Cernobil

De Serhii Plokhy

„O cronică realizată cu o mână de maestru" – New York Review of Books

Premiul Pushkin House pentru Cartea Rusă 2019

Premiul Baillie Gifford pentru Non-Ficțiune 2018

„O cronică realizată cu o mână de maestru" – New York Review of Books

O relatare tulburătoare, care recreează filmul evenimentelor petrecute la Cernobîl în 1986 în tot dramatismul lor, istorisind poveștile celor care s-au trezit prinși în mijlocul unui Armageddon nuclear și au reușit să facă imposibilul: să stingă incendiul și să „adoarmă" reactorul.
Dincolo de narațiunea alertă și palpitantă, cartea semnată de Serhii Plokhy, el însuși supraviețuitor al dezastrului, sondează însă în profunzime și contextul social și politic al vremii, realizând o radiografie a regimului sovietic care avea să se prăbușească peste doar câțiva ani și investigând cauzele mai complexe, de natură structurală, care au dus la producerea catastrofei.

„Serhii Plokhy ne aduce istoria definitivă a dezastrului de la Cernobîl și a consecințelor acestuia, abordând cu îndemânare toate unghiurile, inclusiv povestea științifică, costurile umanitare și economice ale operațiunilor de decontaminare, modul în care explozia l-a forțat pe Gorbaciov să grăbească lansarea reformelor perestroikăi și revirimentul naționalismului ucrainean." – Andrew Wilson, University College London

„Cea mai cuprinzătoare și convingătoare istorie a Cernobîlului publicată până în prezent." – Financial Times

„O lucrare de mare erudiție și puternică forță narativă. Plokhy este maestrul detaliului elocvent." – Sunday Times

„Captivantă, meticulos documentată... " – Wall Street Journal

În dimineața zilei de 26 aprilie 1986, Europa a fost martora celui mai grav dezastru nuclear din istorie: explozia reactorului de la Centrala nucleară Cernobîl din Ucraina sovietică. Zeci de oameni au murit din cauza radiațiilor, jumătate de continent a avut de suferit de pe urma efectelor contaminării și mii de oameni s-au îmbolnăvit.
Serhii Plokhy investighează noi surse și arhive devenite recent disponibile pentru a relata poveștile dramatice ale pompierilor, oamenilor de știință și soldaților care au participat cu eroism la stingerea infernului nuclear. El dezvăluie racilele industriei nucleare sovietice, stabilind legătura dintre dezastru și autoritarismul conducerii partidului comunist, controlul exercitat de regim asupra informației științifice și accentul pus pe dezvoltare economică indiferent de costuri.
Astăzi, când riscul unui alt Cernobîl se profilează amenințător din cauza managementului defectuos al energiei nucleare în lumea aflată în curs de dezvoltare, Cernobîl se constituie într-un avertisment și un imperios apel la acțiune.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 17 sept. 2022
• ISBN: 9786064015259

Previzualizare carte

Prefață

Suntem opt cu toții în călătoria noastră la Cernobîl, marcat pe harta mea ucraineană drept „Ciornobîl". Am alături de mine trei studenți la științe și inginerie din Hong Kong, aflați într-un circuit prin Rusia și Europa de Est. Apoi, din câte-mi dau seama după accent, sunt patru britanici — trei bărbați și-o femeie —, toți de cam douăzeci și ceva de ani. Aflu curând că bărbații sunt, într-adevăr, britanici, în vreme ce femeia, pe nume Amanda, e irlandeză. Se înțeleg de minune.

Cu câteva săptămâni mai devreme, când Amanda și-a întrebat soţul britanic, pe Stuart, ce-ar dori să facă în vacanța care se apropia, el i-a zis că ar vrea să meargă la Cernobîl. Așa că au venit, însoțiți de fratele lui Stuart și de un prieten de familie. Două jocuri video le furnizaseră inspirația pentru expediție. În S.T.A.L.K.E.R.: Shadow of Chernobyl, un shooter cu elemente horror, acțiunea se desfășoară în Zona de Excludere Cernobîl după o fictivă a doua explozie nucleară. În Call of Duty: Modern Warfare, personajul principal, căpitanul John Price, merge în orașul abandonat Pripiat ca să-l captureze pe liderul ultranaționaliştilor ruşi. Stuart și echipa lui au decis să vadă locul cu ochii lor.

Vita, ghidul nostru ucrainean, ne duce mai întâi în Zona de Excludere de 30 de kilometri, apoi în cea mai restrictivă, de 10 kilometri — două cercuri concentrice, cu fosta centrală nucleară în mijloc și un diametru de 30 de kilometri, respectiv 10 kilometri. Avem ocazia să vedem radarul sovietic Duga sau Arcada — un răspuns la Inițiativa Strategică Defensivă „Războiul Stelelor" din vremea lui Ronald Reagan —, sistem depășit tehnologic, după standardele actuale. A fost conceput pentru a detecta un posibil atac nuclear dinspre Coasta de Est a Statelor Unite. De acolo plecăm spre Cernobîl, către centrala nucleară și orașul învecinat Pripiat, un oraș-fantomă care avea cândva aproape 50 de mii de muncitori în construcții și angajaţi ai centralei distruse. Vita ne dă contoare de radiații care bipăie când nivelul depășește normele stabilite. În anumite zone, inclusiv lângă reactorul avariat, aparatele bipăie neîntrerupt. Vita ne ia apoi detectoarele și le închide, întocmai cum au făcut lucrătorii sovietici trimiși să se ocupe de consecințele dezastrului din 1986. Trebuia să-și facă treaba, iar detectoarele arătau niveluri inacceptabile de radiații. Vita are și ea treaba ei. Ne informează că, într-o zi întreagă petrecută în zonă, ne vom alege cu aceeași cantitate de radiații cât absoarbe într-o oră un pasager într-un avion. Ne încredem în asigurările ei că nivelurile radiațiilor nu sunt chiar aberante.

