Templierii

De Dan Jones

O lucrare care își propune să reconstituie adevărata poveste a templierilor, scoțând la lumină faptele reale ale unui fenomen unic în istorie, care a dat naștere unor fascinante mituri și legende ce captivează încă imaginația populară.

În 1119, în perioada turbulentă care a urmat Primei Cruciade, un mic grup de cavaleri a pus bazele întâiului ordin religios, în Ierusalim. Aceștia au fost cavalerii templieri, războinici de elită, legați prin jurământ de sărăcie, castitate și obediență, care și-au propus să ofere protecție pelerinilor ce călătoreau pe urmele lui Hristos, străbătând drumurile pline de pericole ale Țării Sfinte. Decenii mai târziu, templierii – cei câțiva cavaleri săraci porniți în căutarea unei cauze – devin o adevărată organizație cu ambiții și un scop clar, dar mai ales cu resurse necesare pentru a-l împlini.
Vreme de două secole, templierii au reprezentat cea mai importantă rețea a Evului Mediu. Au condus cruciade, au revoluționat viața economică medievală, au inițiat noi forme de război și au decis soarta unor regi.
Apoi, în octombrie 1307, sute de frați au fost arestați, întemnițați și torturați, iar ordinul a fost desființat, sub acuzații de sodomie, idolatrie și erezie, într-unul dintre cele mai răsunătoare procese ale lumii medievale. Dar oare au fost eretici sau victime ale unui stat represiv neîndurător?
Astăzi, după mai bine de 700 de ani de la declinul lor, templierii rămân subiectul fascinației, al imitației și al obsesiei populare.


„Dan Jones este un artist, dar și un istoric autentic. Rar avem acces la o lucrare atât de serioasă și totuși atât de ușor de parcurs.“
The Times, Book of the Year

„Această nouă și valoroasă istorie a tem­plierilor este o cronică proaspătă, puter­nică și captivantă a celui mai important ordin militar religios, care ne prezintă fine și prețioase învățături cu un remarcabil entuziasm narativ.“
Simon Sebag Montefiore

Dan Jones este absolvent al Universității Cambridge, istoric, prezentator și jurnalist premiat. Este autorul bestsellerurilor Summer of Blood, The Plantagenets, The Hollow Crown și Magna Carta. Este prezentator și scenarist pentru seria Channel 5/Netflix Secrets of Great British Castles. Locuiește în Surrey.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 1 nov. 2021
• ISBN: 9786063382178

Previzualizare carte

Lista hărților

1. Europa și Țara Sfântă, circa 1119 12

2. Țara Sfântă, circa 1119 14

3. Călătoria lui Saewulf, circa 1102 34

4. Proprietățile templierilor în Europa de Vest în jurul celei de-a Doua Cruciade, circa 1147 91

5. A Doua Cruciadă, 1148–1149 108

6. Castelele templierilor în Imperiul Latin 151

7. Cuceririle lui Saladin până în 1190 185

8. Damietta și a Cincea Cruciadă 273

9. Mongolii și mamelucii, circa 1260–1291 342

Nota autorului

Povestea templierilor ne poartă de-a lungul mai multor perioade, teritorii și culturi. Unele dintre acestea le sunt cunoscute cititorilor din Europa de , altora, mai puțin. Convențiile referitoare la denumiri pentru oameni și locuri diferă între engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, latină, greacă, arabă, turcă și fiecare limbă utilizată în perioada pe care această carte o tratează, iar ortografia este deseori eterogenă în sursele originale.

A transpune nume arabe și turcești în engleză reprezintă o provocare. Nu există nici o singură formulă universal acceptată pentru a înfăptui aceasta, nefiind, de asemenea, nici un acord general valabil de ortografiere a unui nume atât de important precum Mohamed, ca să nu mai pomenim de numele indivizilor mai puțin cunoscuți. În procesul scrierii acestei cărți, m-am aflat adesea în situația de a face alegeri, frecvent arbitrare.

Spre exemplu, Salah al-Din Yusuf ibn Ayyub, marele sultan kurd al Egiptului și al Siriei, spaima templierilor, este cunoscut majorității cititorilor englezi și americani printr-o poreclă redusă drastic dată de pelerini – și anume Saladin. Salah al-Din este o prescurtare corectă, dar nu specifică foarte clar despre cine este vorba. Așadar „Saladin" este numele ales de mine. Cu toate acestea, pe fratele și succesorul său mai puțin cunoscut l-am numit al-Adil, și nu Safadin, urmând convențiile învățăturilor moderne, nu pe cele ale cronicarilor medievali creștini.

Nu fiecare caz este atât de clar. Cum putem reproduce numele imperiului format de popoarele turcice ale stepei, care au invadat Bagdadul în 1055 și care stăpâneau cea mai mare parte a Țării Sfinte când pelerinii au ajuns aici câteva decenii mai târziu? Putem translitera araba pentru a obține „Saljuq sau numele turc „Selcük. Există și alte variante populare, precum „Seljuk sau „Seljuq. În cazuri precum acesta, unde există mai multe opțiuni valabile, dar nici una mai bună decât alta, m-am îndreptat spre The New Encyclopedia of Islam (Noua enciclopedie a Islamului) pentru a mă ghida (aceasta menționează Seljuq). I-am cerut părerea despre acest subiect profesorului Paul M. Cobb, când eram în stadiul inițial al proiectului; ca de obicei, mi-a dat sfaturi bine argumentate pentru care îi sunt recunoscător. Neconcordanțele rămase sunt din propria vină.

Alte alegeri pe care le-am făcut: am decis să nu includ semnele utilizate uneori pentru a realiza transliterarea scrierii arabe în cea cu caractere latine, din cauză că pot provoca deseori mai degrabă confuzie decât să faciliteze lectura unui text care nu este strict produs pentru referință academică.

În multe cazuri am modernizat sau cel puțin actualizat numele locurilor, cu scopul de a clarifica unele aspecte; așadar, în Capitolul I, Joppa devine Jaffa (deși convenția despre care vorbesc poate fi găsită în Tel Aviv-Jafo). Cairo a fost înlocuit, în favoarea arhaicului termen al pelerinilor, cu numele Babilon. În ciuda acestora, în multe cazuri modernizarea nu ar fi potrivită, de aceea mă refer la Istanbul folosind termenul de Constantinopol.

În cazul comunităților cruciaților din Țara Sfântă există uneori trei sau mai multe interpretări posibile pentru același loc. Marea fortăreață a templierilor din sudul Acrei (acum Akkra) era cunoscută printre cei care au construit-o drept Castelul Pèlerin. Oamenii de știință de azi îl numesc ‘Atlit sau Athlit. Dar am ales varianta franceză modernă și să-i spun Château Pèlerin, folosind și numele „Atlit" între paranteze la prima menționare și ocazional. Am ales să nu folosesc traducerea completă, care ar fi fost Castelul Pelerinilor.

Nici una dintre aceste practici nu se constituie într-un sistem, fiind argumentată doar de nevoia de a favoriza lizibilitatea în fața consistenței. Din când în când, este posibil să nu fi realizat nici una: pot doar să apelez la răbdarea și înțelegerea dumneavoastră.

Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe pământ;

n-am venit să aduc pacea, ci sabia.

Matei 10:34

Introducere

Templierii erau soldați sfinți. Oameni ai religiei și ai sabiei, pelerini și luptători, cerșetori și bancheri. Uniformele lor aveau ca însemn o cruce roșie care simboliza sângele vărsat de Hristos pentru omenire și sângele pe care ei înșiși erau pregătiți să îl verse în numele Domnului. Deși reprezentau doar unul dintre nenumăratele ordine religioase care au apărut în Europa medievală și pe teritoriul Țării Sfinte între secolele al XI-lea și al XIV-lea, templierii au fost de departe cei mai cunoscuți și mai controversați.

Ordinul lor era produsul cruciadelor, al războaielor instigate de Biserica medievală, vizându-i în principal, deși nu exclusiv, pe conducătorii islamici ai Palestinei, ai Siriei, ai Asiei Mici, ai Egiptului, ai Africii de Nord-Vest și ai sudului Spaniei. Prin urmare, templierii puteau fi găsiți în populația vastă a Mediteranei și nu numai: pe câmpurile de luptă în Orientul Apropiat și în sate și orașe din Europa, unde administrau pământurile întinse care le finanțau aventurile militare. Termenul „templier – prescurtare pentru „Sărmanii cavaleri ai Templului sau pentru mai puțin cunoscutul „Sărmanii soldați ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon" – își face cunoscute originile pe Muntele Templului, în cel mai sfânt oraș al creștinătății, însă prezența templierilor a fost simțită pretutindeni. Chiar și în vremea lor, templierii erau figuri semilegendare, personaje de povești populare, lucrări de artă, balade și istorisiri. Ei făceau parte din peisajul cruciadelor – poziție pe care o ocupă și în zilele noastre.

Ordinul Templierilor a fost înființat în 1119 pe principiile castității, ale obedienței și sărăciei – ultima fiind ilustrată în emblema oficială a Marelui Maestru, care înfățișează doi cavaleri, călare pe același cal –, dar, în scurt timp, acest ordin a devenit bogat și influent. Oficialii templieri importanți de pe teritoriul Țării Sfinte, precum și din vest se numărau printre prietenii (dar și dușmanii) regilor și ai prinților, ai reginelor și ai conteselor, ai patriarhilor și ai papilor. Ordinul Templierilor a sprijinit finanțarea războaielor, a împrumutat bani pentru a plăti răscumpărările regilor, a intermediat gestiunea finanțelor monarhiilor, a colectat taxe, a construit castele, a condus orașe, a dezvoltat puteri militare, a intervenit în dispute comerciale, s-a implicat în războaiele private împotriva altor ordine militare, a executat asasinate politice și a ajutat până și oamenii de rând să devină regi. Pornind de la mijloace modeste, ei au devenit o organizație fără precedent în perioada Evului Mediu târziu.

Cu toate acestea, în mod neașteptat, templierii au avut parte și de admirația populară. Pentru mulți, ei nu reprezentau o elită distantă, ci eroi locali. Rugăciunile confraților care nu participau în războaie, rostite în mănăstirile din Europa, erau la fel de importante precum sacrificiile făcute de cavalerii și de sergenții templieri pe câmpul de luptă, ambele fiind cât se poate de importante în căutarea mântuirii pentru toți creștinii. O parte din averea lor provenea din bunăvoința nobilimii pioase, dar la fel de mult se aduna din donațiile oamenilor de rând, care ofereau din puținul pe care îl aveau – o cămașă, o bucată de pământ – ramurii locale a organizației pentru a ajuta la susținerea misiunii din est a templierilor.

Bineînțeles, existau și disidenți. Din perspectiva unora, acțiunile templierilor erau periculos de nejustificate și repre­zentau coruperea de la presupusele principii pașnice ale creș­tinismului. Uneori, aceștia erau ținta unor atacuri violente, în special din partea învățaților și a călugărilor care aveau suspiciuni cu privire la statutul lor superior – protejați de autoritatea recunoscută a papei și scutiți de reguli și de taxe impuse altor grupări religioase. Bernard de Clairvaux – un fel de naș al ordinului – i-a onorat pe templieri cu titlul de „noua cavalerie, dar, un secol mai târziu, un alt călugăr erudit francez a respins acest titlu înalt, numindu-i „noua monstruozitate.

Cu toate acestea, dizolvarea subită a ordinului la începutul secolului al XIV-lea, cu arestări în masă, persecuții, tortură, procese-spectacol, arderi pe rug în masă și sechestrarea tuturor bunurilor templierilor, a șocat întreaga comunitate creștină. Câțiva ani mai târziu, ordinul a fost interzis și în cele din urmă desființat, iar membrii săi au fost acuzați de o serie de crime menite să provoace revoltă și dezgust. Sfârșitul venise atât de neașteptat și de violent, încât nu a făcut decât să contribuie la legenda templierilor. Astăzi, după mai bine de 700 de ani de la căderea lor, templierii rămân subiectul fascinației, al imitației și al obsesiei.

Așadar cine erau, de fapt, Cavalerii Templieri? Uneori e greu de spus. Templierii au apărut în numeroase lucrări de fic­țiune, emisiuni de televiziune și filme, fiind prezentați în fel și chip – drept eroi, martiri, bandiți, bătăuși, victime, criminali, pervertiți, eretici, depravați, păzitori ai Graalului, protectori ai urmașilor lui Hristos, agenți călători în timp ai unei conspirații globale. În istoria „populară există un adevărat folclor al demascării „misterelor templierilor – care insinuează rolul lor într-un plan atemporal menit să ascundă secretele murdare ale creștinătății și care sugerează că ordinul medieval există încă, manipulând lumea din umbră. Ocazional, subiectul este foarte interesant. În realitate, nimic din toate acestea nu are prea mare legătură cu templierii înșiși.

Această lucrare își propune să spună povestea templierilor așa cum erau ei, nu cum au tot fost descriși de scenariile înflorite ale legendelor. Scopul meu nu este să-i demasc, cu atât mai puțin să mă implic în bizareria mitologiei Cavalerilor Templieri, ci de a scoate la lumină faptele reale, care au fost chiar mai extraordinare decât versiunile lor romanțate, decât jumătățile de adevăr și poveștile voodoo apărute după declinul lor. Mai cred și că tematica poveștii templierilor are puternice reverberații în zilele noastre. Aceasta este o lucrare despre războaie fără un sfârșit previzibil din Siria, Palestina și Egipt, unde grupări musulmane de sunniți și de șiiți s-au ciocnit cu invadatorii creștini din vest; despre o organizație „globală", neplătitoare de taxe, atât de bogată încât a devenit mai puternică decât unele guverne; despre relația dintre finanțele lumii și geopolitică; despre puterea propagandei și construirea miturilor; despre violență, dezamăgire, trădare și avariție.

