Procesul Marii Tradari Nationale - Volumul I: Maresalul Antonescu in fata istoriei

De Editie ingrijita de prof. Marcel-Dumitru Ciuca

Structurata in trei volume, cartea Procesul marii tradari nationale: Maresalul Ion Antonescu in fata istoriei, reuneste, prin grija profesorului Marcel-Dumitru Ciuca, cele mai importante documente din timpul anchetei si a procesului maresalului Ion Antonescu. Documente nu au fost editate, ci sunt prezentate integral, pastrand grafia si modul de exprimare al persoanelor implicate in ancheta si actul de justitie. Pentru cei care s-au intrebat daca maresalul Ion Antonescu si-a servit sau nu patria si cat de pertinente au fost motivele care au condus la condamnarea sa, cartea de fata i-ar putea ajuta sa-si formeze propria opinie.

• Limbă: Română
• Editor: Publisol
• Data lansării: 2 ian. 2022
• ISBN: 9786060980674

Previzualizare carte

DOCUMENTE

I

1. 1945 iunie 26. Unul dintre interogatoriile luate lui Ion Antonescu în Uniunea Sovietică.

Procesul-verbal

Arestatul Antonescu Ion 26 iunie 1945

Antonescu I., născut în anul 1882, în orașul Pitești (Rumânia), rumân, din familia militară, cu studii supreme, fără de partid. Până la arestare – Conducătorul Statului Român; gradul militar – mareșal.

Întrebare: D-stră sunteți arestați de Comandamentul armatelor sovietice în Rumânia ca unul din vinovății războiului, al ocupanților germano-rumîn contra URSS¹.

Recunoașteți d-stră vinovăția în aceste daune?

Răspuns: Da, recunosc. Vina mea consta înainte de toate în aceea că, după ce am venit în Rumânia la guvernare, în luna septembrie, anul 1940, eu am continuat să întăresc legăturile Rumâniei cu Germania și am ajutat pe Hitler în ducerea începutului de el război de ocupare în Europa.

Concret, aceasta s-a exprimat în aceea că, după cererea lui Hitler, cu care el s-a adresat către mine, în ianuarie anul 1941, eu am dat voie să treacă armatele mecanizate peste teritoriul Rumâniei în Balcani care avea să înfăptuiască acolo tendințele agresive ale imperialiștilor germani.

Odată cu aceasta, tot timpul duratei războiului, eu am dat Germaniei material strategic și producte ale gospodăriei agricole.

Întrebare: Cu alte cuvinte, d-stră, după ce ați venit la guvernare, ați pus-o pe Rumânia în folosul germanilor, iar singur v-ați făcut ca un ajutor direct al lui Hitler în ale lui chestiuni de haiducie în Europa?

Răspuns: În adevăr, da. Iar rog să luați în seamă că, dacă eu refuzam aliația cu Germania și nu îl ajutam pe Hitler la începutul de el război de ocupare, armata germană ocupa Rumânia.

Întrebare: Intrând în legătură de daună cu Hitler, d-stră v-ați condus, nu cu primejdia că vor ocupa, ci cu ale d-stre tendințe agresive.

Iată, despre ele d-stră trebuie să povestiți în întâia rând.

Răspuns: Nu neg că, luând legături personale cu Hitler, eu eram de acord cu a[l] lui politică de ocupație și pe baza acesteia, la mijlocul lunii mai 1941, m-am înțeles cu el despre lovitura împreună, militară, contra Uniunii Sovietice. După ce s-au făcut pregătirile corespunzătoare, însemnata de noi lovitură, la 22 iunie, anul 1941, au fost înfăptuită. În așa mod, eu m-am pus în rândurile dăunătorilor militari și în aceasta recunosc că sunt vinovat.

Eu, tot așa, recunosc vina «mea»² în fața poporului sovietic, în aceea că, cu ajutorul armatelor rumâne și germane, am ocupat o parte din teritorie sovietică, am pus acolo a «mea»³ administrație și am continuat războiul contra Uniunii Sovietice până când, în august, anul 1944, au căzut Rumânia.

Întrebare: Spuneți mai în larg despre aceea cum d-stre ați venit la o înțelegere cu Hitler, să năvăliți asupra Uniunii Sovietice.

Răspuns: În întâia jumătate a[l] lunii mai, anul 1941, fără preîntâmpinare, eu am fost chemat de Hitler la Cartierul său, care atunci era în orașul München, și când am sosit acolo, imediat am venit la el.

La întâlnire, care a fost într-o vilă, Hitler mi-a comunicat că el a primit hotărâre despre lovitura militară asupra Uniunii Sovietice, cu scopul ocupării teritoriei și preîntâmpinării pregătirei război de URSS, din cuvintele lui, contra Germaniei.

Pregătind această lovitură, a spus Hitler, noi vom îndeplini-o pe neașteptate la toate granițele URSS, de la Marea Neagră până la Marea Albă.

Lovitura militară neașteptată, a continuat mai departe Hitler, ne va da nouă putinți, în timpul scurt, să ocupăm teritoriul Uniunii Sovietice și, în așa mod, vom primi foarte mari izvoruri de bogății, mâini de lucru fără plată și vom lichida pe unul din acel mai periculos inamic.

Reeșind din ale lui planuri de ocupare, Hitler mi-a propus mie să dau teritoriul Rumâniei pentru concentrarea armatelor germane și, totodată, să iau directă participare în năvălirea militară asupra Uniunii Sovietice.

Dacă eu voi refuza aceasta, a însemnat Hitler, Rumânia, în legătură cu aceea că pe teritoriul ei se găsesc armatele germane, va fi distrusă din partea Uniunii Sovietice, care în întâia etapă a[l] războiului va da germanilor foarte mare rezistență. La acestea, a spus Hitler, Rumânia nu trebuie să stea în afară de război, pentru că URS S. a[u] luat, de la Rumânia, Basarabia și Bucovina de Nord, care ea poate să le primească înapoi prin război, aliată cu Germania. Aici el a însemnat că, pentru ajutorul dat în război, noi vom primi, nu numai Basarabia și Bucovina de Nord, ci și alte teritorii sovietice până la Nipru.

Întrebare: Și d-stră, având plăcere la bogățiile streine, propunerile lui Hitler le-ați primit?

Răspuns: Da, luând în seamă propunerile lui Hitler despre posibilitățile de a primi (lua) teritorii, eu m-am unit cu el la lovitura împreună asupra Uniunii Sovietice și aceste propuneri le-am primit.

Cu aceasta, eu m-am obligat să dau, pentru participarea în năvălire, necesara cantitate de armată rumână și, pe cât să putea, să măresc darea petroldefier (sic), așa și producte agricole pentru hrana armatei germane.

După ce noi am primit o hotărâre unică despre năvălirea militară asupra Uniunii Sovietice, eu m-am întors în Rumânia și am început pregătirea către războiul viitor.

Întrebare: În ce constau aceste pregătiri?

Răspuns: Întorcându-mă în Rumânia, eu, imediat, am chemat la mine pe șeful Statului Major al Armatei Rumâne, generalul Ioanițiu, căruia l-am pus (sic) la cunoștință despre hotărârile primite de mine, împreună cu Hitler, despre năvălirea asupra Uniunii Sovietice și i-am dat ordin lui imediat să pregătească planul de mobilizare a Armatei Rumâne și concentrarea ei la granițele URSS.

Odată cu aceasta, eu i-am dat lui ordin să facă în țară mobilizarea, în așa fel, ca să fie formate⁴ 14 divizii noi, afară de cele 26 care erau în țară. Afară de aceasta, să mobilizeze cai, căruțe și transport, care va îndestula trebuințele necesare, cum pentru diviziile care se formau, așa și celora care erau de față.

Când toate ordinele necesare au fost date Armatei, eu, în lunile mai-iunie, anul 1941, am ținut cu fiecare din miniștri convorbiri, cărora, tot așa, i-am pus la cunoștințe (sic) despre pregătirile mele, împreună cu Germania, în înăvălirile (sic) asupra Uniunii Sovietice și la fiecare din ei am dat corespunzătoare instrucțiuni.

Întrebare: Ce impresie au avut la aceasta miniștrii dumneavoastră?

Răspuns: Miniștrii au fost pe deplin de acord cu ale mele și ale lui Hitler hotărâri despre năvălirile asupra Uniunii Sovietice. Toate ordinele mele, așa și instrucțiunile, le-au primit să le execute fără discuții.

Ei, tot așa cum și eu, au fost de acord la aliația cu Hitler și cu toate m-au ajutat în întărirea legăturilor noastre cu Germania.

Întrebare: Anume ce instrucții d-stre ați dat miniștrilor pe problemele pregătirii năvălirii militare asupra Uniunii Sovietice?

