Războiul ruso-ucrainean: Întoarcerea istoriei

De Serhii Plokhy

Actualul Război ruso‑ucrainean a început de fapt cu opt ani înainte de asaltul general – respectiv pe 27 februarie 2014, când forțele armate ruse au pus stăpânire pe clădirea parlamentului din Crimeea. Dar rădăcinile conflictului pot fi trasate mult înapoi în timp, la tensiunile post-sovietice și prăbușirea imperiului din secolele XIX și XX. Oferind un amplu context istoric și o examinare a ideilor și culturilor dominante din Rusia și Ucraina, precum și un tablou al politicilor internaționale și naționale, Plokhy demonstrează că desi acest nou Război Rece nu era inevitabil, el era totuși previzibil.
Ucraina a rămas o idee centrală pentru Rusia în definirea propriei identități, chiar dacă ucrainenii
au urmat o cale radical diferită. Într-un nou mediu internațional caracterizat de proliferarea armelor nucleare, dezintegrarea ordinii internaționale post-Război Rece și resurgența naționalismului populist, Ucraina este în prezent mai mult ca oricând linia de falie între autoritarism și Europa democratică.

Serhii Plokhy este profesor de istorie ucraineană la Universitatea Harvard, unde deţine Catedra Mihailo Hruşevski, şi director al Institutului de Cercetări Ucrainene în cadrul aceleiaşi universităţi. Este autorul a numeroase lucrări de specialitate – traduse în mai multe limbi şi încununate cu premii prestigioase – dedicate Ucrainei şi Rusiei, spaţiului est-european şi istoriei sale intelectuale, culturale şi politice. Printre cărţile sale de succes se numără Porţile Europei: O istorie a Ucrainei, Cernobîl: Istoria unei catastrofe nucleare şi Pistolul cu otravă: O poveste de spionaj din Războiul Rece, apărute şi în limba română la Editura Trei.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 21 dec. 2023
• ISBN: 9786064021359

Previzualizare carte

Prefață

Înțelegerea războiului

Începutul invaziei rusești m-a prins pe când eram la Viena, capitala fostului imperiu ale cărui acțiuni au declanșat Primul Război Mondial și orașul a cărui preluare de către Germania nazistă, ca parte a Anschluss (anexarea Austriei), în 1938, avea să ducă la declanșarea Celui de-Al Doilea Război Mondial. Un nou război se simțea în aer când cetățenii Vienei s-au dus la culcare în seara de 23 februarie 2022. După ce am urmărit o serie de știri tulburătoare pe CNN, am sperat la un rezultat mai bun, dar presimțirile sumbre au continuat să mă urmărească. A doua zi m-am trezit mai devreme decât de obicei, în jurul orei 6. Am luat telefonul pentru a citi știrile, în schimb am ajuns cumva la adresa mea de e-mail.

Am avut o strângere de inimă imediat ce am citit subiectul unui e-mail: „O, Doamne! Mesajul venea de la un coleg de la Harvard cu care discutasem despre riscurile izbucnirii unui nou război încă din luna octombrie, când el mă avertizase despre posibilitatea unui conflict major. Trupele rusești erau masate în apropierea granițelor Ucrainei, iar presa americană începuse să relateze despre ele aproape în timp real. Încă speram că mișcările de trupe făceau parte doar dintr-o acțiune de șantaj a Rusiei. Colegul meu credea, în schimb, că ele ar fi putut avea o finalitate precisă. Acum, chiar înainte de a citi mesajul de pe e-mail, am știut că invazia despre care fusesem avertizat se declanșase. Am deschis mesajul. Ultimele rânduri concluzionau: „Nu va ieși nimic bun din asta. Fiecare zi aduce un mesaj diferit. În această seară, serviciile secrete americane prezic un atac-fulger al Rusiei, dar să vedem ce va fi mâine. Sper că ești bine la Viena.

