Arhive secrete, secretele arhivelor vol I

De Gh. Buzatu

Un volum cuprinzand studii si documente descoperite in arhivele romane si straine (aproximativ 900 pagini) privind istoria conflictului mondial din 1939-1945 si a razboiului rece. Lucrarea reflecta, in esenta, batalia pentru informatii angajata intre serviciile de spionaj dupa 1939, pregatirea si infaptuirea loviturii de stat de la 23 August 1944, lupta pentru putere la nivelul conducerii P.C.R. (1944-1989), premisele loviturii de stat din 22 decembrie 1989, prabusirea statului comunist in Europa Est-Centrala e.t.c.

• Limbă: Română
• Editor: Mica Valahie
• Data lansării: 16 feb. 2016
• ISBN: 9786068304991

Previzualizare carte

1940)

ARGUMENT

ESTE NETĂGĂDUIT că nu mai trebuie să-i explici cititorului împătimit de istorie rostul arhivelor sau amploarea și cerbicia bătăliei angajate de decenii, dar mai ales în prezent, pentru pătrunderea și descifrarea marilor secrete ale trecutului, mai îndepărtat ori cu totul recent. În mod concret, totul interesează, iar intervenția specialiștilor, de regulă a istoricilor, atestă indubitabil că, nicicând și niciunde, secretul absolut n-a existat și nici nu s-a perpetuat. Ori, cel puțin, n-a fost încă inventat.

În acest sens, „vorbesc pilduitor cele 150 de documente reunite în prezentul volum, în marea lor majoritate inedite, descoperite în arhivele interne, mai precis în: Arhivele Naționale ale României din București (fondurile DGP – Direcția Generală a Poliției, IGJ – Inspectoratul General al Jandarmeriei, PCM – Președinția Consiliului de Miniștri, PCM – SSI – Președinția Consiliului de Miniștri/Serviciul Special de Informații, CM – Cabinetul Militar I. Antonescu, MPN – Ministerul Propagandei Naționale, CR – Casa Regală Mihai I), Arhivele Ministerului de Externe al României din București (Arhiva MAE) și Arhivele Consiliului Național pentru Studiul Arhivelor Securității din București (Arhiva CNSAS, unde, în 2004, la cererea noastră, s-a transferat fondul „Procesului marii trădări naționale din 6-17 mai 1946 – Arhiva MAI, inventar 40 010).

În cele mai multe privințe, documentele pun în evidență detalii necunoscute și surprinzătoare despre faptele și oamenii anilor ´20-´40 ai veacului trecut, problematica de predilecție acoperind epoca conflagrației din 1939-1945, activitatea celebrului Serviciu Special de Informații sub Eugen Cristescu (1940-1944) și viața Mareșalului Ion Antonescu.

Editorii socot de datoria lor să exprime întreaga recunoștință și cele mai calde mulțumiri d-lui Prof. Univ. Dr. CORNELIU MIHAI LUNGU, Directorul General al Arhivelor Naționale ale României, pentru concursul și asistența acordate cu toată bunăvoința.

Iași, 15 septembrie 2005

I – PACEA ARMATĂ

PACEA ARMATĂ a devenit sinonimă, după experiența epocii 1871-1914, cu simulacrul perioadelor de liniște aparentă în care, în fond, s-au preparat marile dezastre, cum a fost războiul general din 1914-1918. Mai apoi, între 1919 și 1939, a intervenit o nouă perioadă a păcii false, care a coincis cu pregătirea conflagrației mondiale din 1939-1945, după care, între 1945 și 1991, desfășurările pe fronturile planetare ale „războiului rece n-au însemnat altceva. Situațiile intervenite au prevestit adeseori riscul unui holocaust nuclear. Iar, astăzi, în plină etapă succedând nemijlocit „războiului rece, totul denotă că ne aflăm deja în toiul haosului planetar¹.

