Pelerin Prin Iadul Rosu

De Ioan Teodorescu

In luna martie 1944 am fost trimis din nou la regimentul unde imi facusem stagiul, cu gradul de elev adjutant, si am fost repartizat la compania de pionieri a regimentului, in functia de comandant al plutonului de aruncatoare Brandt de 60 mm. Acesta avea ca misiune obisnuita supravegherea si paza pionierilor in timpul actiunilor de minare, iar ca misiune speciala paza postului de comanda al regimentului. Comandantul companiei era cpt. Paduraru.

Am continuat instructia de pregatire cu trupa, regimentul fiind in reorganizare pentru a fi trimis din nou pe front. In acea perioada armatele sovietice ajunsesera la Nistru, ocupand o parte din nordul Moldovei si al Basarabiei. Am fost cantonati in comuna Smardan, la cativa kilometri de Calafat. Din aceasta a doua perioada de stagiu la regiment imi reamintesc cateva evenimente pe care voi incerca sa le relatez in continuare.

• Limbă: Română
• Editor: Ioan Teodorescu
• Data lansării: 19 iun. 2023
• ISBN: 9786303121253

Previzualizare carte

Copyright

Pelerin prin iadul roșu / Ioan Teodorescu

ISBN eBook ePub: . 978-630-312-125-3

Întreaga responsabilitate pentru conținutul acestei cărți aparține autorului.

Copyright 2023, Ioan Teodorescu

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Carte distribuită de www.piatadecarte.net,

email: [e-mail]

Comenzi la tel. [phone] // 0787 708 844

Pentru solicitări de publicare vă puteți adresa editurii,

pe mail: [e-mail]

Editura Letras / www.letras.ro

[e-mail]

Cuprins

Copyright

PREFAȚĂ

CAPITOLUL I

CAPITOLUL II

CAPITOLUL III

CAPITOLUL IV

CAPITOLUL V

CAPITOLUL VI

CAPITOLUL VII

CAPITOLUL VIII

CAPITOLUL IX

CAPITOLUL X

CAPITOLUL XI

CAPITOLUL XII

CAPITOLUL XIII

CAPITOLUL XIV

CAPITOLUL XV

CAPITOLUL XVI

CAPITOLUL XVII

CAPITOLUL XVIII

CAPITOLUL XIX

CAPITOLUL XX

CAPITOLUL XXI

FOTOGRAFII

În memoria camarazilor mei, căzuți pentru libertate și Patrie

PREFAȚĂ

Cu mulți, foarte mulți ani în urmă - să tot fie vreo jumătate de secol - o garnitură de tren despica prin cețurile echinocțiului de toamnă nesfârșitul taigalei ruse, ducând într-unul din vagoanele lui o încărcătură umană de un grad de periculozitate destul de ridicat.

Cel puțin așa părea după condițiile în care se făcea transportul.

Să ne închipuim un vagon de persoane în care cabinele erau înlocuite cu cuști metalice, prevăzute cu bare, grilaje de sârmă împletită și gratii ca la Sing-Sing și cu lăcașuri de cătușe și lanțuri la picioare, într- un cuvânt, o adevărată ,,pușcărie pe roate. ,,Marfa aceasta ridicată de la ORANKI, lagărul matcă al ofițerimii române, și MÎNĂSTÎRCA, filiala celui precedent, era expediată peste Volga către inima pădurilor mlăștinoase ale Marițkaiei Republik, la USCIORA, faimosul lagăr de pedeapsă (ștrafnoi laghera), denumit și GAURA DRACULUI. ,,Marfa" consta într-o mână de ofițeri români, de la colonei la sublocotenenți, activi și de rezervă, pe care flerul administrației o selectase din masa prizonierilor, după criteriul participării la tulburările ce zguduiseră cele două lagăre în vara fierbinte a anului ‘46. Într-adevăr, în acea vară, o minoritate apreciabilă a ofițerimii române, scuturându-se din toropeala, inerția și spaima care deveniseră o a doua natură pentru această lume a captivității, izbutise, în premieră absolută pentru U.R.S.S., să dea administrației, prin acțiuni în masă de protest și grevă a foamei, o cuvenită replică la toate samavolniciile exercitate ani de zile asupra noastră, prin teroare, foame, frig, muncă istovitoare, încarcerări, bătăi și șantaje de tot felul. Finalitatea acestor silnicii era una singură: aceea de a ne disloca din centrul nostru substanțial, spre a ne preface din oameni în unelte, mai exact, în agenți patogeni ai ciumei roșii cu care urma să fie infestată și țara noastră.

Contrareplica sovietică la acțiunile noastre a fost - așa cum ne așteptam - foarte dură: izolări, încarcerări, brutalizări, hrănire artificială a greviștilor foamei și, în final, expedierea grupului nostru de ,,instigatori" în condiții de transport ca pentru cei mai fioroși criminali de drept comun, spre îndepărtatul est al sinistrei împărății.