Răspuns: În acel timp, eu am ținut convorbire cu secretarul de stat. Antonescu Mihai, care, pe urmă, a primit postul al meu, înlocțiitor și ministrul Externei; ministru al Finanselor, general Stoenescu; ministru al Economiei Naționale, Marinescu; ministru de Comunicație, general Djorjescu ; ministrul Justiției, Stoicescu. Și le-am propus lor să însemne din fiecare minister necesara cantitate de impiegați pentru organizarea administrației civile pe teritoriul sovietic ocupat de noi.

Tot așa, eu l-am chemat pe ministrul Internei, generalul Popescu, și pe inspectorul Jandarmeriei, generalul Vasiliu, cărora le-am poruncit să se ocupe cu formarea și complectarea specială ale batalioanelor de jandarmi, dându-le organelor de administrație civilă. Aceste batalioane au fost date pe teritoriul ocupat, sovietic, în calitate de forțe înarmate.

Miniștrilor eu le-am spus că impiegații, afară de organele de administrație civilă, trebuie să ia recoalta a[l] colhozurilor, care, îndeosebit, nouă era necesară, fiindcă nu aveam destul producte alimentare în Rumânia.

Întrebare: Cu alte cuvinte, miniștrilor d-stre dumneavoastră ați dat instrucții directe despre furătele (sic) ale gospodăriei agricole sovietice. Recunoașteți aceasta?

Răspuns: Recunosc. Autoritățile de ocupație rumâne, în frunte cu însemnatul de mine comisar civil, Alexianu, în totul period de ocupație a[l] teritoriului sovietic, sistematic, se ocupau cu rechiziția pâinei, vitelor, păsărilor și altora producte agricole. Toate aceste se făceau după al meu direct ordin.

Întrebare: Armatele rumâne și aparatul creat de d-stre de administrație civilă se ocupau nu numai cu furăturile colhozurilor. Ele furau și nimiceau întreprinderile de industrie sovietică, instituțiile de învățământ și culturale, așa și nimicirea de masă a cetețenilor sovietici.

Aceasta, d-stră, totuși, recunoașteți?

Răspuns: Da, de toate faptele de furături și daune, care s-au făcut de către armatele rumâne și de către reprezentanții administrației civile pe teritoriul ocupat, sovietic, eu, ca fostul Conducător al Statului, desigur, duc răspundere.

Întrebare: Chestiunea este, nu numai în răspunderea d-stră, ca Conducătorul statului. Cu materialele de cercetare, așa și cu multele documente, d-stră sunteți demascați în aceea că, după instrucțiunile directe ale d-lei (sic), pe teritoriul ocupat sovietic de armatele rumâne să făceau furături de masă și nimicirea oamenilor sovietici.

Așa fapte, d-stră, puteți să le negați?

Răspuns: Nu, faptele de furături și de daune care s-au făcut de autoritățile rumâne pe teritoriul ocupat, sovietic, eu n-am să le neg. Trebuie să recunosc că, pe unele din ele, cu adevărat le-am sancționat.

Întrebare: Spuneți mai concretizat, anume ce ordine d-stră ați dat autorităților dumneavoastră despre furături și batjocuri asupra oamenilor sovietici?

Răspuns: După ce armatele rumâne au ocupat Odessa și teritoriul sovietic care stă între Nistru și Bug, numit[ă] de noi Transnistria, eu am dat ordin general-inspectorului Jandarmeriei, Vasiliu, despre crearea pe teritoriul ocupat de noi un sistem de laghere de concentrare.

În aceste laghere, după ordinile mele, au fost închiși un mare număr de populație sovietică, care era suspendată în relațiuni neplăcute pentru autoritățile de ocupație rumâne și erau puși în rândurile de suspect.

Întrebare: Spunând, adică, mai în scurt, în lagherele de concentrare se bagau cetețeni sovietici de pace, care nu aveau dorință să intre la dumneavoastră în serviciu?

Răspuns: Da.

Întrebare: Unde, concret, au fost create de d-stră lagherele de concentrare pentru oamenii sovietici?

Răspuns: Așa laghere au fost create în diferite puncte populate, denumirea cărora de amintire mi-e greu. Mi-aduc aminte că lagherele de concentrare au fost în orășelele Vapniarca, Berezovca, Grosulovo și altele.

Întrebare: Ce regim a fost făcut în aceste laghere?

Răspuns: Trebuie să spun că regimul a fost foarte greu. În toate lagherele, ce-mi raportau, era mare număr de morți din cauza lipsei hranei și diferite boli epidemice, din cauza lipsei acolo ajutor al personalului de medicină.

Întrebare: A[l] dumneavoastră răspundere înaintea poporului sovietic este nu numai în aceste fapte.

Povestește despre alte fapte de daune, care au fost îndeplinite după ordinile dumneavoastră pe teritoriul ocupat sovietic.

Răspuns: Recunosc că eu am dat și alte ordine în așa sens. Așa, după ocuparea Odessei, în octombrie, anul 1941, comandantul armatei a 4-a rumâne, care să găsea acolo, general Iacobici, mi-a raportat că, de patrioții sovietici, a fost aruncat în aer, prin explozie, Comandamentul rumân, în rezultatul cărui au murit aproape 130 ofițeri și soldați.

Raportând despre aceasta, Iacobici a cerut de la mine să-i dau lui voie în unor acte de represiuni contra populației. Eu am sancționat dorințele.

Întrebare: Întocmiți anume ce măsuri de represiuni au cerut Iacobici să sancționați d-voastră.

Răspuns: S-au avut în vedere împușcăturile [ale] oamenilor sovietici.

Întrebare: Care n-au avut amestec la explozirea casei.

Răspuns: Da, fiindcă pe vinovății explozirei de aflat era greu. Întrebare: Aceasta d-stră numiți măsuri de represiuni?

Răspuns: Da.

Întrebare: După ordinul d-stră, câți oameni sovietici au fost împușcați?

Răspuns: Mi-e greu să răspund la această întrebare.

Întrebare: Vi-este greu să răspundeți de atâta că așa împușcături s-au executat după ordinele d-voastră, sistematic?

Răspuns: Au fost dat încă un așa ordin, asemănător, dar cum s-a executat, eu nu știu.

Întrebare: Anume, ce ordin?

Răspuns: La sfârșitul anului 1941 sau la începutul anului 1942, cineva din funcționarii Ministerului de Război mi-a raportat că pe teritoriul ocupat de noi, sovietic, deseori sunt cazuri de omoruri asupra soldaților noștri.

În legătură cu aceasta, eu am dat ordin, care preîntâmpina populația de pe teritoriul ocupat de noi, sovietic, că pentru fiecare militar omorât vor fi împușcați 100 de oameni sovietici. Așa ordin, în adevăr, au fost dat, iar, repet, cum el au fost îndeplinit de comandanții militari, eu nu știu.

Consider că el a fost înfolosit numai pentru a speria populația.

Întrebare: În zadar d-stră așa considerați. Documentele Comisiunii plenipotențială de stat, pe întrebările de cercetarea daunelor făcute de armatele germano-rumâne, care a fost creată de guvernul sovietic, au stabilit că numai în orașul Odessa și pe teritoriul regiunii Odessei, în perioada ocupației ei, au fost omorâți, spânzurați și batjocoriți în lagherele de concentrare mai mult de 200 mii oameni, cetățeni sovietici.

Ce puteți d-stră să spuneți după aceasta?

Răspuns: Eu nu permit că toate aceste daune și omoruri au fost făcute de armatele rumâne. E adevărat, și eu nu las că nu răspund despre împușcăturile oamenilor sovietici, iar rog să credeți că cu nimicirea de masă a oamenilor sovietici se ocupa [și]⁵ germanii.

Întrebare: După părerile d-stre, cu furătele de masă a întreprinderilor de industrie, instituții de învățământ și culturale, tot se ocupau germanii?

Răspuns: Nu, în acestea sunt eu vinovat, fiindcă acestea s-au făcut după ordinele mele.

La sfârșitul anului 1941, când Odessa și teritoriul Transnistriei au fost ocupate de armatele rumâne, eu am dat ordin să fie făcută o comisiune specială, în frunte cu generalul Vasiliu, fost șef al Direcțiunii Geniu în Ministerul de Război, căruia i-am propus să aducă în Rumânia toate instalațiile întreprinderilor de industrie sovietice, care erau deplasate pe teritoriul ocupat de noi.

Atunci, eu lui Vasiliu am dat instrucțiuni să ia și să transporte în Rumânia numai instalațiile care pot fi folosite pentru necesitățile războiului și sunt ca capturi de război.

Întrebare: Autoritățile de ocupație rumâne, în frunte cu ai d-stre protejați, Vasiliu și Alexianu, au transportat, din Odessa și alte orașe ocupate, vagoanele de tramvai, instalațiile [ai] instituțiilor culturale, învățământ, caselor de copii, și chiar decorații și scena Teatrului de Operă din Odessa.

Acestea, pe al d-stre, tot sunt capturi de război?

Răspuns: Nu, așa instalații și scumpuri, capturi de numit nu se poate.