Rolul și locul țărilor din Europa Est-centrală în politica Marilor Puteri în epoca celui de-al doilea război mondial au stăruit în atenția istoricilor români și străini². În acest cadru s-a investigat activitatea diplomației britanice în zona respectivă în ansamblu³, inclusiv în România⁴. În context, cu atât mai importantă, credem, este valorificarea unor documente inedite privind evoluția raporturilor anglo-române în perioada dintre cele două războaie mondiale. Precizăm că avem în vedere o sinteză datorată lui Alexandru Cretzianu.

Al. Cretzianu (1895-1979)⁵, autorul sintezei intitulate Evoluția relațiilor anglo-române din 1919 până azi, pe care o publicăm integral, s-a impus drept una dintre figurile marcante ale diplomației române atât din epoca interbelică (1919-1939), cât și, mai ales, în continuare din epoca celui de-al doilea război mondial sau a exilului românesc anticomunist de după 1945. După ce a participat și s-a distins în cursul Războiul Întregirii din 1916-1919, Cretzianu a fost încadrat la Ministerul Afacerilor Străine al României, unde a ajuns să dețină importante funcții: șef al Secției Liga Națiunilor (1929-1932), șef al Departamentului Politic (1933-1938), pentru ca în 1939-1941 să devină Secretar General al Centralei. A demisionat în octombrie 1941, în semn de protest față de alianța cu Germania, fiind pus imediat în disponibilitate cu rangul de ministru plenipotențiar. La 15 septembrie 1943, la sugestia lui Iuliu Maniu, Mareșalul Ion Antonescu l-a desemnat ministru al României în Turcia, rămânând la post până în 1945. Ginere al lui Barbu Știrbey, Cretzianu a colaborat intens cu acesta, în anii 1943-1944, pentru pregătirea misiunii de la Cairo, unde s-au desfășurat negocierile secrete cu SUA, URSS și Marea Britanie pentru retragerea României din războiul hitlerist. A fost implicat nemijlocit în pregătirea și declanșarea loviturii de stat de la 23 august 1944, mesajele sale de la Ankara asigurând o coordonare armonioasă între acțiunile externe și faptele sau programul complotiștilor de la București, unde un rol esențial l-a jucat Centrala de la Externe, sub conducerea lui Grigore Niculescu-Buzești, cel dintâi ministru de externe în primul guvern format după răsturnarea regimului antonescian. O dată cu ascensiunea comuniștilor la putere, după 6 martie 1945, avertizat de același Barbu Știrbey, nu a mai revenit la București de la Ankara, ci, prin Italia și Elveția, a plecat în SUA, unde s-a stabilit cu începere din 1947. A devenit și a rămas până la moarte unul dintre liderii activi și ascultați (dar, nu mai puțin, controversați) ai Comitetului Național Român al exilului anticomunist. După moarte, familia i-a depus arhiva la faimoasele Hoover Institution Archives, din cadrul lui Stanford University, Palo Alto – California, SUA, cu dreptul de a fi deschise și date în cercetare în anul … 2020. De asemenea, în epoca postbelică, Alexandru Cretzianu s-a impus ca autor al unor importante lucrări de memorialistică privind îndeosebi epoca războiului mondial din 1939-1945. Avându-se în vedere rostul său în negocierile Aliaților pentru salvarea evreilor din România, reputatul istoric american S. D. Spector l-a desemnat drept un Wallenberg al românilor (1987). Alexandru Cretzianu s-a numărat între cei dintâi diplomați români, alături de Grigore Gafencu, N. Petrescu-Comnen, V. V. Tilea, F. C. Nano și George I. Duca, care, în lucrările de memorialistică tipărite în limbi de circulație internațională în Occident, au făcut dezvăluiri pe marginea operațiunilor diplomatice secrete în care au fost implicați în vremea conflagrației secolului. Reținem câteva titluri despre faptele ce se desprind chiar din titluri: The Soviet Ultimatum to Roumania (26 June 1940) (1950); The Roumanian Armistice Negotiations – Cairo 1944 (1951), Politica de pace a României față de Uniunea Sovietică (Paris, 1954), dar, mai cu seamă, The Lost Opportunity (London, 1957), mult apreciată și căutată de specialiști pe mapamond, și care a cunoscut, în ultimii ani, două ediții în limba română, grație profesorului V. F. Dobrinescu. Nu demult, în 1998, la Iași, Oxford și Portland, au apărut în integralitate memoriile lui Alexandru Cretizanu, sub titlul Relapse into Bondage: The Political Memoirs of a Romanian Diplomat, 1918-1947, prin grija lui S. D. Spector.