Procedând astfel, sovieticii și-au bătut singuri cuie în talpă. Nu numai că nu au izbutit să stingă focarul răzvrătirii - ce avea să răbufnească în februarie ‘48, cu greva generală a foamei a întregului lagăr, prin care s-a obținut repatrierea tuturor prizonierilor români - dar a întins focul peste mai toate lagărele pe unde avea să treacă acest grup care, prin acțiuni hotărâte, uneori disperate, a impus autorităților locale recunoașterea dreptului nostru la demnitate și respect, ba chiar la renunțarea din partea lor la obligația muncii silite pentru ofițerii români. Mai mult chiar, fiindcă orice exemplu e contagios, și al nostru a inspirat altor națiuni din lagăre - de exemplu ungurilor de la Usciora - acțiuni similare de protest și greva foamei.

Așa încât, mare lucru n-au realizat sovieticii prin constituirea noastră într-un grup aparte și expedierea spre est. În schimb, pentru noi, măsura asta, luată contra noastră, ne-a fost cum nu se poate mai salutară. În primul rând, fiind un pumn de oameni omogen și hotărât, am izbutit să scăpăm de robia muncii, ceea ce, împrăștiați prin masa eterogenă și inegală a ORANKI-ului, nu izbutisem până atunci. Iar acest lucru nu era puțin. El însemna disponibilitatea de-a citi, de-a te cultiva, de-a recupera timpul pierdut. Dar nu era numai atât.

De-a lungul timpului, în nesfârșitele peregrinări, dar mai ales în necontenitele confruntări cu puterea locală, ,,grupul și-a alcătuit treptat o statură morală proprie, o anumită ținută, un cod de onoare nescris de nimeni, dar respectat de toți. Dacă mai adăugăm și o anumită trăire religioasă, intimă și discretă, comună mai tuturor, cât și o frenezie culturală de-a învăța și de-a ne instrui, un impuls puternic de-a răscumpăra timpul și de a-l valorifica la un orizont spiritual atât de înalt, încât de la el să nu se mai vadă mizeria existenței cotidiene; dacă mai amintim de un anumit halou de dragoste și de respect ce învăluia relațiile noastre, a celor care trecusem, cot la cot, prin atâtea încercări și situații limită, se va putea înțelege cum noi, ,,grupul, în ciuda tuturor adversităților, am reușit să ne facem viața nu numai suportabilă, dar chiar minunată.

Am cunoscut laolaltă, uneori, adevărate clipe de har ce transfigurau urâțenia lumii din jur și coborau în sufletele noastre acea lumină și acea pace pe care, poate, numai primii creștini le vor mai fi simțit împreună în spațiul catacombelor.

Autorul acestor rânduri poate mărturisi, și mărturia lui e adevărată, că în nicio societate omenească nu a respirat un aer de o atâta puritate morală ca în acest grup de proscriși, că nicăieri nu s-a simțit mai împăcat cu sine, mai aproape de adevăr, mai apărat, mai folositor celorlalți și mai prețuit ca în această comunitate de dragoste creștină. Amintirea acestor clipe aparte din prizonierat, clipe de luminiscență și căldură, l-a marcat pe tot cursul vieții, astfel că, în momentele întunecate și apăsătoare, până la sufocare, ale așa-zisei ,,vieți în libertate din așa-numita ,,țară a noastră, gândul la acele clipe se însoțea cu nostalgia unui paradis pierdut. Pare paradoxal, dar este adevărul adevărat.

În acest climat sufletesc l-a cunoscut cel care scrie această prefață pe autorul cărții, sublocotenentul de rezervă Ioan Teodorescu (Nelu). Era printre cei mai tineri dintre noi și avea la acea oră în cârcă numai doi ani de prizonierat (căzuse după 23 august ‘44). Fire impetuoasă, cu măsura mică, mereu dând pe de lături, cu o franchețe de caracter ce-l făcea să spună numai ce gândea și tot ce gândea, cu aceste calități păguboase avea să fie invitatul permanent și de onoare al carcerelor și izolatoarelor, iar între ,,pauze, însărcinatul cu aprovizionarea lor cu acele modeste, dar eficiente ,,ajutoare în alimente, colectate cu mare discreție de la toți și destinate celor aflați sub zăvor. Cu cât risc se făcea noaptea această aprovizionare, sub nasul pistolarilor din miradoare, numai el o știa. Dar niciodată n-a fost prins și nici ceilalți doi-trei tineri cu care își împărțea misiunea.

,,Grupul nostru a avut însă în cursul timpului o geometrie ,,variabilă. La anumite cotituri ale periplului care coincideau cu cele ale destinului, prin lucrăturile administrației, câțiva din noi erau smulși din câmpul său gravitațional și aruncați pe cine știe ce orbite ale galaxiei concentraționare, până dincolo de cercul polar. După cum, și din alte lagăre cu români, elemente ,,indezirabile veneau să îngroașe rândurile ,,grupului, de cele mai multe ori plasându-se corect pe coordonatele sale spirituale.