Cu totul, 50 de milioane de curie au fost eliberați de explozia de la Cernobîl, echivalentul a 500 de bombe de la Hiroshima. Tot ce a trebuit pentru ca acest dezastru să aibă loc a fost ieșirea din reactor a mai puțin de 5 la sută din combustibilul nuclear. Conținea, înainte de asta, peste 125 de kilograme de uraniu îmbogățit — suficient cât să polueze și să devasteze mare parte din Europa. Și, dacă celelalte trei reactoare de la Cernobîl ar fi fost afectate de explozia primului, atunci e puțin probabil să mai fi rămas vreun organism viu, în stare să respire, pe întreaga planetă. Săptămâni bune de la accident, cercetătorii și inginerii nu au știut dacă explozia vulcanului radioactiv de la Cernobîl avea ori nu să fie urmată de una și mai ucigătoare. Nu a fost cazul, însă pagubele produse de prima explozie vor dura secole. Timpul de înjumătățire al plutoniului-239 eliberat de explozie și purtat de vânt tocmai până în Suedia este de 24 000 de ani.

Despre Pripiat se vorbește, uneori, ca despre un Pompei modern. Între cele două așezări sunt paralele clare, dar și diferențe, fie și pentru că în orașul ucrainean pereții, pivnițele, ba chiar și câte un geam pe ici, pe colo sunt încă, în principiu, intacte. Nu dogoarea magmei vulcanice a pus aici capăt vieții, ci particulele invizibile de radiație care i-au alungat pe locuitori, însă au cruțat în mare parte vegetația, îngăduind faunei să revină și să-și revendice un spațiu cândva construit și locuit de oameni. Pe străzi, se văd numeroase semne ale trecutului. Sloganurile comuniste din vremuri apuse încă sunt acolo, iar într-un cinema abandonat mai atârnă portretul unui conducător comunist. Vita ne spune că nimeni nu mai știe cine-i acela, eu însă recunosc un chip familiar de când eram tânăr profesor la Universitate, în Ucraina, în vremea catastrofei — portretul e al lui Viktor Cebrikov, șef al KGB-ului din 1982 până în 1988. A supraviețuit miraculos trecerii ultimilor treizeci de ani, nevătămat dacă nu pui la socoteală o găurică lângă nas. Imaginea, altminteri, e în regulă. Pornim mai departe.

Ce ciudat, îmi spun, că Vita, excelentul nostru ghid, nu poate identifica Cernobîlul. Pare nedumerită și când trebuie să explice panourile cu „carne, „lapte și „brânză care atârnă din ceea ce odată a fost tavanul unui magazin universal sovietic. „Cum se face că au scris toate astea în timpul Uniunii Sovietice, când nu se găsea mai nimic? întreabă ea. Îi explic că, în multe feluri, Pripiat era un loc privilegiat datorită centralei nucleare și că lucrătorii erau mai bine aprovizionați cu produse agricole și bunuri de consum decât populația generală. În plus, dacă pe panouri scria „carne sau „brânză, asta nu însemna neapărat că se și găseau. Că doar era vorba de Uniunea Sovietică, unde prăpastia dintre imaginea proiectată de propaganda guvernamentală și realitate era trecută doar cu ajutorul anecdotelor. Ca de pildă, aceasta: „Dacă vrei să-ți umpli frigiderul cu mâncare, pune-i antena de la radio." Radioul spunea povestea standardelor de viață din ce în ce mai ridicate; frigiderul avea o cu totul altă istorie.

În această expediție în Pripiat am decis să relatez saga Cernobîlului: pentru cei care nu fuseseră prin preajmă atunci, dar care voiau să știe și să înțeleagă ce se întâmplase în acea noapte crucială, 26 aprilie 1986, apoi în zilele, lunile și anii care aveau să urmeze. În ciuda eforturilor inițiale ale guvernului sovietic de a ascunde dezastrul de la Cernobîl și de a-i minimiza consecințele, acesta a ajuns să fie cunoscut peste tot în URSS și în Occident și a avut parte de o enormă atenție publică, începând cu anchetele jurnalistice scrise în primele zile după explozie și sfârșind cu documentare, filme artistice, romane şi investigaţii. Deși cheia pentru înțelegerea cauzelor, consecințelor și lecțiilor catastrofei stă în contextualizarea și interpretarea istorică, deocamdată puțini istorici au abordat subiectul.

Cartea de față e o lucrare de istorie, de fapt prima istorie amănunțită a dezastrului de la Cernobîl, de la explozia reactorului nuclear la închiderea centralei în decembrie 2000 și la stadiile finale ale construirii unui nou adăpost pentru reactorul avariat, în mai 2018. Am fost ajutat enorm în documentare de deschiderea recentă a unei arhive privitoare la dezas­tru, indisponibilă până în acel moment. Multe fișete guvernamentale și-au deschis sertarele mai larg decât în trecut, ușurându-mi sarcina de a consulta documente emise de Partidul Comunist și de agențiile guvernamentale în timpul dezastrului și după acesta. În Ucraina, Maidanul și Revoluția Demnității din 2014 au produs, totodată, și o revoluție a arhivelor, îngăduindu-mi un acces fără precedent la dosarele KGB-ului până atunci secretizate.

