Trecutul la judecata istoriei

De Mica Valahie

Necesitatea acestei carti s-a impus in campul istoriografiei contemporane ca un raspuns ce se cerea stringent intr-un moment in care istoriografia in ansamblul ei a intrat intr-un serios impas girat si incurajat de predominanta agresiva si interferenta unor scoli si curente inconsistente, care de care mai zgomotoase, mai belicoase, mai „originale“, concomitent cu intensificarea presiunii factorului politic (guverne, parlamente, tribunale, ong-uri etc).
Tematica lucrarii o constituie evenimentele care au tulburat intreaga lume in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Studiile din aceasta carte au aparut sub semnatura celor mai prestigiosi istorici ai neamului nostru din aceasta perioada: acad. Dan Berindei, acad. Florin Constantiniu, prof. univ. dr. Gh. Buzatu (coordonatorul editiei), Stela Cheptea si multi altii.

• Limbă: Română
• Editor: Mica Valahie
• Data lansării: 16 feb. 2016
• ISBN: 9786067380026

Previzualizare carte

GH. BUZATU

ISTORIA NU ACCEPTĂ DOGME

Prefață la ediția a II-a

Oricât de mult s-ar strădui unele voci zgomotoase să afle vreo similitudine între titlul de mai sus și o binecunoscută lucrare apărută la începutul anilor ‘40 (vezi Ilariu Dobridor, Decăderea dogmelor, I, București, 1941, 292 p.), totul este în zadar. Nici vorbă de așa ceva! Titlul ales ne-a fost sugerat – după cum cititorul poate constata mai jos – de un faimos, de-acum, Apel al istoricilor francezi din 12 decembrie 2005 și intitulat, simplu și sugestiv, Libertate pentru Istorie. Apelul, care s-a bucurat – cum altfel? – de un larg ecou, a survenit într-un moment în care istoriografia contemporană în ansamblu pare a fi intrat într-un serios impas, provocat și încurajat de predominanța agresivă și interferența atâtor școli și curente inconsistente, care de care mai zgomotoase, mai „originale, mai belicoase și mai posesive, și toate astea simultan cu intensificarea presiunii factorilor cu totul extra-științifici (guverne și parlamente, tribunale și o.n.g.-uri etc.), însă toți cu pretenții evidente de-a impune tipare ori de-a „colora fapte și procese istorice complexe, de-a le califica într-un mod nefericit, neinspirat și, dacă nu cumva, compromițător. În speranța unor avantaje științifice și extra-științifice, cu reflexe și consecințe profund dăunătoare disciplinei istoriei. Or, intervenind la timp, cu energie și aplomb pentru respectul și promovarea libertății de creație și de expresie în domeniu, istoricii francezi se declară, drept consecință logică, ostili oricăror tabù-uri și practici dirijiste în abordarea și elucidarea problemelor trecutului, iar, nu în cele din urmă, ei resping cu hotărâre dogmele de orice fel, lansate, vehiculate sau inculcate de sus în jos și de la stânga la dreapta ori viceversa.

În cazul acestei cărți, motivele care ne-au determinat să publicăm o nouă ediție, revăzută și îmbogățită, sunt multiple. Astfel, în primul rând, tematica s-a impus atenției cititorului, fapt ce s-a tradus deja în epuizarea volumului apărut în 2003. Mai apoi, apariția pe mapamond în răstimp a unei literaturi extrem de bogate privind istoria celui de-al Doilea Război Mondial a impus revenirea și reverificarea studiilor anterior valorificate, actualizarea lor, cel puțin sub aspect bibliografic. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în ultimii ani, cercetările în arhivele române și străine, cu precădere în depozitele Arhivelor Naționale ale României (Arhiva Națională Istorică Centrală din București) și ale Consiliului Național pentru Studiul Arhivelor Securității (CNSAS din București), ne-au oferit, cantitativ și calitativ, materiale inedite adeseori de o semnificație științifică remarcabilă, situație în care numeroase capitole ale conflagrației din 1939-1945 se impun a fi, dacă nu numaidecât revăzute sau îmbogățite, oricum rescrise. În același timp, nu se poate trece cu vederea că, în acești ani, numeroși istorici închipuiți sau sociologi, filosofi, literați etc. nu au întârziat, fapt inadmisibil, să se lanseze cu teorii abracadabrante ori să pună în circulație scenarii aproximative și chiar false ale trecutului recent, manifestări care, netăgăduit, trebuie inventariate și dezvăluite. În sfârșit, nu au lipsit eforturile, conjugate, ale unor pseudo-specialiști de a „corecta trecutul potrivit unor tendințe extra-științifice actuale, reintroducând principii, „teze și dogme precum în anii stalinismului. Tocmai sub acest aspect, considerăm, Apelul menționat al istoricilor francezi (444 la număr!), mulți dintre ei specialiști consacrați pe plan internațional (René Rémond, Marc Ferro, Alain Decaux, Pierre Milza ș.a.), constituie deopotrivă un imbold și un model pentru slujitorii lui Clio. Cu titlu de exemplu, reținem din Apel acest pasaj conținând replica, mai mult decât categorică, dată tentativelor nefericite de „coafare a trecutului conform unor „teze și obsesii ale prezentului, semnatarii documentului insistând că „istoricul nu acceptă dogme, nu respectă nici o interdicție, nu cunoaște tabù-uri. El poate să fie incomod [...] Într-un stat liber, nici Parlamentul, nici autoritatea judiciară nu au dreptul să definească adevărul istoric. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei".

Nu avansăm nici o concluzie. Gândul nostru a fost de a surprinde relevanța Apelului. Cum discuțiile ar putea continua, amenințând chiar să ia proporții, neobișnuite pentru un Cuvânt înainte, mă opresc aici, nu înainte de a-i transmite Cititorului cele mai bune urări și gânduri, o dată cu încrederea în dreapta lui judecată în privința acestei cărți.

Iași – București, 12-13 septembrie 2006

MAREȘALUL ION ANTONESCU LA JUDECATA ISTORIEI

GH. BUZATU

Mareșalul Ion Antonescu - mai este necesar să subliniem? - a intrat deja în legendă. O legendă care, cu trecerea timpului, a prins, nimic mai simplu, contur, iar în cele din urmă s-a consolidat temeinic, astfel că, astăzi, orice tentativă de a o „demola" ori ridiculiza stârnește, în cel mai fericit caz, mila… El a trăit, după cum și-a dictat. Iar, în clipa supremă, a dovedit că a știut și cum să moară! Era nu atât un răspuns dat bezmeticilor ajunși Învingători, cât, mai degrabă, o lecție dată poporului român într-una din clipele cele mai groaznice ale existenței sale de două ori milenare, o sfidare adresată netrebniciei și neputinței și, de ce nu, un legământ, în sensul: Nu vă părăsesc! Voi reveni!

Timpul l-a confirmat. Mareșalul Ion Antonescu este mai prezent decât oricând în inima și conștiința românilor¹. Nici un fel de dictatură, cât de violentă ori de pașnică, nici cea comunistă și nici cea democratică de fațadă, nici prostia și nici răzbunarea neghioabă, nici cenzura, legiuirile strâmbe și propaganda cea mai persistentă și sofisticată, dinspre stânga, dreapta ori de la centru, nu au reușit și nu vor reuși să-l „detroneze" ori să-l compromită pe Mareșal în ochii poporului său. Priviți imaginile oferite cu generozitate de TV chiar în aceste zile. Sunteți martorii demolării în serie a busturilor Mareșalului. Ce se întâmplă? Revin vremurile barbarilor ori ni s-a mutat țara pe meleagurile talibanilor? Nicidecum. În fapt, cu fiecare bust distrus, Mareșalul își consolidează reputația și locul în căminurile celor mulți și tăcuți, dar care, realmente, fac și suportă istoria. El, care a fost un om al veacului său, cu calitățile și defectele sale, mari sau mici, unele în afară de serie, altele – cât muntele. Iar, multe dintre ele, inventate ori puse în seamă-i de neprieteni. Ceea ce este același lucru. Dar a făurit istorie, pentru și alături de ai săi, Poporul Român. Iată de ce a vorbi despre Ion Antonescu nu înseamnă câtuși de puțin a-l reabilita pe Mareșal. Ci a te apleca asupra trecutului acestui neam, punând în lumină atât capitolele fericite, dar și cele sumbre, nedemne. Trecutul, temelie sigură a viitorului, trebuie cunoscut. Așa cum a fost. Iar nu așa cum ne-ar place, într-un moment sau altul al evoluției noastre, după cum bat vânturile, ne dictează interesele ori schimbă politicienii culorile… Antonescu aparține istoriei și istoricilor. Nicidecum politicienilor. Care n-au știut și nu știu să facă altceva mai bun cu Mareșalul decât fie să-l fi ucis mișelește, fie, precum în prezent, să se ia la trântă cu postumitatea-i oricum de legendă! Este lesne de prevăzut cine va ieși de-aici învins. Întrucât istoria s-a scris, iar marii actori, care au fost, nu mai pot fi convocați pentru a … reface „jocul". Trecutul nu se confundă cu un castel din cuburi, montat de mii de ori, demontat – dacă vreți! – pentru că, pur și simplu, Marelui Arhitect nu i-a reușit făcătura!