Astfel, în urma unei greve a foamei declarată în lagărul de la MARSANSKI, administrația - în căutarea de țapi ispășitori - a ținut să extragă din grupul nostru, și așa calificat ,,de instigatori, pe instigatorii respectivei greve, adică pe ,,instigatorii de instigatori. În această categorie intra și Nelu Teodorescu, împreună cu alți 14 selecționați, toți în greva foamei, pisați cu lovituri sălbatice de paturi de armă în camionul în care fuseseră încărcați de garda de bestii ce urma să-i însoțească într-o direcție necunoscută. Așa s-a făcut că destinele noastre au fost despărțite câțiva ani, până când ne-am regăsit în ‘50-’51 în lagărul de eliberare de la Bragadiru. Între timp, soarta se angajase să-i pregătească lui Nelu Teodorescu o experiență aparte. O parodie de proces, tipică pentru era stalinistă, îi va aduce o condamnare de cinci ani pentru ,,încălcarea ordinii de lagăr, răpindu-i astfel, în mod abuziv, statutul de prizonier, apărat de legile internaționale, pentru a-l arunca în cel degradant de ,,deținut de drept comun. Dezbrăcat de uniforma de ofițer și îmbrăcat în zeghea vărgată de ,,zaclucion", el va parcurge vreme de doi ani un lung și sinuos drum al crucii, în care fiecare clipă e o suferință și la fiecare pas te pândește o primejdie de moarte.

Singur, fără niciun sprijin de nicăieri, total dezarmat, bolnav adesea, neputincios și firav de-l sufla vântul, istovit de muncă și amețit de foame, el va păși cu luciditate și prudență în jurul acelei găuri negre prin care iadul comunică cu pământul, strecurându-se cu abilitate prin furnicarul zonei de umanitate bestializată pusă pe omoruri - uneori gratuite, pe tâlhării, violuri și pe tot ce este mai abominabil, criminalitatea de drept comun a U.R.S.S.-ului. În această lume nestăpânită de nicio lege, ci numai de teroarea căpeteniilor de bandiți (blatnoii), în cârdășie cu cea a gărzilor, și în care șansele de supraviețuire a povestitorului nostru erau practic neînsemnate, el, totuși, aidoma eroilor din basme și epopei, va trece prin toate încercările, va răspunde la toate probele labirintice și, rămânându-și sieși și Puterilor Cerești credincios până la capăt, va ieși la încheierea acestui periplu inițiatic teafăr și biruitor. Pentru că ,,Puterea lui Dumnezeu - în care el credea cu înverșunare și-L invoca fără întrerupere - se arată, după cum spune Apostolul, numai în slăbiciunea oamenilor".

Este marea lecție inițiatică pe care Ioan Teodorescu o lasă viitorimii prin această carte.

Citiți-o, e scrisă cu o pană neprofesionistă, dar sinceră și adevărată. E drept, uneori e înmuiată în fiere și sânge, alteori în foc. Dar cu ce s-ar putea altfel scrie povestea prizonieratului nostru?

București, 9 martie 1995

Radu Mărculescu

CAPITOLUL I

ÎNCORPORAREA, ȘCOALA MILITARĂ, REPARTIZAREA LA REGIMENTUL 31 INFANTERIE CALAFAT

Era în anul 1942, cu puține zile înainte de 1 noiembrie, dată când trebuia să mă prezint la unitate pentru a-mi satisface serviciul militar. În Gara de Nord din București peroanele erau supraaglomerate. Câteva trenuri de persoane erau trase la peroane și încărcate peste limitele normale. La fiecare dintre acestea, un vagon sau două aveau indicatoare care precizau că pot fi folosite numai de personalul armatei germane, fiind interzisă urcarea românilor în ele. Trenul care trebuia să mă ducă la Ploiești avea rezervat un singur vagon, păzit la fiecare intrare de căte un soldat german, având agățat de gât un șnur, ca un colier, cu o tăbliță ovală care indica apartenența la paza vagonului. În compartimentele acestui vagon, aproximativ 15-20 ofițeri și soldați germani ședeau comod. Celelalte vagoane erau supraîncărcate, compartimentele, coridoarele și chiar scările de urcare. Erau ocupate și scările ce duceau spre acoperișul vagoanelor, de oameni de toate vârstele, care urmau să se urce pe acoperiș după ieșirea trenului din gară. Astfel, am parcurs peronul de la un capăt la altul, fără a avea posibilitatea să pun un singur picior pe scara vreunui vagon. La înapoiere, în apropierea vagonului german, am fost strigat dintr- un vagon de un coleg care avea aceeași destinație ca și mine, propunându- mi să-i dau geamantanele pe geam și să mă ajute să urc tot pe acolo, sprijinit de ceilalți tineri din compartiment. Aceștia reușiseră să ocupe locurile direct de la rampa de parcare, înainte de introducerea garniturii la peron. Desigur, oferta era binevenită, deoarece pierderea acestui tren mi- ar fi întârziat plecarea cu multe ore, în acea perioadă fiind mari restricții în circulația trenurilor. Tinerețea m-a decis imediat să primesc. De altfel, nu aveam de ales. Am ridicat geamantanele, ce au fost primite de cei din compartiment, apoi cu ușurință am sărit și m-am prins de rama geamului, care era lăsată în jos. Tras de cei din interior, reușisem să intru pe jumătate în compartiment, când o trosnitură îmi semnală că, din cauza greutății, geamul ramei care îmi servea de sprijin s-a spart, căzând cu zgomot în interiorul locașului din peretele vagonului.

O voce cristalină de băiat strigă cu vioiciune: „Șapte ani de ghinion".