Întrebare: Atunci, pe ce drept d-stre le-ați adus în Rumânia? Răspuns: Recunosc că aceasta au fost făcut după ordinul meu. Întrebare: Aceasta înseamnă că d-stră, pe știute mai înainte, ați sancționat autorităților de ocupație ale d-stre furături de masă ale bogățiilor sovietice.

Răspuns: Da, în aceasta eu sunt vinovat.

Procesul verbal e scris din cuvintele mele, drept de mine este citit în traducerea limbii rumâne,

Antonescu.

Mareșal Antonescu⁶

Interogatorul: înlocțiitorul șefului Biuroului de cercetare al Direcțiunii Generale „Smerș",

Locotenent-colonel, Lihacev.

Intrepret: intrepretul Direcțiunii Generale „Smerș", căpitan P.C.⁷

Arhiva Centrală a Serviciului Federal de Securitate al Federației Ruse, fondul.... dosar .... f 11-27, textul este scris cu mâna de către translator și fiecare pagină a documentului este semnată de Mareșalul Ion Antonescu.

Pe parcursul întregii lucrări au fost păstrate elementele de grafie și punctuație conforme celor din original. Astfel, apar cuvinte ortografiate incorect, semne de punctuație plasate greșit sau care nu au fost inserate la locul corespunzător, cacofonii ș.a. (n.r.)

În text este: sa

În text este: sa

În text este: pormate

Cuvântul și este tăiat în text, iar în partea de jos a filei s-au consemnat următoarele: Notă: cuvântul și este șters și credeți. Mareșal Antonescu. Deci corectura a fost făcută de Mareșal și apoi acesta a semnat pentru ea.

Semnătura autografă a Mareșalului.

Ilizibil.

2. 1946 ianuarie 6. Declarația autografă a lui Ion Antonescu, dată ca urmare a întrebărilor puse de anchetatorii sovietici, privind întâlnirile sale cu Hitler și discuțiile pe care le-au avut în legătură cu atacarea URSS.

Declarație

Mareșal Ion Antonescu

6 ianuarie 1946

La întrebarea pusă despre pregătirea mea, împreună cu D-l Hitler, de a ataca Uniunea Sovietică de către România și Germania, pot declara următoarele:

În tot timpul cât am fost la guvern în România, am făcut politică de întărirea legăturilor cu Germania și m-am folosit de ajutorul ei la instruirea și reînarmarea Armatei. În acest scop, m-am întâlnit, de câteva ori, cu D-l Hitler. Prima întâlnire a fost în noiemvrie 1940, scurt timp după venirea mea la conducerea Statului.

Această întâlnire a avut loc din inițiativa mea, la Berlin, în reședința oficială a D-lui Hitler, de față fiind ministrul de Externe al Germaniei, D-l Ribbentrop, și interpretul oficial al D-lui Hitler, D-l Schmidt.

Convorbirea a durat patru ore. Cu această ocazie, am încredințat pe D-l Hitler că România rămâne credincioasă înțelegerii care era deja stabilită, de aderarea României la „Pactul Tripartit".

Răspunzând la asigurările mele că România rămâne devotată înțelegerii cu Germania, D-l Hitler a spus că soldații germani garantează granițele României. Tot atunci, D-l Hitler mi-a spus că prin arbitrajul de la Viena „încă nu s-a spus ultimul cuvânt".

Prin aceasta am interpretat că România poate spera în revizuirea hotărârii care fusese decisă la Viena în privința Transilvaniei.

Am fost de acord cu D-l Hitler ca Misiunea Militară Germană, care se afla în România, să continue misiunea sa de instruirea Armatei Române după metodele germane.

Tot atunci am încheiat o Convenție economică, conform căreia Germania dădea României avioane de tipul Messerschmidt 109, tancuri, tractoare agricole, artilerie antiaeriană și antitanc, pistoale automate și alt armament, primind, în schimb: grâu și benzină pentru nevoile armatei germane.

La întrebarea pusă, dacă această primă întrevedere cu D-l Hitler se poate interpreta ca începutul înțelegerii cu germanii în pregătirea războiului în contra Uniunii Sovietice, răspund afirmativ.

Această împrejurare, D-l Hitler, desigur, o avea în vederea pregătirii planurilor de agresiune în contra Uniunii Sovietice.

În ianuarie 1941, am fost invitat, prin ministrul Germaniei la București, D-l Fabricius, în Germania și am avut a doua întrevedere, la Berchtesgaden, cu D-l Hitler, la care au asistat D-nii Ribbentrop, Fabricius și nou-numitul ministru german la București, D-l Killinger. Afară de dânșii au fost de față și reprezentanții forțelor armate germane, D-nii: Feldmareșalul Keitel și generalul de Corp de Armată Jodl.

La începutul convorbirii, D-l Hitler, prezentându-mi pe D-l Killinger, a subliniat că ultimul este un apropiat prieten al său. După aceasta, D-l Hitler, descriind situația militară din Balcani, a spus că, în legătură cu neșansele italienilor în războiul cu grecii, D-l Mussolini i-a cerut ajutor și s-a hotărât să i-l dea.

În legătură cu aceasta, D-l Hitler m-a rugat să îngădui trecerea trupelor germane prin România, care erau deja concentrate pe teritoriul Ungariei, cu scopul de a da grabnic ajutor italienilor. Având în vedere că trecerea trupelor germane spre Balcani va fi un act de dușmănie față de Uniunea Sovietică, am întrebat pe D-l Hitler ce atitudine, după părerea sa, va lua guvernul sovietic față de această acțiune.

Hitler mi-a amintit că la prima întrevedere cu dânsul, în noiemvrie 1940, a dat garanții corespunzătoare României, luând asupra sa obligația de a apăra România, cu armata. Nu trebuie să mă tem de urmări.

Mi-am exprimat grija că trecerea trupelor germane prin România poate să servească drept pretext pentru începerea operațiunilor militare din partea Uniunii Sovietice și, în acest caz, România va fi într-o situație grea, întrucât Armata română nu este mobilizată.

La aceasta, D-l Hitler mi-a comunicat că va dispune ca o parte din trupele germane destinate pentru participarea în operațiunile în contra Greciei să rămână în România.

Hitler a subliniat că, din informațiunile pe care le are, rezultă că Uniunea Sovietică nu intenționează să lupte în contra Germaniei și României.

Mulțumindu-mă cu această afirmare, am acceptat trecerea trupelor germane peste teritoriul românesc.

Generalul Jodl, care era de față, a expus situația strategică a Armatei germane, subliniind necesitatea lovirei Greciei din Bulgaria.

A treia întrevedere cu D-l Hitler a fost în mai 1941, la München. La această întrevedere, unde au mai luat parte D-l Ribbentrop și interpretul personal al D-lui Hitler, D-l Schmidt, am hotărât definitiv să atacăm în comun Uniunea Sovietică.

Hitler mi-a comunicat că a hotărât să atace Uniunea Sovietică. A adăugat că, după terminarea pregătirilor, acțiunea trebuie să înceapă prin surprindere, în lungul graniței URSS, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Surprinderea atacului, a continuat Hitler, va da putința Germaniei și României să lichideze pe unul din cei mai periculoși dușmani ai săi. Ca rezultat al planurilor sale militare, D-l Hitler mi-a propus să pun la dispoziție teritoriul României pentru concentrarea trupelor germane și, odată cu aceasta, să particip direct la atacarea Uniunii Sovietice. D-l Hitler a subliniat că România nu trebue să stea în afara acestui război, întrucât pentru înapoierea Basarabiei și Bucovinei de Nord, nu are altă cale decât aceea de a lupta alături de Germania.

Tot atunci a mai spus că pentru ajutorul nostru în război, România va putea să ocupe și să administreze alte teritorii sovietice, până la Nipru. Întrucât propunerea D-lui Hitler pentru începerea războiului comun corespundea intențiilor mele agresive, am acceptat să particip la atacarea URSS, și am luat obligația să pregătesc numărul trebuincios de trupe române și, totodată, să măresc cantitățile de petrol și alimente necesare armatei germane.

Înainte de a lua, împreună cu D-l Hitler, hotărârea de a ataca Rusia, am întrebat pe D-l Hitler dacă este înțelegere cu Ungaria în privința participării ei în război. D-l Hitler a răspuns că ungurii au acceptat să participe în alianță cu Germania în războiul contra URSS.

Când anume s-a ajuns la această înțelegere cu ungurii, D-l Hitler nu mi-a spus.

Întorcându-mă din München la București, am început să mă pregătesc de război.

Întâi am chemat pe șeful Statului Major al Armatei române, generalul Ioanițiu, l-am înștiințat despre hotărârea luată împreună cu Hitler, de a ataca Uniunea Sovietică, și i-am ordonat ca, numaidecât, să pregătească, imediat, planul de mobilizare a[l] Armatei române: concentrarea ei la granița cu URSS, și desfășurarea. Odată cu aceasta, am ordonat lui Ioanițiu să mobilizeze câteva contingente, cai pentru cavalerie și mijloacele de transport necesare pentru diviziile existente, cât și pentru acelea care se vor forma.