Legenda Antonescu privește, evident, un personaj real, care s-a identificat cu patimile, grozave, încercate de poporul său în cuprinsul veacului XX și pe care, încă astăzi, le resimte din plin.

Născut la 2/14 iunie 1882, la Pitești, Ion Antonescu provenea dintr-o familie obișnuită. S-a dedicat carierei armelor, rămânându-i credincios vreme de aproape 50 de ani. A participat, între 1913 și 1919, la toate campaniile militare ce au condus la desăvârșita unire a tuturor românilor. A avut un rol important la conferințele internaționale care au trasat Noua Europă de după Războiul Mondial din 1914-1918, iar între 1922 și 1926 a fost diplomat militar. Dovedind calități de excepție și nebeneficiind, în vreun fel, de rodul unor întâmplări ori susțineri, el a traversat toate treptele ierarhiei militare², începând cu gradul de sublocotenent, în 1904. S-a preocupat de organizarea și destinul învățământului militar românesc ori al Oștirii în ansamblu, ca șef al Statului Major General ori ca titular al Ministerului de Război din București, deși, cel mai adesea, a preferat să funcționeze la trupă. Evenimentele dramatice din ajunul și de la începutul Războiului Mondial din 1939-1945, concretizate, între altele, cu prăbușirea României Mari la 1940, l-au propulsat pe generalul de 58 de ani, prin voința și cu concursul întregii clase politice de la București, în funcția de premier și la rangul de Conducător al Statului Român. A avut un rol major în determinarea implicării României în cel de al Doilea Război Mondial, cu începere din ziua de 22 iunie 1941, alături de Germania lui Adolf Hitler. Dar Războiul din Răsărit a fost unul paralel cu acela al Reichului nazist, nu l-a făcut din admirație pentru Fűhrer ori din afinități în concepție sau în finalitate, ci exclusiv din grija și în interesul României – reîntregirea Țării mutilate și îndepărtarea pericolului bolșevismului dinspre Est. Cum se știe, războiul României împotriva URSS și a celorlalte Națiuni Unite s-a încheiat catastrofal, iar, în context, prin trădare și din lașitate, Conducătorul Statului Român a fost demis, arestat și încredințat, împreună cu unii dintre colaboratorii săi cei mai apropiați, inamicului din ajun, dinainte de 23 august 1944, adică lui I.V. Stalin, Țarul Roșu de la Kremlin. După o detenție de aproape doi ani la Moscova, au urmat farsa unui proces la București, sub egida „Tribunalului Poporului", condamnarea la moarte și execuția, la 1 iunie 1946. Osânditul a reușit să se apere, ca în toate momentele critice ale existenței sale, în mod strălucit și, după cum am precizat, tot la fel de bine a știut să moară. Nicicum altfel decât prin a comanda el însuși pistolarilor alcătuind echipa de execuție!

Au trecut, de atunci, mai multe decenii. Lumea s-a așezat pe cu totul alte temelii. Iar receptarea personajului Antonescu este, în chip firesc, alta în raport cu faptele petrecute. Este ceva normal. Totuși, nu ne putem dispensa de percepția în epocă a personajului, ca să nu mai vorbim de obiectivitatea care se impune, oricând, istoricului. Marele diplomat care a fost Grigore Gafencu, aflat în 1946 în exil și aflând la Radio București știrea despre execuția Mareșalului și a colaboratorilor săi, a reținut în amplul său Jurnal că Antonescu se prăbușea „ca un martir al cauzei românești, pentru că România nu mai cunoaște decât o amenințare: Rusia. În jurul lui se va naște o legendă, care va îndulci judecata Istoriei. Moartea ce i se trage din mâna Imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte, în întregime, amenințat de acea împărăție". Pe de altă parte, nu pot ignora că Mareșalul, asemenea, tuturor personajelor legendare cu care a fost de obicei comparat, care proveneau și s-au întors în istorie, a beneficiat din plin de darul extraordinar de a fi știut să se adreseze celor apropiați și mulți. De îndată după ce i s-a comunicat sentința de condamnare la moarte, de către odiosul „Tribunal al Poporului" din București, Antonescu a rostit acele cuvinte simple și pline de înțeles, care, ele singure și oricând, ne vor determina să cumpănim, să judecăm mai adânc OMUL și FAPTELE sale: „… Las Țării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost mai rău iau asupra mea, în afară de crimă! Acest război, care s-a sfârșit cu înfrângerea Germaniei lui Hitler, nu va pune capăt Războiului Mondial deschis în 1914. Prevăd un al III-lea Război Mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, Dv. și urmașii Dv. veți face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt. Dacă aș fi fost învingător, aș fi avut statui în fiecare oraș al României. Cer să fiu condamnat la moarte și refuz dinainte orice grațiere. În felul acesta voi muri pe pământul Patriei; în schimb voi, ceilalți, nu veți fi siguri dacă veți mai fi aici când veți fi morți!…"

Acesta a fost și rămâne Mareșalul Antonescu. Punct de reper al trecutului nostru recent, inegalabil, demn și hotărât, providențial și surprinzător, elogiat și contestat. Cu toate acestea, a-l evoca, în puține și nemeșteșugite cuvinte, acum, la 120 de la naștere, nu înseamnă, desigur, a insulta pe cineva. În afară, poate, decât istoria însăși!

*

Volumul Mareșalul Antonescu la judecata istoriei apare, nu mai insistăm, cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la nașterea Militarului și Omului de Stat.

D-l Florin Șandru, prim-vicepreședintele „Fundației Culturale Doina și Ion Aldea Teodorovici" din Pitești, în cooperare cu Tudor Ionescu, Viorica Olteanu, Cătălin Bulf, Florin Tolea, Elvira Catnuc, Gicu Stan, Bold Vatică, Doru Iliescu și Aurelian Buliga, s-a preocupat de adunarea unor materiale și, nu mai puțin, de sponsorizarea parțială a editării volumului. Deopotrivă dl Mihai Popa. Le mulțumim în chip deosebit. Nu a lipsit, trebuie menționat, asistența d-lui Tudor Pendiuc, primarul Municipiului Pitești și președintele „Fundației Culturale Doina și Ion Aldea Teodorovici, care, în legătură cu apariția prezentului volum, și-a exprimat satisfacția față de eforturile colaboratorilor de a aduce „importante argumente pentru aflarea adevăratei istorii.

Mareșalul Antonescu la judecata istoriei reunește, în cele două compartimente distincte, numeroase studii originale pregătite pentru acest volum, contribuții și eseuri ale unor reputați istorici, în frunte cu însuși Nicolae Iorga, Patriarhul istoriografiei române, dar și mărturii ale unora dintre „actorii" dramei României în cursul celui de-al doilea război mondial (Regele Mihai I, C. Rădulescu-Motru, Constantin I. Kirițescu, Sextil Pușcariu, Ion Petrovici, Vasile Harea, Grigore Gafencu, Gheorghe Barbul, generalii Constantin Pantazi, Ion Gheorghe și Platon Chirnoagă, Henriette și George Magherescu) ori contribuții semnate de faimosul istoric german Andreas Hillgruber, Șerban C. Andronescu, Nicolae Baciu ș.a. Au fost reținute, în context, remarcabilele Însemnări din celulă, din primele ceasuri după lovitura de stat de la 23 august 1944, datorate Mareșalului Ion Antonescu personal. Ne face o deosebită plăcere să exprimăm întreaga gratitudine colaboratorilor care au pregătit special texte pentru tomul de față (Academician Dan Berindei, Raoul Șorban, Adrian Păunescu, Gh.I. Ioniță, Jipa Rotaru, V.F. Dobrinescu, Dana Beldiman, Horia Dumitrescu, Ion Coja, Teodor Mavrodin, Virgiliu Z. Teodorescu, Radu Theodoru, Kurt Treptow, Octavian Burcin, Șerban Alexianu, Robert Zidaru, Stela Cheptea, Mihai Ungheanu, Mircea Dogaru, Vlad Hogea, Cezar Mâță, Mihai Lupoi, Mihai Popa), iar pagini de substanță am desprins din cărțile și studiile datorate d-lor Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, Larry L. Watts, Alesandru Duțu, Corneliu Vadim Tudor, Ioan Dan, Didi Miler, Traian Golea ș.a.