M-am apucat să scriu cartea atât în calitate de istoric, cât și de contemporan cu evenimentele discutate. În momentul producerii exploziei locuiam în Ucraina, la aproape 500 de kilometri pe cursul Niprului de reactorul avariat. Eu şi familia mea nu am fost direct afectați de urgie. Însă la câțiva ani după aceea, medici din Canada, unde eram invitat să predau, mi-au spus că tiroida mea, la un moment dat, fusese inflamată — un semn îngrijorător de expunere la radiații. Soția și copiii, din fericire, n-aveau nimic. Însă radiațiile acționează în feluri impredictibile: unul dintre foștii colegi de pe vremea studenţiei a fost trimis ca polițist la Cernobîl, la câteva zile după accident; încă își petrece în spital cel puţin o lună pe an. Un alt coleg, care s-a aflat un timp în apropierea centralei, pare să fie în regulă — acum predă istorie sovietică în Statele Unite. Vorbind cu ei și cu alți participanți la evenimente și adăugând propriile amintiri, am putut recrea gândurile și motivele celor care și-au sacrificat sănătatea, ba chiar și viața, pentru a diminua impactul catastrofei de la Cernobîl.

Cu cât ne îndepărtăm în timp de dezastru, cu atât aduce mai mult cu un mit acesta — și cu atât mai dificil devine să-i surprinzi rădăcinile și consecințele reale. Punând dezastrul în context istoric, încerc să furnizez o mai bună înțelegere a celui mai grav accident nuclear din lume. Utilizarea materialelor recent desecretizate din arhive și a documentelor oficiale recent publicate, la fel ca și a interviurilor cu martori oculari și a relatărilor altor scriitori — precum Svetlana Aleksievici și Iuri Șcerbak — mi-a permis să prezint o perspectivă extinsă asupra dezastrului și a efectelor sale politice, sociale și culturale. În relatarea mea, pornesc de la camera de control a reactorului avariat, trec la satele abandonate ale Zonei de Excludere și ajung în birourile puterii din Kiev, Moscova și Washington. Plasarea accidentului de la Cernobîl în contextul istoriei internaționale face posibilă învățarea unor lecții de importanță globală.

Cernobîl, ca istorie, este povestea unui dezastru tehnologic care a contribuit nu doar la căderea industriei nucleare sovietice, ci și la căderea cu totul a sistemului sovietic. Accidentul a marcat începutul sfârșitului Uniunii Sovietice: în mai puțin de cinci ani superputerea mondială avea să se prăbușească, doborâtă nu doar de povara ideologiei comuniste, ci și de sistemele economice și de management disfuncționale.

Explozia de la centrala atomică din Cernobîl a zguduit și schimbat vechea ordine sovietică. Politica glasnost, a deschiderii, prin care s-a permis presei și cetățenilor să discute probleme politice și sociale și să critice autoritățile, își are originea în zilele post-Cernobîl. Cum populația cerea tot mai multe informații de la guvern, s-a renunțat treptat la cultura oficială a secretului. Dezastrul de la Cernobîl a obligat administrația să recunoască preocupările ecologice drept un motiv legitim pentru apariţia organizațiilor nonguvernamentale, ceea ce a spart monopolul politic al Partidului Comunist. Primele organizații și partide politice au început în interiorul mișcării ecologiste care a cuprins centrele industriale extrem de poluate ale Uniunii Sovietice.

Fiindcă radiațiile afectau pe toată lumea, de la lideri de partid la simpli cetățeni, accidentul de la Cernobîl a dus la escaladarea unui sentiment de nemulțumire în privința Moscovei și a politicilor sale duse pe plan etnic și social. Nicăieri n-a fost mai profund impactul decât în Ucraina, republica unde se afla reactorul dezastruos. Doi actori politici aflați în conflict — regimul comunist ucrainean și opoziția democratică ce abia mijea — au descoperit un interes comun în opoziția față de Moscova și mai ales față de liderul sovietic Mihail Gorbaciov. În decembrie 1991, când ucrainenii au votat pentru independență, au trimis totodată la coșul de gunoi al istoriei preaputernica Uniune Sovietică de altădată, care avea să fie dizolvată oficial la câteva săptămâni după referendumul ucrainean. Deşi ar fi greșit să atribuim exclusiv accidentului de la Cernobîl dezvoltarea politicii de glasnost în URSS ori avântul mișcărilor naționale din Ucraina și alte republici, impactul dezastrului asupra unei serii de procese interdependente nu poate fi ignorat.

Ar fi ușor să învinovățim sistemul comunist în dezagregare pentru accidentul de la Cernobîl și pentru hibele de proiectare ale reactoarelor de tip Cernobîl, plasând aceste probleme în trecut. O asemenea convingere ar fi nelalocul ei. Cauzele topirii reactorului de la Cernobîl sunt cât se poate de prezente și astăzi. Conducători autoritari care urmăresc să-și sporească puterea și prestigiul — dispuși să accelereze dezvoltarea economică, să treacă peste crize energetice și demografice în timp ce țin discursuri ecologiste — sunt mai vizibili astăzi decât erau în 1986. S-ar putea repeta Armaghedonul nuclear numit Cernobîl? Nimeni nu știe răspunsul la această întrebare. Este însă evident că un nou dezastru are șanse mai mari să se petreacă dacă nu ne învățăm lecția din cel deja produs.