Când toate ordinele necesare armatei au fost date, am avut ședințe, în lunile mai și iunie, cu fiecare dintre miniștrii mei, cu scopul de a-i înștiința de hotărârea luată cu D-l Hitler, de a ataca Uniunea Sovietică, și fiecăruia i-am dat ordine corespunzătoare.

În afară de aceasta, în aceeași perioadă de timp am avut convorbiri cu: subsecretarul de Stat, D-l Mihai Antonescu, numit mai târziu locțiitorul meu și ministrul Afacerilor Externe; cu generalul Stoenescu, ministru de Finanțe; generalul Potopeanu, ministrul Economiei Naționale; generalul Georgescu, ministrul Comunicațiilor; Stoicescu, ministrul Justiției, și le-am propus să pregătească din fiecare minister numărul necesar de funcționari pentru organizarea administrației civile pe teritoriul sovietic care va fi ocupat de noi.

În același timp, am chemat pe generalul Popescu, ministrul Afacerilor Interne, căruia i-am ordonat să formeze unitățile speciale de jandarmi, trimise la dispoziția organelor administrative civile, care aveau misiunea să acționeze pe teritoriul sovietic ocupat.

Am spus miniștrilor că funcționarii respectivi, în afară de organizarea organelor administrative, trebuie să ia recolta colhozurilor, de care se simțea atunci foarte mare nevoie în România, unde era criză economică.

Miniștrii au fost în deplin acord cu hotărârea mea și a D-lui Hitler, de a ataca Uniunea Sovietică și toate ordinele mele le executau fără comentarii. Miniștrii, ca și mine, au fost de partea alianței cu Hitler și întotdeauna mă ajutau la întărirea legăturilor noastre cu Germania.

După intrarea pe teritoriul sovietic a trupelor române aflate sub comanda mea supremă, D-l Hitler mi-a trimis o scrisoare prin care aducea mulțumiri, mie și trupelor române, pentru concursul dat.

Declarația a fost scrisă de mine,

Mareșal Antonescu.

Declarația a fost primită de ofițerul Serviciului de Contrainformații, locotenent-colonelul Socolov.

Interpretul militar, locotenent Znamenovschi.

Arhiva Centrală a Serviciului Federal de Securitate al Federației Ruse, fond.... dosar ...f, 34-50, Declarația a fost scrisă cu mâna de Mareșal și el a semnat și fiecare pagină a ei.

3. 1946 ianuarie 7. Interogatoriul luat lui Ion Antonescu de către anchetatorii sovietici în legătură cu înțelegerea româno-germană în vederea războiului împotriva URSS.

Proces-verbal arestatul Antonescu Ion de la 7 ianuarie 1946

Întrebare: Precizați când a fost făcută înțelegerea între Germania și România despre năvălirea militară asupra URSS?

Răspuns: Cum am arătat la cercetarea de la 26 iunie 1945, năvălirea comună, a Germaniei și României, în contra Uniunii Sovietice a fost hotărâtă în mai 1941, în timpul întâlnirii personale cu Hitler.

Atunci, împreună cu Hitler, am hotărât, la cererea lui Hitler, să atac, împreună cu Germania, Uniunea Sovietică.

Întrebare: Cine a fost de față la înțelegerea d-voastră cu Hitler?

Răspuns: Înțelegerea cu Hitler a fost încheiată de mine, de față fiind ministrul de Externe al Germanici, Ribbentrop, și interpretul personal al lui Hitler, Schmidt.

Întrebare: Ungaria a luat parte la încheierea acordului cu Germania despre năvălirea asupra Uniunii Sovietice ?

Răspuns: Da, a luat parte. În convorbirea cu Hitler, când s-a luat hotărârea de năvălirea militară a Germaniei și României asupra URSS, de noi (de mine și Hitler), l-am întrebat dacă este hotărâtă participarea Ungariei în război. Hitler mi-a răspuns că Ungaria a convenit să participe în alianță cu Germania la războiul în contra Uniunii Sovietice. Când germanii s-au înțeles cu ungurii în această privință, Hitler nu mi-a spus.

Întrebare: Cu guvernul ungar, d-voastră ați avut legături directe în timpul pregătirii de război în contra URSS?

Răspuns: Nu. Relațiile dintre România și Ungaria, în timpul acela, au fost rele și din această cauză nu au fost între noi niciun fel de tratative.

Întrebare: Până la întâlnirea cu Hitler, d-voastră, evident, ați avut știri despre pregătirile Germaniei de a ataca URSS?

Răspuns: Știri despre pregătirile militare ale Germaniei pentru atacarea URSS, până la întâlnirea cu Hitler, nu am avut.

Întrebare: D-voastră v-ați întâlnit cu Hitler până la mai 1941? Răspuns: Da, m-am întâlnit.

Întrebare: În timpul acestor întâlniri, Hitler nu v-a informat, pe d-voastră, despre pregătirile germane de război în contra URSS?

Răspuns: În noiemvrie 1940, am avut întâlnire cu Hitler la Berlin și, în prezența lui Ribbentrop și interpretului Schmidt, am confirmat tratatul încheiat mai înainte, relativ la adeziunea României la „Pactul Tripartit" și am dat voie să vină, în România, Misiunea Militară Germană, pentru instruirea armatei române. Acest act făcut din partea se poate considera ca începutul înțelegerii mele cu germanii în dezlegarea războiului contra Uniunii Sovietice. La a doua întâlnire cu Hitler, la München, în ianuarie 1941, Hitler mi-a comunicat direct că Germania și URSS nu se pot înțelege relativ la România, fiindcă Uniunea Sovietică pretinde la gurile Dunării și alte puncte strategice în Balcani, cereri cu care Germania nu este de acord, apărând interesele României. Se poate ca cu această afirmare Hitler pregătea românii de război contra URSS.

Ancheta este întreruptă.

Procesul verbal este scris din cuvintele mele, drept citit de mine, Mareșal Antonescu.

A interogat: șeful Biroului de instrucție al Direcțiunei Generale „Smerș", locotenent-colonelul Socolov.

A tradus: împuternicitul operativ al Direcțiunii Generale „Smerș", căpitanul Calinin.

Arhiva Centrală a Serviciului Federal de Securitate al Federației Ruse, fond .... dosar.... f. 53-55, cu însemnarea: „Traducere din rusește". Documentul este scris, cu mâna, de către traducător și este semnat de Mareșal la sfârșitul textului și pe fiecare filă, în partea de jos.

4. 1946 aprilie 4. Interogatoriul luat lui Ion Antonescu de către anchetatorii sovietici cu privire la relațiile româno-germane și la pregătirea războiului împotriva URSS.

Эк. 3 Перевод с румынского

ПРОТОКОЛ ДОПРОСА маршала АНТОНЕСКУ Иона от 4 апреля 1946 года

Вопрос: На какой основе строились экономические отношения между Германией и Румынией в период войны против Советского Союза.

Ответ: В период войны Германии и Румынии против Советского Союза, добываемая в Румынии нефть в основном вывозилась в Германию и частично в Италию, Турцию и Болгарию.

Всего в Румынии в этот период ежегодно добывалось 4 миллиона 400 тысяч тонн нефти, из них направлялось в Германию 3 миллиона тонн. При этом вся нефтяная промышленоность Румынии находилась в руках английских, американских, голландских, бельгийских и французских нефтяных обществ.

Таким образом получалось, что английские, американские нефтепромышленники обеспечивали Германию нефтью.

Я должен сказать, что Румыния, несмотря на настояние немцев конфисковать собственность английских и американских нефтяных обществ оставила эту собственность неприкосновенной, сохранив прежних генеральных директоров, назначенных ещё до войны и отказалась от своего права назначить для контроля за деятельностью фирм своих комиссаров.

Поставки румынской нефти в Германию осуществлялись в соответствии с существовавшем ещё до моего прихода к власти экономическим соглашением.

В ноябре 1940 года при моей первой встрече с ГИТЛЕРОМ, между нами было заключено новое экономическое соглашение, согласно которому немцы в последующем поставляли в Румынию самолеты марки „Мессершмидт-109", танки, тракторы, зенитную и противотанковую артиллерию, автоматы и другое вооружение, получая с Румынии - нефть, бензин и хлеб.

Кроме этого, весной 1941 года при встрече в Вене с ГЕРИНГОМ я устно условился с ним, что Румыния постарается увеличить нефтепоставки и будет взамен этого получать от немцев нефтеоборудование.

Это соглашение носило общий характер и в последующем было развито и конкретизировано путем переговоров между румынским министром нефтяной промышленности ДИМИТРЮК и немецкими представителями в Румынии, ФИШЕРОМ и НОЙБАХЕРОМ. Оформлялось ли это соглашение какими-либо документами, мне неизвестно.