Tuturor celor în drept - deplină recunoștință.

Ne face plăcere să credem că apariția volumului Mareșalul Antonescu la judecata istoriei nu-i va inflama, iarăși, pe „specialiștii" răsăriți ca și ciupercile după ploaie în ultimul deceniu, la noi și aiurea, dar cu pretenții inchizitoriale în domenii atât de vaste și de pretențioase precum Războiul Mondial din 1939-1945 în ansamblu, evoluția/involuția României în epocă, rolul și locul lui Ion Antonescu în context, problemele holocaustului în Europa cotropită de naziști, holocaustul brun și holocaustul roșu, consecințele ultimei conflagrații planetare etc. Că dialogul este oricând posibil a dovedit-o simpozionul organizat, la 28 iunie 2002, de Academia Română pe tema Holocaustul și implicațiile lui în România. Dar, tocmai pentru că totul a decurs normal, pentru că susținerile au fost civilizate, după aceea au intervenit falșii europeniști, ignoranți de calibru în ale istoriei contemporane. Așa precum un oarecare „profesor din Buzău, obișnuit să dea cu oiștea-n gard și semnând „codificat, Oarecarele C. Leordeanu, pe care-l putem oricând nominaliza, dat fiind că nu numai pe la târgurile de carte ci și la unele manifestări pseudo-științifice se … afirmă mult prea zgomotos, oricum, invers proporțional cu pregătirea sa în specialitate. Pe bună dreptate, reputatul polihistor Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, răspunzând „profesorului în cauză, îl încadra la „moravuri și năravuri dâmbovițene, caracterizate prin primitivism, lăutărism, impresionism³. Iar, în concluzie, același polihistor observa: „Istoria nu face procese politice. Istoria reconstituie faptele și le înlănțuie cauzal. Nefiind o știință experimentală, concluziile cercetării sunt supuse discuției. Dar o discuție informată și cinstită, nu primitivă, nu lăutărească, nu impresionistă".

Mareșalul Antonescu la judecata istoriei nu-și propune altceva, se înțelege, decât să continue și să încurajeze discuțiile libere despre UN OM și O EPOCĂ. Cu metodele și mijloacele specifice istoriei.

București, 1 octombrie 2002

---

¹ Vezi Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), București, 1999, p. 401 și urm.; Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, România și al doilea război mondial. O bibliografie, Iași, 1981; Gh. Buzatu, România în epoca celui de-al doilea război mondial. O bibliografie, în vol. România și războiul mondial din 1939-1945, Iași, 1995, pp. 69-110.

² Vezi Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata Română în al doilea război mondial. 1941-1945, București, 1999, pp. 24-26; Gh. Nicolescu, Teofil Oroian, coordonatori, Șefii Statului Major General. 1859-2000, București, 2001, pp. 163-189.

³ Cf. „Dosarele istoriei", nr. 7/2002, p. 59-60.

STUDII

DREAPTA CUMPĂNIRE

Acad. DAN BERINDEI

Orice judecată nu se poate mărgini la trăsăturile pozitive, dar nici doar la cele negative. Nici un om nu este perfect. Cu toții avem însușiri și defecte. Oamenii săvârșesc fapte bune, dar și fapte rele. Bilanțul, când este vorba de personalități, trebuie făcut cu spirit critic, dar cu obiectivitate și măsură.

Uciderea de oameni și mai ales uciderile în masă trebuie condamnate. Holocaustul evreilor reprezintă una din paginile cele mai grele ale istoriei omenirii, dar crimele împotriva umanității nu pot fi mărginite doar la această rușine a umanității. Și, apoi, nu pot fi acceptate condamnări unilaterale. Răspunderile istoria le aruncă asupra făptuitorilor, dar mulți, prin trecerea vremii și suita „depărtării" de momentul în cauză, nu mai sunt condamnați și imaginea lor postumă este aproape exclusiv pozitivă. Oare regii Spaniei sunt condamnați oprobriului veșnic pentru teribilele campanii de nimicire a băștinașilor în Noul Continent? Oare vânătorile sălbatice de oameni, care au afectat milioane de negri africani, ca și comerțul cu sclavi, de care au fost vinovați în primul rând portughezii, dar și toți navigatorii statelor atlantice, care au fost implicați, merită a fi uitate? Oare exterminările de bizoni ... dar și de indieni, chiar și în secolul al XIX-lea, săvârșite în procesul de extindere a Statelor Unite sunt de uitat? Dar zecile de milioane de victime ale dominației sovietice? Toate aceste ucideri de oameni reprezintă pete de rușine care, în egală măsură, ar trebui condamnate.

Principalii răspunzători trebuie judecați fără părtinire, toți și cu dreaptă cântărire. Oare regina Isabela a Spaniei, protectoarea lui Cristofor Columb, Carol V și fiul său Filip II, ca și regii Portugaliei, toți monarhii statelor implicate în comerțul cu sclavi, președinții Statelor Unite în timpul cărora indienii au fost exterminați și chiar conducătorii sovietici sunt judecați numai pentru aceste cumplite culpe? Pentru mulți dintre ei timpul le-a estompat vinovățiile, acoperind aproape cu totul teribilele responsabilități ale personalităților în cauză.

Mareșalul Antonescu a fost conducătorul României timp de patru ani, în timpuri deosebit de grele pentru țară. În judecarea sa trebuie să intervină o cântărire echilibrată și măsurată a faptelor sale. El poartă neîndoielnic răspunderea, în calitatea de conducător al statului, pentru deportările de evrei și țigani în Transnistria și pentru victimele care au rezultat, dar pentru pogromul de la Iași responsabilitatea sa rămâne sub semnul întrebării, având în vedere absența sa pe front în acele zile și reacția pe care a avut-o, când a fost pus în cunoștință de cauză.

Totodată, în judecarea sa postumă trebuie avut în vedere comportamentul său de ansamblu față de evrei. Pentru evreii din Vechiul Regat și din Transilvania de Sud n-a dat curs presiunilor Germaniei naziste și nu i-a trimis în lagărele de exterminare din afara țării. Nu trebuie uitată nici plecarea spre Palestina a mii de evrei, inclusiv a celor din Transilvania de Nord (salvați prin aceasta de la moarte), cărora li s-au dat pașapoarte românești. Paradoxal, faptul că astăzi în Israel ființează o atât de puternică colonie de evrei români se datorează și lui Ion Antonescu!

Mareșalul Antonescu trebuie judecat și în funcție de alți parametri, așa cum sunt apreciate postum atâtea alte personalități, ca și el vinovate de moartea semenilor lor. Oare Churchill și Roosevelt sunt trași la răspundere pentru îngrozitoarea bombardare a orașelor germane pe „ultima sută de metri a războiului", dacă ar fi să amintim numai bombardarea splendidei Dresde? Dar pentru cele două milioane de victime din rândurile populației civile germane, pierite cu prilejul sălbaticei lor alungări de sovietici la sute de kilometri de locurile lor natale, cu evidenta știință și implicit consimțământ al conducătorilor amintiți ai celor două mari state democratice?

Antonescu poartă răspunderea morților și a suferințelor pricinuite evreilor, dar, pe de altă parte, în cântar trebuie neapărat puse și neîndoielnicele lui acțiuni salvatoare mai înainte menționate și făcută comparația cu soarta pe care evreii au avut-o în restul spațiului european. Oare Horthy nu este vinovat de ceea ce s-a întâmplat cu evreii în țara sa, unde, într-adevăr, holocaustul a fost desăvârșit și totuși el a trăit nesupărat în exil până la moarte și apoi, după căderea zidului Berlinului, i s-au făcut funeralii în patria sa?

Dar pentru români Antonescu înseamnă și altceva. Care ar fi fost soarta României dacă el nu și-ar fi asumat răspunderea conducerii ei într-un moment de mare cumpănă? Ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi fost împărțită între cele două puteri totalitare care dominau zona și ar fi avut soarta Poloniei? Și această țară, deși a fost o aliată care s-a jertfit, n-a fost sprijinită de partenerii ei apuseni pentru a se putea reface în hotarele ei și nici cel puțin n-a fost apărată de acapararea puterii politice de către sovietici, prin intermediul comuniștilor locali. România ar fi riscat să fie împărțită (de altfel, chiar și în planuri britanice de prin 1943 se prevedea o organizare confederală postbelică în cadrul căreia România anilor interbelici ar fi fost împărțită în cadrul a două sisteme confederale!) sau, mai probabil, să devină… o gubernie sovietică. Antonescu a asigurat continuitatea statală și într-un fel s-a jertfit.

