărilor) ca simboluri ale unității și măreției ruse. Aveam să învăț curând, în timpul interviurilor cu veteranii, să evit să mă împotmolesc în discuții politice cu ei. Orice urmă de critică la adresa lui Stalin ar fi provocat adoptarea unei poziții extrem de defensive chiar și de către cei mai antistaliniști dintre ei. Criticarea lui Stalin, marele lider de război, părea să le discrediteze sacrificiul.

Cercetarea în Germania a fost mult mai simplă, dar a furnizat surprize neașteptate. La Arhivele Militare Federale din Freiburg-im-Breisgau, mă așteptam să găsesc doar statistici și relatări seci ale evenimentelor din jurnalele și dosarele păstrate. Acestea fuseseră transportate înainte ca aerodromurile Armatei 6 încercuite a lui Paulus să fie cucerite de sovietici. Însă chiar și statisticile intendenței – vizând rațiile – au adus la lumină un aspect mai puțin cunoscut al bătăliei: numărul mare de cetățeni sovietici care luptau în Wehrmacht.

Tot la arhivele din Freiburg am găsit o bogăție neașteptată de materiale privind moralul și condițiile, fie rapoarte de la doctori, de obicei observatori atenți ai suferinței umane, fie ale preoților militari germani. Mai exista un dosar gros de transcrieri din peste 100 de scrisori adresate soțiilor și părinților la mijlocul lui ianuarie 1943, de către soldații care știau că acelea aveau să fie ultimele lor mesaje către casă, Armata Roșie avansând puternic spre aerodromul Pitomnik. Aceste scrisori au fost interceptate și confiscate la ordinele lui Goebbels, deoarece dorea ca ele să fie folosite ca surse pentru o relatare eroică a sacrificiilor germane – un proiect la care s-a renunțat rapid. Acest material, care este un martor interesant în privința numeroaselor tipuri de emoții – contrastul dintre modestie și grandilocvență este izbitor – a fost surprinzător de puțin utilizat de istoricii germani, fiind mai curând folosit pentru a demonstra că scrisorile citate în cartea de mare succes a anilor 1950, Ultimele scrisori de la Stalingrad, erau în mod aproape sigur false.

Într-o altă secție a arhivei, am găsit rapoartele pe care ofițerii și soldații preluați din Kessel, sau încercuire, fuseseră obligați să le scrie. Acești bărbați, de obicei câte doi din fiecare divizie, au fost, în mare parte, cei aleși pentru Arca lui Noe a lui Hitler. El gândea că ar fi fost posibil să șteargă dezastrul de la Stalingrad prin crearea unei noi Armate 6 cu rădăcini simbolice în prima. Rapoartele lor personale, redactate aproape imediat după sosire, mi s-au părut extrem de valoroase, având în vedere circumstanțele în care au fost scrise. Ei nu aveau ofițeri superiori de care să se teamă. Știau că ofițerii care ceruseră rapoartele erau disperați să obțină informații de încredere despre ce se întâmplase, iar ei înșiși simțeau o nevoie certă de a mărturisi, având o datorie față de toți camarazii rămași în urmă.

Combinația confuză între ușurare și vinovăția supraviețuitorului din rândul celor care fuseseră preluați din încercuire este izbitoare. În fapt, am descoperit cu mult interes că acei ofițeri transportați spre libertate din încercuirea infernală nu i-au condamnat pe generalii capturați, precum generalul von Seydlitz-Kurzbach, care a trecut de partea rușilor, într-o tentativă zadarnică de a porni o revoluție împotriva lui Hitler. Ei puteau înțelege furia acelor ofițeri superiori care se simțeau trădați de Hitler și vinovați de faptul că își convinseseră soldații să lupte fără rost. Însă, când am luat interviuri ofițerilor de rang mai mic, cei luați prizonieri după capitulare, care supraviețuiseră cumva anilor petrecuți în lagărele de muncă sovietice, am descoperit că aceștia nu îi puteau ierta pe generalii care colaboraseră cu cei care îi ținuseră prizonieri.

Interviurile cu veterani și martori, în special cele rea­lizate la peste 50 de ani de la evenimente, pot fi nedemne de încredere, dar când materialul este folosit în com­binație cu surse verificabile, ele pot fi cât se poate de lă­mu­ritoare. Am avut marele noroc de a fi pus în legătu­ră cu mai mulți ofițeri de stat major ai Armatei 6 care fuseseră evacuați din ordinele lui Paulus chiar înainte de sfârșit. Generalul Freytag von Loringhoven, pe care l-am intervievat la München, a fost primul comandant de tancuri care a ajuns la Volga, la periferia nordică a Stalingradului, în august 1942. Chiar mai important a fost Winrich Behr, care a dorit să pună lucrurile în ordine. El mi-a spus povestea adevărată a misiunii sale din ianuarie 1942, când a fost trimis de Paulus și de feld­mareșalul von Manstein la Hitler, într-o încercare de a-l convinge să permită Armatei 6 să se predea. Povestea lui Behr despre întâlnirea sa cu Hitler, înconjurat de personalul său în buncărul cartierului general de la Rastenburg, mi-a oferit una dintre cele mai fascinante dimineți din viața mea.

Fără îndoială, cea mai mare provocare în a scrie despre Stalingrad a fost să ofer un răspuns la o întrebare dificilă: a reușit Armata Roșie să reziste, în pofida tuturor așteptărilor, prin curaj și sacrificiu de sine sau datorită trupelor de barieră ale NKVD și ale Komsomolului și a amenințării continue cu moartea din partea Detașamentelor Speciale? Nu putem spune în mod cert dacă o minoritate sau o majoritate a soldaților au intrat în panică în faza timpurie a bătăliei pentru oraș, la finele lui august și începutul lui septembrie. În acea perioadă de început, înainte ca Departamentul Politic al Frontului Stalingrad să se simtă capabil, pe 8 octombrie, să facă sinistra declarație: „Atmosfera defetistă este aproape eliminată, iar numărul incidentelor de trădare este în scădere", proporția probabil că era ceva mai mare decât o minoritate. Totodată, nu poate exista nici o îndoială asupra hotărârii multor soldați ai Armatei Roșii, dacă nu chiar a majorității, de a-și apăra capul de pod tot mai slăbit de pe malul de vest al Volgăi. Nu există acțiuni similare realizate de armatele occidentale în cel de-al Doilea Război Mondial; de fapt, singurul termen de comparație este sacrificiul îngrozitor al francezilor la Verdun.