На протяжении 1942-44 г.г., немцы завозили в Румынию обсадные и бурильные трубы и другое нефтеоборудование, применяющиеся при эксплоатационных работах на нефтепромыслах, а также поставляли оборудование для трубопроводов Плоешти-Бухарест, Трансильвания-Бухарест. Германское нефтеоборудование распределялось между нефтяными фирмами, находившимися в Румынии по специальному плану, который разрабатывался министерством нефтяной промышленности Румынии при участии представителей этих фирм и представлял собой часть ежегодных германо-румынских экономических соглашений.

Наряду с этим в 1943 году немцы доставили в Галац оборудование нефтеобрабатывающего завода, которое вначале было завезено на Северный Кавказ, но затем при отступлении эвакуировано в Румынию.

Кроме этого, в обмен на нефть, немцы поставляли в Румынию железную руду, добывавшуюся ими в Кривом Роге.

В то же время лично ГИТЛЕР, РИББЕНТРОП и германский посол в Румынии, КИЛИНГЕР, при встречах с представителями румынского правителства неоднократно подчеркивали, что румынские нефтепоставки Германией оплачиваются усилиями германских войск на советско- германском фронте.

Так, в январе 1942 года, ГИТЛЕР, принимая меня в своей ставке в Восточной Прусии и имея ввиду высказывания румын о том, что они не получают достаточной компенсации за свою нефть, сделал мне замечание и рекомендовал в вопросе о нефти учитывать, что за румынскую нефть Германия платит тем, что её солдаты воюют за интересы Румынии.

Протокол записан с моих слов верно, мной прочитан, АНТОНЕСКУ.

Допросил: Офицер контрразведки, подполковник, Соколов

Военный переводчик, младший лейтенант, Знамеровский

Arhiva Centrală a Serviciului Federal de Securitate al Federației Ruse, fond... dosar..., f. 56-58. Copie, textul este dactilografiat și fără semnătura autografă a Mareșalului.

Traducere din limba română

Procesul-verbal al interogatoriului Mareșalului Antonescu Ion din 4 aprilie 1946

Întrebare: Pe ce bază s-au constituit relațiile economice dintre Germania și România în perioada războiului împotriva Uniunii Sovietice?

Răspuns: În perioada războiului Germaniei și României împotriva Uniunii Sovietice, petrolul extras în România era transportat, în principal, în Germania și, parțial, în Italia, Turcia și Bulgaria.

În total, în România, în această perioadă, se extrăgeau anual 4.400.000 de tone de petrol, din care se trimiteau în Germania 3.000.000 tone. Întreaga industrie petrolieră a României se afla în mâinile societăților petroliere engleze, americane, olandeze, belgiene și franceze.

În acest fel s-a întâmplat că producătorii de petrol englezi, americani îi asigurau Germaniei petrolul.

Trebuie să spun că România, neținând seama de insistența nemților de a confisca proprietatea societăților petroliere engleze și americane, a lăsat această proprietate neatinsă, păstrându-i pe vechii directori generali, numiți încă înainte de război, și a renunțat la dreptul său de a-i numi pe propriii săi comisari pentru controlul activității firmelor.

Livrările de petrol românesc în Germania s-au efectuat în conformitate cu Convenția economică existentă încă înainte de venirea mea la putere.

În noiembrie 1940, la prima mea întâlnire cu Hitler, între noi a fost încheiată o nouă convenție economică, conform căreia nemții livrau României avioane marca „Messerschmidt - 109", tancuri, tractoare, artilerie antiaeriană și antitanc, automate și alt armament, primind din România petrol, benzină și pâine.

În afară de aceasta, în primăvara anului 1941, la întâlnirea de la Viena, cu Göring, am convenit, verbal, cu el ca România să se străduiască să mărească livrările de petrol și, în schimbul acestuia, va primi, de la nemți, echipament petrolier.

Această convenție avea un caracter general și, ulterior, a fost dezvoltată și concretizată prin tratative între ministrul român al Industriei petroliere, Dimitriuc, și reprezentanții nemți în România. Fischer și Neubacher. Nu știu dacă în această convenție au fost întocmite ceva documente.

În decursul anilor 1942-1944, nemții au adus în România prăjini de foraj și burlane de tubaj și alt echipament petrolier, utilizat la lucrările de exploatare în industria petrolieră; de asemenea, au livrat echipament pentru conductele (magistralele) Ploiești – București, Transilvania – București. Echipamentul petrolier german a fost distribuit între firmele petroliere aflate în România, conform unui plan special, care a fost elaborat de către Ministerul Industriei Petroliere al României cu participarea reprezentanților acestor firme și a reprezentat o parte din convențiile economice anuale germano-române.

Totodată, în anul 1943, nemții au adus la Galați echipamentul unei uzine de prelucrare a petrolului, care, la început, a fost dusă în Caucazul de Nord, iar apoi, odată cu retragerea, a fost evacuată în România.

În afară de aceasta, în schimbul petrolului, nemții livrau în România minereu de fier, extras de ei la Krivoi Rog.

În același timp, Hitler personal, Ribbentrop și ambasadorul german în România, Killinger, în cursul întâlnirilor cu reprezentanții Guvernului român, au subliniat, de multe ori, că livrările de petrol românesc către Germania sunt plătite prin eforturile trupelor germane pe frontul sovieto-german.

Astfel, în ianuarie 1942, Hitler, primindu-mă la Cartierul său General din Prusia Orientală și având în vedere spusele românilor cu privire la faptul că nu primesc o compensație suficientă pentru petrolul lor, mi-a făcut o observație și mi-a recomandat ca, în problema petrolului, să țin seama de faptul că Germania plătește petrolul românesc prin soldații săi, care luptă pentru interesele României.

Procesul verbal a fost scris conform spuselor mele, a fost citit de mine, Antonescu.

A interogat: ofițerul de contrainformații, lt.-colonel Socolov.

Translator militar. lt. Znamerovschi.

Originalul procesului-verbal al interogatoriului a fost trimis la Ministerul Afacerilor Externe al URSS.

5. 1946 aprilie 4, București. Nota prin care ambasadorul sovietic anunță că guvernul URSS este de acord cu satisfacerea cererii Guvernului român privind predarea lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, general Pantazi și general C. Vasiliu pentru a fi judecați în România.

NOTĂ

În legătură cu cererea Guvernului român de a i se preda la dispoziția sa, în vederea judecării aici, în România, a foștilor miniștri, generali și a altor criminali de război, vă comunic, din însărcinarea Guvernului sovietic, că acesta este gata să satisfacă această cerere și să predea Guvernului român pe Ion Antonescu, Mihai Antonescu, general Pantazi și general C. Vasiliu.

Totodată, Guvernul român trebuie să aibă în vedere că, în cazul când cineva dintre criminalii enumerați mai sus va fi citat în calitate de martor la procesul de la Nürenberg, el va trebui să-l remită Tribunalului.

București, 4 aprilie 1946

Pentru conformitatea traducerii, Consul general, V. Știrbu.

Arhivele Naționale Istorice Centrale, Arhiva C.C. al P.C.R., fond 103, ds. 1028, f 2 (originalul în limba rusă).

EDIȚIE: România. Viața politică în documente. 1946, coordonator Ioan Scurtu, București, Arhivele Statului, 1996. p. 156, doc. 33.

6. 1946 aprilie 9, București. Procesul-verbal încheiat cu ocazia predării de către reprezentantul Comandamentului Armatei Roșii, lt.col. Rodin, lui Alexandru Nicolschi, șeful Corpului Detectivilor, a deținuților aduși din URSS, Ion și Mihai Antonescu, C. Pantazi și Pichi Vasiliu; însoțit de procesul-verbal de inventariere a obiectelor personale ale Mareșalului.

PROCES-VERBAL

Făcut astăzi, 9 aprilie 1946, la București.

Noi, Reprezentantul Comandamentului Armatei Roșii, locotenent-col. RODIN, pe de altă parte, Șeful Corpului Detectivilor, inspectorul Alexandru Nicolschi, primul am predat și secundul am primit pe deținuții: ANTONESCU ION, ANTONESCU MIHAI, PANTAZI CONSTANTIN, VASILIU PICHI, de asemeni am primit și obiectele personale consemnate în procesele-verbale anexate.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal, spre cele legale, în patru exemplare, din care unul s-a predat D-lui colonel Rodin, reprezentantul Comandamentului Armatei Roșii.

Am predat, - - - Am primit:

Lt. Colonel...⁸ - - - Inspector de Poliție, Nicolschi

Asistenții:⁹

PROCES-VERBAL Făcut astăzi, 9 aprilie, anul 1946.

Noi, Curelea Aureliu, șef de Poliție în Direcțiunea Generală a Poliției, Corpul Detectivilor.

Având în vedere delegațiunea verbală dată de Dl. Inspector-șef al Corpului Detectivilor, de pe lângă Direcțiunea Generală a Poliției, de a inventaria obiectele de îmbrăcăminte proprietatea Ex Mareșalului Ion Antonescu, de care este însoțit.