Mai trebuie analizată și comportarea sa internă. În vremea lui a domnit ordinea. Societatea românească a muncit și corupția a fost mai stăvilită ca nicicând. A interzis activitatea partidelor, dar a tolerat existența conducătorilor lor și a primit necontenit memoriile liderilor acestora, la care și răspundea; nu a închis pe conducătorii acestor partide, deși era iritat de activitatea lor și mai ales i-a ocrotit de acțiunile represive hitleriste.

Nu poate fi trecută cu vederea nici relația sa cu puterea dominantă în acea vreme în Europa. A fost aliatul militar al Germaniei, dar a insistat tot timpul pentru respectarea ostașilor și ofițerilor români. A fost printre cei puțini care s-a impus în fața lui Adolf Hitler și, paradoxal, s-a bucurat de respectul acestuia, mai mult decât mareșalii germani! A pretins de la Germania plata în aur a produselor livrate (după cum a făcut acest lucru și Ion C. Brătianu în 1877-1878, impunându-l Rusiei). În mod repetat, a ridicat problema nedreptății dictatului de la Viena în fața lui Hitler și a cerut reparația injustiției.

Mai există un aspect, din nefericire nu prea dominant în trecutul nostru. A fost personaj integru și cinstit. Nu l-a interesat îmbogățirea.

Nu este firesc amestecul politicii în judecarea trecutului și cu atât mai puțin poate fi acceptată o judecare a trecutului în funcție de sentințe politice venite din afară. Judecata istoriei trebuie lăsată pe seama istoricilor și aceștia sunt datori s-o facă cu obiectivitate, detașați de factorul politic, apreciind negativul și pozitivul și făcând o dreaptă cântărire a faptelor. Este cazul și în ceea ce-l privește pe cel ce a condus destinele României, în timpuri de grea încercare, aproape o jumătate de deceniu.

UN PERSONAJ TRAGIC: ION ANTONESCU

CRISTIAN SANDACHE

La 22 iunie 1941, ora 10, Radio România anunța instaurarea stării de război cu URSS, fiind imediat difuzată o cuvântare a lui Mihai Antonescu, în care acesta preciza că războiul declanșat de România împotriva statului sovietic, în scopul redobândirii „pământurilor Moldovei" nu poate fi considerat unul de agresiune ci, o veritabilă „luptă pentru viață a poporului român, iar biruința este un act de înaltă reparație istorică"⁴.

Oficiosul armatei române- „Soldatul", publica în aceeași zi un articol extrem de elogios la adresa lui Ion Antonescu în care acesta era prezentat ca un om de excepție, cu o adevărată mistică a etnicității românești:

„A fi român însemnează pentru el mai mult decât a fi om"⁵.

Cotidianul „Universul" surprindea momentul în numărul său din 22 iunie 1941:

„Bate astăzi ceasul istoric al unui destin nou pentru țara noastră. România lovită, trădată, mutilată a așteptat cu nădejde ziua dreptății. Nici un român adevărat n-a crezut o singură clipă în trăinicia rezultatelor acestei crime contra unui popor cinstit și vrednic care n-a cerut niciodată nimănui nimic din ceea ce nu era al lui și care în lunga și aspra lui istorie n-a avut altă țintă decât să apere leagănele copiilor și mormintele strămoșilor lui. (…) Drepturile noastre asupra Basarabiei și Bucovinei întregi (…) n-au putut și nu pot fi înlăturate prin rapturi teritoriale și prin abuzuri de forță împotriva poporului românesc și a principiilor ce domină lumea civilizată, ele sunt imprescriptibile, căci istoria le-a notificat, recunoscut și confirmat, iar suferințele fraților noștri din Bucovina și Basarabia le-au întărit și sfințit"⁶.

Cucerirea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a ținutului Herța de către trupele române și germane s-a realizat după 35 de zile de lupte aprige, în perioada 22 iunie-26 iulie 1941. Armata română a angajat în aceste operațiuni 473.103 oameni, dintre care 5011 au fost uciși⁷.

Primul comunicat al Cartierului General al Comandamentului Frontului germano-român în România a fost emis la 23 iunie 1941:

„Lupta în contra forțelor sovietice a început din Munții Bucovinei până la Mare în zorii zilei de 22 iunie 1941".

Rezistența trupelor sovietice a fost destul de puternică. Deși luați prin surprindere, soldații Armatei Roșii s-au regrupat ulterior, fiind susținuți și de aviație. Aceasta a bombardat intens, pe 25 iunie 1941 Constanța, Sulina și Galați, fiind atacate totodată (cu slabe efecte)- Tulcea, Brăila și Iași.

Aviația româno-germană a distrus doar în primele 4 zile de război, 400 de avioane sovietice, românii pierzând 12 avioane. S-a remarcat în mod special locotenentul aviator Horia Agarici, erou de război, celebru pentru faptul că, înfruntând singur o întreagă escadrilă sovietică a reușit să doboare 3 avioane inamice.

La 28 iunie 1941, aviația sovietică a bombardat din nou orașele Iași, Buzău, Galați și Constanța, însă pagubele au fost minore, apărarea antiaeriană replicând cu tiruri extrem de puternice și de precise, astfel încât, 130 de avioane au fost doborâte. Pe 26 iunie 1941, 3 avioane sovietice au aruncat câteva bombe asupra Bucureștiului, însă două au fost doborâte de către artileria antiaeriană românească, românii pierzând la rândul lor 3 avioane.

Două distrugătoare ale URSS au apărut în fața orașului Constanța, însă unul dintre ele- Moscova , a fost scufundat.

În seara zilei de 5 iulie 1941, unitățile române au cucerit orașul Cernăuți, astfel încât, ziua de 6 iulie 1941 a consemnat eliberarea Bucovinei de Nord. 121 de avioane sovietice au fost distruse în intervalul 28 iunie- 4 iulie 1941, remarcându-se în mod deosebit Escadrila 53 Vânătoare, comandată de căpitanul Emil Georgescu, care a reușit să doboare în doar câteva zile 23 de avioane sovietice.

La 17 iulie 1941, oficialitățile române declarau că din acel moment „cheia strategică a Basarabiei e în stăpânirea noastră", întrucât românii cuceriseră Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul.

Din 25 iulie 1941 s-a consemnat trecerea trupelor române peste Nistru, iar la 23 august 1941, unitățile româno-germane se aflau la doar 15 kilometri de Odessa. Luptele au fost de o duritate nemaiîntâlnită, apărătorii Odessei fiind nu numai trupe militare regulate ci și unități speciale alcătuite din marinari, muncitori și șoferi care au luptat cu un deosebit fanatism. În jurul portului Odessa exista o veritabilă zonă fortificată betonată la care se lucra necontenit din 1931 și care costase 10 milioane de ruble.

Victoria românească de la Odessa a fost elogiată de către germani, cucerirea portului constituind o veritabilă probă a focului, prin specificul zonei și multitudinea de cazemate dotate cu tunuri și mitraliere. În același timp însă, pierderile unităților românești au fost destul de mari⁸.

În anul 1942 apăreau la București (în două volume)- „Poeme de război", semnate de Radu Gyr (pe numele real Radu Demetru), participant direct la campania din răsărit. În vârstă de 37 de ani, Radu Gyr era unul dintre cei mai talentați creatori de poezie ai momentului, iar, sub aspectul afinităților ideologice fusese membru al Mișcării Legionare, pentru care scrisese numeroase poezii. Experiența sa de combatant pe frontul antisovietic era transpusă în versuri de o puternică încărcătură emoțională, atmosfera de infern a luptelor fiind redată în mod magistral. Moartea, mizeria, situațiile-limită, ființa umană redusă la o sumă de statistici sau la o umbră- totul era creionat cu o peniță explodând de disperare.

Omenescul situațiilor de fiecare clipă, lipsa de marțialitate a contactelor interumane, dorul de casă, nostalgia vremurilor patriarhale, erau descrise cu măiestrie de către poet.