Oricum ar fi, dezbaterea este mult mai importantă decât pare la suprafață. Tinerii ruși din zilele noastre nu își pot imagina suferința din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după cum susținea cu vehemență acel colonel din trenul spre Volgograd. Și totuși dacă ei nu pot pricepe, cum vor putea tinerii istorici europeni și americani să poată înțelege astfel de lucruri în viitor? Vor încerca să analizeze numărul de membri de partid sau de Komsomol, procentajul cadrelor, al intelectualilor, al muncitorilor din fabrici și al țăranilor, împărțindu-i pe grupe de vârstă, stare civilă și formându-și concluziile în mod aproape exclusiv pe baza statisticilor de arhivă? Ei bine, răspunsul este că nu vor putea face acest lucru. Regimul sovietic, spre deosebire de armata germană birocratică, pur și simplu nu era interesat de detaliile personale ale soldaților. Doar când NKVD-ul începea să suspecteze o persoană de „trădare a patriei", astfel de informații începeau să apară.

La scurt timp după ce această carte a fost publicată în 1998, o amplă dezbatere a fost lansată cu prilejul apariției cărții lui David Glantz, Zhukov’s Greatest Defeat (Marea înfrângere a lui Jukov). Glantz descoperise faptul că Armata Roșie lansase Operațiunea Marte, un asalt uriaș, dar dezastruos împotriva obiectivului german din jurul Rjevului, în noiembrie 1942, pentru a coincide cu marele contraatac, Operațiu­nea Uranus, care adus la încercuirea Armatei 6 la Stalingrad. În mod evident, Glantz a adus o contribuție importantă la istoriografia războiului de pe Frontul de Est, concentrându-și atenția asupra groaznicei băi de sânge care a fost ascunsă de autoritățile Armatei Roșii. Teza sa a ridicat probleme-cheie legate de Bătălia de la Stalingrad. A fost Operațiunea Marte din nord doar o simplă diversiune venită în sprijinul ofensivei de la Stalingrad? Sau a fost gândită ca o operațiune alternativă, la fel de importantă precum Uranus, în sudul Stalingradului? Dacă este adevărat, atunci întreaga campanie de la Stalingrad necesită o reevaluare.

Probabil entuziasmat de importanța descoperirii sale, Glantz a devenit convins că generalul Jukov își asumase responsabilitatea deplină pentru Operațiunea Marte, lăsându-l pe generalul Vasilevski să plănuiască marea încercuire de la Stalingrad. Am început să am mari dubii privind teza lui Glantz după ce am discutat cu două figuri de autoritate din acest domeniu, regretatul profesor John Erickson și profesorul Oleg Rjeșevschi de la Academia de Științe (care, înainte de a fi ultragiat de cartea mea despre Berlin, a fost extrem de receptiv în privința demersului meu despre Stalingrad). Rjeșevschi nu a părut să fie de acord nici măcar cu ideea de bază a lui Glantz privind Operațiunea Marte drept un dezastru total. În cadrul seminarului despre Stalingrad, la Londra, pe 9 mai 2000, el a afirmat următoarele: „Principala sarcină a operațiunii [Marte] a fost îndeplinită, deoarece nici o divizie [germană] nu s-a mutat din partea centrală a frontului spre partea sudică".

În conversații ulterioare, profesorul Rjeșevschi a accentuat cel mai mult faptul că Vasilevski nu ar fi putut să fie văzut niciodată drept comandantul operativ al Operațiunii Uranus, deoarece fiecare decizie trebuia trimisă la Statul Major General Sovietic, Stavka, adică lui Stalin însuși. Același lucru a fost susținut de John Erickson, care a afirmat că „nici Vasilevski, nici Jukov nu au avut prerogative de comandă, iar ca reprezentanți ai Stavka ei erau pur și simplu „agenții de raportare ai lui Stalin. Faptul că Vasilevski nu avea personal și cartier general pare să confirme cu certitudine rolul său de raportor.

De asemenea, am verificat din nou articolul original care detalia mișcările lui Jukov în perioada dinaintea celor două operațiuni. Jurnalul lui Jukov indică în mod convingător că a petrecut mult mai mult timp planificând Operațiunea Uranus din jurul Stalingradului, decât Operațiunea Marte de pe Frontul Kalinin, stând nu mai puțin de 52 de zile și jumătate pe axa Stalin­grad*. Această disparitate izbitoare infirmă teoria conform căreia Jukov era „obsedat" de Operațiunea Marte, iar Vasilevski era un soi de comandant suprem independent al Operațiunii Uranus din sud. Totodată, indică prioritatea mai mare acordată planificării Opera­ți­unii Uranus în dauna Operațiunii Marte.

Mai târziu, profesorul Rjeșevschi mi-a trimis o copie a discuțiilor pe acest subiect purtate la Asociația Rusă a Istoricilor celui de-al Doilea Război Mondial. În vreme ce Glantz a fost apreciat pentru munca sa de a descoperi atât de multe detalii despre Operațiunea Marte, concluziile lor generale au rămas acelea că Uranus a fost întotdeauna gândită drept operațiunea-cheie, în vreme ce Marte a fost o diversiune. În viziunea lor, indiciul principal este dat de alocările de muniție de artilerie. Operațiunea Uranus a primit 80% mai mult pentru fiecare armă decât Marte. Acest fapt este concludent, au afirmat ei. În mod clar, este nevoie de mai multe cercetări asupra subiectului, dar mă tem că lipsa de acces la dosarele relevante din Podolsk va face acest lucru foarte dificil.

Stalingrad nu este important doar ca simbol al eroismului sovietic din al Doilea Război Mondial. A fost, de asemenea, punctul de răscruce psihologic al războiului. (Momentul de turnură geopolitic se produsese mai devreme, în decembrie 1941, când forțele lui Hitler fuseseră respinse la Moscova, iar America intrase în război.) Veștile despre capitularea lui Paulus au făcut înconjurul lumii, convingându-i pe oamenii de pretutindeni că naziștii nu aveau nici o șansă să învingă. La rândul lor, germanii au fost forțați să își înfrunte realitatea propriului viitor. Războiul se putea încheia cu asedierea Berlinului de către Armata Roșie. Și, până în ziua de astăzi, oamenii pot vedea inscripția cu caractere chirilice păstrată pe clădirea Reichstagului: „Stalingrad – Berlin".

Antony Beevor

Septembrie 2010

*Pentru mișcările lui Jukov, vezi Isaev, S.I., „Veki frontovogo puti", VIJ, 10 octombrie 1991, pp. 22–25.

Prefaţă

„Rusia nu poate fi înțeleasă cu mintea", observa poetul Tiucev. Bătălia de la Stalingrad nu poate fi înțeleasă bine printr-o analiză tipică. Un studiu pur militar al unei bătălii de proporții titanice nu reușește să prezinte realitatea de la nivelul de jos, în aceeași manieră în care hărțile lui Hitler de la Bârlogul Lupului, în Rastenburg, l-au izolat într-o lume fantezistă, departe de suferințele soldaților săi.

Ideea din spatele acestei cărți este de a arăta, sub forma unei narațiuni istorice convenționale, experiențele soldaților din ambele tabere, folosind o gamă largă de materiale noi, în special din arhivele din Rusia. Varietatea surselor este importantă pentru a arăta natura fără precedent a luptelor și efectele asupra celor implicați în bătălie, care aveau puține speranțe de scăpare.