În vederea acestora, procedând la inventarierea lor, am găsit următoarele obiecte de îmbrăcăminte menționate mai jos:

Un costum uniformă militară, de culoare kakie, cu epuleți de mareșal, una haină și o vestă de culoare bleu-marin, cu fire albe; una pereche pantalon bleu-marin; una haină cu pantaloni, culoare cărămizie, cu căptușeală roșie; una haină de culoare portocalie; una pereche pantaloni gris; un halat de culoare cărămizie, căptușit un sfert cu materie roșie; una cravată de culoare kakie, tip militar; una pereche ciorapi rupți; patru gulere tari, scrobite, cu dungi, și un guler moale, cu vărgi roșii; una pereche cisme roșii, cu șirete (bilgh); una pereche papuci de casă; o pereche pantofi antilopă, cărămizii; o pereche pantofi negri, cu șanuri; patru titluri de împrumut de înzestrare a țării 4,1/2%, fiecare în valoare de 20.000 și cu cupoanele tăiate până la cuponul nr. 19, plătibil la 1 iunie 1944; două titluri de împrumut de înzestrare a țării, fiecare în valoare de 10.000 și tăiate cupoanele până la nr. 19, plătibil la 1 iunie 1944; cinci titluri Împrumutul Reîntregirei, din 1941, în valoare fiecare de 20.000 lei, fiecare de câte 20.000, dintre care două având lipsă patru cupoane; două titluri Împrumutul Reîntregirei, din anul 1941, în valoare fiecare de câte 50.000; un titlu de Împrumut de Reîntregire, din 1941, în valoare de lei 100.000, având patru cupoane lipsă; un titlu Împrumut de Reîntregire, în valoare de 10.000 lei, având patru cupoane lipsă; un ceas de aur brățară, marca „Movado", cu curea de piele, având geamul spart, în stare de nefuncționare; una pereche butoane manchete, cu câte una piatră diamant; un buton de cămașe pentru spate, galben.

Una cruciuliță neagră, cu două iconițe mici, cu Maria Magdalena, cu lănțișor subțire, mic, de aur, toate aflate într-un geamantan de piele, galben.

De asemenea, se mai găsesc următoarele obiecte, în al doilea geamantan, de piele, de culoare galbenă:

Un palton negru; un chipiu de mareșal; opt piese pentru trusă-toaletă; nouă batiste; șapte perechi ciorapi bărbătești, rupți și cârpiți; patru cravate; una pereche mânuși galbene de piele; patru gulere; trei gulere; un șervet de față, mic; un cordon pentru pijama; un săculeț mic; cinci cămăși; una pereche pinteni; un borcănel cu alifie; patru pijamale complecte de mătase; cinci perechi chiloți, de mătase; una pereche chiloți de baie; una cămașe pentru piele, de mătase; una vestă de piele de căprioară; un poulover fără mâneci, cârpit; trei perechi ismene flanelă; una cămașe flanelă; una pereche ciorapi lănă, cârpiți; una flanelă pentru piele, albă; o perniță cu o iconiță catolică; două medalioane iconiță, cu moaște de ale lui Sft. Nicolae; una iconiță din carton; una perie de dinți.

Pentru care, de cele constatate am încheiat prezentul act.

Șef de Poliție, Aureliu Curelea

Asistenți: M. Tănăsescu

(Semnătură indescifrabilă)

S. Vasiliu

Arhiva Centrală a Serviciului Federal de Securitate al Federației Ruse, fond .... dosar..., f. 527-529. Textul este dactilografiat; semnăturile sunt autografe; pe colțul din dreapta sus al primei file este notat: „Copie din original în limba rusă".

Lt. Colonel Rodin nu este semnat și în locul numelui lui este pus sigiliul Direcției Generale a Poliției Române.

Nu sunt semnați.

7. 1946 aprilie 12-19, București. Interogatoriul luat lui Mihai Antonescu de către Avram Bunaciu, secretar general în Ministerul de Interne, și de alți anchetatori.

<12 aprilie>¹⁰

A. BUNACIU: Domnule profesor, să stăm de vorbă asupra tot ceea ce s-a întâmplat în 1940, de când ați intrat în guvernul Mareșalului Antonescu, până la 23 august. Să ne povestiți ceea ce este important. Când ați cunoscut pe Mareșalul Antonescu, data, cum s-au legat raporturile de prietenie?

M. ANTONESCU: Pe Mareșalul Antonescu cu câțiva ani înainte, dar nu l-am revăzut decât în 1935, când am fost avocatul lui într-un proces la Administrațiile noastre judecătorești. Această împrejurare a făcut apoi să-l văd apoi mai des pe Mareșal.

Raporturile erau fără niciun caracter politic. Când Majestatea Sa Regele Carol II l-a chemat să formeze guvernul eu mă găseam... Când, în august 1940, Mareșalul a fost arestat și trimis la Bistrița, eu mi-am făcut datoria să fac toate sforțările pentru eliberarea lui. El se găsea foarte singur și mi-am făcut și atunci datoria, și ca avocat, și ca om, să-l ajut. Pentru prima oară l-am văzut în 1923, la Eftimie Antonescu, și l-am revăzut la Mareșalul Prezan, pentru ca, în 1935, după însăși recomandarea lui Eftimie Antonescu, să-i fiu avocat. Era vorba de transcripția divorțului pentru o căsătorie făcută la Paris. În 1940, când s-a constituit guvernul, l-am adus de la Predeal chiar eu. Eu m-am străduit, în timpul guvernului Gigurtu, să-l scot. Văzusem și pe Majestatea Sa Regele Carol II, și pe d-l Urdăreanu, și pe Mareșalul Flondor, pentru că ordinul de eliberare a fost dat de Majestatea Sa Regele Carol II.

L-am adus la București. Mareșalul fusese trimis la Bistrița din cauza unei scrisori pe care a trimis-o Majestății Sale Regele Carol II, după pierderea Basarabiei. Textul a fost publicat de Mareșal în ziar, în septembrie 1940, în care vorbea de prăbușirea țării. A mers la Palat și a cerut deplină putere. Legionarii svârlise deja manifeste în ziua de 2 septembrie, cerând Regelui să abdice. Le-am văzut, personal, în noaptea de 2 septembrie, le-am văzut răspândite pe Calea Victoriei.

A. BUNACIU: Eu le-am văzut, pentru prima dată, în ziua de 6 septembrie.

M. ANTONESCU: Horia Sima a svârlit manifeste în București și apoi a fugit în Transilvania și se găsea în vecinătatea Brașovului. În noaptea de 5 septembrie, când, după ce Mareșalul a încercat un guvern de uniune națională și n-a izbutit, Regele însuși i-a spus Mareșalului să se adreseze legionarilor. Regele încerca, prin formula general Antonescu, să se salveze, închipuindu-și că Mareșalul poate să ție în mână regimul legionar, care ajunsese în stradă. Mareșalul a încercat s-o facă, în acord cu Majestatea Sa Regele, făcând ca Regele să se retragă din funcțiune, ajungând să aibă răspundere politică. În noaptea de 5 septembrie, Carol II i-a cedat Mareșalului depline puteri. Mă găseam în camera de alături, la Palat, când am fost chemat de d-l Urdăreanu să redactez formula constituțională a trecerii deplinelor puteri Mareșalului, rol foarte anonim, pentru că Regele se gândea la aceasta încă din timpul lui Goga, iar Mareșalul îi vorbise de depline puteri. Discuțiunea a fost asupra funcțiunilor constituționale pe care și le rezerva Regele. În împrejurarea de atunci am crezut înțelept ca formulele constituționale să vină din partea Majestății Sale Regele. În discuția de la Palat, se pusese problema dacă trebuie să se treacă puterile Majestății Sale Regelui Mihai și apoi Majestatea Sa Regele Mihai să facă acest lucru. Aceasta a fost o discuție scurtă, pentru că s-a făcut redactarea textului. S-a făcut, la 14 septembrie, constituirea guvernului legionar, pentru că Mareșalul a funcționat până atunci cu guvernul Gigurtu, din cauză că legionarii voiau totalitatea departamentelor. Erau anumite departamente de Stat, pe care nu credeam nimerit să le cedăm unei experiențe pripite. Timp de 6 zile am avut, ca punct de vedere administrativ, să fac tot ce pot face să stabilesc ordinea. După aceea am luat Ministerul Justiției. Pe Horia Sima l-am văzut, pentru prima oară, în 1940, în casa lui Gheorghe Brătianu. Mă găseam la d-l Brătianu și am făcut cunoștință. Venise să-l vadă împreună cu d-l Panaitescu. Am făcut deducerea că Horia Sima, încă de atunci, avea veleități foarte mari.

A. BUNACIU: Ce-l îndreptățea pe Horia Sima să vină cu astfel de veleități?

M. ANTONESCU: A fost un moment când a fost psihoza legionară și Horia Sima se găsea în fruntea legionarilor și credea că poate să aibă și în afară aceeași autoritate. După aceea, am intrat în guvernul Antonescu.