Nu, nu eram deloc bine. Ceva începuse, dar nu știam ce anume. Bănuiam că Putin și rușii invadaseră estul Ucrainei, câmpul de luptă din 2014–2015. Cu aceste gânduri, am deschis un alt mesaj de pe e-mail. Câmpul subiectului era gol, dar mesajul venea de la un coleg din Dnipro, care se aflase cu mult în spatele liniilor frontului în cursul războiului din 2014–2015. Mesajul preciza clar că în acest război nu va mai exista niciun teritoriu în spatele liniilor frontului. „Îmi strâng lucrurile și mă pregătesc să plec din Dnipro; poate voi trimite «fragmente» din cărțile mele pe adresa ta de e-mail, pentru că nu știu ce urmează, iar calculatorul meu s-ar putea să se piardă pe undeva în cursul acestor evenimente, mi-a scris colegul meu, adăugând: „Cunoaștem bine care este soarta manuscriselor pe timp de război. I-am trimis un răspuns pozitiv și i-am mulțumit că voia să-mi încredințeze lucrarea sa neterminată.

Abia după aceea am citit știrile: în Ucraina începuse o invazie în toată regula, numeroase localități — de la Kiev la Dnipro și până la Zaporijia, orașul meu natal — fiind atacate cu rachete rusești. Era ceva suprarealist. Am sunat-o pe sora mea, care locuia încă la Zaporijia. Era trează. Se auzeau explozii într-o zonă a orașului, din fericire departe de cartierul în care locuia ea, în casa părinților noștri. Sora mea era calmă. În noaptea precedentă o sunasem și o sfătuisem să cumpere suficientă benzină pentru mașina ei. Dar nu-mi urmase sfatul, crezând, la fel ca aproape toată lumea din Ucraina, că un război pe scară largă era ceva imposibil. Acum, războiul începuse și niciunul dintre noi nu era pregătit pentru el. Trebuia să luăm fiecare zi pe rând. Din acel moment aveam să o sun de două ori pe zi, dimineața și seara. Întotdeauna îi puneam aceleași întrebări: Cum a fost aseară? Cum ai petrecut ziua? Semnificația cuvintelor „noapte bună și „zi bună se schimbase brusc. Orice zi sau noapte cu sirene de alarmă antiaeriană, dar fără atacuri cu rachete sau bombardamente era bună.

În acea primă dimineață, mi-am pus o cămașă albă și un sacou. Deoarece mă duceam la arhivele Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, unde făceam cercetări despre istoria internațională a dezastrului nuclear de la Cernobîl, din 1986, alegerea ținutei era neobișnuită, dacă nu chiar de-a dreptul ciudată. Dar m-am îmbrăcat astfel intenționat, pentru a arăta prin înfățișarea mea că eram calm și pregătit să îmi îndeplinesc sarcinile, oricare ar fi fost ele în condiții de război și indiferent de veștile de pe front. O sursă de inspirație pentru mine a fost jurnalul lui George F. Kennan, renumitul expert în relații internaționale și diplomat american. În dimineața aceea din luna martie 1939 când a aflat că Hitler invadase Cehoslovacia, el s-a bărbierit meticulos pentru a nu da impresia că ar avea „aspectul unui om tulburat". Era hotărât să își îndeplinească misiunea de diplomat, indiferent de situație.

În clădirea arhivelor, oamenii m-au privit cu o simpatie evidentă. „Îmi pare rău pentru ce se întâmplă cu țara dumneavoastră", mi-a spus unul dintre arhiviști. Cuvintele lăsau să se înțeleagă că sfârșitul era aproape: țara va fi ocupată de Rusia, dacă nu astăzi, atunci mâine. Oare mă îmbrăcasem așa pentru înmormântarea ei? Speram că nu, dar nu știam la ce să mă aștept. Mai târziu, în cursul aceleiași zile, un fotoreporter de la Neue Zürcher Zeitung a apărut în biroul meu de la Institut für die Wissenschaften vom Menschen (Institutul pentru Științe Umaniste) din Viena ca să-mi facă fotografii pentru un interviu pe care i-l acordasem în urmă cu câteva zile. Imaginea care a apărut în ziar mă arăta dezordonat, cu părul suflat de vânt în toate direcțiile, dar purtând cămașa mea albă și arătând trist, deși hotărât. În interviul pe care îl acordasem ziarului The New Yorker cu câteva zile mai înainte, anticipasem că ucrainenii vor lupta. „Nu știu când și cum, i-am declarat reporterului, „dar nu am nicio îndoială că va exista o rezistență.¹