Motivând gestul continuării războiului peste Nistru, alături de trupele germane, Ion Antonescu detalia, într-o scrisoare adresată lui Dinu Brătianu, la 29 octombrie 1942:

„A mă fi oprit la Nistru și a retrage azi forțele din Rusia înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-o dată totul, toate sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acțiune în contra căreia nu v-ați pronunțat public, însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor, însemnează a crea țării, în cazul victoriei germane, condiții dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm și avem datoria sacră să luptăm, nici granițele care vor voi să ni le mai lase rușii, nici libertățile noastre și nici măcar viața familiilor și a copiilor noștri. (…) Trăgând învățăminte din trecut, cunoscând tendințele slave, plecând de la considerațiunile și îndrumat de instinctul de conservare și de logică a bunului simț, nu puteam să mă opresc la Nistru"⁹.

Devenit mareșal al României (23 august 1941), Ion Antonescu era convins că gândirea sa era una corectă și că procedează în conformitate cu interesele fundamentale ale națiunii sale. Admitea cu mare dificultate opinii contrare și avea senzația că, datorită experienței militare (sau, pur și simplu a celei de viață) era omul care cunoștea cel mai bine psihologia și așteptările poporului său. Alianța cu Germania nu s-a bazat însă pe nici un fel de document oficial, pe nici un text scris sau tipărit ci, exclusiv pe discuțiile derulate în timp și pe afinitățile cristalizate între Adolf Hitler și Ion Antonescu. Din perspectiva unui conducător de stat, Antonescu procedase în chip periculos de naiv, de imprudent, având la bază o viziune excesiv de învechită despre onoare, fidelitate și conceptul propriu-zis de alianță.

Dacă pe plan strict uman, cultul pentru cuvântul dat (deși Hitler nu-i promisese în mod ferm nimic, niciodată) și onoare- ilustrau formația de ofițer superior și spirit specific veacului al XIX.-lea- aspecte respectabile, asemenea calități (ori fixații) s-au dovedit dezastruoase, transpuse în planul luării marilor decizii politico-militare.

În chestiunea administrării statului român, atât înainte de izbucnirea războiului cu URSS cât și după, Ion Antonescu se arăta obsedat de amănunte, practic, toate problemele trebuind a-i fi aduse la cunoștință, iar deciziile le lua finalmente tot el, asemenea unui factotum:

„Domnul general Antonescu a luat următoarele dispozițiuni:

În fiecare județ, acolo unde lipsește, se va înființa imediat un laborator de analize biologice și unul de radiologie, ambele conduse de specialiști.

Medicii din regiunile sărace să primească un spor de salar, sub formă de primă de reședință. În fiecare comună, în fața primăriei să fie o cutie de reclamațiuni pentru săteni"¹⁰.

Alt exemplu:

„Președinția Consiliului de Miniștri fiind informată că pâinea pusă în vânzare, de unele brutării din Capitală, nu îndeplinește condițiunile de greutate, proporție de mălai și calitate, fixate de Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării a luat măsuri, să se facă un control și să se aplice sancțiuni celor găsiți în vină. În acest scop a cumpărat în dimineața de 16 mai, câte una pâine de la brutăriile din Capitală, care au fost aduse la Președinție. (…) Domnul general Antonescu Conducătorul Statului a dispus ca asemenea controluri să se execute în toate ramurile de aprovizionare a populației, iar comercianții care nu înțeleg datoria cetățenească ce au în aceste vremuri grele să fie aduși la realitate prin aspre măsuri de constrângere"¹¹.

Asemănarea dintre Conducătorul României și Ducele Italiei-Benito Mussolini, în ceea ce privește dorința de a cunoaște totul și de a decide totul este posibilă. Ion Antonescu dorea să coordoneze activitatea de susținere financiară a familiilor celor concentrați și mobilizați, insistând în mod deosebit asupra soartei copiilor:

„Generalul Antonescu face un apel călduros către lumea românească să vină în ajutorul familiilor sărace, ajutând pe copiii lipsiți de mijloace din școala cartierului respectiv, sau să trimită obolul lor Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale, căruia i s-a dat și această nobilă sarcină a ajutorării copiilor năpăstuiți de soartă"¹².

Propaganda regimului a continuat să fie extrem de activă și pe parcursul derulării luptelor, ea cunoscând forme dintre cele mai diverse.

La 3 iulie 1941, ministerul Propagandei Naționale a întreprins o acțiune împreună cu Marele Cartier General, prin intermediul căreia opinia publică românească a primit o serie de informații referitoare la acțiunile armatei¹³.

Printr-o hotărâre din 27 iulie 1941, urmau să fie distribuite în cadrul primăriilor și preturilor o serie de broșuri și cărți poștale cu conținut patriotic, anticomunist¹⁴.

Nu era uitată nici broșura intitulată „Cuvântul generalului către săteni- Gazetă de îndrumare și lămurire obștească", răspândită masiv în lumea satelor încă de la începutul anului 1941¹⁵.

În mediul rural, în mod special, autoritățile organizau conferințe cu scop propagandistic, menirea acestora fiind menținerea moralului locuitorilor la cote cât mai ridicate. Unele circulare sugerau chiar subiectele care trebuiau abordate la asemenea întâlniri¹⁶.

Erau făcute, totodată, sugestii și pentru programele șezătorilor: în deschidere- intonarea Imnului Regal, apoi o „închinare Mareșalului Conducător", totul culminând cu recitarea unor poezii cu tematică patriotică inspirate din războiul în curs. Se realizau descinderi la sate de către organizații diferite, alcătuite mai ales din cadre didactice și tineri, scopul fiind acela de a „întări credința în lupta împotriva bolșevismului și de a stimula spiritul combativ împotriva dușmanilor noștri"¹⁷.

Ion Antonescu insista în mod special pentru cultivarea respectului și pioșeniei față de cei morți în lupte, cultul morților în sine fiind concretizat prin îngrijirea cimitirelor militare considerate ca prioritare¹⁸.

Autoritățile române căutau să informeze populația civilă despre periculozitatea atacurilor aeriene efectuate de către aviația sovietică și încercau să stimuleze spiritul combativ și patriotic al acesteia¹⁹.

La 24 octombrie 1941 s-a luat decizia interzicerii publicării listelor cu cei decedați în presă sau prezentarea lor la radio, urmând ca familiile respectivilor să fie anunțate în mod direct, prin intermediul unor ordine speciale. În școli, copiii orfani de război, precum și copiii invalizilor de război, trebuiau să fie așezați în primele bănci, în semn de prețuire specială din partea oficialităților²⁰.

Ion Antonescu visa la o societate românească guvernată de sobrietate, religiozitate, rigoare, ordine, eficiență- după model militar. În paralel, el făcea eforturi considerabile pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale ostaților, inclusiv a celor răniți. Astfel, în anul 1942, pe lângă rația sa de hrană rece, fiecare rănit primea o jumătate de pui fript, 2 ouă, un pachet de țigări, plăcinte sau fructe, iar celor cu lenjeria ruptă li se dădeau 25 de cămăși, 12 perechi de indispensabili, 7 perechi de ciorapi și cinci perechi de papuci din lemn²¹.

Războiul intervenise cu brutalitate, fusese inițial salutat cu o explozie de entuziasm, memoria colectivității înregistrând cu acuitate umilințele de la sfârșitul lui iunie 1940, atunci când URSS anexase părți din trupul Moldovei istorice, precum și amputarea nord-vestului Transilvaniei, de la sfârșitul lui august 1940, de către Ungaria. Cu cât evenimentele se precipitau, cu atât nesiguranța, neliniștea, teama, se amplificau, iar oamenii își doreau cu ardoare să retrăiască zilele liniștite de altădată.

Din această perspectivă, analiza personalității și implicit a guvernării lui Ion Antonescu, este esențială pentru înțelegerea spiritului epocii. În 1946, Antonescu a fost judecat într-un așa-zis „Proces al Marii Trădări Naționale" și a fost condamnat la moarte prin împușcare, marea majoritate a opiniei publice din România având însă impresia că asistase de fapt la un asasinat, conceput și organizat înainte de debutul procesului-parodie.

Autoritățile comuniste întronate la putere în România, cu sprijinul decisiv al tancurilor sovietice, au reușit mai curând să-l readucă pe Ion Antonescu în inimile românilor, tot mai mulți dintre aceștia, considerând ocupația sovietică infinit mai cumplită decât dictatura mareșalului.

După 1947, imaginea lui Ion Antonescu a suferit metamorfoze monstruoase, în sensul

că, aceasta nu putea fi prezentată decât iremediabil negativ, sau caricatural. Fostul mareșal a fost denumit succesiv, „trădător", „călău", „fascist", „nazist", „sângeros, „rasist, etc.