Cititorii cărților mele despre Anglia din perioada Planta­ge­ne­ților nu vor fi surprinși să descopere caracterul narativ-istoric al cărții. Aceasta spune povestea templierilor, de la crearea până la dizolvarea lor, explorând natura schimbătoare a ordinului, răspândirea sa pe teritoriul Orientului Apropiat și al Europei, precum și rolul pe care l-au jucat în războaiele medievale dintre armatele creștine și forțele islamice. Am prezentat acest text cu note detaliate și o bibliografie care direcționează cititorii către un spectru larg de surse originale și studii academice. În ciuda acestora, nu m-am abătut de la ambiția mea obișnuită, aceea de a scrie o carte nu doar informativă, ci și interesantă.

Pentru a-i ghida pe cititori prin cele două secole, de la naș­terea cu nimic ieșită din comun a ordinului până la spectaculoasa sa anihilare, am împărțit cartea în patru părți. Prima parte, „Pelerini", descrie originile templierilor, la începutul secolului al XII-lea, debutând ca un ordin al luptătorilor creștini, fondat de nobilul cavaler francez Hugo de Payens și de alți opt cruciați (așa cum s-a spus mai târziu), care căutau să-și împlinească destinul în Ierusalim, în turbulenta perioadă de după Prima Cruciadă. Intenția inițială a acestui mic grup a fost aceea de a forma un corp de gardă permanent pentru pelerinii din vest care călătoreau pe urmele lui Hristos pe drumurile periculoase ale Țării Sfinte. În mare parte, au preluat modelul unui grup de medici voluntari care înființaseră un spital în Ierusalim, în jurul anului 1080, cunoscut drept Spitalul Sfântului Ioan Botezătorul sau al Cavalerilor Ospitalieri. Obținând aprobarea regelui Ierusalimului și binecuvântarea papală de la Roma, templierii au căpătat oficial statutul unui ordin și s-au extins rapid. Ei și-au stabilit sediul în Orașul Sfânt, în Moscheea Al-Aqsa, aflată pe Muntele Templului (cunoscută de musulmani ca Al-Masjid Al-Aqsa) și au trimis emisari în Europa cu scopul de a recruta oameni și de a crește sprijinul financiar, căutând protectori cunoscuți. Părintele lor spiritual era Bernard de Clairvaux, care i-a ajutat să scrie Norma, iar primii adepți îi includeau pe cruciații cei mai importanți ai vremii, precum strămoșul Plantageneților, Foulques, conte de Anjou, care – cu ajutor din partea templierilor – a devenit regele Ierusalimului. Două decenii mai târziu, templierii nu mai erau doar nouă luptători săraci aflați în căutarea unei cauze, ci deveniseră o organizație cu ambiții și un scop clar, dar și cu resursele necesare pentru a-l împlini.

Partea a doua a cărții, „Soldați", ilustrează transformarea templierilor dintr-un grup de salvatori care acționau pe rutele de călătorie într-o unitate militară de elită, aflată în fruntea războaielor cruciaților. Aceasta descrie rolul crucial al templierilor în a Doua Cruciadă, unde au condus nu doar câțiva pelerini, ci o întreagă armată a regelui Franței, prin munții Asiei Mici, ducându-i în siguranță în Țara Sfântă, scăpându-le comandantul falit, apoi luptând în prima linie, în timp ce luptătorii cruciați încercau să cucerească Damascul, unul dintre cele mai mărețe orașe din lumea islamică. De atunci încolo, templierii au rămas figuri dominante în istoria politică și militară a statelor creștine cruciate (Regatul Ierusalimului, orașele Tripoli și Antiohia). Partea a doua le urmărește demersul dezvoltării unei rețele de castele, a unui set de protocoale militare și a expertizei instituționale necesare pentru a-și duce misiunile la bun sfârșit. Sunt, de asemenea, prezente personajele fantastice ale întregii istorii a cruciadelor: piosul, dar ghinionistul Ludovic al VII-lea al Franței; mândrul sinucigaș, maestrul templier Gerard din Ridefort, cel care a condus armata lui Dumnezeu în apocaliptica bătălie de la Hattin în 1187; leprosul Balduin al IV-lea al Ierusalimului; cel mai faimos sultan musulman care a trăit vreodată, Saladin, ce și-a asumat misiunea de a șterge cruciații de pe fața pământului și care a asistat la executarea a sute de cavaleri templieri într-o singură zi.

Partea a treia este intitulată „Bancheri" și examinează modul în care Ordinul Templierilor s-a maturizat, transformându-se dintr-o forță cruciată auxiliară, ajutată de donațiile din vest, într-o instituție capabilă să asocieze capacitatea ei militară cu rețeaua sofisticată de proprietăți și de persoane din întreaga creștinătate, legând vestul creștin de războiul din Orient, într-o perioadă în care fervoarea cruciadelor începuse să scadă.

Fiind aproape eradicați ca forță de luptă de Saladin, templierii s-au reformat în anii 1190 cu ajutorul strălucitului, brutalului și faimosului rege al Angliei Richard Inimă-de-Leu, a cărui încredere în liderii oficiali templieri a sugerat direcția pe care ordinul o va lua în secolul al XII-lea. Protejați de patronajul regal, în scurt timp imitat de nobilime și de autorități urbane, templierii și-au sporit avuția latifundiară și, implicit, și portofoliul de proprietăți, asigurându-li-se și înlesniri fiscale profitabile. Deveniseră uimitor de bogați și de sofisticați financiar și, ca urmare, papii și regii s-au îndreptat către ei să le realizeze evidența contabilă, să le asigure protejarea averilor, organizarea războaielor și să acorde ajutor financiar în timpul crizelor.

Au fost, cu siguranță, multe asemenea ocazii, iar Partea a treia îi pre­zintă pe templieri adânc implicați în războaiele contra Islamului. Două atacuri de proporții asupra orașului egiptean Damietta au fost facilitate de cunoștințele lor financiare. Amândouă au sfârșit în haos, cavalerii și sergenții templieri lup­tând cu disperare în defensivă, retrăgându-se din mlaștinile bol­nave ale Nilului revărsat. Tem­plierii au descoperit astfel că a dez­volta și a organiza strângeri de fonduri pentru războaie este una; a purta războaie lungi pe teren străin, necunoscut, împotriva ina­micilor de departe mai buni decât ei în a se adapta condițiilor, este alta.

Partea a treia îi prezintă pe templieri asumându-și o și mai mare responsabilitate pentru securitatea statelor cruciate, fapt ce i-a pus în contact cu personaje memorabile ale secolului al XIII-lea, precum regele francez sanctificat Ludovic al IX-lea; este foarte bine cunoscută, de asemenea, și apropierea lor de regele Frederic al II-lea din dinastia Hohenstaufen, bombasticul și liber-cugetătorul, sfânt împărat roman care s-a autodeclarat rege al Ierusalimului, cel care a pornit un război împotriva celor ce aveau sarcina de a îl apăra. În acest moment trebuia ca templierii să se mulțumească cu prezența protejaților lui Frederic, Ordinul Cavalerilor Teutoni – unul dintre numeroasele ordine militare înființate în paralel cu (sau uneori imitând) acțiunile templierilor. Acestea includeau Ordinul Sfântului Lazăr, care se îngrijea de pelerinii suferinzi de lepră; Ordinul de Calatrava, cel de Santiago și cel de Alcantara înființate în regatele Spaniei; cavalerii teutoni ai Ordinului Livonian, care au declarat război păgânilor din regiunea baltică; Ordinul Ospitalierilor, alături de care templierii au trăit de la bun început și împreună cu care au purtat unele dintre războaiele lor grandioase. În Țara Sfântă, importanța crescută a ordinelor militare, combinată fiind cu diversitatea înfloritoare, a exacerbat conflictele, iar templierii au fost împinși în războaiele dintre grupările rivale de comercianți italieni și baroni conduși de interese personale. În final, această situație a ruinat atât de mult fundamentul politic al statelor cruciate încât, când a apărut un nou pericol, în anii 1260, templierii erau la fel de neajutorați și incapabili de a opune rezistență ca toți ceilalți confrați creștini.