Evenimentele din zilele și din săptămânile care au urmat au dovedit că intuisem corect când anticipasem rezistența, dar nu puteam să-mi imaginez amploarea acesteia, nici pe cea a războiului care urma să aibă loc. Invazia, pe care Putin a numit-o „operațiune militară", care ar fi trebuit să dureze câteva zile sau, cel mult, câteva săptămâni, s-a transformat în cel mai mare război convențional din Europa din 1945 încoace. Ea a făcut zeci de mii de victime, bărbați și femei, mulți dintre ei civili nevinovați, și a creat cea mai mare criză a refugiaților din Europa, tot de la sfârșitul Celui de-Al Doilea Război Mondial. În lunile următoare, numărul femeilor, copiilor și bătrânilor care au fugit din calea luptelor din Ucraina a ajuns la un total de douăsprezece milioane de persoane, iar numărul celor care și-au găsit refugiu în țările din Europa Centrală și de Est a depășit cinci milioane. Situri nucleare precum Cernobîl și centralele nucleare din Zaporijia, cele mai mari din Europa, au devenit noi câmpuri de luptă și au existat, din partea rușilor, amenințări voalate cu utilizarea armelor nucleare.

Cum de a fost posibil să se întâmple toate acestea? Nu eram pregătit — nici emoțional și nici profesional — să mă gândesc și să explic, mie și altora, ce avea să se întâmple ca urmare a agresiunii neprovocate a Rusiei. Nebunia și încălcarea nonșalantă și criminală a regulilor dreptului internațional păreau a fi singurele explicații raționale. Dar pe măsură ce reprezentanții mass-media mă tot contactau pentru comentarii, am simțit că nu puteam refuza să le vorbesc, deoarece cuvintele mele ar fi putut avea un impact asupra cursului evenimentelor. Mi-am dat seama că, în calitate de istoric, puteam oferi ceva ce altora le lipsea când venea vorba de înțelegerea celui mai mare conflict militar din Europa de după Al Doilea Război Mondial. În cele din urmă m-am convins pe mine însumi că, spre a reformula cuvintele lui Winston Churchill, istoricii sunt cei mai răi interpreți ai evenimentelor actuale, cu excepția tuturor celorlalți oameni.

Ca istoric, am făcut tot ce am putut pentru a pune în perspectivă istorică și comparativă evenimentele care se desfășurau în fața mea și a lumii întregi. Ce făcuse oare posibil un astfel de război de agresiune? Ce i-a determinat pe ucraineni să reziste așa cum au făcut-o și continuă să o facă? Și, în sfârșit, care vor fi cele mai importante consecințe ale războiului pentru Ucraina, pentru Rusia, pentru Europa și pentru lume, în general? Acestea au fost întrebările pe care mi le-am pus în timp ce îmi reveneam, încet, din șocul primelor zile ale agresiunii și începeam să reînvăț să gândesc analitic. Am încercat, de asemenea, să identific semnele războiului ruso-ucrainean care se apropia și pe care nu reușisem să le recunoaștem la momentul respectiv, preferând, în schimb, să ne facem iluzii pacifiste.

În mintea multora dintre noi, istoria își atinsese sfârșitul odată cu căderea Zidului Berlinului, dacă nu neapărat în felul în care Francis Fukuyama înțelesese această cădere, drept victoria finală a democrației liberale ca formă de ordine politică, atunci măcar în convingerea că, în pofida rivalității continue dintre marile puteri, invaziile neprovocate, urmate de anexări teritoriale și de acțiuni militare pe scară largă, reprezentau ceva de domeniul trecutului. Au existat totuși semnale clare care arătau contrariul — războaiele din Cecenia, din fosta Iugoslavie, apoi din Afganistan și din Irak –, dar am preferat să le ignorăm. Ascensiunea populismului și a regimurilor autoritare, precum și tendințele autoritariste manifestate chiar în unele țări democratice sugerau paralele cu anii 1930, dar cei mai mulți dintre noi le-am dat la o parte.