Prin lucrările pe care le am, am încercat să-mi fixez o poziție spirituală și nu aveam nicio tangență ideologică cu Germania, cu ideologia războiului, pe care am combătut-o cu fermitate, în toate lucrările mele. Din 1940 știam că voi ajunge, astăzi seară, aici, în fața Dvs., pentru că de la început mi-am dat seama că trebuie să fac datoria unui rol de echilibru. În 1940, toți se derobau.

A. BUNACIU: Cine se derobau în 1940?

M. ANTONESCU: Vă amintiți împrejurările interne și internaționale din 1940? Din punct de vedere , mișcarea legionară ieșise în stradă, iar din punct de vedere internațional, Franța prăbușită, denunțarea garanțiilor engleze și franceze, primirea garanțiilor germane, angajarea României la Pactul Tripartit; în împrejurările de atunci nu știu dacă era înțelept să se facă apel la oameni și nu știu dacă, în împrejurările internaționale de atunci, cu greutățile pe care România le-a avut după prăbușirea Basarabiei, Bucovinei și Dobrogei, să fi fost vreo altă ieșire. Evoluția era atât de înaintată, încât era foarte greu să se mai dea înapoi.

A. BUNACIU: Noi aveam două partide mari, cu baze de masă, ostile Germaniei.

M. ANTONESCU: Ele n-ar fi putut face față. Mareșalul a avut convorbiri cu Maniu și Brătianu, a fost o înțelegere de rezervă între noi, de partide și Mareșal Antonescu. Acesta socotind că, față de situația gravă din țară, nu s-ar putea, fără o provocație a Germanici, să se dea înapoi.

Mareșalul a avut convorbiri cu Maniu și Brătianu și a considerat că este înțelept ca ei să rămână rezerve.

A. BUNACIU: Acesta este un punct luminos. Asupra acestui moment și asupra rezervei d-lor Brătianu și Maniu, de a participa la guvernare, considerând că ar putea constitui rezervă în împrejurările următoare. Am o armată de șoc, am și o rezervă.

M. ANTONESCU: Cred că am avut un rol ingrat. Am avut rol de locțiitor într-o perioadă tranzitorie. Am văzut pe d-nii Maniu și Brătianu de câteva ori. În prezența mea, în ianuarie 1941, Fabricius nu s-a sfiit să ceară Mareșalului Antonescu să plec din guvern, iar în 1943, în februarie, Hitler i-a bătut cu pumnul în masă, spunând că Mihai Antonescu joacă pentru Germania rolul funest pe care îl jucaseră Bourbonii în 1817. Izbutise să-și capete informații.

A. BUNACIU: Cum putea să fie Hitler informat?

M. ANTONESCU: Ca să vedeți care a fost orientarea și convingerea mea, să cereți la Ministerul de Externe rezoluțiile pe cererea de plecare de la Berlin a d-lui Bossy, în care spunea că și eu aș dori să plec, cel dintâi. Să cereți textul scrisorii care se găsea pe biroul meu, pentru că mă așteptam să fiu împușcat de organele SS.

Din punct de vedere politic, vă voi da un număr enorm de acte, și să-mi dați posibilitatea de a le găsi, pentru că eu însumi am avut legături internaționale, încercând o ieșire din război, încă din 1942, pe plan internațional.

A. BUNACIU: E bine să ne oprim asupra unei probleme, ca să găsim o formulă. Pentru ca țara să cunoască rolul dvs. de a trece cât mai ușor această fază. Noi vă afirmăm că o să puteți face această lumină.

M. ANTONESCU: Am avut presentimentul despre ceea ce va veni. Am vrut să plec de multe ori din guvern și de foarte multe ori am fost solicitat de factorul nostru esențial să nu o fac. Majestatea Sa Regele Mihai m-a sfătuit să nu plec din guvern.

A. BUNACIU: În toată această epocă, după rebeliune și până la 23 august, dvs., care ați fost atât de clar asupra rolului pe care îl aveți, ați avut vreun conflict cu d-nii Maniu și Brătianu, care reprezentau linia intransigent democratică? Ați fost preveniți de oameni cu răspundere politică de atunci asupra situației?

M. ANTONESCU: În toamna anului 1943, Brătianu a venit să discute posibilitatea unui guvern cu Mareșalul și l-am informat în permanență de toată acțiunea mea diplomatică, până în ultimul moment, și mărturisesc că în ziua de 23 august, dimineața, el a avut un rol foarte penibil. Pe d-l Maniu l-am văzut de nenumărate ori. Mareșalul i-a cerut să dea o scrisoare că este de acord să cedeze Basarabia, pentru că nu numai Mareșalul să poarte în fața istoriei această răspundere.

A. BUNACIU: Nu putea fi și o cursă aceasta?

M. ANTONESCU: Un guvern nu putea să-și permită să facă așa ceva, iar un militar și un ministru care se respectă nu pot face așa ceva. În problema evreiască au fost măsuri de ordin militar și n-am avut decât să le acopăr. Veți găsi la Ministerul de Externe mărturia celor 4.000 legionari, din 1943, de la Jilava, care afirmă că unul din motivele rebeliunii este că am refuzat decretele legionare împotriva evreilor.

A. BUNACIU: Sunt două faze în guvernarea dvs. Faza de la 6 septembrie-22 ianuarie și de la 22 ianuarie până la 23 august. Până la 22 ianuarie, a fost o colaborare în guvern. În cea de a doua perioadă, de la 22 ianuarie, războiul alături de Germania, contra Națiunilor Unite și Uniunii Sovietice. În prima parte, rolul dvs., de ponderator, am putea face să fie recunoscut. În a doua parte, cine v-a obligat să rămâneți în guvern, dacă era clar că mergeți într-un război, contra convingerilor dvs. sau intereselor dvs.?

M. ANTONESCU: Maniu, Brătianu, Mihalache au știut de începerea acestui război, că se va începe; Maniu n-a fost de acord, era rezervă de „văzând și făcând".

A. BUNACIU: A avut atitudine ostilă împotriva acestui război?

M. ANTONESCU: Chiar dacă a avut una, a ratificat-o prin scrisoarea pe care mi-a trimis-o.

A. BUNACIU: Tocmai Maniu, care nu s-a opus, sau s-a opus prin note verbale, de a purta războiul până la Nistru. Înainte de începerea războiului, v-a arătat această hotărâre?

M. ANTONESCU: Eu am avut mai multă energie. În privința Basarabiei, am văzut problema și am spus, cinstit, că Neamul Românesc pierduse Basarabia, Bucovina, Dobrogea și nu cred că putea să stea cu brațele închise, că problema Basarabiei era legată de o problemă internațională, România nu trebuia să facă această acțiune, ca să împiedic trimiterea de trupe.

A. BUNACIU: Maniu n-a arătat o ostilitate mai mare pentru începerea războiului?

M. ANTONESCU: În măsura în care scrisorile sale puteau s-o mărturisească. Singurul simptom al acestei politici. În privința participării noastre militare, am făcut toate sforțările de a ieși din războiu, Majestatea Sa Regele poate să-și amintească.

A. BUNACIU: Ați fost singurul în guvern care ați văzut prăpastia spre care mergea țara, prin concesii economice, prin trimitere pe front de divizii noui, n-a fost nimeni lângă dvs., în afară de guvern, cu răspundere, care să vă sfătuiască atunci! Fără discuție că răspunderea dvs. prea mult scăzută, decât atunci când, cum spun unii că: „I-am spus eu lui Mișu să nu facă aceasta", că tot ce ați făcut, ați făcut din proprie inițiativă. Ați fost prevenit de Maniu și Brătianu de aceste consecințe grave?

M. ANTONESCU: Prin scrisorile pe care le-a adresat Mareșalului și a fost de 3 sau 4 ori. Pe mine m-a văzut de 3 ori.¹¹

După aceea. Majestatea Sa știe, tot atât de bine, că în decembrie 1942 mi-am permis să cenzurez declarația de sărbători a Majestății Sale Regelui, care se referea la soldații de pe front și care însemna un fel de solidarizare cu frontul. Am primit un telefon de protest. Eu am cenzurat din proprie inițiativă. Vă rog să întrebați pe d-l Mircea Grigorescu, care a venit cu textul la mine. Am primit, cu d-l Stârcea, un telefon cu caracter observator, întrebându-mă de ce nu s-a dat la Radio în întregime discursul așa cum a fost rostit, și eu mi-am făcut datoria să-i răspund cum i se cuvenea, fiindcă am crezut că-i bine. A fost o atitudine. Când am plecat, în 1942, pe front, cu Majestatea Sa Regele, în înțelegere cu Regele, n-am aterizat în teritoriul ocupat, pentru ca Monarhia să nu facă niciun act care s-o angajeze. A fost direct în regiunea unde era armata română.