Prolog

În jurul orei 7 dimineața, pe 28 aprilie 1986, Cliff Robinson, un chimist în vârstă de douăzeci și nouă de ani, care lucra la centrala nucleară Forsmark, la două ore cu mașina de Stockholm, s-a dus să se spele pe dinți după micul dejun. Ca să ajungă din baie în vestiar, trebuia să treacă printr-un detector de radiații, cum mai făcuse de mii de ori până atunci. Însă de data asta ceva era diferit — s-a declanșat alarma. Lui Robinson i s-a părut ciudat, fiindcă nu pusese niciodată piciorul în zona de control, unde ar fi putut absorbi radiații. A mai trecut o dată prin detector, făcându-l iarăși să bipăie. A treia oară alarma nu s-a mai declanșat. În sfârșit, o explicație: drăcia, pur și simplu, funcționa defectuos.

La centrală, treaba lui Robinson era să monitorizeze nivelul de radia­ții: ce ironic, și-a spus, că detectorul îl alesese pe el ca să-i arate cât de vigilent era sistemul. Bine că măcar își revenise. Robinson și-a văzut mai departe de treabă, aproape uitând de acea neașteptată alarmă. Însă, întorcându-se ceva mai târziu în zonă, a văzut un șir de muncitori care nu puteau nici ei să treacă fără să declanșeze detectorul. În loc să verifice alarma, Robinson a luat pantoful unuia dintre ei și l-a dus în laborator, pentru examinare. Ce a descoperit l-a făcut să se cutremure: „Am văzut ceva ce n-o să uit în veci: pantoful era puternic contaminat. Vedeam cum crește, foarte rapid, nivelul radiaţiei."

Primul gând al lui Robinson a fost că cineva detonase o bombă atomică: încălțămintea emana particule radioactive pe care, în mod normal, nu le detectau la centrală. Și-a anunțat șeful, care a transmis informația mai departe, la Autoritatea Suedeză pentru Controlul Radiațiilor din Stockholm. În capitală, autoritățile au estimat că problema ținea probabil de centrala atomică însăși, aşa că au dispus evacuarea imediată a lucrătorilor din Forsmark. Au început testări ale radioactivității la fața locului, însă fără vreun rezultat, iar în câteva ore concluzia era că nu centrala contaminase. S-a renunțat și la ipoteza bombei — elementele radioactive nu se potriveau cu profilul unei asemenea explozii. Fiindcă nivelul radioactivității fusese găsit ridicat și la alte centrale atomice, era clar că particulele veneau de peste graniță.

Calculele și direcția vântului indicau către sud-est, spre una dintre cele două superputeri nucleare ale lumii: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Era cu putință să se fi petrecut acolo vreo catastrofă? Sovieticii tăceau. Autoritatea Suedeză pentru Controlul Radiațiilor i-a contactat pe oficialii sovietici, care au negat că pe teritoriul lor s-ar fi petrecut ceva ce ar fi putut cauza contaminare nucleară. Însă agențiile de control din țările scandinave continuau să înregistreze niveluri de radiații anormal de ridicate: în Suedia, nivelul radiației gama era cu 30–40 la sută mai mare decât ar fi fost normal; în Norvegia se dublase, iar în Finlanda era de șase ori peste nivelul acceptat.

Două gaze radioactive, xenonul și kriptonul, produse secundare ale fuziunii nucleare a uraniului, se deplasau peste Scandinavia, acoperind o regiune ce cuprindea nu doar Finlanda, Suedia și Norvegia, ci și Danemarca. Testele indicau că sursa poluării radioactive, oriunde ar fi fost ea, emitea în continuare substanțe periculoase. Suedezii au apelat, de mai multe ori, trei agenții sovietice cu atribuții în producerea și gestionarea puterii nucleare, însă acestea au negat că ar ști ceva despre vreo explozie sau accident. Ministrul suedez al mediului, Birgitta Dahl, a declarat că țara responsabilă pentru propagarea radioactivității încălca tratatele internaționale prin ascunderea de informații vitale pentru comunitatea mondială. Niciun răspuns. Diplomații suedezi l-au contactat pe fostul lor ministru de externe, Hans Blix, care se afla la Viena, ca şef al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică. Nici agenţia nu știa nimic.

Nu era clar ce avea să urmeze. Cu toate că nivelul de radiații era la cote înalte, încă nu amenința în mod direct viața umană și vegetația. Dar dacă această contaminare ar fi continuat, ba chiar s-ar fi intensificat? Și ce se întâmplase, după Cortina de Fier, la granița sovietică? Era începutul unui nou Război Mondial ori un accident nuclear de proporții enorme? Oricum ar fi fost, lumea întreagă avea să fie implicată. Era deja implicată. Însă sovieticii tăceau mâlc¹.

---

¹ „25 Years After Chernobyl, How Sweden Found Out, Radio Sweden — News in English, 22 apri­lie 2011, http://sverigesradio.se/sida/artikel.aspx?programid=2054&artikel=4468603; Serge Schmemann, „Soviet Announces Nuclear Accident at Electric Plant, New York Times, 29 aprilie 1986, A1.