Istoria se întoarce acum, răzbunătoare, afișându-și cele mai rele trăsături și deschizându-și cele mai înfricoșătoare pagini, pline de scene de violență și de distrugere. Știm ce s-a întâmplat ca urmare a ascensiunii dictaturilor în Europa, în ajunul Celui de-Al Doilea Război Mondial, iar acum ne putem imagina cu ușurință unde ar putea duce astăzi ascensiunea autoritarismului în Europa, în Eurasia și în alte zone. Este momentul să învățăm din istorie, punând evenimentele actuale în context, atât istoric, cât și geopolitic, pentru a le înțelege originile, a prezice rezultatele și a încerca să stopăm violența.

În această carte am adoptat o abordare longue durée* pentru a înțelege războiul actual. Refuz tentația de a identifica data de 24 februarie 2022 ca fiind începutul acestuia, indiferent de șocul și de dramatismul asaltului total al Rusiei asupra Ucrainei din acea zi, pentru simplul motiv că războiul a început de fapt cu opt ani mai devreme, pe 27 februarie 2014, când forțele armate rusești au ocupat clădirea parlamentului din Crimeea. Două seturi de acorduri, denumite Minsk I și Minsk II, au pus capăt acestei etape a războiului în termeni diplomatici un an mai târziu, în februarie 2015. Totuși, un conflict nedeclarat, care a implicat bombardamente și schimburi de focuri peste linia de demarcație din regiunea ucraineană Donbass, a continuat în următorii șapte ani, ducând la uciderea a peste 14 000 de ucraineni, dar atrăgând foarte puțin atenția opiniei publice internaționale. Această fază s-a încheiat odată cu retragerea oficială a Rusiei din Acordurile de la Minsk și cu începerea invaziei sale totale în Ucraina, în februarie 2022.

În paginile care urmează discut despre războiul actual, despre originile sale, despre cursul și consecințele deja evidente și despre posibilele consecințe viitoare. După cum arăt aici, originile războiului actual se găsesc în istoria colapsului imperial rusesc din secolele al XIX-lea și XX. Acest colaps a produs, de altfel, și ideile-cheie care au alimentat conflictul actual. Ideea mea de bază este că tot ce vedem astăzi nu constituie un fenomen complet nou. În multe privințe, conflictul actual este un război imperialist de modă veche, instigat și condus de elitele rusești care se consideră moștenitoare și continuatoare ale tradițiilor expansioniste de mare putere ale Imperiului Rus și ale Uniunii Sovietice. Din perspectiva Ucrainei, este în primul rând și înainte de toate un război de independență, o încercare disperată din partea unei noi națiuni apărute din ruinele colapsului sovietic de a-și apăra dreptul la existență.

În ciuda rădăcinilor sale imperialiste, războiul actual se desfășoară într-un nou mediu internațional, definit de proliferarea armelor nucleare, de dezintegrarea ordinii internaționale de după Războiul Rece și de o revenire fără precedent, în întreaga lume, a naționalismului populist, întâlnit ultima dată în anii 1930. Războiul indică în mod clar faptul că Europa și lumea aproape că au cheltuit dividendele păcii rezultate în urma prăbușirii Zidului Berlinului, în 1989, și sunt pe cale să intre într-o nouă eră, încă nedeterminată. O nouă ordine mondială, care ar putea fi o replică a lumii bipolare din epoca Războiului Rece, se forjează în flăcările războiului actual. În momentul în care scriu rândurile de față, acest război nu s-a încheiat și încă nu știm ce va aduce sfârșitul său. Dar este destul de clar, chiar și astăzi, că viitorul lumii în care vom trăi noi, copiii și nepoții noștri depinde în mare măsură de rezultatul său.