Partea a patra este numită „Eretici" și urmărește începuturile distrugerii templierilor care duc spre evenimentele din jurul anului 1260, când cruciații din est erau în prima linie într-un război împotriva a doi dintre cei mai periculoși inamici pe care aceștia aveau să îi înfrunte: armatele mongole, aflate sub conducerea urmașilor lui Ginghis Han și o castă a soldaților sclavi musulmani, cunoscuți sub numele de mameluci. Înfrângerea lor de către mameluci a permis o mai mare răspândire a criticilor la adresa templierilor, deoarece vastele lor resurse și asocierea acestora cu averile provenite din războaiele împotriva Islamului deveniseră acum arme ce puteau fi folosite împotriva lor.

Cu cât creștea presiunea asupra ordinului, cu atât deveneau mai susceptibili la atacul politic. Acesta s-a dezlănțuit din senin, violent, în 1307, într-un asalt viguros pus la cale de piosul, dar fără scrupule rege al Franței Filip al IV-lea. Arestarea ordonată de el a fiecărui templier din Franța vineri, 13 octombrie, a fost începutul unei mișcări pornite din interes propriu menită să destructureze ordinul și să îi confiște averile. Susținut, dar și respins de coruptul papă Clement al V-lea, Filip al IV-lea și miniștrii săi au transformat un raid pe proprietatea templierilor într-un război brutal contra lor în întreaga creștinătate, folosind metode deja utilizate asupra altor ținte vulnerabile, precum evreii de pe teritoriul Franței. Deși Franța era, în mod obișnuit, sursa primară a sprijinului templierilor, Filip și-a propus ferm misiunea de a-i trimite în judecată, de a-i tortura și de a-i ucide pe membrii ordinului, în­cepând cu ultimul Mare Maestru Templier, Jacques de Molay, cel care a fost ars de viu în Paris în 1314 și ale cărui ultime cu­vin­te au fost promisiunea că Dumnezeu îi va răz­bu­na pe templieri.

Motivele lui Filip de a distruge templierii cu anchete judiciare și acte de barbarie au avut foarte puțin de-a face cu adevăratul caracter sau cu conduita membrilor, fie din prima linie din războiul contra Islamului, fie în Franța, unde viața lor semăna cu cea a unor călugări în cea mai mare parte. Deciziile lui Filip proveneau din preocupările sale politice și din patologia sa extremă, crudă și dură, el atacând ordinul într-un moment mai susceptibil atacurilor și calomniilor și când interesul public față de cruciade era, dacă nu mort, atunci mai mult ca sigur cu mult mai scăzut. Moartea lui Jacques de Molay a însemnat sfârșitul templierilor ca organizație, după aproape 200 de ani de la începuturile ei umile din Ierusalim. Cu toate acestea, legenda templierilor abia începuse. Epilogul acestei cărți rezumă parcursul lor în imaginația populară și reflectă procesul în care ordinul a fost idolatrizat, chiar și readus la viață încă de atunci.

Un distins învățat a sugerat că un parcurs narativ al istoriei templierilor este „înșelător, deoarece acesta implică faptul că ordinul a suferit o evoluție urmată de declin, criticile la adresa lor crescând treptat, și că anumite evenimente reprezintă cauza directă a celor viitoare".¹ Estecorect și greșit în același timp. Ar fi, desigur, neinspirată încercarea de a scrie într-o ordine cronologică o povestire exhaustivă a celor două secole în care ordinul a fost activ în Ierusalim, în Peninsula Iberică, Franța, Anglia, Italia, Polonia, Germania, Ungaria, în Cipru etc. Experiențele miilor de oameni care au trăit întru totul ca templieri sau doar ca membri asociați nu pot fi comprimate într-o povestire coerentă a celor mai notabile activități ale acestora. Cu toate acestea, Ordinul Sărmanilor Soldați ai Templului a început, a existat și s-a sfârșit indubitabil, procesul desfășurându-se pe parcursul unei perioade fixe, în care timpul s-a scurs în mod obișnuit. Este o poveste care ne introduce în lumea cruciadelor, făcând legătura dintre teatrul războiului și 12 generații de oameni. Este, de asemenea, o poveste spusă deseori tematic, un mod de a o trata care devine discursiv și fad. Alegerea mea de a spune povestea ca pe o poveste, într-un mod tradițional, nu implică un inevitabil traseu moral de la onoare la corupție, la bravură și, mai apoi, la distrugere, pentru că o asemenea gândire întinează lunga tradiție a literaturii despre templieri, datând încă din secolul al XVII-lea.² Mai degrabă, consider că o relatare a poveștii templierilor poate fi spusă cronologic, pentru a satisface plăcerea unor cititori de a parcurge textele istorice în ordinea întâmplărilor. Sper că, procedând astfel, nu m-am adâncit prea mult în teleologie sau am reprezentat eronat viețile și experiențele oamenilor care au trăit, au luptat și au murit cu o cruce roșie pe pieptul lor. De asemenea, sper că această carte va încuraja cititorii să exploreze literatura academică voluminoasă despre ordinele militare în general și despre templieri în mod specific, scrisă de distinși și geniali savanți precum Malcolm Barber, Helen Nicholson, Alan Forey, Joachim Burgtorf, Alain Demurger, Jonathan Riley Smith, Judi Upton-Ward, Anthony Luttrel, Jonathan Phillips, Norman Housley, Jochen Schenk, Paul Crawford, Peter Edbury, Anne Gilmour-Bryson și mulți alții, din care m-am inspirat cu maximum de respect și cărora le mulțumesc.

Templierii au pornit în război sub un drapel alb și negru, iar cât călăreau, obișnuiau să recite un psalm pentru a le da putere. Esteimportant să fie citate aceste fragmente în debutul poveștii.

„Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credința Ta!"

Călătorie plăcută!

Partea I. Pelerini

cca 1102–1144

Vă implor, luptați pentru salvarea sufletelor voastre!