I. Pelin

1. Congresul

Era o zi mare — mulţi la Moscova și prin întreaga URSS credeau că începea o nouă epocă. În dimineața rece de iarnă din 25 februarie 1986 — în noaptea de dinainte temperatura scăzuse la –18 grade Celsius — în jur de cinci mii de bărbați și femei, îmbrăcați gros, printre care se numărau membri de seamă ai Partidului Comunist și oficiali, ofițeri de armată, cercetători, directori ai unor mari companii de stat și reprezentanți ai lucrătorilor și cooperativelor agricole („clasa muncitoare") au descins în Piața Roșie din centrul Moscovei, decorată cu un portret imens al lui Vladimir Lenin. Erau delegați la Congresul Partidului Comunist, al douăzeci și șaptelea de la înființarea partidului de o mână de social-democrați idealiști, la finele secolului al XIX-lea. Misiunea lor era să traseze un nou parcurs țării, pentru următorii cinci ani.²

Odată ajunsă la Kremlin, mulțimea a avansat spre Palatul Congreselor, o clădire modernă de sticlă și beton, împodobită cu plăci de marmură. Fusese ridicată în 1961 pe locul unor clădiri construite în secolul al XVI-lea de țarul Boris Godunov. Prim-ministrul sovietic din acea vreme, Nikita Hrușciov, voise să egaleze Marea Sală a Poporului pe care Mao Zedong o inaugurase în 1959, la Beijing. Palatul chinezilor avea zece mii de locuri. Sovieticii, invidioși, măriseră capacitatea palatului lor de la patru mii la şase mii de locuri, plasând aproape jumătate de clădire în subteran, unde se află majoritatea fotoliilor din sala de întruniri — doar locurile de la balcon, cu loje, se găseau deasupra nivelului solului. Când se țineau congresele de partid, o dată la cinci ani, liderii sovietici impuneau o limită de cinci mii de participanți, indiferent cât de mulți membri noi căpătase între timp Partidul Comunist — dacă s-ar fi umplut complet sala, ar fi fost sacrificat confortul celor prezenți. În niciun alt spațiu construit din Uniunea Sovietică, exceptând stadioanele, nu ar fi încăput mai multă lume.³

Hrușciov inaugurase noul Palat al Congreselor în octombrie 1961, la timp pentru al XXII-lea Congres al Partidului. Congresul decisese să scoată sicriul lui Stalin din mausoleul pe care-l împărțise până atunci cu Lenin și adoptase un nou program pentru construirea unei societăți comuniste, a cărei fundație ar fi trebuit să fie deja edificată pe la începutul anilor ’80. Acum, în 1986, delegații la cel de-al XXVII-lea Congres trebuiau să raporteze realizările. Rezultatele erau, la o estimare moderată, dezamăgitoare. Pe măsură ce populația crescuse, economia încetinise și posibilitatea unui colaps sporea pe zi ce trece. Creșterea venitului națio­nal, pe care economiștii sovietici o estimaseră la 10 procente în anii ’50, se diminuase la abia patru procente în 1985. În Statele Unite, CIA făcuse estimări și mai severe, apreciind rata de creștere economică la două–trei procente, reducând mai târziu și această estimare la aproximativ un procent.⁴

Departe de țelurile comuniste, cu economia în cădere liberă, chinezii lansându-și reformele prin introducerea mecanismelor economiei de piață și cu americanii avântându-se nu doar într-o dezvoltare economică, ci și într-o cursă a înarmării, sub conducerea optimistului Ronald Reagan, administrația sovietică orbecăia. Poporul, și mai deziluzionat de experimentul comunist, se cufundase într-o cruntă deznădejde. Și totuși, iată că-și găsise, se părea, cu toată criza regimului comunist, un nou mesia într-un lider relativ tânăr, energic și charismatic: Mihail Gorbaciov.

Avea să fie primul congres al lui Gorbaciov, în vârstă de patruzeci și patru de ani, ca secretar general al partidului; era pe deplin conștient că ochii conducerii de partid, ai cetățenilor sovietici — ai lumii întregi, până la urmă — erau ațintiți asupra lui. Ultimii trei ani deveniseră cunoscuți ca era funeraliilor de la Kremlin. Leonid Brejnev, care condusese din 1964 Uniunea Sovietică, murea, bolnav, în noiembrie 1982; fostul şef al KGB, Iuri Andropov, care-i moștenise funcția, își petrecuse jumătate din scurtul mandat pe un pat de spital și murise în februarie 1984; bolnav și el, succesorul Konstantin Cernenko îi urmase, decedând în martie 1985. Era ca şi cum liderii aveau să ia cu ei în mormânt țara întreagă. Pe lângă greutățile economice, continuau să trimită tineri în Afganistan, unde armata sovietică se împotmolise din 1979, și se pregăteau pentru o confruntare nucleară cu Occidentul. Agențiile KGB din străinătate fuseseră instruite să lase orice altceva și să caute semnele unui atac nuclear iminent.

Acum speranța înmugurea iarăși, atât în partid, cât și în societate, că Gorbaciov, care era plin de idei, avea să oprească declinul. Speranțe se nășteau și în Occident. În SUA, Reagan, obosit să-i tot moară atâția conducători sovietici în mandat, căuta pe cineva cu care să poată face afaceri. Aliatul său de nădejde, prim-ministrul Margaret Thatcher al Marii Britanii, i-a spus că un asemenea om ar fi Gorbaciov. Prima întâlnire a lui Reagan cu Gorbaciov la Geneva, în decembrie 1985, nu a fost prea relaxată, însă a deschis calea unor dialoguri ulterioare mai productive, desfășurate nu doar la întâlniri personale și prin canale diplomatice, ci și prin declarații publice. În ianuarie 1986, Gorbaciov l-a surprins pe Reagan comunicând un program sovietic de dezarmare nucleară. Era de așteptat să-și continue îndemnurile ferme către președintele american, pentru dezarmare nucleară, și în discursul ce urma la tribuna congresului de partid⁵.