După atâția ani, și astăzi îmi reamintesc aceste cuvinte și mă înfior. Atunci nu le-am dat nicio importanță, considerându-le ca o glumă, la fel ca în filmul austriac, comedia ,,Șapte ani de ghinion", cu Teo Lingen și Hans Moser, care ocupase luni de zile afișele cinematografelor din București și din țară. Nu îmi amintesc prea bine acțiunea, însă tema filmului era că în urma spargerii unei oglinzi au urmat șapte ani de ghinion, de întâmplări care de care mai amuzante.

Întâmplarea a făcut ca ghinionul vieții mele să fie tot de 7 ani, însă nu hazliu, ci tragic. Prizonier de război în U.R.S.S., 22 august 1944 - 4 iulie 1951, din care, de la 20 decembrie 1950, 6 luni în lagărul Ghencea din București.

Spargerea geamului a fost remarcată și, în scurt timp, șeful trenului s-a prezentat pentru a face investigațiile necesare. Am recunoscut imediat, punându-i la îndemână legitimația pe care o aveam. Întrucât nu aveam bani suficienți la mine, l-am rugat să întocmească actele, urmând ca după ce voi ajunge acasă să achit amenda dată. Părinții mei au achitat suma, după câteva zile, la casieria Gării Ploiești Sud, închizând astfel acest incident comic. Sau...?

La data încorporării eram student la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București. Încheiasem anul II, fiind în același timp salariat temporar la Ministerul de Finanțe din Calea Victoriei, la Direcția personalului, serviciu ce îmi dădea posibilitatea să-mi asigur întreținerea pe timpul studenției. La data de 1 noiembrie 1942 m-am prezentat, în civil, la Regimentul 8 Dorobanți Buzău, unde fusesem repartizat. Aici, am fost echipați și ni s-au întocmit actele pentru trimiterea la Școala de Ofițeri de Rezervă din Ploiești. Am fost încazarmați câteva zile, până s-a terminat echiparea și completarea actelor de trimitere. Cele câteva nopți petrecute în dormitoarele regimentului vor rămâne de neuitat, deoarece posibilitatea de a dormi cinci minute în cursul nopții era exclusă din cauza milioanelor de ploșnițe cu care aceste dormitoare erau dotate. Cei care erau obosiți și reușeau să doarmă se sculau dimineața aproape leșinați. Majoritatea ședeau de veghe pe intervale. Ne-au echipat cu uniforme militare soldățești provenite din recuperările făcute de la răniți, murdare de pământ și pete de sânge. Astfel își primea armata și, respectiv, țara fiii care urmau să devină ofițeri de rezervă. După echipare am fost trimiși la Școala de Ofițeri de Rezervă de infanterie. Era în primele zile ale lunii noiembrie 1942. Într-o seară, am plecat împreună cu alți doi camarazi, din gara Buzău, cu trenul la Ploiești. Ploua cu găleata. Am ajuns în gara Ploiești Sud aproape de miezul nopții. Ploaia s-a ținut după noi. Ploua și în Ploiești, la fel ca la plecarea din Buzău. În acea perioadă familia mea locuia în partea opusă a orașului față de Gara de Sud, în apropierea Bisericii „Sfântul Vasile". Neexistând niciun mijloc de transport, am pornit pe jos sub rafalele biciuitoare ale ploii, care a reușit să spele de pe uniformele noastre noroiul și a dizolvat parțial petele de sânge.

Când am ajuns acasă, mama, îngrijorată să nu răcim, ne-a băgat în bucătărie, a aprins focul, ne-a adus apă să ne spălăm, în lighean, deoarece baie nu aveam, apoi tata ne-a făcut la toți trei câte o frecție cu spirt, ne-a servit câte un ceai fierbinte, după care ne-am culcat în camera mea. În cursul nopții mama a continuat să ne spele uniformele, le-a uscat, le-a călcat și dimineață, în jurul orei 10, am plecat spre Școala de Ofițeri de Rezervă unde ne-am prezentat. Primirea a fost normală, am predat uniformele și tot echipamentul primit de la regiment, fiind echipați și dotați de școală cu echipament acceptabil. Am fost repartizați la compania I condusă de cpt. Cucu Emil, nepotul comandantului școlii. Un om integru, corect, drept, calități deosebite de om și comandant, care a contribuit din plin la pregătirea noastră militară alături de comandanții de plutoane, toți, cu mici excepții, ofițeri de elită ai Armatei Române. Instrucția se făcea sub supravegherea unui grup de ofițeri și subofițeri germani, fapt neacceptat sufletește de majoritatea elevilor, trebuind însă, ca militari, să ne supunem ordinelor și stărilor de fapt existente în acea perioadă în țara noastră. Instrucția militară o făceam pe câmpurile din jurul Ploieștiului, în special în jurul Crângului lui Bot. În vara anului 1943 manevrele le-am efectuat în comuna Homorâciu, județul Prahova, o comună situată aproximativ la jumătatea distanței dintre Vălenii de Munte și Măneciu-Ungureni. Manevra a durat aproximativ trei luni, elevii fiind încartiruiți la locuitorii satului. Eram descazarmați.