Balduin I, rege al Ierusalimului

Capitolul 1

„Un vas aurit, plin cu scorpioni"

Era o dimineață mohorâtă de toamnă în Jaffa, când pelerinii au ieșit din biserică. Au fost de îndată luați pe sus de mulțimea panicată care se îndrepta spre mare, într-o înfricoșătoare învălmășeală – zgomotul scândurilor rupte în bucăți și țipetele oamenilor înspăimântați, luptând pentru viețile lor, puțin perceptibile din cauza șuieratului vântului și a vuietului valurilor. O furtună violentă, care se întețise în ziua precedentă, se dezlănțuise în timpul nopții și în jur de 30 de bărci ancorate pe plaja abruptă, terasată a Jaffei erau luate pe sus de uriași munți de apă. Cele mai mari și mai robuste dintre ele au fost smulse din ancore, izbite de stânci ascuțite și de bancuri de nisip până când, potrivit unui martor, totul a fost „rupt în bucăți de vijelie".¹

Mulțimea de pe plajă privea neajutorată cum marinarii și pasagerii de pe punți erau înghițiți de apă. Unii încercau să rămână la suprafață agățându-se de catarge și de vergi, dar majoritatea erau sortiți pieirii. „Unii au fost spintecați de scândurile propriilor bărci în timp ce stăteau agățați, scria un martor. „Alții, care știau să înoate, s-au aruncat în valuri, iar mulți dintre ei au murit.² Cadavre au început să fie aduse la mal de valuri. Morții aveau să fie 1 000 la număr și doar șapte bărci urmau să supraviețuiască furtunii. „O mai mare nenorocire într-o singură zi nu mai fusese văzută până atunci", scria pelerinul. Era luni, 13 octombrie 1102.

Pelerinul căruia îi datorăm această relatare era un englez numit Saewulf.* Călătorise câteva luni, părăsind Monopoli, situat pe coasta Apuliei (călcâiul cizmei Peninsulei Italice de astăzi), pe 13 iulie, o zi descrisă de el ca hora egyptiaca, conform credinței egiptene că aceasta ar fi fost o zi blestemată, din punct de vedere astrologic, în care nu ar trebui să începi o sarcină importantă.³ Și s-a adeverit până la urmă. Saewulf trecuse deja prin distrugerea ambarcațiunii sale în drum spre estul Mediteranei; din fericire, supraviețuise. Traseul său includea Corfu, Cefalonia și Corint, ocolind prin Teba și îndreptându-se spre Marea Egee, apoi spre sud-est prin Insulele Ciclade și prin Arhipelagul Dodecanez spre Rodos. După câteva zile a ajuns în portul Paphos din Cipru, de unde, după exact 13 săptămâni în care călătorise 3 220 de kilometri, a ajuns în cele din urmă în Jaffa, portul principal al regatului creștin al Ierusalimului. Fusese adus la mal cu doar câteva ore înainte ca năprasnica furtună să lovească.

În ciuda multor neajunsuri și a riscurilor îngrozitoare ale că­lătoriilor pe mare, Saewulf văzuse lucruri mărețe în timpul că­lă­to­riei sale spre est, el și partenerii săi de drum părăsind barca la in­terval de câteva zile pentru a căuta cazare în casele localnicilor de pe insule, pe care i-a numit generic greci. Admirase atelierele de mătase din Andros și fusese la locul de mult dispărutului Colos din Rodos. Vizitase orașul antic Myra, cu teatrul său semicircular uimitor, și Finike, un port măturat adesea de vânturi puternice unde se practica negustoria. Portul fusese construit de fenicieni, într-o zonă cunoscută de localnici drept „60 de vâsle", din pricina neliniștii ce stăpânea apele mării. Se rugase la mormântul Sfântului Nicolae și mersese apoi în Cipru, pe urmele Sfântului Petru. Cu toate acestea, adevărata sa răsplată se afla mai departe în drumul său. Odată ce furtuna se domolea, el avea să se îndrepte spre cel mai important oraș din lume: pornind pe drumul din sud-est spre Ierusalim, unde intenționa să se roage la mormântul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și mântuitorul oamenilor.

Pentru un creștin precum Saewulf, care cu smerenie se descria pe sine drept „păcătos și nevrednic, o vizită la Ierusalim era o călătorie izbăvitoare spre centrul lumii.⁴ Dumnezeu i-a spus profetului Ezechiel din Vechiul Testament că El așezase Ierusalimul „în mijlocul țărilor, iar această descriere fusese percepută mai mult decât ca o simplă metaforă.⁵ Hărțile făcute în Europa la vremea aceea reprezentau Orașul Sfânt drept nucleul în jurul căruia se dezvoltau toate imperiile omenirii, creștine și păgâne deopotrivă.**

Acest fapt geografic era, de asemenea, legat de cosmologie. Ierusalimul era văzut ca un loc unde sacrul se manifesta și puterea rugăciunii se intensifica prin prezența relicvelor și a locurilor sfinte. Nu era doar ceva ce putea fi văzut, ci și simțit: un vizitator putea avea experiența unică a detaliilor sacre din povestirile biblice, plecând de la faptele regilor din Vechiul Testament până la viața și Patimile lui Hristos.

Venind spre Ierusalim de la Jaffa, Saewulf ar fi intrat prin Poarta lui David, o arcadă fortificată și încastrată în zidurile groase de apărare a orașului, păzite de o cetate mare din piatră, construită pe ruinele unei fortărețe ridicate de Irod – regele care, conform Bibliei, ordonase omorârea tuturor pruncilor din Bethleem, în încercarea de a-l ucide pe Hristos. Mergând prin oraș, el a văzut Muntele Templului dominând colțul sud-estic, purtând ca o coroană cupola strălucitoare a Domului Stâncii, pe care creștinii o numeau Templul lui Dumnezeu. În apropiere se afla și moscheea Al-Asqa, o clădire întinsă, joasă, dreptunghiulară, având de asemenea o cupolă în vârf, construită în secolul al VII-lea și preluată ulterior de creștini pentru a fi folosită drept palat al regelui creștin al Ierusalimului, un nobil înstărit din Boulogne, cunoscut drept Balduin I.

Saewulf nu menționează locul său natal în relatarea în limba latină despre Țara Sfântă, iar noi nu avem aproape nici o informație despre biografia sa, în afara datelor din jurnalul său de pelerinaj. Estetotuși rezonabil să presupunem că provenea din Anglia: scria materiale inspirate de Sfântul Beda (venerabilul Beda) și singurul exemplar medieval al povestirii sale a ajuns în biblioteca lui Matthew Parker, arhiepiscop de Canterbury în secolul al XVI-lea. (n.a.)

Un exemplu este Mappa Mundi (Harta Lumii), păstrată în Catedrala Hereford din Anglia. A fost creată în jurul anului 1300, fiind o ilustrare perfectă a conceptului medieval asupra lumii, așa cum era pe timpul lui Saewulf, cu Ierusalimul în centru. Ghidurile îi informau pe vizitatori că aveau să găsească centrul lumii la „treisprezece picioare vest de Golgota". (n.a.)

Dincolo de templu, de cealaltă parte a zidului estic al Ieru­sa­limului, se întindea un cimitir, iar dincolo de acesta, Grădina Ghetsimani, unde Hristos se rugase împreună cu discipolii săi și unde fusese trădat de Iuda în noaptea arestării sale. Mai departe se află Muntele Măslinilor, unde Iisus petrecuse multe săptămâni propovăduind și de unde, în cele din urmă, se înălțase la ceruri. Saewulf a scris în jurnalul său că el însuși a urcat pe Muntele Măslinilor și s-a uitat în jos spre orașul Ierusalim, cercetând cu privirea locurile în care, în timpul ocupației romane, s-au lărgit hotarele și zidurile orașului.