Mihai Roller l-a demonizat în chip oficial în a sa „Istorie a RPR", iar în 1959, în romanul „Salvatorul", Isac Ludo (publicist cu certe resurse polemice, dar complet lipsit de obiectivitate) îl transforma într-un fel de bufon isteric…

Cu „Delirul", carte care a stârnit vii nemulțumiri în URSS, Marin Preda a desenat portretul unui Ion Antonescu echilibrat, uman, un lider politic torturat de blestemul opțiunilor care trebuie luate în momente extreme, de care depinde însăși existența națiunii sale. În plan istoriografic, Aurică Simion a făcut prima breșă în sensul unei analize relativ dezinhibate și dezideologizante asupra momentului 23 august 1944 și implicit asupra personalității mareșalului român.

După 1990, Gheorghe Buzatu, Valeriu-Florin Dobrinescu, Florin Constantiniu, Dinu C.Giurescu, Alex Mihai Stoenescu, Larry L.Watts, Ion Calafeteanu, Marcel-Dumitru Ciucă, Ioan Dan, Teșu Solomovici, Jean Ancel, Radu Ioanid, Lya Benjamin și alți istorici sau publiciști, au tipărit un mare număr de volume și studii în care imaginea lui Ion Antonescu și a epocii sale au făcut obiectul celor mai diferite interpretări.

Dincolo de inerentele subiectivități, eliminând pe cât posibil argumentele și contraargumentele de ordin afectiv, politic sau de orice altă natură neștiințifică, rămâne certitudinea că în perioada 1940-1944, România nu a fost un stat ocupat de către Germania nazistă ci, un satelit al acesteia. Nici regimul antonescian, nu mai poate fi numit în mod global unul fascist, din simplul motiv că, în conformitate cu tiparele de clasificare științifică de natură istoriografică, un regim fascist presupune existența unui partid unic și totalitar de esență fascistă, ori, după 23 ianuarie 1941, Ion Antonescu nu a avut la dispoziție un asemenea partid, Mișcarea Legionară fiind eliminată de pe scena politică românească²².

În momentul atacării URSS, la 22 iunie 1941, România (chiar aliată a Germaniei național-socialiste fiind), nu săvârșea o agresiune, ci, răspundea (chiar dacă, cu o întârziere de un an) agresiunii sovietice din 26-28 iunie 1940, orchestrată împotriva teritoriului său național. Acuzația din 1946, în conformitate cu care, Ion Antonescu și adepții săi ar fi urmărit în chip deliberat invadarea URSS, din considerente ideologice, expansioniste sau rasiale, ne apare ca fiind lipsită de orice temei, în ciuda faptului că Antonescu a declarat în repetate rânduri că principalul pericol la adresa civilizației europene era reprezentat de către slavismul bolșevic.

Continuarea războiului dincolo de Nistru era o consecință firească al unui principiu militar, în conformitate cu care, inamicul trebuia urmărit și nimicit, până la bazele sale de plecare, astfel încât, apărea în acel moment straniu și irațional ca armata română să se fi oprit, după recucerirea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța²³.

Nu trebuie omis faptul că Ion Antonescu nu mobilizase întreaga armată²⁴.

Cu ocazia întrevederii pe care o avusese cu Adolf Hitler la 13 aprilie 1943, mareșalul român îi prezentase acestuia un bilanț potrivit căruia, până în acel moment, România (cu excepția Finlandei), avusese cea mai importantă contribuție în cadrul campaniei împotriva URSS, participând cu 6 divizii în Caucaz și cu 3 divizii în Marea Azov și în Crimeea, înregistrând deja 200 000 de morți și 180 000 răniți²⁵.

Obstinația lui Antonescu de a merge până la capăt în susținerea războiului antisovietic alături de Germania, fără ca România să pună vreo condiție, a echivalat cu o gravă eroare politico-diplomatică. Mareșalul devenea victima propriului său orgoliu exacerbat, imaginându-și că se putea pronunța în numele unei întregi națiuni, cu atât mai mult cu cât, nu fusese propulsat în fruntea statului ca urmare a unor alegeri de tip democratic. Și chiar așa să fi fost, angajarea armatelor unei țări într-un conflict, alături de un alt stat, fără nici un fel de tratat sau înțelegere parafată după toate normativele diplomatice de rigoare constituie o aventură periculoasă. Fără îndoială că ideea lui Antonescu de a-l sensibiliza pe Hitler și a-l determina să anuleze într-un fel sau altul consecințele Dictatului de la Viena trebuie luată în calcul atunci când încercăm să-i înțelegem zelul războinic, însă, cu toate acestea, greșeala sa politică nu poate fi trecută cu vederea. Liderii principalelor formațiuni politice românești parlamentare, precum și unii oameni de arme ( ca de exemplu, șeful Marelui Stat Major, generalul Iosif Iacobici), au criticat continuarea înaintării trupelor române dincolo de Nistru, considerând că, lipsită de orice garanții consemnate într-un tratat sau o înțelegere oficială, într-un context politico-militar extrem de fluid, România și-ar fi asumat riscuri uriașe care i-ar fi pus în pericol însăși existența statală.

Problema Transnistriei a constituit un alt cap de acuzare împotriva regimului antonescian. Teritoriul dintre Nistru și Bug cunoscut sub această denumire, a fost administrat de către autoritățile române în perioada 19 august 1941-29 ianuarie 1944, în fruntea sa aflându-se profesorul universitar Gheorghe Alexianu. Prezența românească în Transnistria ar fi echivalat (după calculele lui Hitler) cu o încercare de a se acorda o compensație teritorială României pentru pierderea nord-vestului Transilvaniei, ceea ce Ion Antonescu nu ar fi acceptat niciodată. De altfel, Antonescu nu pierdea ocazia să-i declare liderului Germaniei că România nu se va resemna niciodată cu pierderea Ardealului de Nord, nimic neputând compensa o asemenea tragedie. În ciuda unor realizări administrative notabile, Transnistria a rămas în memoria colectivă ca un loc de deportare și de suprimare a evreilor și țiganilor²⁶.

Referindu-se la problema țiganilor din România, Ion Antonescu a susținut și în 1946, că avea în vedere deportarea în Transnistria doar a acelora care săvârșiseră crime și aveau la activ mai mult de trei furturi. El a precizat că o mare parte a opiniei publice din România era indignată pentru faptul că unii țigani ar fi jefuit sau ucis etnici români civili, în special pe timpul camuflajelor²⁷.

Atitudinea regimului Antonescu față de evrei, continuă să reprezinte și astăzi o chestiune controversată. În 1930, numărul etnicilor evrei din România era de 750 000, pentru ca, după tragicele evenimente din cursul anului 1940, 275 000 de evrei (38% din totalul întregii populații evreiești) să intre sub autoritatea URSS, iar 150 000 (20%)- sub autoritatea Ungariei. Astfel, în granițele statului român au rămas circa 325 000 de evrei, respectiv 42%²⁸.

În timp ce evreii din nord-vestul Transilvaniei au fost trimiși în lagărele de exterminare din Polonia, iar cei din Basarabia au suferit persecuții, numeroși etnici evrei din România, în ciuda persecuțiilor și umilințelor la care au fost supuși, au putut să-și conserve existența fizică, prin numărul important al supraviețuitorilor, evreii din România reprezentând un caz singular în rândul fostelor țări satelite sau aliate ale Germaniei. Această situație l-a determinat pe profesorul Bela Vago de la Universitatea din Tel-Aviv să declare că dacă Transilvania de nord-vest nu ar fi fost anexată de către maghiari, evreii din acest teritoriu românesc ar fi putut fi și ei salvați de la Holocaust. Wilhelm Filderman sau Alexandru Șafran - oameni de caracter și totodată mari personalități publice și intelectuale ale iudaismului românesc interbelic au declarat în repetate rânduri că nu trebuie pus semnul egalității între regimul de exterminare la care au fost supuși evreii din Germania nazistă și regimul Antonescu, în ciuda incontestabilelor fapte reprobabile derulate și în România în perioada 1940-1944. S-a permis și s-a facilitat (chiar parțial), de către instituțiile statului român, emigrarea unui număr important de evrei; nu au fost trimiși cetățeni români de origine etnică evreiască spre lagărele de muncă sau de exterminare din Germania nazistă (ca în Ungaria, de exemplu) și nu au fost executați liderii comunităților evreiești din România. În acești ani, a funcționat la București, singurul teatru evreiesc din Europa- Barașeum, unde s-au manifestat artiști de mare valoare, precum Beate Fredanov, N.Stroe, M.Ghelerter, Alexandru Finți și alții²⁹.