Toată această perioadă, de aproximativ trei luni, prin felul cum a fost întocmit programul, a fost o binevenită combinație între perfecționarea instrucției militare, odihnă și relaxare. Ea a lăsat în sufletul meu o amintire frumoasă deoarece populația ne-a primit foarte bine, iar tinerețea noastră s-a manifestat din plin, bucurându-ne de natura splendidă ce ne înconjura.

Spre sfârșitul perioadei de instrucție, aproximativ în luna august 1943, școala a primit vizita mareșalului Antonescu. Într-o dimineață, am aflat că toți ofițerii școlii au fost convocați la sediul comandamentului. După aproximativ o oră, aceștia s-au întors, ordonând ca toți elevii să revină în cantonamente, să-și curețe uniformele, bocancii, armamentul, să schimbe echipamentul peticit etc., astfel ca batalionul să fie pregătit de inspecție în cel mult o oră. Nu ni s-a comunicat însă cine urma să facă inspecția. După terminarea pregătirilor am fost strânși pe platou, inspectați fiecare în parte, remediindu-se ce ne scăpase, apoi am fost încolonați și duși pe izlazul de la intrarea dinspre Ploiești al comunei Homorâciu.

O parte a izlazului era mărginită de calea ferată Măneciu- Ungureni-Ploiești, traversată de un drum de țară care făcea legătura între șoseaua Măneciu-Ungureni-Ploiești și izlaz. Decorul natural era fermecător. Într-o parte dealurile împădurite, iar în cealaltă parte calea ferată și câteva case țărănești. Izlazul era acoperit cu iarbă mărișoară ce servea drept hrană animalelor. S-a anunțat momentul sosirii celor ce aveau să facă inspecția. Gornistul a început să dea semnalul. Privirile tuturor s-au îndreptat spre drumul ce traversa calea ferată. Se apropia un convoi de mașini negre. Prima mașină a trecut imediat urmată de a doua. În acel moment, spre uimirea tuturor, automotorul Măneciu-Ungureni-Ploiești a apărut de după curbă, în mare viteză.

A doua mașină nu apucase să coboare rambleul căii ferate, când, automotorul, cu sirena deschisă, a trecut la niciun metru în spatele ei. O fracțiune de secundă a salvat viața mareșalului Antonescu, aflat în aceasta. Tot batalionul a rămas împietrit de ceea ce ar fi putut să se întâmple sub ochii noștri. Comandantul școlii și ofițerii se pierduseră complet.

Totuși, momentul a fost trecut și s-au dat comenzile de rigoare. Mareșalul Antonescu a coborât din mașină. Era foarte calm, de parcă nimic nu se întâmplase. Comandantul școlii s-a îndreptat spre el și i-a dat raportul, după care batalionul a fost trecut în revistă. Era prima și ultima oară când l-am văzut pe mareșalul Antonescu atât de aproape. Prin fața noastră a trecut un om de statură mijlocie, cu o privire ageră, în uniformă de mareșal.

Era într-adevăr roșu la față și de aceea era poreclit „câinele roșu".

Ni s-a dat pe loc repaus, iar mareșalul a convocat pe toți ofițerii școlii. S-a întreținut cu aceștia circa o jumătate de oră, apoi batalionul a dat onorul și, în strigătele noastre de ura, convoiul de mașini a făcut cale întoarsă, traversând din nou calea ferată prin locul în care ar fi putut să se schimbe toată situația politică și militară a țării, dacă mașina mareșalului s-ar fi ciocnit cu automotorul. O fracțiune de secundă fericită pentru mareșalul Antonescu, care ar fi putut să-și încheie cariera militară și politică sub roțile acestuia.

În toamnă am fost trimiși pentru o perioadă de circa o lună la regimentele unde am fost repartizați. Niciunul din noi nu a mai fost trimis la regimentul unde a fost încorporat.

Școala din Ploiești a repartizat elevii săi la regimentele din Oltenia și vestul Munteniei. Eu am fost trimis cu gradul de elev sergent la Regimentul 31 Infanterie Calafat, județul Dolj, care aparținea de divizia II cu sediul la Craiova.

Am fost încadrat în calitate de comandant de pluton la compania de pușcași, comandată de cpt. Mosoianu, contribuind astfel la pregătirea militară a trupei ce urma să completeze regimentul, care, în acea perioadă, se găsea pe frontul de est. După terminarea acestui stagiu am fost cu toții rechemați la școală pentru a continua pregătirea militară în anul II. Ni s-a aplicat regimul școlilor militare de ofițeri activi.

În luna martie 1944 am fost trimis din nou la regimentul unde îmi făcusem stagiul, cu gradul de elev adjutant, și am fost repartizat la compania de pionieri a regimentului, în funcția de comandant al plutonului de aruncătoare Brandt de 60 mm. Acesta avea ca misiune obișnuită supravegherea și paza pionierilor în timpul acțiunilor de minare, iar ca misiune specială paza postului de comandă al regimentului. Comandantul companiei era cpt. Păduraru.