Gorbaciov, preocupat să găsească soluții la crizele multiple ale societății sovietice, investise timp și efort considerabil în raportul său pentru congres. La sfârșitul toamnei lui 1985, şi-a convocat doi dintre cei mai apropiați consilieri — secretarul-șef Valeri Boldin și Aleksandr Iakovlev, fostul ambasador sovietic în Canada — la o vilă a statului de lângă Soci, pe coasta Mării Negre. Perestroika — restructurarea radicală a sistemului politic și economic sovietic — încă nu începuse; Iakovlev, în cele din urmă, avea să devină cunoscut ca „bunic" al mișcării. Conceptul-cheie la acel moment era uskorenie, accelerare. Se credea că sistemul este în principiu sănătos și nu-i trebuie decât un impuls de „progres tehnico-științific", termenul sovietic pentru inovație tehnologică.

În zilele de dinaintea congresului, Gorbaciov s-a închis în casă, repetându-şi lungul discurs cu voce tare și măsurându-i durata. Citit fără pauze sau întreruperi, ținea mai bine de șase ore. În vreme ce Gorbaciov își exersa talentele oratorice, delegații la congres își făceau de lucru prin magazinele din Moscova mai degrabă decât în galerii și muzee. „Veniți de pe tot întinsul țării, îi preocupau propriile învârteli, scria aghiotantul lui Gorbaciov, Boldin, coautor la discurs. „Aveau multe de cumpărat pentru ei, pentru familii și cunoștințe, care le ceruseră atâtea, încât le-ar fi fost greu să transporte totul chiar și cu trenul.⁶

Majoritatea delegaților veneau din provincii măcinate de penuria de produse agricole și bunuri de consum care devenise o trăsătură obișnuită a vieții sovietice, în anii ’80. Conducerea partidului, incapabilă să pună capăt lipsurilor populației, făcea tot ce putea pentru a-și aproviziona elita. În hotelurile alocate delegaților la congres, activiștii de partid organizaseră magazine speciale, unde erau aduse produse greu de găsit din toate colțurile Uniunii Sovietice. Erau costume și rochii șic, încălțăminte, caviar, mezeluri, cârnați și, nu în ultimul rând, banane — toate produse dorite de cetățeanul sovietic obișnuit nu doar în provincii, ci și în mult mai bine aprovizionatele centre metropolitane precum Moscova, Leningrad și Kiev. Poșta a deschis o filială specială pentru a face față mărfurilor trimise de delegați din Moscova.

Pentru demnitari de rang mai înalt din provincii și pentru directorii de întreprinderi mari care aveau acces la bunuri greu de găsit și acasă, datorită puterii lor politice și relațiilor, participarea la congres oferea o astfel de oportunitate. Se foloseau de ocazie pentru a capta atenția potentaților și miniștrilor de la Moscova, cerându-le bani și resurse pentru regiunile și întreprinderile lor. Se străduiau din greu să mențină vechile rețele de prieteni și cunoștințe, făcându-și totodată relații noi. Socializarea însemna băutură, adesea în exces — pecetea și blestemul stilului managerial sovietic. Cu un an în urmă, Gorbaciov, alarmat de nivelul de consum al populației, lansase o campanie antialcool. Oficialii de partid și de stat, îndeosebi, riscau să fie pedepsiţi pentru beție.

Vitali Vrublevski, un apropiat al atotputernicului șef de partid din Ucraina, Volodîmîr Șcerbîțki, șeful delegației ucrainene, amintea un episod în care gărzile KGB însărcinate cu verificarea permiselor au simțit că unul dintre delegați mirosea a alcool și l-au pârât superiorilor. Cazul, care implica un secretar regional din zona minieră Lugansk din Ucraina, a fost raportat până la cel mai înalt nivel al aparatului de partid. „Secretarul a fost dat pe loc afară din partid, rememora Vrublevski, care abia dacă reușise el însuși să evite detenția, după o noapte de beție cu unii dintre primii cosmonauți — echivalentul sovietic al starurilor rock. „Volodîmîr Șcerbîțki, la masa prezidiului, îi tot măsura din priviri pe delegați. Și chiar atunci, ghinion, am început să picotesc, își amintea Vrublevski. A fost salvat de un prieten care din când în când îl mai pișca de genunchi, ca să-l trezească în mijlocul discursurilor.⁷

Victor Briuhanov, directorul în vârstă de cincizeci de ani al Centralei Nucleare Cernobîl, era membru în delegația ucraineană din 1986. Era primul congres la care participa după mulți ani în care fusese membru loial de partid și un manager de rang înalt. Trei sferturi din ceilalți delegați se aflau și ei acolo pentru întâia oară, însă managerii precum Briuhanov abia dacă erau mai mult de 350, adică aproximativ 7 la sută din total. Scund, subțire și cu spatele drept, cu păr negru și creț, pe care și-l pieptăna pe spate, și zâmbetul un pic stingher, Briuhanov lăsa impresia unui om cinstit și de ispravă. Subordonații îl apreciau ca un bun inginer și un conducător eficient. Abia dacă punea gura pe alcool. Briuhanov era, mai degrabă, dependent de muncă. Lucra ore îndelungate, vorbea puțin și era cunoscut ca o pasăre rară: un director sovietic care își făcea treaba și îşi aprecia subordonații.⁸

Privilegiul de a deveni delegat era o recunoaștere a serviciilor aduse de Briuhanov la cârma celei de-a treia, ca putere, centrale nucleare din lume. O construise din temelii și acum avea patru reactoare funcționale, producând fiecare câte un milion de megawați (MWe) de energie electrică. Alte două reactoare erau în construcție, iar centrala își depășise planul pentru 1985, producând 29 de miliarde de MWe. Briuhanov primise două înalte distincții sovietice pentru munca lui și mulți credeau că e decis să capete o decorație și mai și — Ordinul Lenin —, dar și steaua de aur de Erou al Muncii Socialiste. La finele lunii noiembrie 1985, Sovietul Suprem ucrainean din Kiev îi dăruise, la a cincizecea aniversare, o delegaţie la congres. Selectarea sa, cu insigna aferentă la reverul hainei, era în sine o onoare egală, dacă nu superioară, multor distincții publice.