Sinteza provine din fondurile Ministerului Afacerilor Externe din București și se impune sub aspectele sistematizării și sintetizării problemelor examinate. Documentul, elaborat la 5 martie 1941, a fost citit și avizat de Generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, care, într-o rezoluție pe prima pagină a originalului, a deplâns tratamentul rezervat României de Marea Britanie după 1919. Și aceasta în ciuda concluziilor nuanțate și categorice formulate de Alexandru Cretzianu, și anume că: „… Anglia s-a dezinteresat de România cât timp interesele sale n-au fost direct în joc. Iar, în momentul când Anglia a vrut să colaboreze cu România, aceasta n-a știut să spună nici da, nici nu și a adoptat, la rândul ei, o atitudinea șovăitoare pe care a plătit-o scump".

1 - 1941 martie 5, București – Sinteză privind evoluția raporturilor anglo-române în perioada 1919-1941, întocmită de Alexandru Cretzianu, Secretarul General al Ministerului Afacerilor Străine al României.

București, 5 martie 1941

Pentru a analiza evoluția relațiilor anglo-române în ultimii 20 de ani, trebuie să distingem următoarele perioade:

1. Perioada de la 1920-1935

După intrarea în vigoare a tratatelor de pace de la Versailles, Saint-Germain și Trianon, nu mai subzistau, din punct de vedere formal, legăturile de alianță pe care Tratatul din 1916 le stabilise între Anglia și România. Credincioasă politicii sale de izolare insulară, Anglia, de altfel, nu mai înțelegea să mențină nici un angajament de asistență politică sau militară față de foștii săi aliați. Angajamentele de asistență ale Marii Britanii se rezumau la cele conținute în Pactul Societății Națiunilor, adică la angajamente incomplete și legate de existența unui organism în curs de înjghebare.

Pentru România, înconjurată pe două treimi a frontierelor sale de state dușmane, se punea însă de la început problema apărării noilor teritorii ce le dobândise. S-a căutat rezolvarea acestei probleme, din punct de vedere extern, prin menținerea alianței cu Franța și prin înjghebarea alianțelor cu Polonia, cu Cehoslovacia și cu Iugoslavia. Aceste alianțe, încheiate sub egida Franței, nu aveau darul să trezească o simpatie specială în Anglia care, chiar a doua zi după încetarea ostilităților, se ocupa de a pune o stavilă influenței franceze în Europa – influență bazată pe puterea și pe prestigiul armatei franceze victorioase și pe sprijinul pe care guvernul francez îl găsea pe lângă toate statele născute sau mărite în urma războiului. De altfel propaganda revizionistă maghiară își începuse acțiunea și găsea un teren favorabil în unele cercuri britanice chiar din momentul când se negocia Tratatul de la Trianon.

În asemenea condiții nu figurau la activul relațiilor anglo-române la acea epocă decât: pe de o parte, legăturile dinastice bazate pe rudenia apropiată și pe prietenia dintre regele George al Angliei și Regina Maria și, pe de altă parte, legăturile personale și prestigiul de care s-au bucurat la Londra Domnul Take Ionescu și apoi Domnul Titulescu.

În special Domnul Titulescu a început să aibă legături personale destul de intime cu unii oameni de stat britanici, mai ales în cadrul unei colaborări la lucrările Societății Națiunilor de la Geneva.