Cel mai sfânt loc dintre toate, și adevăratul motiv al tuturor pe­le­ri­najelor creștine, se afla în Ierusalim. Era Biserica Sfântului Mormânt, pe care Saewulf a numit-o „mai slavită decât oricare alta, fapt incontestabil, deoarece toate profețiile și prezicerile din lumea întreagă despre mântuitorul nostru Iisus Hristos au fost înfăptuite aici.⁶ Era un complex de capele cu două etaje și curți unite între ele, multe comemorând sau imaginate ca mar­când evenimentele centrale din Patimile lui Iisus. Saewulf le-a enumerat: celula de închisoare unde Iisus fusese ținut după tră­darea sa; locul unde fusese găsit un fragment din cruce; un stâlp de care fusese legat Domnul când fusese biciuit de soldații ro­mani și „locul unde a fost pus să poarte roba purpurie și coroana de spini; Golgota, „unde patriarhul Avraam a făcut un altar și unde, ascultându-l pe Dumnezeu, a dorit jertfirea fiului său, [Isac], locul unde Iisus fusese crucificat – aici Saewulf a examinat orificiul în care fusese înfiptă crucea și o piatră spar­tă în două, întocmai cum era descris în Evanghelia Sfântului Matei.⁷ Erau capele închinate Mariei Magdalena și Sfântului Apostol Ioan, Fecioarei Maria și Sfântului Iacob cel Mare. Cu toate acestea, cea mai importantă și mai impresionantă dintre toate era Rotonda, aflată la capătul vestic al bisericii, deoarece acolo se află chiar Mormântul; Mormântul lui Iisus Hristos. Aceea era peștera în care Iisus fusese îngropat după răstignirea sa, înainte de înviere. Altarul, înconjurat de lămpi cu ulei ce ardeau neîntrerupt, era pavat cu dale de marmură: un loc liniștit, par­fumat, destinat rugăciunii și credinței.⁸ Nici un alt loc pe pă­mânt sau în istorie nu era mai sfânt pentru creștini. Așa cum scria Saewulf în primul rând al relatării sale: „Eram în drum spre Ierusalim pentru a mă ruga la mormântul Domnului. Să stai în fața mormântului însemna să pătrunzi în leagănul creștinătății și era motivul pentru care pelerini precum Saewulf erau dispuși să își riște viața pentru a ajunge acolo.

Pelerinajul avea o importanță crucială în viața unui creștin în prima parte a secolului al XII-lea, o tradiție care dăinuia de aproape 1 000 de ani. Oameni parcurgeau distanțe considerabile pentru a vizita altarele sfinților și locurile faptelor faimoase din mitologia creștină. O făceau pentru bunăstarea sufletelor lor: fie pentru a căuta vindecarea divină a unor boli, fie din penitență, pentru ispășirea păcatelor. Unii credeau că rugăciunea la un anumit altar le va asigura protecția din partea acelui sfânt în drumul lor spre viața de apoi. Toți credeau că Dumnezeu se uita cu îngăduință către pelerini și că un bărbat sau o femeie care se avânta cu smerenie și credință spre centrul lumii își va îm­bu­nă­tăți imaginea în ochii Domnului.

Totuși călătoria plină de primejdii a lui Saewulf nu simboliza doar devotamentul – era totodată o îndeletnicire de mare actualitate. Chiar dacă creștinii vizitaseră Ierusalimul în pelerinaje încă din secolul al IV-lea cel puțin, locul nu fusese niciodată pe deplin primitor. Pe întreg parcursul celor 700 de ani precedenți, orașul și împrejurimile sale se aflaseră sub dominația împăraților romani, a regilor persani, a califatului Omeiad și a conducătorilor dinastiei Selgiucizilor, numiți emiri (sau bei). Din secolul al VII-lea, când o armată arabă luase cu forța tronul de la stăpânirea creștină, până la sfârșitul secolului al XI-lea, Ierusalimul fusese sub dominație musulmană. Pentru adepții islamismului, era al treilea oraș sfânt din lume, după Mecca și Medina. Musulmanii îl recunoșteau drept locul al-Masjid al-Aqsa (Moscheea cea îndepărtată), unde, potrivit Coranului, profetul Mahomed fusese adus în „călătoria nocturnă", când îngerul Gabriel îl purtase de la Mecca la Muntele Templului, de unde se ridicaseră împreună la ceruri.⁹

De curând însă, împrejurările se schimbaseră complet. Cu trei ani înaintea călătoriei lui Saewulf, o răscoală iscată subit răvășise orașul și regiunea mai extinsă a coastei Palestinei și a Siriei, schimbând fundamental modul de percepție și natura pelerinajului pentru oamenii Occidentului latin. Ca urmare a unui război dureros și îndelungat, desfășurat între anii 1096 și 1099, porțiuni mari ale Țării Sfinte fuseseră cucerite de armatele care făceau parte din ceea ce avea să devină cunoscut ca Prima Cruciadă.

Câteva expediții de amploare fuseseră făcute de soldați-pelerini care parcurgeau drumul din vestul Europei spre Țara Sfântă (pe care uneori îl numeau „Outremer, care se traduce prin „peste mări). Acești pelerini erau cunoscuți de scriitorii creștini drept „latini sau „franci, un termen folosit și în textele islamice, care se refereau la ei drept Ifranj.¹⁰ Răspunzând unui apel de ajutor militar din partea împăratului bizantin Alexie I Comnenul și îndemnați de predica entuziastă a papei Urban al II-lea, bărbați și femei au mărșăluit mai întâi spre Constantinopol, apoi spre Levant, pentru a se lupta cu musulmanii care dețineau puterea acolo. Papa Urban i-a încredințat pe oameni, ademenitor, că aceste cruciade puteau substitui toate spovedaniile impuse unui individ pentru a fi iertat de păcate – o viață întreagă de fărădelegi putea fi teoretic iertată într-o singură expediție. Inițial, acești pelerini înarmați fuseseră puțin mai mult decât o gloată indisciplinată și violentă, condusă de agitatori, precum preotul francez Petre Sihastrul, care își biciuia adepții în momentele de frenezie, nefiind capabil nici să le asigure nevoile, nici să le controleze impulsurile violente. Valuri succesive de cruciați erau conduse de nobilimea din Franța, Normandia, Anglia, Flandra, Bavaria, Lombardia și din Sicilia, motivați de sentimentul că era datoria lor de buni creștini să elibereze locurile sfinte din mâinile musulmanilor și încurajați de faptul că Ierusalimul și împrejurimile sale erau divizate politic și militar între numeroase facțiuni ale lumii islamice, ostile între ele.

Fisurile erau de natură politică, dinastică și religioasă. De o parte se afla dinastia Selgiucizilor, originară din Asia Centrală, care construise un imperiu ce se întindea din Asia Mică până la Munții Hindukuș, împletind culturile turcice și persane, respectând loialitatea religioasă față de califul abbasid în Bagdad, liderul spiritual al Islamului sunnit. Timp de 20 de ani înainte de 1092, Imperiul Selgiucid fusese condus de sultanul Malik-Șah I, dar, odată cu moartea acestuia, imperiul a fost împărțit între cei patru fii ai săi, care declanșaseră un conflict.