Când, în ajunul zilei de naștere, un reporter a venit de la Kiev la Pripiat, unde se afla centrala, pentru a-l intervieva în legătură cu realizările și planurile sale, Briuhanov, de obicei nu foarte slobod la gură, a devenit foarte deschis faţă de vizitator. Și-a amintit o iarnă rece din 1970, când ajunsese la Cernobîl și închiriase o cameră într-un hotel local. La doar treizeci și cinci de ani fusese numit director al unei centrale atomice care nu era construită încă. „Sincer să fiu, la început m-a luat groaza", i-a spus Briuhanov reporterului. Asta fusese atunci. Acum, Briuhanov conducea o instituție cu mii de manageri, ingineri și muncitori calificați. Purta și responsabilitatea de facto pentru administrarea Pripiatului, orașul întreprinderii, care adăpostea aproape 50 000 de muncitori în construcții și angajați ai centralei. Ba chiar s-a plâns reporterului că trebuie să ia oameni și resurse de la centrala atomică pentru a asigura bunul mers administrativ al orașului. Existau însă și beneficii care emanau din statutul său de „părinte al orașului". Înainte și pe parcursul congresului, fotografii și notițe biografice ale lui Briuhanov au fost publicate în ziare locale și regionale, inclusiv în cel din Cernobîl.⁹

Fotografii cu delegația regională de la Kiev, făcute în Piața Roșie în timpul congresului și apoi la întoarcerea grupului în Ucraina, îl arată pe Briuhanov cu o căciulă elegantă de vizon, cu o scurtă din piele de oaie și cu un fular de mohair la gât — toate scumpe și greu de găsit pe atunci în Uniunea Sovietică, dovezi ale prestigiului și puterii. Briuhanov n-avea nevoie de prăvăliile deschise pentru delegații de rând, însă perioada petrecută în Moscova îi oferea ocazia de a-și întâlni colegii din branșă și de a pune o vorbă la Comitetul Central al partidului și la Ministerul Energiei și Electrificării, care superviza centrala lui. Sarcina era relativ ușoară, fiindcă mulți activiști din ambele locuri lucraseră cândva la centrala condusă de Briuhanov.¹⁰

În dimineața de 25 februarie 1986, Viktor Briuhanov și colegii săi deputați și-au ocupat locurile la Palatul Congreselor din Kremlin, în centrul sălii, în fața podiumului. Pentru cei precum Briuhanov, la prima participare la un congres al partidului, deschiderea rituală a lucrărilor era un spectacol interesant, ale cărui ingrediente majore datau încă din vremea lui Stalin.

La 10 dimineața, membrii Politburoului, cu Mihail Gorbaciov în frunte, au pornit către tribună. Ca majoritatea cetățenilor, Briuhanov îi cunoștea din portrete, expuse pe clădirile publice din întreaga Uniune Sovietică. Printre ei se număra și șeful KGB, Viktor Cebrikov, al cărui portret va supraviețui timp de decenii în căminul cultural din Pripiat. Ca toată lumea, Briuhanov s-a ridicat în picioare ca să-i întâmpine cu aplauze pe lideri. Odată ce-au încetat aplauzele, Gorbaciov s-a îndreptat către podium. „Tovarăși delegați, a început el cu o voce care-i trăda surescitarea. „La congresele de partid din republicile Uniunii și la conferințele raionale și regionale, au fost aleși cinci mii de delegați pentru a participa la cel de-al XXVII-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Avem 4 993 de delegați participanți. Șapte persoane lipsesc motivat. Asta ne oferă baza pentru inițierea lucrărilor congresului. Nu au existat obiecții. Congresul a început.¹¹

Printre primele subiecte de pe agendă s-a numărat omagierea celor decedați după congresul anterior, din 1981 — șase membri mai vârstnici ai Biroului Politic, inclusiv trei secretari generali: Brejnev, Andropov și Cernenko. După ce răposații au primit onorurile meritate, calea pentru un nou început era liberă — urma raportul politic al lui Gorbaciov. Cu pauze de prânz și de cafea, citirea acestuia a durat tot restul zilei. Unei echipe de crainici avea să-i ia șase ore, după aceea, ca să citească la radioul de stat textul cuvântării. Gorbaciov aproape avea să egaleze noul record de durată a unui discurs comunist, stabilit în aceeași lună de Fidel Castro, al cărui raport către congresul Partidului Comunist din Cuba durase nu mai puțin de șapte ore și zece minute. Așezat acum în rândul destinat oaspeților, în spatele secretarului general, Fidel Castro a ascultat atent traducerea discursului lui Gorbaciov. S-a dovedit cea mai critică interpelare emisă de un lider sovietic de la finalul epocii staliniste încoace.¹²

„De niște ani, nu doar din pricina unor factori obiectivi, dar mai ales din motive subiective, activitatea instituțiilor de partid și de stat a încetat să se mai ridice la înălțimea solicitărilor epocii, la înălțimea solicitărilor vieții înseși, a declarat secretarul general. „Problemele în dezvoltarea țării s-au acumulat mai iute decât au putut fi rezolvate. Inerția și stagnarea în formele și metodele administrației, scăderea dinamismului în muncă, precum și creșterea nivelului birocrației — toate acestea au pus piedici considerabile cauzei noastre. Elemente de stagnare au devenit vizibile în viața societății. O asemenea critică a realității sovietice și a conducerii la cel mai înalt nivel nu se mai auzise de la discursul „secret al lui Nikita Hrușciov la al XX-lea Congres, din februarie 1956. Gorbaciov avea să noteze mai târziu că acel congres din 1956 și cel curent începuseră în aceeași zi calendaristică, 25 februarie. Cuvântul folosit pentru „stagnare, zastoi, a devenit termenul acceptat pentru declinul economiei sovietice de la finele anilor ’70 și începutul anilor ’80.