---

* Longue durée reprezintă abordarea Școlii Analelor din Franța a studiului istoriei. Aceasta acordă prioritate structurilor istorice pe termen lung, față de ceea ce François Simiand numea histoire événementielle („istorie evenimențială") — scara temporală pe termen scurt, care reprezintă domeniul cronicarilor și al jurnaliștilor (N.tr.).

1

Prăbușirea imperiului

Era 19:00, ora Moscovei, în ziua de Crăciun a anului 1991. Mihail Gorbaciov, fostul secretar general al Partidului Comunist al URSS și, în curând, fost președinte al Uniunii Sovietice, stătea la biroul său de la Kremlin și citea, în fața camerelor de televiziune, o declarație pregătită dinainte.

Gorbaciov s-a adresat ascultătorilor săi cu sintagma „dragi compatrioți și concetățeni". De fapt, el se adresa întregii lumi: CNN transmitea în direct scurtul său discurs. Liderul sovietic se retrăgea din funcția de președinte al URSS. La 19:12, când Gorbaciov a terminat de vorbit, Uniunea Sovietică a încetat oficial să mai existe. Regimul comunist, care reușise să salveze imperiul rusesc al țarilor de la colaps și care ulterior devenise o superputere și amenințase lumea cu anihilarea nucleară, nu mai exista. La mai puțin de jumătate de oră după aceea, drapelul roșu de deasupra Kremlinului a fost coborât, pentru a fi înlocuit cu steagul alb, albastru și roșu al Federației Ruse, care semăna cu tricolorul Imperiului Rus de dinaintea prăbușirii acestuia, în urma Revoluției din 1917.¹

În discursul său de douăsprezece minute, președintele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, cunoscută în întreaga lume ca URSS, a declarat că demisionează din „motive de principiu. El se străduise să mențină „starea Uniunii și integritatea țării, dar nu reușise să facă acest lucru. „Evenimentele au luat un alt curs. A prevalat tendința de a diviza țara și de a dezmembra statul, cu care nu pot fi de acord." Gorbaciov demisiona din funcția de președinte al unei țări a cărei existență legală ajunsese la sfârșit. Aceasta fusese dizolvată, la începutul acelei luni, de liderii celor cincisprezece republici unionale care constituiseră URSS.²

Deși dezintegrarea Uniunii Sovietice se producea de ceva timp, ea a devenit ireversibilă pe 1 decembrie 1991, când cetățenii Ucrainei, a doua republică ca mărime a Uniunii după Rusia, au mers la urne pentru a decide dacă doresc ca țara lor să devină independentă. Prezența la urne a depășit 84% din alegătorii cu drept de vot, iar peste 92% din aceștia au optat pentru independență. Chiar și locuitorii din Donbassul ucrainean (bazinul Donețk), care se învecinează cu granița de vest a Rusiei, au votat pentru independență într-o proporție covârșitoare — aproape 84%. În Crimeea, singura regiune a Ucrainei cu populație majoritar rusă, 54% din cetățeni au susținut independența. La Sevastopol, portul de reședință al Flotei Mării Negre, s-au obținut rezultate și mai bune, aici înregistrându-se un sprijin de 57% pentru independența Ucrainei.³

Votul a venit ca un șoc pentru Gorbaciov, dar nu și pentru președintele rus Boris Elțîn, fostul protejat al acestuia, devenit ulterior adversarul și rivalul său. Elțîn fusese informat despre rezultatul probabil cu câteva zile înainte de către consiliera sa, Galina Starovoitova, antropolog și activist prodemocrație. La auzul previziunilor, Elțîn s-a arătat sceptic. Prima sa reacție a fost: „Nu se poate să fie adevărat! Aceasta este republica noastră slavă frățească! Și 30% din locuitorii ei sunt ruși. Crimeea este rusească! Toți oamenii care trăiesc la est de Nipru gravitează către Rusia!" Galinei Starovoitova i-au trebuit aproape 40 de minute să-și convingă șeful că datele sondajelor indicau o singură direcție și numai una: un vot covârșitor pentru independența Ucrainei. Elțîn a luat decizia pe loc: va recunoaște independența Ucrainei și se va întâlni cu președintele Ucrainei, Leonid Kravciuk, care urma să fie ales curând, pentru a crea o alianță și o nouă uniune, diferită de cea condusă de Mihail Gorbaciov.⁴