În rezumat: în primii 15 ani după războiul mondial, relațiile politice între România și Anglia sunt corecte; nimic mai mult.

2. Sancțiunile

În toamna anului 1935, se pune în fața Societății Națiunilor o problemă de care va depinde însăși existența acestei instituții: Italia vrea să cucerească Abisinia, stat membru al Societății Națiunilor. Anglia se opune și, în loc de a alege calea unei acțiuni politice – și eventual militare – directe în contra Italiei, transportă acest conflict colonial italo-englez pe terenul de la Geneva.

Anglia nu cerea Societății Națiunilor să aplice statului agresor prevederile art. 16 în totalitatea lor. Aceasta ar fi însemnat războiul contra Italiei dus de toate statele membre ale Societății Națiunilor. Anglia cerea numai să se aplice Italiei unele sancțiuni economice și financiare în speranța că efectul material și mai ales moral al acestor sancțiuni o va împiedica să-și îndeplinească proiectele de cucerire a Abisiniei.

România se afla într-o situație delicată: pe de o parte, incertitudinea de a jicni adânc Italia și de a-și atrage ostilitatea unei țări amice și surori, pe de altă parte, posibilitatea unui succes al aplicării Pactului Societății Națiunilor și, ca corolar, organizarea temeinică a rezistenței colective în contra oricărui agresor și deci mărirea securității României.

Politica României care, în anii de mai târziu, era menită să fie des șovăitoare, a fost, de data aceasta, de o fermitate extremă: România a sprijinit Anglia din toate puterile ei. Printr-o colaborare activă la lucrările comitetelor tehnice de organizare a sancțiunilor și prin manevre de culise, Domnul Titulescu a susținut acțiunea britanică cu toată puterea talentului său și punându-și în joc marele prestigiu ce-l avea la Geneva. Dar politica sancțiunilor a dat greș și Italia a cucerit Abisinia.

Prima colaborare politică mai activă între România și Anglia după război s-a terminat astfel în mod nefericit: România și-a atras resentimentul Italiei, iar Societatea Națiunilor și întreaga organizare a securității colective au primit o lovitură fatală.

3. Perioada afirmării puterii Germaniei național-socialiste

În timpul sancțiunilor politica României se identificase cu a Angliei, în timp ce aliata României, Franța, se arătase mult mai prudentă și încercase să frâneze acțiunea britanică la Geneva.

Nu este locul aici de a analiza dacă sancțiunile n-au eșuat tocmai din cauza acestei atitudini a Franței. Este cert, însă, că neînțelegerea anglo-franceză de la Geneva și eșecul Societății Națiunilor erau menite să aibă un efect imediat asupra securității Franței și, deci, și a țărilor aliate Franței.

Într-adevăr, în primăvara anului 1936, profitând de criza europeană provocată de conflictul cu Italia, Germania repudiază obligațiile Tratatului de la Locarno și ocupă cu forțe armate zona demilitarizată din Rhenania. Anglia refuzând Franței sprijinul ei militar, Germania câștigă prima ei partidă teritorială de după război.

Conducătorii politicii externe a României au avut atunci primul prilej de a reexamina întreaga problemă a politicii externe. În special își puteau pune următoarele întrebări:

Se mai poate conta pe preponderența militară a Franței, care n-a îndrăznit să-și apere cu armele propria ei securitate? Se mai poate conta pe Societatea Națiunilor și pe sprijinul armat pe care Anglia ar putea să-l dea acestei instituții, atunci când Anglia n-a găsit cu cale să uzeze de flota ei în conflictul cu Italia și atunci când Anglia n-a reacționat față de remilitarizarea Rhenaniei?

Oricum ar fi, primul rezultat, în ceea ce ne privește, al eșecurilor suferite de Anglia și de Franța la începutul anului 1936 a fost înlocuirea Domnului Titulescu care deținuse timp de aproape patru ani postul de Ministru al Afacerilor Străine al României.