Am continuat instrucția de pregătire cu trupa, regimentul fiind în reorganizare pentru a fi trimis din nou pe front. În acea perioadă armatele sovietice ajunseseră la Nistru, ocupând o parte din nordul Moldovei și al Basarabiei. Am fost cantonați în comuna Smârdan, la câțiva kilometri de Calafat. Din această a doua perioadă de stagiu la regiment îmi reamintesc câteva evenimente pe care voi încerca să le relatez în continuare.

O amintire sentimentală. În perioada cât am fost cantonați în comuna Smârdan, am fost cazat la o familie de țărani, într-o cameră foarte curată, plină de țesături și covoare oltenești. Era ceva feeric, de basm, în interiorul acestei camere. Toate obiectele erau lucrate de mână de stăpâna casei. Aici am văzut pentru prima oară cum se pregătește și cum este coaptă pâinea sub țest. Cine a mâncat dintr-o astfel de pâine nu va putea să uite niciodată.

Întrucât nu avea cine să îmi spele lenjeria, mi-a fost recomandată o femeie tânără, de circa 20 de ani, căsătorită, al cărei soț era plecat pe front cu gradul de sergent. Când mi-a fost prezentată am rămas uimit de frumusețea și puritatea sa sufletească. Mi-a spus că locuiește împreună cu mama ei, care e grav bolnavă. Pentru serviciile solicitate de mine nu mi-a pus nicio condiție.

Nu am putut sta de vorbă niciodată în camera unde locuiam pentru că venea să facă ordine și curățenie numai după plecarea mea. Pot mărturisi că m-am îndrăgostit de această ființă. Cei 22 de ani pe care îi aveam întunecau judecata și morala în care am fost crescut.

Ardeam ca focul, dar niciodată nu am încercat să folosesc minciuna sau forța pentru a-mi îndeplini dorința. Această ființă radia permanent respect și noblețe în jurul său. Pentru a-i câștiga încrederea, am adus mamei ei un doctor să o vadă, i-am procurat medicamente de la Craiova, i-am făcut diverse cadouri ce tentează orice femeie și m-am achitat onorabil cu plata serviciilor făcute. Deși-i citeam în ochi același foc ca al meu, nu am putut niciunul să forțăm nota. Amintirea soțului ei era permanent prezentă între noi. Nu știa nimic despre el de câteva luni, iar eu nu știu nici astăzi dacă s-a întors la familia lui. O chema Elena.

Timpul cât am stat în comuna Smârdan a fost foarte scurt. Încercarea mea de apropiere de ea a fost remarcată de vecini și de aici a aflat întregul sat, mai ales femeile cleveteau și răspândeau fel de fel de zvonuri, toate neavând niciun sâmbure de adevăr. A venit și ziua plecării. Am primit ordin să părăsim cantonamentele din comuna Smârdan și să ne întoarcem la sediul regimentului, în Calafat, de unde, peste câteva zile, urma să plecăm pe front. Era primăvară, grădinile gospodarilor erau pline cu liliac înflorit. În dimineața plecării, când am adunat plutonul cu tot echipamentul din dotare, am văzut cum cărucioarele de muniții și caii erau împodobiți cu buchete de liliac sub care aproape că nici nu se mai vedeau. Buchetele și împodobirea fuseseră făcute de Lenuța.

Ascunsă după un copac din curtea gospodăriei, privea spre noi cu ochii în lacrimi, ștergându-le cu marama pe care o purta aproape permanenet. Această ființă a rămas pentru toată viața în sufletul meu ca o pildă de onestitate, drăgălășenie și mai ales corectitudine față de soțul și căsnicia ei.

Compania noastră s-a adunat în mijlocul satului, unde urma să primim binecuvântarea preotului Cericeanu. Cu o oră înainte de adunare, acesta venise la mine și, în mod delicat, mă întrebase dacă între mine și Lenuța s-au petrecut fapte ce ar compromite-o, deoarece tot satul vorbește că raporturile mele cu ea nu au fost tocmai corecte. De abia atunci mi- am dat seama de gravul prejudiciu moral pe care-l adusesem acestei ființe nevinovate, atitudinea mea față de ea permițând tragerea unor concluzii greșite. Ea își aștepta soțul și permanent vorbea de el. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă el s-ar fi întors și ar fi auzit clevetirile satului? Când mi-am dat seama de aceasta, tot corpul mi-a fost cuprins de un tremur puternic. Preotul mi-a citit pe față zbuciumul din suflet, și-a pus mâna deasupra capului meu, iar eu, cu lacrimi în ochi, i-am spus:

-      Părinte, această femeie este la fel cum a fost cu un minut înaintea venirii mele în acest sat.

Am prezentat-o așa cum era ea, scoțându-i în relief toate calitățile, afară de cea de femeie, pe care eu nu i-am cunoscut-o niciodată. Și dacă acest lucru a fost posibil, aceasta nu mi se datorește mie, ci calităților ei morale excepționale. Eu am făcut totul pentru a o câștiga, în afară de utilizarea forței, dar ea mi-a dat un exemplu uriaș de mândrie și demnitate, schimbându-mi dorința în respect.

După ceremonia religioasă și binecuvântare, la care asistase tot satul, femei, copii, tineri și bătrâni, preotul s-a îndreptat spre mine și punându-mi crucea în mână mi-a spus:

-      Satul întreg este convins că între dumneata și Lenuța s-au petrecut lucruri care lasă de dorit. Soțul Leanei trebuie să se întoarcă. Plecați pe front, Dumnezeu să vă ajute, spuneți adevărul!