Întâlnirea a avut loc pe 7 decembrie și a continuat până a doua zi, desfășurându-se pe terenurile de vânătoare Belaveja, la granița dintre Belarus și Polonia. Liderii belaruși, inclusiv președintele parlamentului republicii, Stanislav Șușkevici, i-au găzduit pe președinții rus și ucrainean, care au decis soarta URSS. Dar când Kravciuk a refuzat să adere la Uniunea reformată propusă de Gorbaciov, consilierul lui Elțîn, Ghenadi Burbulis, a propus dizolvarea totală a URSS. Îngrozit de acest lucru, șeful KGB din Belarus a raportat propunerea, pe care o considera o trădare, superiorilor săi de la Moscova, dar nu a primit niciun răspuns activ — în acel moment, Gorbaciov mai avea doar puțini susținători în capitala sovietică. Uniunea Sovietică a fost înlocuită astfel de Comunitatea Statelor Independente, mai degrabă o organizație internațională regională decât un nou stat. După nici două săptămâni, liderii republicilor din Asia Centrală s-au alăturat Comunității ca membri fondatori ai acesteia. Acum Gorbaciov nu mai avea aliați nici în republici. Înclinându-se în fața inevitabilului, el a demisionat pe 25 decembrie 1991.⁵

Anatoli Cerniaev, consilierul de politică externă al lui Gorbaciov, care a fost și principalul redactor al discursului de demisie al superiorului său, va scrie mai târziu în evaluarea sa asupra ultimului an de existență a Uniunii Sovietice: „Ce s-a întâmplat, de fapt, cu URSS în acel an a fost ceea ce s-a întâmplat «la timpul stabilit» și cu alte imperii atunci când potențialul care le fusese alocat de istorie a expirat. Căderea imperiilor era foarte prezentă în mintea lui Cerniaev când a introdus în proiectul discursului lui Gorbaciov sintagme precum: „Cel mai distrugător fapt în această criză este dezintegrarea statalității și „Suntem moștenitorii unei mari civilizații. El a recunoscut, de asemenea, inutilitatea oricărei încercări de a salva imperiul aflat în declin. „Eforturile lui Gorbaciov de a salva Uniunea sunt spasme fără speranță, scria Cerniaev în jurnalul său, în noiembrie 1991, observând în continuare: „Dar totul ar fi fost trecut cu vederea dacă nu ar fi fost vorba despre Ucraina, despre Crimeea, care nu poate fi returnată."⁶

Uniunea Sovietică s-a prăbușit din cauza referendumului ucrainean, când ucrainenii, după oarecare ezitare, au decis să supună la vot problema independenței lor. Gorbaciov a pledat în favoarea organizării unui referendum în toată Uniunea pentru a decide soarta URSS, dar nu a mai existat niciun referendum, în nicio altă republică. Cele mai multe republici, inclusiv Rusia, au acceptat, pur și simplu, rezultatele referendumului ucrainean ca pe un verdict nu doar în privința independenței republicii ucrainene, ci și în privința viitorului URSS. Nici Gorbaciov, nici Elțîn nu-și puteau imagina Uniunea Sovietică fără cea de-a doua republică ca mărime, un element-cheie al istoriei și mitologiei imperiale rusești și sovietice. Restaurarea proiectului imperial sub orice formă depindea de capacitatea Rusiei de a readuce Ucraina în sânul acesteia. „Fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu, dar cu Ucraina subjugată și apoi subordonată, Rusia devine automat un imperiu", remarca Zbigniew Brzezinski câțiva ani mai târziu.⁷