Numeroșii miniștri de externe care s-au succedat în România din septembrie 1936 până în iunie 1940 nu s-au bucurat, ca dânsul, de relații personale cu oamenii de stat britanici. Totuși – din îndemnul regelui Carol al II-lea, care a luat în mână conducerea politicii externe de la eliminarea Domnului Titulescu -, au dus cu toții o politică de apropiere de Anglia. Se conta într-adevăr că Anglia va avea o influență predominantă, fie în ipoteza de război, fie în ipoteza de pace:

Pe de o parte, Anglia cheltuia sume enorme pentru a-și dezvolta puterea militară în domeniul naval și aerian. Relațiile ei cu Franța deveneau mai strânse, de la venirea la putere în Franța a elementelor de stânga pure. Se putea, deci, crede de unii că se va reface, în caz de război, alianța anglo-franco-rusă și că Germania va fi învinsă de această coaliție.

Pe de altă parte, se socotea că, în ipoteza unei înțelegeri anglo-germane pentru a rezolva toate problemele puse de Tratatul de la Versailles, aveam tot interesul să ne menajăm prietenia britanică spre a fi feriți de revizuiri teritoriale pe cale pașnică (ideea revizuirilor teritoriale la masa verde găsea mulți adepți în Anglia).

De la căderea Domnului Titulescu (august 1936) până în martie 1939, Anglia nu a acordat, însă, nici o atenție specială României. Este drept că regele Carol al II-lea a fost primit cu cordialitate și mult fast la Londra în octombrie 1938⁶, dar această vizită n-a avut nici o urmare în domeniul politic.

Într-adevăr, Anglia părea să mai caute calea unei înțelegeri cu Germania și, în acest scop se ferea de a strânge în mod oficial legăturile cu un Stat pe care era gata să-l recunoască ca făcând parte din sfera intereselor germane (a se vedea în această privință memoriile fostului ambasador al Angliei la Berlin, Sir Neville Henderson, care recunoaște că scopul misiunii sale era de a ajunge la o înțelegere anglo-germană în privința împărțirii sferelor de influență).

De altfel, tot în cursul anului 1938, Domnul Chamberlain, primul ministru britanic, oprise în ultimul moment plecarea la București a unei misiuni comerciale britanice de teamă ca încheierea unui acord comercial de mare anvergură româno-britanic să nu trezească susceptibilitatea Germaniei.

În genere, Anglia ducea o politică foarte prudentă și răbdătoare față de Germania – fie fiindcă nu era încă destul de pregătită, fie fiindcă mai spera încă în posibilitatea unei înțelegeri. Astfel, în 1938 Anschlussul s-a realizat fără ca Anglia să reacționeze altfel decât verbal, iar tot în 1938 Germania a anexat o parte din Cehoslovacia cu consimțământul – s-ar putea chiar spune, până la un anume punct, cu colaborarea – Marii Britanii.

4. Protectoratul german în Boemia și Slovacia. Acțiunea Domnului Tilea la Londra

La 15 martie 1939 Germania ia sub protectoratul ei Boemia și Slovacia și, din acea zi, orice posibilitate de înțelegere germano-britanică dispare.

Profitând de reacțiunea creată în Anglia de acest eveniment, profitând și de faptul că în acel moment se duceau la București ultimele negocieri pentru un mare acord economic germano-român, Ministrul României la Londra, Domnul Tilea, a lansat în acel moment în cercurile oficiale și de presă din capitala Angliei zvonul că România se afla în fața unui ultimatum german.

Efectul produs în Anglia de această veste și în asemenea împrejurări a fost considerabil.

Lordul Halifax, Ministrul Afacerilor Străine al Angliei, a dat îndată instrucțiuni ambasadorilor săi la Paris, Varșovia, Moscova și Ankara să comunice guvernelor respective că România se află în ajunul unei agresiuni germane și să întrebe ce vor face aceste state în asemenea eventualitate.