Sursele cuprind jurnale de război, rapoarte ale preoților, relatări personale, scrisori, interogatorii luate de NKVD germanilor și altor prizonieri, jurnale personale și interviuri cu participanți. Una dintre cele mai bogate surse din arhiva centrală a Ministerului rus al Apărării de la Podolsk este reprezentată de rapoartele detaliate trimise zilnic de pe Frontul Stalingrad lui Aleksandr Șcerbakov, șeful Secției Politice a Armatei Roșii de la Moscova. Acestea des­criu nu numai acțiuni eroice, ci și „evenimente extraordinare (un eufemism folosit de comisari pentru a denumi acțiunile de trădare), precum dezertări, treceri la inamic, lașitate, incompetență, răni autoprovocate, „agitații antisovietice și chiar beții. Autoritățile sovietice au executat în jur de 13 500¹ de soldați din propria tabără la Stalingrad – echivalentul a mai mult de o divizie. Principala provocare, aveam să îmi dau seama curând, era de a obține un echilibru între sacrificiile de sine ale multor soldați din Armata Roșie și coerciția brutală utilizată împotriva celor care arătau ezitare aplicată de către departamentele speciale ale NKVD (care au devenit la scurt timp parte din SMERȘ – contraspionaj).

Cruzimea aproape de necrezut a regimului sovietic explică în mare parte, dar nu în totalitate, de ce atât de mulți soldați ai Armatei Roșii au luptat de partea germanilor. La Stalingrad, diviziile de pe linia de front ale Armatei 6 includeau peste 50 000 de cetățeni sovietici în uniforme germane. Unii au fost înrolați forțat după ce au fost înfometați în lagărele de prizonieri; alții au fost voluntari. În timpul bătăliilor finale, multe rapoarte germane au oferit mărturii despre curajul și loialitatea acestor hiwi care luptau împotriva propriilor concetățeni. Inutil să mai spunem, NKVD-ul lui Beria a devenit turbat de suspiciune când a descoperit amploarea trădării.

Subiectul continuă să fie tabu în Rusia contemporană. Un colonel de infanterie, cu care am împărțit întâmplător un compartiment din vagonul lit în timpul călătoriei spre Volgograd (fostul Stalingrad), a refuzat inițial să creadă că vreun rus ar fi purtat uniformă germană. În cele din urmă, a fost convins când i-am spus despre statisticile legate de rațiile Armatei 6 din arhivele germane. Pentru un om care îl detesta în mod evident pe Stalin pentru epurările Armatei Roșii, reacția sa a fost interesantă. „Aceștia nu mai erau ruși, a spus el încet. Comentariul său a fost aproape același cu formula folosită cu 50 de ani înainte, când Frontul Stalingrad a raportat despre „foștii ruși² lui Șcerbakov, la Moscova. Emoțiile Marelui Război pentru Apărarea Patriei rămân la fel de necruțătoare astăzi ca și atunci.

Întreaga poveste de nebunie, neîndurare și tragedie este revelatoare din mai multe motive neașteptate. În tabăra germană, cel mai izbitor aspect nu este legat de chestiunea cunoscută a implicării Wehrmachtului în crime de război, în continuare dezbătută cu vehemență în Germania contemporană. Trupele germane din Rusia – după cum arată multe scrisori trimise de la Stalingrad – erau în colaps moral total. Obiectivele subjugării slavilor și apărării Europei de bolșevism printr-o lovitură preventivă s-au dovedit cel puțin contraproductive. Până în ziua de azi, mulți supraviețuitori germani continuă să vadă Bătălia de la Stalingrad drept o capcană sovietică inteligentă în care au fost ademeniți prin retrageri intenționate. Prin urmare, ei tind să se considere victime, nu instigatori ai dezastrului.

Oricum, un lucru este clar. Bătălia de la Stalin­grad rămâne un subiect atât de încărcat din punct de vedere ideologic și simbolic, încât o concluzie definitivă se va lăsa așteptată mulți ani de acum încolo.

O bună parte din timpul petrecut cu cercetările pentru această carte ar fi putut fi pierdut, iar multe ocazii valoroase ar fi putut fi ratate dacă nu aș fi primit ajutor și sugestii din partea arhiviștilor și bibliotecarilor. Sunt în mod special recunoscător următorilor: doamna Irina Renz de la Bibliothek für Zeitgeschichte din Stuttgart; domnul Meyer și doamna Ehrhardt de la Arhivele Militare Federale din Freiburg; doamna Stang și alți angajați ai bibliotecii Militärgeschichtliches Forschungsamt din Potsdam; Valeri Mihailovici Rumianțev de la Arhivele Istorice și Centrul Memorial Militar al Ministerului rus al Apărării și personalul Arhivei Centrale a Ministerului Apărării de la Podolsk; dr. Kiril Mihailovici Andersen, directorul Centrului Rus pentru Conservarea și Studierea Documentelor Istoriei Contemporane din Moscova; dr. Natalia Borisovna Volkova, directoarea Arhivelor de Stat ale Rusiei pentru Literatură și Arte; dr. Dina Nikolaevna Nohotovici de la Arhivele de Stat ale Federației Ruse.

Îi datorez enorm domnului dr. Detlef Vogel din Freiburg, care a fost de un ajutor crucial în numeroase moduri la începutul cercetării mele și mi-a împrumutat, de asemenea, colecția sa de publicații ale veteranilor germani și austrieci, Stalingradbünde. Domnul dr. Alexander Friedrich Paulus mi-a oferit cu amabilitate permisiunea de a consulta documentele bunicului său, feld­mareșalul Friedrich Paulus, și mi-a oferit copii ale contribuțiilor ulterioare aduse de familie asupra subiectului. Profesorul dr. Hans Girgesohn, patologul Armatei 6 în încercuirea de la Stalingrad, mi-a explicat cu multă răbdare detaliile muncii sale și descoperirilor sale de acolo, precum și contextul deceselor soldaților germani asediați din cauza foametei, a frigului și a stresului. Ben Shepherd mi-a explicat cu amabilitate ultimele cercetări legate de stresul de luptă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Îi sunt foarte recunoscător contelui Kurt von Schweinitz pentru observațiile privind strategia de la Stalingrad, precum și pentru comentariile asupra implicațiilor terminologiei militare folosită în transmisiunile din noiembrie 1942.

Pentru sfaturi legate de sursele rusești și pentru alte sugestii, sunt îndatorat doamnei dr. Catherine Andreev, profesorului Anatoli Aleksandrovici Cernobaev, profesorului John Erickson, domnului dr. Viktor Gorbarev, lui Jon Halliday, colonelului Lemar Ivanovici Maksimov de la Secția de Istorie a Ministerului rus al Apărării, precum și lui Iuri Ovzianko. De asemenea, le mulțumesc mult celor care m-au pus în legătură cu supraviețuitori ai Bătăliei de la Stalingrad din Rusia și Germania, sau celor care m-au ajutat și au avut grijă de mine în ambele țări: Chris Alexander, contele Leopold von Bismarck, Andrew Gimson, maiorul Joachim Freiherr von Maltzan, Gleb și Harriet Șestakov, contesa dr. Marie-Christine von Stauffenberg și Christiane van de Velde.