Mitul originilor

Majoritatea rușilor cred astăzi, așa cum au făcut-o timp de secole, că statul și națiunea lor își au originea în Kiev, centrul organizații statale medievale pe care istoricii o numesc Rusia Kieveană. Având centrul în capitala ucraineană de astăzi, acest stat cuprindea o bună parte din actualele teritorii ale Ucrainei, Belarusului și Rusiei europene. Rusia Kieveană, apărută în secolul al X-lea, s-a prăbușit sub loviturile mongolilor în secolul al XIII-lea, dar nu înainte de a crea numeroase formațiuni statale semiindependente. Cele mai puternice au fost Galiția-Volînia, în actuala Ucraină și în sudul Belarusului, Marele Novgorod sau Republica Novgorodiană, în ținuturile nord-vestice ale fostului regat kievean, și Cnezatul Vladimir — devenit mai târziu Moscova, în partea sa nord-estică. Acesta din urmă a constituit nucleul istoric al Rusiei moderne.⁸

Rușii pot trasa, într-adevăr, până la Kiev originile religiei lor, ale limbii scrise, literaturii, artelor, codului juridic și — fapt extrem de important în epoca premodernă — ale dinastiei lor conducătoare. Încercările lor de a revendica Kievul ca sursă a etnicității, limbii și culturii populare s-au dovedit însă mai problematice. Călătorii din Moscova și din Sankt-Petersburg au constatat că localnicii din Kiev și din împrejurimi vorbeau o limbă diferită de a lor, cântau cântece diferite și aveau o cultură distinctă. Dar acest lucru nu a contat prea mult, deoarece mitul originilor kievene ale Rusiei fusese întipărit în conștiința elitelor rusești la sfârșitul secolului al XV-lea.⁹

Originile acestui mit datează de la mijlocul secolului al XV-lea, din primii ani de existență a Marelui Cnezat al Moscovei (cunoscut mai târziu sub numele de Moscovia) ca stat independent. Fondatorul său a fost Ivan cel Mare, conducătorul Moscovei și unul dintre numeroșii descendenți ai cnejilor kieveni care au impus dominația Moscovei asupra unui teritoriu imens, întins de la Nijnîi Novgorod, în est, până la Marele Novgorod, sau pur și simplu Novgorod, în vest. În timpul războiului lui Ivan împotriva Novgorodului, unul dintre moștenitorii Rusiei Kievene, s-a născut mitul originii kievene a Rusiei, inițial ca o revendicare dinastică. Ivan s-a declarat moștenitorul prinților kieveni, reclamând, în temeiul acestui fapt, dreptul de a conduce Novgorodul. El i-a învins pe novgorodeni în bătălia de la Șelon, în 1471, și a absorbit republica în regatul său, în 1478. Statul rus independent, născut din lupta între Moscova și Novgorod, a rezultat din victoria autoritarismului asupra democrației.

Victoria militară a lui Ivan asupra novgorodenilor i-a permis totodată să devină complet independent față de hanii tătari, descendenți ai Imperiului Mongol, a căror dominație asupra Moscoviei a devenit, treptat, pur nominală. Tătarii au încercat să-l împiedice pe Ivan să cucerească Novgorodul — protejând astfel, în mod ironic, democrația rusă –, dar nu au reușit și au fost nevoiți să se retragă. Cucerirea Novgorodului a simbolizat, de asemenea, triumful pretențiilor dinastice ale lui Ivan, care se considera unicul moștenitor legitim al cnejilor kieveni. În anii următori, el avea să se folosească iarăși și iarăși de acest statut pentru a revendica tot mai multe teritorii rusești, ucrainene și belaruse. Puternicul mit istoric al originilor kievene ale dinastiei ruse a stat la baza politicii de curând independentei Moscovia — o politică de cucerire.¹⁰

Ivan al III-lea a fost primul conducător al Moscoviei care a renunțat la titulatura de cneaz, încercând să se numească „țar — un cuvânt european care înseamnă „împărat sau conducător al conducătorilor, derivat din numele lui Iulius Caesar. Însă primul suveran care a fost încoronat țar a fost nepotul său, Ivan cel Groaznic. Ivan al III-lea i-a transmis moștenitorului său nu numai instituția autoritară a puterii princiare — pe care acesta a reușit să o transforme cu succes într-o formă de tiranie —, ci și mitul originilor kievene. Ivan al IV-lea (cel Groaznic) pretindea că este descendent al împăratului Augustus, o legătură genealogică pe care a încercat să o urmărească prin intermediul cnejilor kieveni până la împărații Bizanțului și la predecesorii lor romani. De asemenea, el a căutat să extindă teritoriile moscovite dincolo de posesiunile bunicului său.