În cadrul întrevederii pe care o avusese cu Ion Antonescu în aprilie 1943, Hitler era de părere că acesta ar fi avut concepții diferite de ale sale, în chestiunea evreiască³⁰.

Florin Constantiniu scria, referindu-se la acest aspect al regimului antonescian:

„Nu a lipsit nici componenta antisemită, viguros afirmată în anii 1940-1942, pentru ca apoi, pe măsura deteriorării situației pe frontul de est, să i se pună surdină și chiar să dispară, mareșalul înțelegând că protejarea evreilor poate constitui un însemnat capital politic în negocierile cu anglo-americanii (cifrele privind numărul evreilor morți sunt controversate; în stadiul actual al informației, se pare că aproximativ 200 000 de evrei, cei mai mulți din Basarabia și Transnistria, au pierit ca urmare a acțiunilor autorităților românești sau ale trupelor româno-germane)" ³¹.

Multe dintre intervențiile lui Ion Antonescu din cursul ședințelor sau cu ocazia convorbirilor purtate cu o serie de colaboratori ai săi sunt punctate de acuze la adresa factorului evreiesc, mareșalul lăsându-se pradă iritabilității sale tot mai accentuate după 1941. Atmosfera europeană facilita astfel de paradigme politice, în condițiile în care, Germania nazistă părea în acel moment hegemonul militar al continentului. Nici atmosfera politică din România nu putea rămâne neinfluențată în acest sens, cu atât mai mult cu cât, Bucureștiul se găsea în războiul împotriva URSS, aliat cu Berlinul. Ion Antonescu nu ezita să spună că prezența evreimii în interiorul granițelor statului român ar fi echivalat cu un blestem al istoriei și că această etnie seamănă cu o floră parazitară, un vâsc păgubitor care ar fi trebuit smuls, eliminat din corpul românismului. Spre cinstea lor, personalități precum regina-mamă Elena sau Patriarhul Nicodim s-au opus ieșirilor de tip antisemit, neezitând să-i comunice direct lui Antonescu indignarea lor. Au existat numeroase situații când Conducătorul statului român a cedat, ascultându-le îndemnurile…

Deși s-a autodefinit mereu drept un ostaș, Ion Antonescu a gândit la o reorganizare din temelii a structurilor statului român, chiar în condițiile grele ale unui conflict armat mondial. Ca și mareșalul Petain în Franța, dar cu mult mai mare energie, Ion Antonescu s-a pronunțat continuu despre moralitate, sobrietate, patriotism și jertfă, România pe care o proiecta conturându-se ca un stat al ordinii și disciplinei, de inspirație cazonă, cu oameni energici, viteji, cinstiți, supuși directivelor „Mareșalului Conducător".

Percepția lui Ion Antonescu despre istoria poporului său era una exclusiv romantică și eroică, considerându-i pe români, drept cel mai glorios dintre popoarele trăitoare în regiunea Dunării și în Balcani, înfruntând secolele în lupte aproape continue, împotriva unei multitudini de năvălitori. Insulă de latinitate creștină, avanpost al Occidentului, cu pieptul îndreptat spre răsăritul amenințător, leagăn al invaziilor barbare, neamul românesc trebuia să-și redobândească dreptatea în fața lui Dumnezeu și a istoriei, prin reintegrarea nord-vestului Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord și a ținutului Herța. Pentru Ion Antonescu, Transilvania a reprezentat până la sfârșitul vieții o adevărată icoană sufletească.

Mareșalul ajunsese să se ofere pe sine drept un exemplu de reușită personală și socială, în numeroasele discuții și reuniuni avute cu membrii anturajului său, Ion Antonescu demonstrând un stil neocezaric care nu putea fi acceptat cu ușurință de către spiritele nonconformiste. El ar fi dorit ca fiecare rostire a sa să capete valoarea unui paragraf de lege, în ciuda faptului că și aici ni se relevă paradoxul manierei sale de a conduce, în sensul că, acest dictator atipic, accepta să se dueleze epistolar cu liderii celor mai importante partide politice din România, aceștia din urmă, îndrăznind să-i pună în mod repetat sub semnul întrebării politica, mai ales după 1941. Judecat din această perspectivă, „dictatorul" Ion Antonescu nu semăna cu nici unul dintre omologii lui, aceștia fiind gata să reprime orice atitudine contestatară.

E semnificativ faptul că în perioada guvernării sale, au fost anchetate, arestate, condamnate sau amendate sub acuzația de activitate politică 10.566 persoane, dintre care 5 463 au fost comuniști sau afiliații acestora. S-au pronunțat 313 condamnări la moarte, dintre care au fost executate 72 de sentințe³².

Conducătorul României și-a legat însă definitiv numele de războiul eliberării teritoriilor smulse de către URSS din trupul vechii Moldove. Acest episod va fi piesa de rezistență din ceea ce poate fi denumită- moștenirea istorică anonesciană. Gheorghe I.Brătianu, observa în anul 1943, că acțiunea militară antisovietică a României avea toate datele unui război drept ("bellum justum"), ea fiind expresia necesității de apărare față de „agresiunea cea mai nerușinată care a avut loc vreodată, și cu scopul de a cuceri, nu bunurile altuia de care ea nu are nevoie, ci ceea ce i-a aparținut de-a lungul secolelor, cât a durat această istorie dramatică și va trebui ca acest teritoriu să îi aparțină pentru totdeauna, în interesul chiar al Europei și al păcii"³³.

---

⁴ Alesandru Duțu, M.Retegan, Ostași vă ordon: treceți Prutul!, Ed.Globus, București, f.a., p.36.

⁵ Ibidem, p.98.

⁶ „Universul", 22 iunie 1941.

⁷ Al.Duțu, M.Retegan, op.cit, p.249.

⁸ Jipa Rotaru, Carol Konig, Alesandru Duțu (coord.), Armata Română în al doilea război mondial. Romanian Army în World War II, Ed. Meridiane, București, 1995; Constantin Kirițescu, România în al doilea război mondial, 2 volume, Ed.Univers Enciclopedic, București, 1995.

⁹ Al. Duțu, M.Retegan, op.cit., p.244.

¹⁰ Arhivele Naționale Iași (în continuare: ANI), Fond Prefectura Iași, dosar nr.1/1940, ff. 609-610.

¹¹ Ibidem.

¹² Ibidem, f. 665.

¹³ Idem, dosar 56/1941, f. 373.

¹⁴ Idem, dosar 57/1941, f. 36.

¹⁵ Idem, dosar 21/1941, f. 18.

¹⁶ Idem, dosar 60/1943, f. 194.

¹⁷ Ibidem, f. 211.

¹⁸ Ibidem, f. 211 și urm.

¹⁹ Idem, dosar 219/1941, f. 132.

²⁰ Idem, dosar 57/1941, f. 154.

²¹ Idem, dosar 59/1942, f, 60.

²² Vezi Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vol. II, ediție M. D. Ciucă, București, 1995, p. 165.

²³ Ibidem, p. 166-167.

²⁴ Ibidem, p. 167.

²⁵ Ion Calafeteanu, Români la Hitler, București, 1999, p. 196.

²⁶ Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed.Univers Enciclopedic, București, 2002, p.383; O.Verenca, Administrația civilă română în Transnistria, Ed.Universitas, Chișinău, 1993, Rodica Solovei, Activitatea Guvernământului Transnistriei în domeniul social-economic și cultural (19 august 1941-29 ianuarie 1944), Casa Editorială Demiurg, Iași, 2004.

²⁷ Procesul Mareșalului Antonescu, II, p. 176.

²⁸ Emigrarea populației evreiești din România în anii 1940-1944, București, 1993, p. 5.

²⁹ Ibidem; Radu Theodoru, A fost sau nu holocaust?, București, f.a., p. 185.

³⁰ Ion Calafeteanu, op. cit., p. 198.

³¹ Florin Constantiniu, op. cit., p. 371.

³² Ibidem, p. 371-372.

³³ Gh. I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naturale și istorice, București, Ed. Tritonic, 2004, p. 194.

MAREȘALUL ION ANTONESCU

ALESANDRU DUȚU

FLORICA DOBRE

În seara zilei de 1 iunie 1946, la orele 18:03, Mareșalul I. Antonescu, Conducătorul Statului Român în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, cădea răpus de gloanțele plutonului de execuție, în închisoarea Jilava. În vârstă de 64 de ani, Mareșalul României fusese condamnat la, 17 mai 1946, de „Tribunalul Poporului", de șase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la temniță grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani și de 14 ori la degradare civică pe timp de zece ani, ca și când una dintre ele, chiar și pedeapsa capitală, nu ar fi fost de ajuns.