Pentru ajutorul oferit la Volgograd, le mulțumesc doamnei dr. Raisa Maratovna Petruniova, vice-rectorul Universității Volgograd, și colegilor ei, profesoara Nadejda Vasilevna Dulina, directoarea departamentului de studii culturale și istorice, Galina Borisovna de la departamentul de istorie și Boris Nikolaevici Ulko, directorul muzeului universității, precum și lui Nikolai Stepanovici Fiodortov, directorul Comitetului Veteranilor de Război din Districtul Volgograd, și locotenent-colonelului Ghenadi Vasilevici Pavlov.

Traducerile din limba rusă au fost realizate de dr. Galia Vinogradova și de Liubov Vinogradova, a căror asistență în negocierea accesului la arhive a constituit un model de diplomație iscusită, insistență și umor. Contribuția lor, pentru a nu mai aminti și prietenia lor, a ajutat la transformarea întregului proiect.

Le sunt cel mai recunoscător acelor participanți și martori care au fost dispuși să ofere atât de mult timp și efort pentru a-și reaminti trecutul. O parte dintre ei mi-au împrumutat cu generozitate manuscrise nepublicate, scrisori și jurnale.

Această carte nu ar fi devenit realitate fără Eleo Gordon de la Penguin, care a venit cu ideea, și nici fără Peter Mayer, în Statele Unite, și Hans Ewald Dede, în Germania, care au făcut posibilă cercetarea prin entuziasmul și sprijinul manifestat față de proiect de la bun început. Am fost norocos să îl am pe Andrew Nürnberg de partea mea ca agent literar, sfătuitor și prieten.

Cele mai mari mulțumiri, ca întotdeauna, sunt rezervate soției mele și prim redactor al cărții, Artemis Cooper, care mi-a oferit mult ajutor în lunile petrecute în străinătate, când ea însăși a avut mult de muncă la proiectele ei.

Partea I. „Lumea va sta cu sufletul la gură!"

CAPITOLUL 1. Sabia cu două tăișuri a Operațiunii Barbarossa

Dimineața zilei de sâmbătă, 21 iunie 1941, a fost o dimineață perfectă de vară. Mulți locuitori ai Berlinului au luat trenul spre Potsdam pentru a-și petrece ziua în parcul Palatului Sanssouci. Alții au pornit spre plajele de pe malurile lacurilor Wannsee sau Nikolassee, la înot. În cafenele, repertoriul bogat de glume despre zborul lui Rudolf Hess în Marea Britanie lăsase locul zvonurilor despre o invazie iminentă a Uniunii Sovietice. Îngroziți de ideea unui război mai amplu, alții își puneau speranțele în ideea că Stalin urma să cedeze Ucraina în ultimul moment Germaniei.

În ambasada sovietică de pe bulevardul Unter den Linden, oficialii erau la posturi. Un mesaj urgent de la Moscova cerea „o clarificare imediată¹ a uriașelor pregătiri militare de-a lungul frontierelor, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Valentin Berejkov, prim-secretar și coordonator al traducătorilor, a sunat la Ministerul de Externe german pentru a stabili o întâlnire. I s-a spus că ministrul Joachim von Ribbentrop nu era în oraș, în vreme ce secretarul de stat Freiherr von Weizsäcker nu putea fi contactat telefonic. Pe măsură ce orele dimineții se scurgeau, mesaje tot mai urgente soseau de la Moscova, cerând vești. La Kremlin era o atmosferă de isterie reținută creată de îndesirea dovezilor privind intențiile germanilor, care se adăugau celor peste 80 de avertismente primite de-a lungul anterioarelor opt luni. Adjunctul NKVD tocmai raportase nu mai puțin de „39 de incursiuni aeriene în teritoriul Uniunii Sovietice² în ziua anterioară. Armata germană nu își ascundea pregătirile, însă lipsa discreției părea doar să fi adâncit, în mintea complicată a lui Stalin, ideea că totul făcea parte din planul lui Adolf Hitler de a obține mai multe concesii.

Ambasadorul sovietic la Berlin, Vladimir Dekano­zov, împărtășea convingerea lui Stalin că totul era o campanie de dezinformare pornită inițial de britanici. El chiar respinsese raportul propriului atașat militar, care menționa cele 180 de divizii comasate de-a lungul graniței. Dekanozov, un protejat al lui Lavrenti Beria, era tot georgian și membru de vârf al NKVD. Experiența sa în relații internaționale se mărginea la interogarea și epurarea unor diplomați cu mai multă experiență. Alți membri ai misiunii aveau mai puține dubii privind planul lui Hitler de invadare a Uniunii Sovietice, dar nu îndrăzneau să își exprime opinii cu prea multă convingere. Au trimis chiar și copii ale unui dicționar de expresii pregătit pentru trupele invadatoare, adus în secret la consulatul sovietic de un tipograf comunist german. Printre expresiile utile se numărau „predați-vă, „mâinile sus, „unde se află directorul cooperativei?, „ești comunist? și „te împușc!".

Apelurile telefonice ulterioare ale lui Berejkov către Wilhelmstrasse au fost întâmpinate de răspunsul că Ribbentrop „nu este aici și nimeni nu știe când se va întoarce³. La prânz, el a încercat să discute cu alt oficial, șeful secției politice. „Cred că se întâmplă ceva la sediul Führerului. Probabil că toți se află acolo. Însă ministrul de Externe al Germaniei nu plecase din Berlin. Ribbentrop era ocupat cu pregătirea ordinelor adresate Ambasadei Germane de la Moscova, purtând antetul „Urgent! Secret de stat!". În primele ore ale zilei următoare, la circa două ore după începerea invaziei, contele Friedrich Werner von der Schulenburg, ambasadorul de la Moscova, avea să prezinte guvernului sovietic o serie de nemulțumiri care serveau drept pretext pentru invazie.

Până la căderea serii în acea zi de sâmbătă, mesajele de la Moscova au devenit tot mai frenetice. Berejkov a sunat la Ministerul de Externe german din jumătate în jumătate de oră. Nici un înalt oficial nu i-a acceptat apelurile. De la fereastra deschisă a biroului său, el putea vedea căștile Schutzmann de modă veche ale gardienilor care păzeau ambasada. La distanță, locuitorii obișnuiți ai Berlinului își vedeau de plimbările de seară pe bulevardul Unter den Linden. Polaritatea dintre război și pace dădea o senzație tulburătoare de ireal. Trenul expres dintre Berlin și Moscova urma să treacă printre armatele germane în așteptare și să traverseze granița ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

La Moscova, ministrul sovietic de Externe, Molotov, l-a chemat pe contele von der Schulenburg la Kremlin. După ce a supervizat distrugerea documentelor secrete ale ambasadei, oficialul german a plecat spre întâlnirea programată la ora 9:30. Pus în fața dovezilor privind pregătirile germanilor, el a negat faptul că invazia urma să aibă loc. Pur și simplu, și-a exprimat uimirea că Uniunea Sovietică nu putea înțelege situația și a refuzat să răspundă altor întrebări în absența unor consultări cu Berlinul.