În opoziție față de selgiucizi era o rămășiță a Califatului Fatimid, cu originile în Egipt, ai cărei conducători se declarau urmașii Fatimei, fiica lui Mahomed. De la mijlocul secolului al X-lea, Califatul Fatimid dominase cea mai mare parte a nordului Africii, Siria, Palestina, Hidjazul, până și Sicilia, loială califatului local Shi’a. În ultima parte a secolului al XI-lea, Imperiul Fatimid era de asemenea în curs de destrămare, pierzând teritorii și influență și fiind nevoit să se retragă spre originile sale din Egipt. Rivalitatea politică și dintre sectele selgiucizilor și ale fatimizilor, dar și din interiorul Imperiului Selgiucid, a dus la o segregare fără precedent în lumea islamică. Așa cum scria un cronicar islamic, diverși conducători erau „permanent certați între ei".¹¹

Așadar creștinii Primei Cruciade s-au bucurat de o serie uimitoare de victorii. Ierusalimul căzuse pe 15 iulie 1099, ca urmare a unei remarcabile reușite, însoțită de jafuri rușinoase și de masacrarea evreilor și a musulmanilor din oraș, ale căror trupuri decapitate erau lăsate în stradă, mulți având burțile despicate cu scopul de a le ușura efortul cuceritorilor creștini care voiau să recupereze monedele de aur pe care victimele le înghițiseră în încercarea de a le ascunde de jefuitori.¹² Preoții ortodocși greci din Ierusalim erau torturați până când dezvăluiau locația unora dintre relicvele extraordinare, incluzând o bucată de lemn din crucea pe care Iisus murise, încastrată într-o frumoasă casetă din aur în formă de crucifix.

Cruciații au pus stăpânire pe marile orașe nordice precum Edessa și Antiohia, dar și pe orașe mai mici precum Iskenderun, Bethleem, Haifa, Tiberiada și Jaffa, orașul port cu o mare importanță strategică. Alte orașe de pe coastă, printre care Arsuf, Acra, Caesarea și Ascalon, au rămas în mâinile musulmanilor, acestea fiind de acord să plătească tribut pentru a fi lăsate în pace, până când au fost cucerite, în cele din urmă, de alte generații de invadatori. O serie de state creștine noi își puneau bazele de-a lungul coastei Mediteranei: în nord, orașul Edessa și principatul de Antiohia, care erau învecinate la granița sudică cu Tripoli și cu regatul Ierusalimului, care în teorie își declarase supremația feudală asupra întregii regiuni – lucru care, în realitate, nu se prea aplica.

Date fiind împrejurările sosirii lor, distanța de casă și condițiile unui război desfășurat într-un climat atât de neprielnic, dominația creștinilor în acele teritorii era încă fragilă. Până la pelerinajul spre Ierusalim al lui Saewulf, armate, ambarcațiuni și oameni devotați religiei care soseau din vest au ajutat la expansiunea teritoriilor sub conducerea primului rege cruciat al Ierusalimului, Balduin I. Dar aceștia nu erau mulți la număr și erau amenințați de numeroși inamici din interiorul și exteriorul statelor cruciate, proveniți din vest și cunoscuți pentru refuzul lor de a coopera.

Așa se face că, în vara lui 1102, Saewulf a ajuns într-un imperiu creștin estic nou, de mici dimensiuni, agresiv și ocazional sub asediu, a cărui existență era justificată de habotnicii stabiliți acolo ca o dovadă că Dumnezeu le „încredințase bogăția binecuvântărilor și a milei Lui. Deloc surprinzător, musulmanii relocați vedeau lucrurile diferit. Se refereau la noii lor vecini ca fiind consecințele „unei perioade de dezastre aduse de „dușmanii lui Dumnezeu".¹³

În următoarele șase luni, Saewulf a străbătut fiecare palmă de pă­mânt din Ierusalim și din zonele învecinate, comparând lucrurile pe care le vedea cu învățăturile Scripturii și cu alte povestiri des­pre oraș, inclusiv cu o scriere a unui călugăr și teolog englez din secolul al VIII-lea, cunoscut ca Venerabilul Beda. Saewulf era uimit de tot ce vedea în Templul Domnului și în Biserica Sfântului Mormânt, pe Muntele Măslinilor și în Grădina Ghetsimani. A mers la Mănăstirea Sfintei Cruci, unde vizitatorii puteau arunca o privire pe sub marele altar spre buturuga copacului din care fu­sese cioplită crucea lui Hristos, buturugă îmbrăcată într-o car­casă din marmură albă cu o mică vizetă. Era uimit de măreția tu­turor lucrurilor pe care îi era dat să le vadă. Despre Templul Domnului nota: „Era mai înalt decât dealurile din jurul său și, prin frumusețea și gloria sa, depășea toate casele și clădirile".¹⁴ Admira splendidele sculpturi și fortăreața orașului. Orice vedea i se părea ca desprins din Scriptură: locul unde Petru vindecase un olog și locul unde Iisus încălecase spre Ierusalim, „stând pe un măgar, în timp ce băieții cântau Osana, fiul lui David!"¹⁵

Cu toate acestea, rutele de pelerinaj din jurul Ierusalimului i se păreau lui Saewulf stranii și nesigure. Mai ales traseul dinspre Jaffa fusese cât se poate de obositor: o călătorie lungă și grea, de-a lungul unui „drum de munte extrem de dificil.¹⁶ In­sta­bi­li­tatea generală a imperiului cruciat era vizibilă pretutindeni. Tâlharii musulmani – numiți de Saewulf „sarazini – erau peste tot în zonele rurale, trăind în peșteri stâncoase și băgându-i în sperieți pe pelerinii care erau convinși că „erau treji zi și noapte, fiind mereu gata să atace pe cineva". Din când în când, Saewulf și tovarășii săi de călătorie vedeau siluete înfricoșătoare în fața sau în spatele lor, aruncându-le de la distanță priviri amenințătoare înainte de a dispărea. Călătoreau cu teamă, știind că oricine rămânea în urmă din pricina oboselii era în pericol să sfârșească groaznic.