În apropierea mea era un grup mare de săteni.

Aceeași emoție m-a cuprins ca și cu o oră înainte, atunci când preotul mi-a pus întrebarea redată mai sus. Am ridicat crucea la buze, am sărutat picioarele Cristului și am jurat că între mine și Leana nu au fost decât raporturi ca între frate și soră. Ea face cinste satului și acesta trebuie să o respecte. Nu a greșit cu nimic, nici față de ea, nici față de soțul ei și nici față de colectivitatea satului. Am încheiat cu cuvintele: „Așa să-mi ajute Dumnezeu".

Nu îmi mai dădeam seama ce se petrece în jurul meu. Am fost trezit din această stare de un murmur de bucurie ieșit din pieptul zecilor de oameni ce au asistat la această scenă. Femeile, cu lacrimi în ochi, se îndreptau către Lenuța, care stătea lângă un pom ceva mai departe, izolată de ceilalți, aducând-o cu respect în mijlocul lor. Sufletul meu a simțit o mare ușurare în fața adevărului rostit sub jurământ pe cruce, aceeași care, în anii de întuneric ce au urmat, mi-a fost călăuză și sprijin. Numai datorită credinței în ea și în ceea ce reprezintă a fost posibil să mai redau astăzi rândurile de față.

După plecarea din comuna Smârdan, compania s-a reîntors în dormitorul ei din incinta regimentului. Toți ofițerii, subofițerii și trupa erau încazarmați, nu aveau voie să parăsească unitatea. Totuși, atât ofițerii activi care aveau familiile în Calafat, cât și ofițerii de rezervă părăseau noaptea regimentul pe ascuns. Într-una din nopți, am fost treziți din somn de gornist, care suna disperat alarma. La acest semnal, fiind cel mai mare în grad din companie, am dat deșteptarea și am ordonat echiparea imediată.

Între timp, am trimis curierul companiei la ofițerul de serviciu, să-l întrebe ce s-a întâmplat. Mi s-a comunicat că un grup de prizonieri de război sovietici, în număr de circa 4.000, cazați în lagărul de lângă comuna Poiana, la câțiva kilometri de regiment, au evadat, au dezarmat garda și se îndreaptă spre regiment, ajungând deja în apropiere de manutanța și depozitele regimentului. Mi-a mai comunicat că paza lagărului este baricadată într-o clădire, unde se apără, solicitând intervenția imediată a regimentului, înainte ca prizonierii să pună mâna pe armele și munițiile din depozitele acestuia. Între timp, garda regimentului, intrând în panică, a început să tragă focuri de armă. În această situație, am încolonat compania și am pornit în pas alergător spre port, unde erau garate vagoanele cu muniții ce urmau să ne însoțescă pe front.

Ajunși la destinație, am cerut subofițerului care comanda trupa ce avea în sarcină paza trenului să permită desfacerea sigiliului de la un vagon pentru a aproviziona compania cu muniție de război, deoarece au evadat prizonierii sovietici. El a refuzat să execute ordinul, pe motiv că numai comandantul regimentului poate să dispună aceasta. Atunci l-am somat să se predea, încercuind cu compania trenul. Și în aceste condiții a continuat să se opună, ordonând soldaților de pază să tragă în oricine se apropie de vagoane.

La un moment dat, luasem hotărârea să-l împușc, însă am șovăit.

Am încercat o nouă stratagemă. M-am apropiat de el căutând să-i explic pericolul în care ne aflăm. În timp ce mă apropiasem la circa un metru de el, s-au auzit dinspre regiment împușcături. A început să șovăie și a lăsat în jos pistolul mitralieră, încărcat, pe care-l avea îndreptat spre mine.

Profitând de șovăiala sa, m-am repezit spre el smulgându-i pistolul mitralieră din mână și dezarmândul. I-am ordonat să se culce la pământ cu mâinile întinse înainte. Am somat după aceea trupa care, rămasă fără comandant, a executat ordinul de a permite soldaților mei să se apropie de tren. Nu știam în ce vagon este muniția necesară armamentului cu care eram dotați. Am deschis mai multe vagoane și am aprovizionat toată compania cu cantități suficiente de muniție. Am închis vagoanele, am repus trupa de pază în funcția avută, împreună cu subofițerul care era galben ca ceara.

Am desfășurat compania în linie de luptă și am pornit pe strada ce ducea la regiment, de unde nu se mai auzeau focuri de armă. Am crezut că regimentul fusese ocupat. Când mai aveam aproximativ 200 de metri până la regiment, fiind în primele rânduri ale companiei, am văzut venind spre noi pe lt. col. Costinescu, adjunctul comandantului regimentului. Când a sosit lângă mine, i-am dat raportul și i-am comunicat ce s-a întâmplat. Începuse să se lumineze bine de ziuă. Dânsul mi-a explicat că a fost numai un exercițiu de alarmă însă, datorită faptului că șeful comenduirii a uitat să comunice regimentului și, implicit, ofițerului de serviciu, alarma a fost dată cu toată seriozitatea. Dacă exercițiul de alarmă ar fi fost comunicat corect ofițerului de serviciu, acesta, la chemarea comandantului lagărului, ar fi trebuit să comunice că regimentul se pregătește, etc. Astfel, alarma nu s-ar fi dat prin gornist și nu ar fi avut ca rezultat constatarea gravă că toate unitățile încartiruite în dormitoarele regimentului, atât ofițeri cât și soldați, au fugit fiecare încotro vedea cu ochii, unii numai în cămașă și izmene, părăsind echipamentul și armamentul.