Completul 1 de judecată al „Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru „hitlerism și fascism, instaurând „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria țării noastre, că „invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul țării și a decis „aderarea la Pactul Tripartit, pregătind apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani și contra URSS, după care a săvârșit „cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare pașnică cu poporul român", punând țara și în stare de război cu Marea Britanie și cu Statele Unite ale Americii.

În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii Mareșalului, acesta „nu a respectat regulile internaționale, dând ordine de suprimare a populației civile din spatele frontului pe motiv că aceștia au fost partizani, că în ceea ce privește prizonierii „a favorizat pe acei însărcinați cu supravegherea lor spre a fi supuși la un tratament inuman și că „a ordonat acte de teroare, suprimare asupra populației din teritoriul în care s-a purtat războiul sub pretext că sunt partizani, că „a luat măsuri ca toți luptătorii antifasciști să fie internați în lagăre și „în scop de persecuție politică și din motive rasiale a ordonat deportarea populației evreiești din Bucovina și Basarabia, cum și parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată".

În aceeași perioadă, Ion Antonescu ar mai fi „instigat la crime contra deținuților politici, prizonierilor și celor supuși la munci obligatorii, a dus „o politică antidemocratică și „a ordonat înființarea de ghetouri, lagăre de internare pentru deportați, din motive de persecuție politică și rasială, dispunând și „edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte, de concepție hitleristă, legionară sau rasială, punându-se „în slujba hitlerismului și fascismului și contribuind, prin forțe proprii, la realizarea „scopurilor lor politice și la aservirea vieții economice a țării în detrimentul poporului român.

Un element determinant în provocarea dezastrului țării a fost apreciat și „sistemul antisemitismului, guvernul condus de Ion Antonescu organizând, în cadrul politicii de românizare, „jefuirea populației evreiești, după „un plan determinat de o serie de nelegiuiri cu caracter rasial. La toate acestea s-a adăugat „cea mai aprigă prigoană împotriva muncitorilor, precum și „subjugarea și exploatarea țărănimii".

Fără îndoială este faptul că toate aceste acuzații, sau chiar numai unele dintre ele, erau extrem de grave. Foarte important însă pentru justiție, pentru istorie și pentru Ion Antonescu ar fi fost să se stabilească sigur, și fără nici un dubiu, dacă Mareșalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat, dacă unele fapte din cele imputate puteau fi evitate în situația în care fusese pusă țara după rapturile teritoriale din 1940 și în contextul politico-strategic al epocii.

Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste 50 de ani de la execuție, Mareșalul Ion Antonescu să continue să fie elogiat, contestat sau denigrat, așa cum a fost, de altfel, și în timpul vieții. Lucrul nu este, în fond, anormal, dat fiind personalitatea sa extrem de complexă și contradictorie și faptul că istoria se scrie de către oameni, care nu pot fi în totalitate obiectivi.

Anormal este însă faptul că mulți adulatori sau denigratori ai Mareșalului se pronunță pro sau contra, fără să abordeze ansamblul guvernării sale pe bază de fapte și documente concrete, fără să încerce să analizeze ce este real și ce este ficțiune în acuzațiile ce i-au fost aduse la proces.

Nefiind de acord cu aprecierile exagerate ce se fac la adresa lui Ion Antonescu, atât cu aceia care îl consideră a fi fost fără greșeală, cât și cu cei care consideră că a fost „nul, dacă nu catastrofal ca om politic, „o nenorocire, un perdant previzibil, nu numai pentru sine, dar cu totul grav pentru destinele țării, „o figură tragică și depășită de evenimente pe care nu le-a putut niciodată controla sau „un criminal de război, cum a fost tratat de „Tribunalul Poporului" și, cum mai este apreciat și astăzi în unele cercuri, considerăm totuși că fiecare are dreptul să aibă, și să-și expună, propria poziție în funcție de știința și conștiința sa.

Indiferent însă de defectele sale, de greșelile pe care le-a făcut Mareșalul Ion Antonescu, și a făcut, în mod categoric, nimeni nu poate să nege faptul că principala sa preocupare, din momentul ajungerii la putere, a constituit-o refacerea integrității teritoriale a țării, grav rășluită în 1940 de către Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria.

Aceasta să fi fost chiar singura preocupare a lui Ion Antonescu, se poate oare afirma că Mareșalul a fost nul din punct de vedere politic? Mai ales când știm că, de la începutul guvernării, a acționat pentru realizarea consensului național și pentru crearea condițiilor politice, diplomatice, economice, sociale și militare în vederea reîntregirii țării, declarând la scurt timp după preluarea puterii că „Generalul Antonescu luptă să reconstituie România Mare, că „toate problemele în legătură cu granițele noastre, cu drepturile noastre, cu aspirațiunile poporului român trebuie tratate de presa noastră și nu abandonate. Toată presa noastră trebuie să vorbească despre drepturile românilor de peste tot – drepturi culturale, spirituale, libertăți politice și administrative. Toate acestea trebuie susținute de presa românească pentru românii care au rămas în afara granițelor noastre actuale. Deci aceasta privește atât pe românii din Basarabia și Bucovina, cât și pe cei din Transilvania. Noi nu specificăm, tratăm problema în ansamblul ei și n-o tratăm într-un singur jurnal și numai o singură zi, ci în toate jurnalele și un timp mai îndelungat, însă fără violență și fără ură.

Pornind de la situația concretă internă și internațională din perioada de început a guvernării sale, el a declarat, de asemenea, răspicat: „Nu putem reconstitui granițele țării până când nu vom înlătura toate neajunsurile dinlăuntru, și a cerut „din partea tuturor ascultare, ordine, cinste, dreptate și liniște în țară.

Pe plan extern, în condițiile în care sistemul de apărare și de securitate al țării era prăbușit, în care aliații tradiționali erau deja înfrânți sau în imposibilitate de a veni în sprijin, în care Germania, singura mare putere a continentului, garantase ceea ce mai rămăsese din statul român, după ce contribuise din plin la rășluirea sa, Ion Antonescu a continuat orientarea spre Axa Berlin-Roma-Tokio, inițiată încă din perioada anterioară venirii sale la putere, anticipând viitorul conflict dintre Germania și Uniunea Sovietică. În cadrul acestei înțelegeri, fără convenție de alianță, a trebuit să facă și concesii, dar unde nu se fac concesii într-un asemenea raport de forțe, angajând cu de la sine putere țara în război, la 22 iunie 1941, alături de Wehrmacht, declarând că sosise, atunci, „ceasul celei mai sfinte lupte, lupta pentru drepturile strămoșești, lupta pentru vetrele și altarele românești".

În acele momente de glorie militară românească, în care armata română lupta pentru repunerea bornelor de hotar pe Nistru, nimeni nu a fost împotrivă, în afară de comuniști. Din contră. Toți erau conștienți că reîntregirea se putea obține în acele momente numai prin luptă. Deși nu fusese consultat în legătură cu angajarea țării în război, regele Mihai I a trimis, în dimineața zilei de 22 iunie 1941, o telegramă lui Ion Antonescu, aflat în zona frontului, prin care ura militarilor români „sănătate și putere ca să statornicească pentru vecie dreptele granițe ale neamului. La rândul său, Iuliu Maniu, președintele Partidului Național-Țărănesc, declara la 18 iulie, la scurt timp după eliberarea Chișinăului, că „recunoștința țării pentru generalii, ofițerii și soldații români și pentru dumneavoastră, domnule general, comandantul de căpetenie, va fi eternă.

Recunoștința a durat însă foarte puțin deoarece, la scurt timp după trecerea Nistrului, Ion Antonescu avea să fie acuzat de foarte mulți dintre cei care îl elogiaseră până nu demult. Fără nici o îndoială este faptul că ar fi fost minunat ca războiul să fi luat sfârșit la 26 iulie 1941, când ultimele formațiuni militare sovietice au fost alungate din Cetatea Albă. Era însă oare posibil așa ceva în contextul în care Uniunea Sovietică nu era nici pe departe înfrântă, în care Ungaria, cu care România era într-o competiție continuă pentru încrederea Berlinului, continua lupta alături de Reich, iar Bulgaria stătea în expectativă cu arma la picior?

Evident că nu! Atât din considerente militare, cât și din considerente politice. Continuând lupta alături de germani, Ion Antonescu urmărea obținerea sprijinului german pentru restabilirea integrității teritoriale și la granița de vest a țării. Condamnând dictatul de la Viena, pe care-l considera lipsit de orice temei istoric, politic și moral, Ion Antonescu