La tot pasul erau cadavre lăsate să putrezească în căldură. Unele erau în mijlocul drumului, altele, la marginea acestuia, câteva erau „sfâșiate de sălbăticiuni (vulpi, șacali și leoparzi veniți din munții Palestinei). Acești creștini fuseseră abandonați de tovarășii lor de drum, care nici măcar nu încercaseră să-i îngroape, deoarece, sub soarele arzător, sarcina aceasta ar fi fost imposibilă. „Estepuțin pământ acolo și pietrele nu sunt ușor de mutat, scria Saewulf. „Chiar dacă ar fi fost destul pământ, cine ar fi fost atât de prost încât să își părăsească frații și să rămână singur să sape o groapă? Oricine s-ar fi încumetat, ar fi săpat o groapă nu doar pentru prietenul său creștin, ci și pentru sine."¹⁷

La zece kilometri sud de Ierusalim, el a găsit Bethleemul „complet distrus, cu excepția marii mânăstiri a Maicii Domnului, care adăpostea „ieslea lângă care boul și măgarul stătuseră în momentul nașterii Domnului, precum și o masă de marmură unde se presupune că Fecioara ar fi luat cina împreună cu magii.¹⁸ Mai spre sud era Hebron, de asemenea „distrus de sarazini, notabil pentru că era locul de veci al „Sfinților Patriarhi Avraam, Isac și Iacob, precum și al lui „Adam, primul om.¹⁹ În est, vedea Marea Moartă, „unde apele Iordanului erau mai albe și mai lăptoase decât altele.²⁰ În nord, la distanță de trei zile, el vizitase Nazaretul, Marea Galileii și orașul Tiberiada, unde Iisus înfăptuise unele miracole, inclusiv înmulțirea pâinii și a peștilor.

Aglomerarea de lăcașuri sfinte era tulburătoare, iar Saewulf a făcut o descriere detaliată a tuturor, amintind inclusiv de „mirosul balsamurilor și a prețioaselor condimente care îi rămânea în nări, mai ales când vizita altare preferate de pelerini.²¹ Cu toate acestea, era conștient că pioasele sale călătorii erau făcute pe drumuri nesigure. Biserici și orașe erau distruse și transformate în mari ruine de piatră. Mănăstirile jeleau zeci de confrați masacrați pentru credința lor. Orori vechi se amestecau cu orori noi. Acesta era locul unde, în timpuri străvechi, Sfântul Petru udase pământul cu lacrimile sale după ce îl trădase pe Domnul; acolo, o biserică fusese părăsită de frica „păgânilor care se adunaseră pe malurile Iordanului, „în Arabia, care este foarte ostilă față de creștini și îi detestă pe toți cei care îl iubeau pe Dumnezeu".²²

Până la sfârșitul primăverii lui 1103, Saewulf a călătorit cât de departe a putut, atingându-și scopul ca pelerin. „Am explorat cât de mult am putut fiecare loc sfânt al orașului Ierusalim și al orașelor de lângă acesta și pe toate le-am venerat", scria el. S-a întors apoi în Jaffa și a căutat un loc pe o corabie de negustori care se îndrepta spre vest. Cu toate acestea, siguranța lui nu era garantată. Apele deschise spre Cipru erau patrulate de ambarcațiuni inamice din Egiptul Califatului Fatimid, care stăpânea suficient de multe orașe de pe coastă pentru a menține flota activă, cu provizii de mâncare și de apă permanent refăcute. Nici o barcă aparținând creștinilor nu se avânta în larg, de teama unui atac. Pe 17 mai, Saewulf s-a îmbarcat pe un dromon, una dintre cele trei mari corăbii ale vremii care mergeau spre nord împreună, de-a lungul coastei, oprindu-se în porturile pașnice și ocolindu-le pe cele ostile, atât cât le îngăduiau vânturile și vâslașii.

După aproximativ 120 de kilometri de la debutul călătoriei, în timp ce dromoanele se apropiau de Acra, 26 de nave de război și-au făcut apariția la orizont. Erau navele fatimizilor, care au declanșat panica la bord. Saewulf a urmărit cum cele două dromoane aflate în compania celui pe care se afla el au început să vâslească frenetic, croindu-și drum spre siguranța orașului creștin Caesarea. Corabia lui a fost părăsită. Inamicul a înconjurat-o, stând în afara razei de acțiune a unei arbalete, urlând de fericire la anticiparea unui astfel de premiu. Pelerinii s-au înarmat pentru luptă și s-au așezat în poziție defensivă pe punte. „Oamenii noștri, scria Saewulf, „erau pregătiți să moară pentru Hristos.²³

Din fericire, această demonstrație de curaj și de nesupunere a fost destul cât să îl determine pe comandantul fatimid să ezite în lansarea atacului. După ce au cântărit situația timp de o oră, fatimizii au decis că existau și alte ținte mai ușoare; au renunțat la ideea unui atac și s-au îndepărtat. Saewulf și ceilalți călători i-au mulțumit Domnului, apoi și-au continuat drumul, ajungând în Cipru opt zile mai târziu și, ulterior, pornind spre coasta Anatoliei, continuând de-a lungul aceleiași rute pe care mai fusese și în prima călătorie. În cele din urmă, au ajuns în nord, prin strâmtoarea Dardanele, spre marele oraș Constantinopol, încărcat cu și mai multe relicve sfinte de cercetat și de adorat. Pe tot parcursul călătoriei au fost hărțuiți de pirați și zdruncinați de furtuni. Contemplând marea călătorie a vieții lui, pornită din adăpostul casei sale, a ajuns la concluzia că singurul lucru care îl protejase de fiecare dată fusese bunăvoința Domnului.

Saewulf era doar unul dintre miile de pelerini care aveau să facă un astfel de drum spre Țara Sfântă, ca efect al Primei Cruciade. Ei veneau de peste tot din lumea creștină; povești despre regatul creș­tin al Ierusalimului, nou și fragil în primele lui decenii, ne-au fost transmise de la oameni din Portugalia, Flandra, Germania, Rusia, chiar și Islanda. Cum Țara Sfântă era, de fapt, o zonă de război, mulți au considerat-o un loc înfiorător. Cronicarul Foucher de Chartres nota în 1101 că pelerinii care vizitau Ierusalimul ajungeau acolo „foarte precauți… prin mulțimea de pi­rați ostili și prin porturile sarazinilor, cu Domnul arătându-le calea.²⁴ Un scriitor rus cunoscut ca abatele Daniel a călătorit într-un pelerinaj din Kiev, în jurul anilor 1106 și 1108. El a scris despre drumul înspăimântător dintre Jaffa și Ierusalim, unde „sa­razinii ieșeau din ascunzători și omorau călătorii, și s-a plâns de numărul locurilor mărețe „distruse de păgâni. Pe drumul spre lacul Tiberiada, el a ocolit „păgânii care atacau călătorii la tre­cerile peste râuri și „numeroșii lei ce dădeau târcoale prin îm­prejurimi. Mergând neînsoțit pe cărarea înaltă, îngustă, între muntele Tabor și Nazaret, Daniel se ruga pentru viața sa, fiind aver­tizat că localnicii „omorau călătorii în acei munți teribili.²⁵ Din fericire, Daniel a supraviețuit, întorcându-se în Kiev cu o mică bucată din piatra din care era făcut mormântul Domnului, ruptă în secret și dăruită lui de cel ce păzea locul.

Pelerinii din orice perioadă au fost expuși pericolelor venite din partea hoților și a tâlharilor. Dar ostilitatea musulmanilor care trăiau în noile state cruciate, cât și în împrejurimi era adesea mai mult decât conjuncturală. Pierderile suferite printre oamenii lor de la prima apariție a francilor în 1096 erau considerate ru­șinoase și năucitoare – un semn al nemulțumirii divine față de disensiunile din lumea islamică, precum și un strigăt pentru ca toți credincioșii să pună mâna pe arme și să lupte împotriva in­vadatorilor. „Armate