Gorbaciov voia ca partidul „să surmonteze cât mai rapid cu putință aspectele negative ale dezvoltării socioeconomice, să imprime dinamismul necesar și să accelereze acest proces, să învețe temeinic din lecțiile trecutului. A trasat sarcini ambițioase pentru economia și societatea sovietică — în cincisprezece ani, înainte de sfârșitul mileniului, produsul intern brut (PIB) trebuia dublat printr-o creștere spectaculoasă a productivității muncii. Se baza îndeosebi pe revoluția științifică și tehnologică, inclusiv pe introducerea de tehnologii noi, dar și pe o trecere de la combustibilii fosili, în special cărbune, petrol și gaz, la energia nucleară. „În actualul plan cincinal, declara Gorbaciov „vor deveni utilizabile centrale atomice de două ori și jumătate mai puternice decât cele din planul anterior, iar unitățile depășite, precum centralele termoelectrice, vor fi înlocuite în masă".

Briuhanov știa cifrele — erau parte din programul energetic al guvernului care fusese pregătit și anunțat înainte de congres. Însă acum partidul oferise programului o răsunătoare susținere publică. În cinci ani, următorul congres al partidului avea să etaleze rezultatele și conducătorii urmau să-i pedepsească pe cei răspunzători pentru eșecul în atingerea obiectivelor scontate, dacă se dovedea necesar. Asta însemna nu doar că cele patru unități existente la Cernobîl trebuiau a-și îndeplini cu vârf și-ndesat norma, dar și că a cincea și a șasea unitate trebuiau finalizate și conectate la rețea. Mai erau și planurile de construcție a două și apoi a încă patru reactoare, pe celălalt mal al râului Pripiat. Capacitatea de producție a acestor noi unități ar fi depășit-o covârșitor pe a celor vechi, cu 1,5 milioane de megawați per unitate, în loc de doar un milion. După cincisprezece ani de jonglat cu construirea și punerea în funcțiune a centralei, Briuhanov era istovit, însă partidul cerea mai multă energie nucleară, iar el se afla la dispoziția partidului.

În darea sa de seamă, Gorbaciov se concentra mai mult asupra armelor nucleare decât asupra energiei atomice. Și-a invitat tovarășii să se gândească la noi abordări privind controlul armamentului, arătând că armele nucleare acumulate deja de blocurile militare rivale, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Pactul de la Varșovia, controlat de Moscova, sunt în stare să distrugă de mai multe ori viața de pe Pământ. Soluția propusă de el era un program care să elimine toate armele nucleare înainte de finele secolului. Acum raporta congresului că primise răspunsul președintelui Reagan la inițiativa sa. Gorbaciov îl considera mai degrabă negativ. Reagan sprijinea în principiu distrugerea armelor nucleare, însă insista asupra menținerii Inițiativei de Apărare Strategică (SDI), un proiect poreclit Războiul Stelelor din pricina accentului pus pe construirea unui sistem spațial de apărare antirachetă. „Reducerea arsenalelor nucleare strategice e condiționată de acordul pe care ni-l vom da în legătură cu programele tip Războiul Stelelor și de diminuarea — unilaterală, apropo — a înarmării convenționale a Uniunii Sovietice", le-a transmis Gorbaciov deputaților răspunsul lui Reagan, cu amărăciune și dezamăgire.¹³

Liderul sovietic știa că țara lui nu are nici resursele și nici tehnologia pentru a egala SDI-ul, aflat încă în stadiul de proiect, dar care, dacă ar fi fost realizat, ar fi dus la o nouă spirală a înarmării pe care Uniunea Sovietică nu și-o putea permite. Îi trebuiau banii și expertiza tehnică a celor care concepeau proiectile și arme nucleare pentru modernizarea leneşei economii sovietice. Comunitatea științifică era, în principiu, de partea lui. Membrii acesteia voiau mai mulți bani și continuarea investițiilor în tehnologia locală, chiar dacă aceasta avea de oferit produse mai scumpe și mai slabe calitativ decât echipamentele vestice. Războiul Rece aflat în desfășurare, care împingea Occidentul la embargouri asupra vânzării de tehnologii avansate către Uniunea Sovietică, dădea greutate argumentului lor. Complexul militar-industrial finanțat de guvern era dornic să se mute în sfera economică, păstrându-și totodată monopolul asupra industriilor și produselor de înaltă tehnologie. Mulți, printre care și Gorbaciov, vedeau în asta cea mai eficientă soluție pentru problemele economice ale țării.

Dorințele, temerile și aspirațiile complexului militar-industrial sovietic și ale ramurii sale științifice au fost aduse înaintea adunării de Anatoli Aleksandrov, președintele Academiei Sovietice de Științe. Faptul că era primul reprezentant al intelighenției sovietice invitat să se adreseze plenului sublinia importanța simbolică a poziției sale în ierarhia partidului, ca și speranţele pe care și le puneau noii lideri în comunitatea