Schulenburg, un diplomat de școală veche care credea în dictonul lui Bismarck privind evitarea oricărui război cu Rusia, avea motive serioase să fie uimit de ignoranța Kremlinului. Cu două săptămâni înainte, el îl invitase pe Dekanozov, aflat atunci la Moscova, la un prânz confidențial și îl avertizase în privința planurilor lui Hitler. În mod evident, bătrânul conte decisese să nu mai respecte jurământul de credință față de regimul nazist după ce fusese mințit în față de Hitler, care afirmase că nu avea nici un plan în privința Rusiei.** Însă Dekanozov a devenit imediat suspicios, fiind uimit de o astfel de dezvăluire. Cu o reacție similară, Stalin a răbufnit în Biroul Politic: „Dezinformarea a atins nivelul diplomatic!⁴. Stalin era convins că majoritatea avertismentelor erau „angliiskaia provokațiia – parte a unui plan pus la cale de Winston Churchill, principalul dușman al Uniunii Sovietice, de provocare a unui război între Rusia și Germania. După fuga lui Hess în Scoția, conspirația căpătase noi nuanțe în mintea sa.

Stalin, care refuzase să accepte posibilitatea unei invazii până în acea sâmbătă după-amiază, se temea încă să nu îl provoace pe Hitler. Oarecum pe bună dreptate, Goebbels l-a comparat cu un șoarece hip­notizat de un șarpe. O serie de rapoarte venite de la grăniceri menționau motoare de tancuri turate în pădurile de dincolo de graniță, geniști germani care construiau poduri peste râuri și scoteau gardurile de sârmă ghimpată din fața propriilor poziții. Comandantul Districtului Militar Special Kiev a avertizat că începerea războiului era o chestiune de ore. Au sosit rapoarte în care se afirma că, în porturile baltice, navele germane opriseră subit descărcările și plecaseră spre casă. Cu toate acestea, Stalin, dictatorul totalitar, tot nu putea să accepte ideea că evenimentele se aflau în afara propriului control.

În acea noapte, după discuții lungi în biroul său cu comandanții de vârf ai Armatei Roșii, Stalin a acceptat trimiterea unui mesaj criptat tuturor cartierelor militare din vest. „În cursul zilelor de 22 și 23 iunie 1941, atacuri inopinate germane pe fronturile comandate de Districtul Militar Leningrad, Districtul Special Baltic, Districtul Special de Vest, Districtul Special Kiev și Districtul Militar Odessa sunt posibile. Sarcina forțelor noastre este de a nu răspunde nici unor provocări care pot produce complicații majore. În același timp, trupele noastre trebuie să fie pregătite de luptă, să răspundă oricăror lovituri-surpriză din partea germanilor și a aliaților acestora."⁵ Comandanții navali și unii ofițeri de rang înalt din Armata Roșie au ignorat ordinele lui Stalin împotriva mobilizării. Însă pentru multe unități, avertismentul transmis după miezul nopții a ajuns prea târziu.

La Berlin, Berejkov și-a pierdut speranța unui dialog cu Ribbentrop odată cu căderea serii. Brusc, în jurul orei 3 dimineața, telefonul de lângă el a sunat. „Domnul ministru de stat von Ribbentrop dorește să se întâlnească cu reprezentanți ai guvernului sovietic la sediul Ministerului de Externe din Wilhelmstrasse"⁶, l-a anunțat o voce necunoscută. Berejkov a explicat că urma să dureze până când îl trezea pe ambasador și putea comanda o mașină.

„Automobilul ministrului de Externe vă așteaptă în fața ambasadei. Ministrul dorește să se întâlnească imediat cu reprezentanții Uniunii Sovietice."

În fața ambasadei, Dekanozov și Berejkov au văzut limuzina care îi aștepta lângă trotuar. Un oficial al Ministerului de Externe, îmbrăcat în uniformă, stătea lângă ușă, în timp ce un ofițer SS se afla lângă șofer. La plecare, Berejkov a observat că răsăritul răspândea deja o strălucire pe cer, dincolo de copacii din Tiergarten. Era dimineața solstițiului de vară.

Ajunși pe Wilhelmstrasse, au văzut o mulțime de oameni afară. Intrarea cu marchiză din fier forjat era luminată de luminile camerelor de filmare ale realizatorilor de programe de știri. Jurnaliștii i-au înconjurat pe diplomații sovietici, orbindu-i cu blitzurile aparatelor de fotografiat. Această primire neașteptată l-a determinat pe Berejkov să se teamă de tot ce era mai rău, dar Dekanozov era în continuare sigur de starea de pace dintre Germania și Rusia.

„Abia depășind 1,5 metri în înălțime, cu un nas ascuțit mic și câteva șuvițe de păr negru aranjate de-a lungul unui creștet chel⁷, ambasadorul sovietic nu impunea respect. La prima sa recepție, Hitler îl plasase între doi dintre cei mai înalți ofițeri SS pentru a accentua contrastul. Cu toate acestea, micul georgian era periculos pentru cei din subordinea sa. Era cunoscut drept „călăul din Baku ca urmare a acțiunilor sale represive din Caucaz întreprinse după Războiul Civil. La ambasada din Berlin, el avea o cameră de tortură și execuții construită în subsol pentru a-i primi pe suspecții de trădare din comunitatea sovietică.

În timp ce aștepta sosirea acestora, Ribbentrop se plimba de-a lungul camerei „ca un animal în cușcă. „Expresia oficială pe care o afișa la marile ocazii era cu greu vizibilă.

„Führerul are absolută dreptate să atace Rusia acum, repeta el ca și cum ar fi încercat să se convingă pe sine însuși. „Fără îndoială, rușii ne-ar fi atacat dacă nu am fi făcut-o noi.⁸ Subordonații săi erau convinși că el nu putea accepta perspectiva distrugerii celei mai mari realizări din cariera sa, Pactul Ribbentrop-Molotov. Totodată, probabil că suspecta faptul că pariul nesăbuit al lui Hitler se putea transforma în cel mai mare dezastru din istorie.

Reprezentanții sovietici au fost conduși către biroul uriaș al ministrului de Externe german. Podeaua din parchet ornamentat se încheia cu postamentul de la capătul biroului. Statui din bronz erau aliniate la pereți. Pe măsură ce s-au apropiat de el, Berejkov a fost surprins de înfățișarea lui Ribbentrop. „Chipul lui era stacojiu și umflat, avea ochii sticloși și roșii."⁹ S-a întrebat dacă nu cumva băuse.