De la Paris și Ankara s-a răspuns că știrea nu este confirmată. De la Moscova s-a răspuns prin propunerea unei conferințe pentru a examina situația și a hotărî măsurile de luat. De la Varșovia, însă, s-a răspuns prin următoarea întrebare: „Dumneavoastră ne întrebați ce vom face noi dacă România este atacată, dar am vrea să știm ce va face Anglia?"

Domnul Beck a pus această întrebare cu un scop precis. El știa că problema Danzigului și a Coridorului devenise de actualitate și profita de interesul pe care Anglia părea să-l pună în stăvilirea expansiunii germane pentru a amorsa astfel negocierile din care erau menite să iasă Tratatul de alianță anglo-polon și războiul.

Domnul Gafencu, Ministrul Afacerilor Străine al României, a fost indignat de acțiunea Domnului Tilea și i-a trimis, la data de 18 martie 1939, o telegramă de severă mustrare.

În același timp, Domnul Gafencu a cerut cu insistență regelui Carol și președintelui de Consiliu, Domnul Armand Călinescu, ca Domnul Tilea să fie îndată destituit.

Domnul Tilea a fost chemat la București pentru a da explicații. La Ministerul Afacerilor Străine nu a rămas nici o urmă cu privire la aceste explicații. Se poate doară constata că, după o săptămână, Domnul Tilea s-a întors la postul său de la Londra.

Acordul germano-român a fost încheiat cu toate aceste manevre de ultimă oră, dar este evident că el nu și-a produs toate efectele fiindcă, în urma nepedepsirii Domnului Tilea, guvernul german s-a putut întreba dacă România într-adevăr vrea să colaboreze cu sinceritate cu Germania pe planul economic.

5. Garanțiile franco-britanice

Efectul produs la Londra de bomba lansată de Domnul Tilea constituia deja un indiciu că Anglia devenise mai nervoasă și că, de acum înainte, era hotărâtă să reacționeze față de orice nouă mișcare a Germaniei. De unde, în primii 20 de ani după război Anglia contracara orice acțiune a Franței pentru a organiza încercuirea Germaniei, de data asta guvernul englez a luat el inițiativa și, asigurându-se de sprijinul guvernului francez, a început să ducă pe față o politică menită să ridice peste tot stavile în calea înaintării germane.

La 31 martie 1939, miniștrii Angliei și ai Franței au făcut un demers oficial pe lângă Ministrul Afacerilor Străine al României, arătându-i că guvernele lor, ținând seama de primejdia care pare să amenințe statele din Europa Răsăriteană, s-au gândit să consolideze pozițiile Poloniei și ale României.

În acest scop, Anglia și Franța erau gata să declare că vor veni în ajutorul acestor țări dacă sunt atacate, cu condiția ca, de partea lor, România și Polonia să se garanteze reciproc, în contra oricărei agresiuni.

Propunerea a fost luată în serioasă considerație de către guvernul român. Într-adevăr, de la război încoace, se spusese că pacea și securitatea statelor mici nu erau suficient asigurate fiindcă Franța și Anglia n-au izbutit să mențină strânsele legături de alianță din timpul războiului mondial. Pentru prima oară de 20 de ani, Franța și Anglia se găseau iarăși alături pe față și își ofereau asistența lor militară României.

Hotărârea guvernului român era dificilă. A primi propunerea însemna a se alătura în mod irevocabil de acei care erau hotărâți să ducă o politică de rezistență armată față de Germania. A o refuza putea să însemne a abandona politica de alianță cu țările care sunt pentru menținerea statu quo-ului și a intra în tabăra acelora care vor să revizuiască harta Europei.

În momentul când regele Carol și sfetnicii săi se mai chibzuiau în vederea răspunsului de dat Angliei și Franței s-a produs un nou eveniment în Europa Răsăriteană: în dimineața zilei de Vinerea Mare [1 aprilie 1939] trupele italiene au debarcat în Albania și o nouă țară a dispărut de pe harta Europei.