Mi-a dat ordin să duc compania înapoi în port, să pun muniția la loc în vagoane și să mă reîntorc cu compania la regiment, ceea ce am și executat. Eu nu am fost nici felicitat, nici admonestat. Am auzit că s-ar fi luat măsuri disciplinare contra comandantului comenduirii și ofițerilor care părăsiseră incinta regimentului fără aprobare.

CAPITOLUL II

PLECAREA PE FRONT ȘI PARTICIPAREA LA RĂZBOI

La câteva zile după întâmplarea cu alarma falsă, într-o dimineață, ni s-a comunicat că după-amiază ne vom îmbarca pentru plecare și trebuie să pregătim trupa. În timp ce încărcam în vagoane armamentul, cazarmamentul, etc. o bătrână mi se adresă, rugându-mă să-i spun unde este compania a X-a, unde ea avea un băiat pe care voia să-l vadă. I-am arătat locul respectiv, spunându-i să se grăbească deoarece peste câteva ore plecăm, la care ea mi-a răspuns: ,,Nu, mamă, poimâine plecați". Și, într- adevăr, peste două zile am plecat. Sosi și ziua, trenul aștepta din moment în moment semnalul de plecare; femei, bărbați, bătrâni, tineri și copii își luaseră rămas bun de la cei ce mergeau pe front, privind cu lacrimi în ochi pe cei dragi și pe care nu mai știau dacă îi vor mai vedea. Semnalul de plecare a fost dat, trenul s-a pus în mișcare, iar noi am început să ascultăm trăncănitul roților, care se învârteau din ce în ce mai repede, ducându- ne în marele necunoscut. Bou-vagoanele în care eram îmbarcați aveau așternut pe jos un strat de paie ce amortiza oarecum duritatea podelelor. Am ajuns la București, am trecut și prin Ploiești, dar nu știam unde sunt părinții mei, căci nu primisem nicio veste de la ei după bombardamentele din 1944. Am ajuns astfel la Georgeni, județul Ialomița, o comună pe malul Dunării, unde am fost debarcați. Se vorbea că trebuie să trecem în Dobrogea pentru a ocupa poziție de-a lungul Mării Negre.

Am stat foarte puțin în Georgeni, după care unitatea a fost pusă în marș spre Brăila, unde am dormit în Brăilița. În acest marș am trecut pe lângă aeroportul militar german. Aici ni s-a arătat scheletul ars al unui avion militar german uriaș, cu șase motoare, care, încărcat cu răniți grav și medici s-a prăbușit imediat după decolare, arzând total și nerămânând în viață niciun supraviețuitor. Venind din linia I și-au pierdut viața tocmai atunci când credeau că au scăpat, chiar așa cum erau, poate jumătăți de oameni.

După acestă oprire de o noapte am pornit a doua zi dimineață mai departe. Marșul între Brăilița și Bolgrad l-am făcut în câteva etape; la început am mărșăluit ziua, după care ultimele etape le-am efectuat noaptea. Eram în raza de acțiune a aviației sovietice.

La Bolgrad trupa a fost îmbarcată în autobuze mari, nemțești, în camioane s-au pus materialele și astfel am fost transportați până în apropiere de vărsarea Nistrului în liman. Am fost cantonați în Eighenheim- Babei, o comună mare, cu case frumoase, părăsite total de românii de origine germană. Rămăsese să înfrunte vitregia soartei numai populația de origine română.

Am fost cantonat în casa fostului primar al comunei, locuită de soția și fiica lui, el fiind deportat încă din 1940 în interiorul U.R.S.S. De atunci familia sa nu mai știa nimic de el.

Regimentul se afla în rezerva Diviziei. Celelalte două regimente ocupaseră poziții în fața comunei Palanca și de-a lungul limanului. Batalioanele din fața comunei Palanca aveau companii împinse în avanposturi de-a lungul coturilor ce le făcea Nistrul la vărsarea în liman. Ele se schimbau la aproximativ 15 zile datorită condițiilor foarte grele. Noaptea, țânțarii, în roiuri mari, chinuiau oamenii. Erau mai periculoși decât rușii de care ne despărțeau cei câțiva zeci de metri, cât avea Nistrul la vărsare.

Din comuna Eighenheim-Babei compania a fost mutată în comuna Cosa Roșie, mai aproape de linia I. În această comună s-a petrecut următoarea întâmplare:

Soldații mi-au raportat că nu au primit soldele de luni de zile, banii fiind reținuți de cpt. Păduraru, care expedia continuu sume mari de bani în țară, la familie.

De asemenea, alimentele mai importante erau vândute și transformate în bani ceea ce, într-adevăr, se putea remarca după hrana trupei, care se