După un salut indiferent, Ribbentrop i-a condus la o masă și i-a așezat pe o margine. Dekanozov a început să citească o declarație prin care cerea asigurări din partea guvernului german, dar Ribbentrop a intervenit spunând că fuseseră invitați din cu totul alte motive. El s-a poticnit în ceea ce era o declarație de război, deși cuvântul nu a fost deloc rostit: „Atitudinea ostilă a guvernului sovietic față de Germania și amenințarea serioasă reprezentată de mobilizarea de trupe ruse pe frontiera de est a Germaniei obligă Reichul să ia măsuri militare.¹⁰ Ribbentrop a reluat unele afirmații în moduri diferite și i-a acuzat pe sovietici de diverse acte, printre care violarea militară a teritoriului german. Dintr-odată a devenit clar pentru Berejkov faptul că Wehrmachtul începuse deja invazia. Ministrul de Externe german s-a ridicat brusc. El i-a înmânat textul complet al memorandumului lui Hitler ambasadorului sovietic, care era înmărmurit. „Führerul m-a însărcinat să vă informez oficial în legătură cu aceste măsuri defensive¹¹, a spus el.

Dekanozov s-a ridicat, de asemenea, în picioare. Abia ajungea la umerii lui Ribbentrop. Semnificația reală a situației s-a făcut, în sfârșit, simțită. „Veți regreta acest atac insultător, provocator și spoliator asupra Uniunii Sovietice. Veți plăti cu vârf și îndesat pentru el!¹² S-a întors, urmat de Berejkov, și a pornit spre ușă. Ribbentrop s-a repezit după el. „Spuneți-le celor de la Moscova că eu am fost împotriva acestui atac, le-a șoptit imperios.

Era deja lumină când Dekanozov și Berejkov s-au urcat în limuzină și au pornit pe scurtul drum înapoi la ambasadă. Pe bulevardul Unter den Linden, ei au descoperit un detașament SS care încercuise deja zona. În interior, membrii personalului din ambasadă, care așteptau întoarcerea celor doi, le-au spus acestora că liniile telefonice fuseseră tăiate. Au pornit aparatul de radio și au căutat un post sovietic. Moscova era cu o oră înainte de fusul orar german de vară, așadar era ora 6 dimineața a zilei de duminică, 22 iunie. Spre uimirea și consternarea lor, buletinul de știri s-a concentrat pe creșterea producției din industria și agricultura sovietică. A urmat o transmisie de gimnastică. Nici o mențiune despre invazia germană. Înalții ofițeri NKVD și GRU (serviciul militar de informații) au pornit imediat spre ultimul etaj, o zonă restricționată protejată de uși din oțel blindat și obloane metalice. Documente secrete au fost aruncate în cuptoarele cu ardere rapidă instalate pentru situații de urgență.

În capitala rusă, apărarea antiaeriană fusese aler­tată, dar marea majoritate a populației încă nu știa ce se petrece. Nomenclaturiștii care primiseră ordi­nul de a veni la birou se simțeau paralizați de lipsa conducerii. Stalin nu vorbise. Nu era încă definită linia dintre „provocare" și război total, și nimeni nu știa ce se petrecea pe front. Comunicațiile fuseseră întrerupte de atacul violent.

Chiar și speranțele celor mai fanatici optimiști de la Kremlin se spulberaseră. La ora 3:15 dimineața a fost primită confirmarea unui raid aerian german asupra bazei navale din Sevastopol din partea comandantului Flotei Mării Negre. Ofițerii de marină sovietici nu se puteau gândi decât la atacul japonez prin surprindere de la Port Arthur, din 1904. Gheorghi Malenkov, unul dintre oamenii cei mai apropiați lui Stalin, a refuzat să creadă cuvintele amiralului Nikolai Kuznețov, sunându-l în privat pentru a se asigura că nu era vorba despre un șiretlic pus la cale de niște înalți ofițeri pentru a forța mâna conducătorului. La 5:30 – la două ore după începerea asaltului german de la frontierele de vest – Schulenburg i-a înmânat lui Molotov declarația de război din partea Germaniei naziste. Conform unei persoane prezente atunci, bătrânul ambasador a vorbit cu lacrimi în ochi, adăugând că părerea sa personală era că decizia lui Hitler era nebunie curată. Molotov s-a grăbit apoi spre biroul lui Stalin, unde Biroul Politic se reunise. Auzind vestea, Stalin se pare că s-ar fi afundat în fotoliu și nu ar fi rostit o vorbă. Suita de greșeli obsedante din trecut îi oferea prilej de reflecție amară. Conducătorul cel mai renumit pentru șiretlicuri necruțătoare căzuse într-o capcană pentru care se făcea în mare parte vinovat.

Veștile de pe front au fost atât de dezastruoase în următoarele zile, încât Stalin, a cărui dispoziție brutală se baza parțial pe lașitate, i-a chemat pe Beria și pe Molotov pentru o discuție secretă. Trebuiau să ajungă la pace cu Hitler, indiferent de costuri și de umilințe, așa cum fusese cazul în 1918, în momentul înțelegerii de la Brest-Litovsk? Puteau să renunțe la o mare parte din Ucraina, la Belarus și la statele baltice. Ambasadorul Bulgariei, Ivan Stamenov, a fost chemat mai târziu la Kremlin. Molotov l-a rugat să acționeze ca intermediar, dar, spre mirarea sa, a fost refuzat. „Chiar dacă vă retrageți în Munții Urali, tot veți câștiga într-un final", i-a replicat el.¹³

Marea majoritate a populației de pe teritoriul Uniunii Sovietice nu știa nimic despre dezastrul care se abătuse asupra țării. Așa cum era normal pentru o zi liberă, centrul Moscovei era gol. Amiralul Kuznețov, conducătorul marinei, reflecta asupra scenei pașnice din mașina aflată în drum spre Kremlin. Populația capitalei „încă nu știa că focul ardea la graniță și că trupele noastre înaintate erau angajate în lupte crâncene".

În cele din urmă, în după-amiaza zilei de 22 iunie, vocea lui Molotov, nu a lui Stalin, a fost cea care s-a auzit la radio. „Astăzi, la ora 4 dimineața, trupele germane au atacat țara noastră fără a emite revendicări față de Uniunea Sovietică și fără o declarație de război. Declarația sa conținea puține detalii. „Cauza noastră este dreaptă. Inamicul va fi învins. Vom fi învingători, a încheiat el într-o manieră rigidă.

Alegerea cuvintelor și modul de adresare au fost ciudate, dar anunțul lui Molotov a generat o reacție puternică în întreaga Uniune Sovietică. Orașul Stalingrad, situat pe fluviul Volga, era departe de front, dar acest lucru nu a diminuat efectul. „A fost ca și cum o bombă ar fi căzut din cer, atât de mare a fost șocul"¹⁴, își amintea o tânără studentă. Ea s-a oferit imediat voluntară ca asistentă medicală. Prietenii ei, în special membri ai Komsomolului (Tineretul Comunist), au început imediat să strângă bani pentru efortul de război.