În aceiași zi și față de evenimentele care păreau a se precipita, guvernul român a hotărât să trimită un emisar la Londra și la Paris pentru a explica situația în care se găsește România și a da un răspuns la propunerea franco-britanică.

Cu această misiune a fost însărcinat subsemnatul, pe atunci Secretar General politic al Ministerului Afacerilor Străine.

Am sosit la Londra în seara zilei de Paște și am fost primit a doua zi de Lordul Halifax. Am plecat apoi la Paris, unde am văzut pe Domnul Daladier.

În convorbirile mele cu Lordul Halifax și cu Domnul Daladier am arătat, conform instrucțiunilor primite, că poziția României era următoarea:

1. România nu voia să ia parte la o acțiune de încercuire a Germaniei, căci credea că, în situația la care se ajunsese, o asemenea acțiune nu ar face decât să precipite evenimentele și în loc de a pune o stavilă expansiunii germane ar pricinui din contră reacția ei pentru a sfărâma zidurile ridicate în jurul ei.

2. Tratatul de garanție anglo-polon, deși redactat în termeni generali, nu juca decât în contra Uniunii Sovietice, căci numai în contra Uniunii Sovietice se încheiase un acord militar. România nu putea lua față de Franța și Anglia angajamentul de a considera acest tratat ca fiind erga omnes. Această chestiune urma să o discute direct cu Polonia.

3. România era hotărâtă a se apăra dacă este atacată și în asemenea eventualitate primea cu satisfacție asistența care i-ar da-o Anglia și Franța.

4. Dacă ni se dădeau garanții din partea Angliei și Franței, ceream, însă, ca acele garanții să prevadă menținerea integrității noastre teritoriale căci știam că erau cercuri influente la Londra – și chiar la Paris – care rămâneau influențate de propaganda revizionistă.

5. Cea mai bună contribuție pe care Anglia și Franța o puteau da imediat României era procurarea materialului necesar pentru completarea înzestrării armatei.

6. România nu era doritoare să beneficieze de asistența militară din partea Uniunii Sovietice. Această asistență putea să însemne ocupația militară rusească în România. În această privință trebuia să se știe că, dacă opinia publică română ar fi vreodată silită să aleagă între ocupația militară sovietică și ocupația militară germană, ea nu va alege ocupația sovietică.

Considerațiile de mai sus au fost ținute în seamă de guvernele francez și britanic și fiecare din acele guverne în parte au declarat la 13 aprilie 1939 că, pentru a preveni orice modificare cu forța sau prin amenințări cu forța a statu quo-ului în Peninsula Balcanică, dădeau României asigurarea că în caz că s-ar întreprinde în contra ei o acțiune împotriva căreia va rezista cu forțele sale naționale, ei vor da imediat întreaga asistență ce le va sta în putință.

România a luat act de aceste garanții printr-o declarație făcută de Domnul Armand Călinescu, președintele Consiliului de Miniștri al României, din 14 aprilie 1939. Prin această declarație se adresau mulțumiri Marii Britanii și Franței și în același timp se arăta: că asemenea manifestații, din orice parte ar veni, statornicesc o atmosferă de încredere și de bună înțelegere de care toate popoarele au atâta nevoie.

Prin urmare, problema care fusese pusă guvernului român căpătase următoarea soluție: guvernul român refuzase să intre într-un acord precis, așa cum făcuse Polonia, dar ceruse, - sau cel puțin acceptase – garanții unilaterale din partea Angliei și Franței. Guvernul român nu luase însă o atitudine hotărâtă și încercase să sublinieze că nu se leagă de una din cele două părți adverse, arătând că ar primi garanții și de la adversarii lor.

Această atitudine a fost precizată atât față de Puterile Axei cât și față de Franța și Anglia, cu prilejul călătoriei pe care Domnul Gafencu, Ministrul Afacerilor Străine al României,