A. BUNACIU: Care era obiectivul lui?

M. ANTONESCU: S-a crezut atunci că dezinteresarea Regelui de Armată este prost interpretată de Armată.

A. BUNACIU: Vă consulta Mareșalul în anumite probleme?

M. ANTONESCU: Erau probleme în care Mareșalul mă consulta. În probleme tehnice, economice, legislative. În problemele militare, niciodată, pentru că nu aveam pregătire militară. Mareșalul a văzut războiul, militar. Nu pot să spun că Mareșalul a fost un instrument german. Acest lucru l-am spus și la Moscova. Cred că nenorocirea a fost că Mareșalul a văzut mai mult tehnic, războiul. I-am spus în față, în această perioadă. D-ta vezi numai în soldat (sic).

A. BUNACIU: E curios că, cu toate aceste divergențe, ați rămas cel mai înalt colaborator al Mareșalului.

M. ANTONESCU: Vă rog să credeți, am toată conștiința răspunderii și, la vârsta mea, aveam destulă luciditate, măcar în 1942-1943, când Hitler a cerut să plec din guvern, era interesul meu să plec; plecam pe o temă frumoasă, dar atitudinea mea a fost dinainte luată, iar Majestatea Sa Regele și Regina au făcut mari stăruințe să nu plec, că nu este în interesul țării. Dacă aș pleca din guvern, mă face Mareșal al Curții Regale, dar că nu-mi fac datoria de român și nu-mi servesc țara, dacă plec.

A. BUNACIU: E clar că în Palat aveau acces Maniu și Brătianu. Maniu și Brătianu v-au sfătuit să nu plecați?

M. ANTONESCU: Da, au făcut stăruințe. În câteva rânduri, când se pregătea un guvern pseudo-legionar, în 1943, din diferite elemente cuzisto-legionare.

A. BUNACIU: Mareșalul era dispus să-l facă?

M. ANTONESCU: Avea el un grup militar, care îl influența: Dobre, Șteflea, Pantazi și colonelul Davidescu, era un grup militar al Mareșalului, care îl influența. Putea să facă unele legături chiar cu Legația germană. Eu m-am informat la Mareșalul Antonescu în tot ceea ce săvârșeam. Am luat unele inițiative fără aprobarea lui.

A. BUNACIU: Maniu niciodată n-a avut o atitudine hotărâtă în privința războiului.

M. ANTONESCU: Mărturisesc că a fost o vreme, și eu vedeam într-o perioadă posibilitatea venirii englezilor și americanilor, ca o garanție, când am revăzut declarațiile lui Molotov. A fost la mine d-l Tătărescu, care mi-a propus să-i dau avionul și să plece la Moscova, în 1944. Mareșalul n-a primit problema ca o posibilitate.

A. BUNACIU: Nu credeți că, dacă ați fi avut o poziție mai energică, care să fi fost o rezistență, spre a ieși din războiu, și aceasta nu se putea face decât tratând cu Rusia? Pentru dvs. este o scuză, ați fost în guvern doar cu oameni politici.

M. ANTONESCU: Tot ceea ce mi s-a cerut, am înlesnit. D-l Ralea mi-a cerut să înlesnesc, pentru Christu, unele legături, care să le fac la Sofia. D-l Ralea a fost la mine de mai multe ori. A venit în numele d-lui Pătrășcanu, să i se dea libertatea de a lucra în București. Eu mi-am făcut datoria și am rugat pe g-ralul Vasiliu să-i înlesnească acest lucru. Peste germani, la Stockholm, nu puteam permite ușor comunicări, dar d-l Pătrășcanu a propus să se trimeată în Rusia 4 nume. Mareșalul a examinat situația și n-a crezut că ar fi apt să apară. Am primit o telegramă la Stockholm și am arătat-o Mareșalului și a fost o vreme când chiar eu voiam să plec, și când am văzut că Mareșalul nu-mi dă voie, m-am adresat g-ralului Jienescu, să-mi pună la dispoziție un avion. „Să spuneți și Mareșalului, eu nu cred că este oportun", a răspuns generalul. Spre sfârșitul lui aprilie, am crezut că România trebuie să iasă din război, imediat. Am vrut să plec din guvern. D-l Buzești știe, că a asistat la convorbire. Eu am rămas să înlesnesc acest lucru. Dacă nu pot să fac nimic, eu plec. Și s-a crezut de factorul nostru că trebuie răbdare. A fost o vreme când l-am rugat pe Rege ca să-mi spună adevărul: ce dorește, să nu mă deruteze, tăcând sau spunându-mi lucruri din care nu puteam să deduc nimic, ca, pe urmă, la 23 august, să se petreacă ce s-a petrecut.

A. BUNACIU: În ziua de 23 august era pregătit un Consiliu de Miniștri.

M. ANTONESCU: La 20 august am fost la Majestatea Sa și am spus că România nu mai poate întârzia ieșirea din războiu. La 18 august i-am vorbit, pe față, d-lui Clodius, că România trebuie să iasă din război.

A. BUNACIU: Killinger, Gestapoul știau despre acțiunea dvs., personală, de a ieși din război?

M. ANTONESCU: I-am spus lui Killinger, pe față, ca să-mi ceară să iau atitudine și să răspund la discursul d-lui Molotov. I-am spus: „Să comunicați d-lui von Ribbentrop că eu sunt cel dintâi, ca, atunci când garanția germană este o simplă ficțiune, să nu mai așteptăm ca să vină rușii aici.

A. BUNACIU: Cum explicați lipsa de intervenții a Germaniei în acest război? Avea încredere în Mareșal?

M. ANTONESCU: Eu am spus mai mult decât atât. Chiar dacă Mareșalul Antonescu va spune altfel, nimeni nu poate să-și ia răspunderea. Dacă germanii n-au făcut mai mult împotriva mea este pentru că, în această perioadă, nu mai aveau atâtea forțe să provoace conflicte.

A. BUNACIU: De ce n-au putut să ia măsuri?

M. ANTONESCU: Au făcut destule presiuni. Au încercat chiar în mai 1944. Au ajuns, pe o chestiune economică, chiar să-mi spună: „Regret că nu o primiți dvs., căci, dacă nu, va veni altul care să le primească". Germanii se gândeau la o retragere peste Carpați. Cred că, în fața acestui lucru, nu voiau să facă acte mult mai grave în România, pentru că le-ar fi întins și mai mult obiectivele. Aceasta este convingerea mea.

13 aprilie 1946

A. BUNACIU: Dintre colaboratorii Mareșalului Antonescu în guvern, de la începutul războiului până la sfârșit, care au fost cei mai apropiați, în afară de dvs.?

M. ANTONESCU: Dintre membrii guvernului, în prima parte a guvernării, care erau și prieteni personali: Mareș, apoi foarte apropiați, ca colaboratori în minister, erau g-ralul Dobre, Pantazi și Tomescu, mai mult în chestiuni de tehnică sanitară.

A. BUNACIU: Obișnuia Mareșalul Antonescu să se consulte cu acești apropiați în problemele mai importante?

M. ANTONESCU: Mareșalul are un sistem de lucru foarte personal. În consiliile de miniștri, mai mult vorbea el. Miniștrii vorbeau foarte puțin.

A. BUNACIU: Câte consilii de miniștri erau?

M. ANTONESCU: Era un consiliu de miniștri central, pe care, după o anumită perioadă, nici nu l-a făcut Mareșalul. Îl făceam eu. Era un Consiliu de Ordine Publică, pe care îl prezida, de asemeni, Mareșalul și, în principiu, era în fiecare săptămână, și un Consiliu de Ordine Militară. Consiliul de Ordine Publică era în fiecare săptămână. Participau: ministrul de Interne, directorul general al Poliției, g-ralul Diaconescu, prefectul Poliției Capitalei, Pălăngeanu, Cristescu și participam și eu, dar nu regulat.

A. BUNACIU: Cristescu în ce calitate participa?

M. ANTONESCU: În Consiliul Militar participau g-ralul Pantazi, Jienescu, subsecretarul Marinei; au fost mai mulți care s-au schimbat în timp. G-ralul Dobre, din producția de armament, și, de la 1940 până la sfârșitul lui 1942, am participat la Consiliul Militar, însă neregulat. Numai când erau anumite probleme în legătură cu schimbări internaționale sau cu plățile, și, am uitat să spun, participa, totdeauna, g-ralul Șteflea. La aceste consilii, Mareșalul invita, câteodată, miniștrii a căror activitate se raporta la anumite chestiuni în legătură cu ordinea publică. La consilii de ordine publică, Mareșalul asculta dări de seamă, pe care le făceau uneori, și apoi lua cuvântul și spunea ce trebuie să se facă. La consiliile de ordin militar, dădea mai mult instrucțiuni. Consiliile de ordin militar erau mai mult consilii de ordin tehnic: problema de organizare a Armatei. Eu nu mai participam și din motivul că mă interesa numai ca informații.

A. BUNACIU: În ce consta sprijinul pe care îl acorda Mareșalul Antonescu colaboratorilor săi, în timp ce acestea erau instrucțiuni militare? Erau colaboratorii sprijinitori sau instrumente?

M. ANTONESCU: În consiliile de miniștri, ca