Rezerviștii nu au așteptat ordinele de mobilizare. S-au prezentat imediat la raport. În doar o jumătate de oră de la discursul lui Molotov, rezervistul Viktor Goncearov a plecat de acasă spre centru, însoțit de tatăl său, crezând că acesta doar îl conduce până la gară. Soția sa, care lucra la depoul de tramvaie din Stalingrad, nu s-a putut întoarce pentru a-și lua rămas bun. El nu bănuia că tatăl său, un cazac de 81 de ani care „luptase în patru războaie"¹⁵, plănuia să meargă alături de el pentru a se oferi voluntar. Însă bătrânul Goncearov s-a înfuriat după ce a aflat că centrul de recrutare îl respinsese.

La Universitatea Tehnică din Stalingrad, lângă uriașa fabrică de tractoare din oraș, studenții au pus pe perete o hartă mare pe care urmau să plaseze stegulețe care marcau înaintarea Armatei Roșii în Germania. „Credeam că printr-o lovitură decisivă de proporții aveam să distrugem inamicul"¹⁶, spunea unul dintre ei. Nenumărate reportaje despre producția de tancuri și realizările aviatice îi convinseseră de puterea militară și industrială imensă a Uniunii Sovietice.

Imaginile erau mult mai impresionante datorită faptului că Uniunea Sovietică fusese, până cu puțin timp în urmă, înapoiată din punct de vedere tehnologic. În plus, omnipotența internă a regimului stalinist oferise impresia invincibilității celor care trăiau în interiorul său. „Propaganda a ajuns la urechi pregătite să o audă, recunoștea alt student din Stalingrad. „Toți aveam această imagine puternică a statului sovietic și, prin urmare, a invincibilității țării.¹⁷ Nici unul dintre ei nu își imagina soarta Uniunii Sovietice și, cu atât mai puțin, a orașului model Stalingrad, cu fabricile sale de utilaje, parcuri publice și blocuri albe și înalte orientate spre măreața Volga.

CAPITOLUL 2. „Nimic nu este imposibil pentru soldatul german!"¹

În acea noapte de 21 iunie, diplomații de la Berlin și Moscova puteau doar ghici ce se petrecea de-a lungul frontierei care îi separa. Miniștrii de Externe erau mai inutili ca niciodată. Circa 3 050 000 de soldați germani, alături de armate aliate ale Axei care aduceau totalul la 4 milioane de soldați, așteptau invadarea Uniunii Sovietice din Finlanda până la Marea Neagră. „Lumea va sta cu sufletul la gură!, declarase Hitler în cadrul unei ședințe de planificare, cu câteva luni înainte. Obiectivul final era „stabilirea unei linii de apărare împotriva Rusiei asiatice de-a lungul unui traseu de la râul Volga la Arhanghelsk.² Ultima zonă industrială a Rusiei, în Munții Urali, putea fi apoi distrusă de Luftwaffe.

A fost cea mai scurtă noapte a anului. A fost păstrată tăcerea radio pentru sutele de mii de soldați ascunși în pădurile de mesteacăn și brad din Prusia Orientală și din Polonia aflată sub ocupație. Regimentele de artilerie care ajunseseră în regiunile de frontieră din est cu câteva săptămâni înainte, aparent pentru a se pregăti pentru manevre, erau bine antrenate. În Prusia Orientală, detașamentele de artilerie, purtând haine vechi împrumutate de la civilii din zonă, au adus rezerve de obuze transportate cu căruțe trase de cai și le-au camuflat lângă pozițiile de tragere alese dinainte. Majoritatea soldaților credeau zvonurile conform cărora acest exercițiu făcea parte dintr-o mare diversiune menită a ascunde pregătirile pentru invazia Marii Britanii.

La căderea nopții, când au fost emise ordinele, îndoielile s-au evaporat. Tunurile au fost scoase de sub camuflaj sau recuperate din ascunzătorile din hambare. Ele au fost apoi așezate în căruțe trase de cai, pe autoșenile sau pe tractoare de artilerie, cu farurile mascate, și remorcate la pozițiile de tragere. Ofițerii de observare au mers înainte cu infanteria, la câteva sute de metri de posturile de frontieră ocupate grănicerii sovietici.

Câțiva ofițeri din diviziile din al doilea val au închinat pahare de șampanie și coniac nobil adus din Franța aflată sub ocupație în cinstea operațiunii. Câțiva au răsfoit din nou memoriile generalului de Caulaincourt, căruia Napoleon îi spusese în ajunul invaziei din 1812: Avant deux mois, la Russie me deman­dera la paix. („În două luni, Rusia îmi va cere pacea.") Unii, pregătindu-se pentru ce avea să vină, au răsfoit ghidurile de conversație pe care ambasada lui Dekanozov le trimisese la Moscova fără a genera prea multe reacții. Alții au citit pasaje din Biblie.

Soldații au făcut focuri în pozițiile lor camuflate pentru a alunga țânțarii. Acordeoniștii interpretau cântece romantice. În timp ce unii cântau, alții căzuseră pe gânduri. Mulți se temeau să treacă frontiera în țara necunoscută despre care auziseră doar lucruri groaznice. Ofițerii îi avertizaseră că dacă dormeau în casele rusești, aveau să fie mușcați de insecte și să se îmbolnăvească. Mulți râdeau, totuși, de camarazii care doreau să-și radă părul ca măsură de precauție împotriva păduchilor. În orice caz, cei mai mulți dintre ei i-au crezut pe ofițerii care le spuseseră că nu trebuiau să își facă griji cu privire la încartiruirile de iarnă. În Divizia 24 Panzer, de exemplu, căpitanul von Rosenbach-Lepinski a transmis batalionului său de motocicliști de recunoaștere următoarele: „Războiul cu Rusia va dura doar patru săptămâni".³

Această încredere era, în multe feluri, de înțeles. Chiar și serviciile de informații străine se așteptau ca Armata Roșie să intre în colaps. Wehrmachtul a adunat laolaltă cea mai mare forță militară de invazie văzută vreodată, echipată cu 3 350 de tancuri, în jur de 7 000 de tunuri de câmp și peste 2 000 de avioane. Armata germană și-a îmbunătățit capacitățile de transport auto cu vehicule militare franceze; de exemplu, 70% dintre camioanele Diviziei 305 Infanterie⁴, o altă divizie care avea să piară la Stalingrad în anul următor, sosiseră din Franța. Cu toate acestea, Wehrmachtul, deși renumit pentru celebrul Blitzkrieg, depindea de asemenea de peste 600 000 de cai pentru a tracta tunuri, ambulanțe și furgoane cu alimente. Cu marea majoritate a diviziilor de infanterie obligată să meargă pe jos, viteza generală de înaintare era puțin probabil să fi fost mult mai rapidă decât cea a armatei napoleoniene în 1812.

Mulți ofițeri aveau sentimente contradictorii. „Optimismul nostru a fost extraordinar după victoriile destul de ușoare din Polonia, Franța și Balcani⁵, mărturisea comandantul primei divizii de tancuri care avea să ajungă la Volga, în Stalingrad, 14 luni mai târziu. Dar, ca unul dintre cei care tocmai îl citiseră pe Caulaincourt, el avea „presentimente rele legate de întinderea enormă a Rusiei. De asemenea, momentul ales părea destul de întârziat pentru „a începe o campanie atât de ambițioasă". Operațiunea Barbarossa fusese planificată să înceapă pe 15 mai. Întârzierea de peste cinci săptămâni, adesea pusă pe seama campaniei balcanice a lui Hitler, a fost influențată de mulți alți factori, printre care ploile extrem de abundente de primăvară, incapacitatea aviației de a pregăti aerodromuri la timp, precum și alocarea autovehiculelor către divizii.

În acea seară, ofițerilor de comandă li s-au enume­rat anumite „ordine speciale care afectau conflictul prefigurat. Printre acestea se numărau „măsuri colective de forță împotriva satelor, în zonele de activitate ale partizanilor, unde erau în vigoare „ordinele comisarilor. Ofițerii politici sovietici, evreii și partizanii urmau să fie predați trupelor SS sau poliției secrete militare. Majori­tatea ofițerilor și, în mod cert, toți ofițerii de informații au fost puși la curent cu ordinul mareșalului von Brauschitsch din 28 aprilie, stabilind reguli de bază pentru relațiile dintre comandanții armatei și unitățile SS Sonderkommando și ale poliției secrete care operau în ariergardă. „Sarcinile speciale ale acestora erau parte din „încleștarea finală dintre cele două regimuri politice opuse.⁶ Finalmente, un „ordin de jurisdicție îi priva pe civilii ruși de orice drept de apel și exonera efectiv soldații de infracțiunile comise împotriva lor, de la crimă și violuri până la jafuri. Ordinul semnat de feld­mareșalul Keitel pe 13 mai justifica acest lucru prin faptul că „prăbușirea din 1918, perioada de suferință a poporului german care a urmat și lupta împotriva național-socialismului – cu numeroasele sacrificii suferite de mișcare – își aveau originile în influența bolșevică. Nici un german nu ar trebui să uite acest lucru."⁷

Când locotenentul Alexander Stahlberg a fost avertizat în privat de „Ordinul Comisarului de către vărul său, Henning von Tresckow, mai târziu unul dintre membrii-cheie ai complotului din iulie, el a izbucnit: „Va fi un măcel!⁸

„Ordinul chiar asta este, a afirmat aprobator Tresckow. Stahlberg a întrebat apoi de unde venea acest ordin. „De la omul căruia i-ai jurat credință, a răspuns vărul său. „Și căruia i-am jurat și eu credință", a adăugat el cu o privire pătrunzătoare.

Câțiva comandanți au refuzat să accepte sau să transmită astfel de instrucțiuni. Ei se numărau, în general, printre cei care respectau etosul tradițional al armatei și nu îi simpatizau pe naziști. Mulți, dar nu toți, proveneau din familii de militari, reprezentând o proporție în scădere rapidă din corpul de ofițeri. Generalii aveau cele mai puține scuze. Peste 200 de ofițeri superiori au luat parte la discursul lui Hitler care eliminase orice îndoieli cu privire la războiul care urma. Trebuia să fie o „bătălie între două perspective opuse asupra lumii, un „război de anihilare împotriva „comisarilor bolșevici și a intelectualității comuniste".⁹

Ideea de Rassenkampf, sau „război rasial", a conferit campaniei din Rusia caracterul său fără precedent. Mulți istorici susțin acum că propaganda nazistă a dezumanizat într-un mod atât de eficient inamicul sovietic, încât armata germană a fost practic anesteziată în plan moral de la începutul invaziei. Probabil cea mai evidentă dovadă a succesului îndoctrinării a fost opoziția aproape neglijabilă din cadrul Wehrmachtului față de execuția în masă a evreilor, care a fost intenționat asociată cu măsurile de securitate din ariergardă luate împotriva partizanilor. Mulți ofițeri au fost nemulțumiți de încălcarea dreptului internaţional pe Frontul de Răsărit, dar numai o minoritate redusă și-a exprimat dezgustul față de masacre, chiar și după ce a devenit clar că acestea erau parte a unui program de exterminare rasială.

Ignoranța asumată după război de mulți ofițeri, în special de cei din structurile de comandă, este destul de greu de crezut în lumina tuturor dovezilor care au ieșit la lumină din dosarele militare. Cartierul general al Armatei 6, de exemplu, a cooperat cu SS Sonderkommando 4a, care a stat în ariergardă pe tot parcursul drumului de la frontiera de vest a Ucrainei până la Stalingrad. Nu numai că ofițerii erau conștienți de activitățile acestora, ci chiar au furnizat trupe pentru a ajuta la adunarea evreilor din Kiev și a-i transporta în rovinele de la Babi Iar.

Ceea ce este deosebit de greu de evaluat în retrospectivă este gradul de ignoranță inițial la nivel de regimente în privința adevăratul plan, în care probabil cea mai groaznică tactică avea să fie înfometarea. Puțini ofițeri au citit directiva din 23 mai, care cerea ca armatele germane din est să exproprieze tot ce aveau nevoie și, de asemenea, să trimită cel puțin 7 milioane de tone de cereale pe an înapoi în Germania; totuși, planul nu era greu de ghicit având în vedere ordinul de a asigura subzistența soldaților din recoltele localnicilor. Liderii naziști nu își făceau iluzii cu privire la consecințele asupra civililor care decurgeau din acapararea resurselor Ucrainei. „Zeci de milioane vor muri de foame"¹⁰, a concluzionat prevăzător Martin Bormann. Göring afirmase cu mândrie că populația urma să mănânce șeile cazacilor.

Când ordinele ilegale ale Operațiunii Barbarossa erau pregătite, în martie 1941, generalul Franz Haider, șeful statului major, a fost cel care a purtat principala responsabilitate pentru acceptarea de către armată a represaliilor colective împotriva civililor. Încă din prima săptămână din aprilie 1941, doi opozanți ai regimului, fostul ambasador Ulrich von Hassell și generalul Ludwig Beck, au primit copii ale acestor ordine secrete de la locotenent-colonelul Helmuth Groscurth, care urma să piară la scurt timp după capitularea de la Stalingrad. „Ți se face părul măciucă, scria Hassell în jurnalul său, „când afli despre măsurile care trebuie luate în Rusia, și despre transformarea sistematică a legii militare în despotism fără limite – cu adevărat o caricatură a legii. Astfel de lucruri îi transformă pe germani în genul de oameni care există doar în propaganda inamică. „Armata trebuie să-și asume responsabilitatea crimelor și incendierilor care până acum au fost în sarcina celor din SS", mai nota el.¹¹

Pesimismul lui Hassell era justificat. Deși câțiva comandanți

Recenzii pentru Stalingrad

[Marian · Evaluare: 5 din 5 stele]

De citit! O piesă mică într-o mare de necunoscute nicicând.