În anii 1550, Ivan al IV-lea a cucerit hanatele Kazan și Astrahan, care, la fel ca Moscovia însăși, erau state succesoare ale puternicului Imperiu Mongol de odinioară. El va număra separat anii în care a domnit ca stăpân al hanatelor Moscovia, Kazan și Astrahan, indicând cucerirea acestor hanate de pe Volga ca realizarea crucială care justifica pretenția sa la titlul de țar. După ce a supus aceste hanate, el și-a îndreptat atenția spre vest, încercând să ajungă la Marea Baltică și purtând un război terestru împotriva Marelui Ducat al Lituaniei pe teritoriul actualelor state baltice și al Belarusului — alte părți ale puternicei Rusii Kievene de odinioară. Dar încercarea lui Ivan de a extinde dominația Moscoviei spre vest a eșuat în cursul Războiului Livonian (desfășurat între 1558 și 1583), în care Moscovia s-a confruntat cu o coaliție de state reunind Polonia–Lituania, Suedia și Danemarca.¹¹

Secolul al XVII-lea a început prin cucerirea Moscovei de către trupele poloneze și de aliații lor, cazacii ucraineni. În timpul acestor „Vremuri Tulburi" și în perioada care a urmat, Moscovia s-a separat de Kiev și de ținuturile ucrainene și belaruse nu doar politic, ci și religios. Moscoviții nu-i mai considerau pe kieveni credincioși ortodocși, susținând că aceștia fuseseră corupți prin acceptarea domniei regilor catolici și prin deschiderea către Occident. Înfrântă pe câmpul de luptă și subminată de lupte interne, Moscovia a încetat, pentru o perioadă, să fie obsedată de Kiev, de istoria sa și de justificarea pe care o oferea pentru continuarea cuceririi. Dar aceasta a fost mai degrabă o pauză relativ scurtă decât sfârșitul spectacolului imperial.¹²

În secolul al XIX-lea, istoricii ruși, inclusiv cel mai influent dintre ei, Vasili Kliucevski, au susținut că „adunarea pământurilor rusești sau „reunificarea Rus’ [Rusiei Kievene] după invazia mongolă de către cnejii moscoviți și apoi de către țari a constituit trăsătura esențială a procesului istoric rusesc. Această interpretare a istoriei, înrădăcinată în mitul originilor kievene ale Rusiei, trebuia să culmineze cu reunificarea triumfală a pământurilor Rus’ într-un singur stat rusesc sau „Rusia, una și indivizibilă". Potrivit lui Kliucevski, acest proces fusese în mare parte finalizat până la mijlocul secolului al XIX-lea.¹³

Niciun element al epopeii reunificării nu a fost considerat de istoricii imperiali mai important decât stabilirea controlului Moscoviei asupra Ucrainei de Est, la mijlocul secolului al XVII-lea. Succesorii lor sovietici au salutat acest act ca „reunificarea Ucrainei cu Rusia — practic punctul culminant al istoriei ucrainene, manifestat prin asimilarea completă a teritoriului ucrainean de către Rusia. La rândul lor, mulți istorici ucraineni s-au referit la „reunificare ca la o alianță militară, o uniune personală sau chiar o subjugare directă.

Unul dintre rezultatele Războiului Livonian din secolul al XVI-lea, pierdut de Ivan cel Groaznic, a fost unirea Regatului Poloniei cu Marele Ducat al Lituaniei, care a adus laolaltă teritoriile ucrainene și belaruse ale acestuia din urmă în fața amenințării Moscoviei. Uniunea de la Lublin (1569) a instituit Comunitatea Polono-Lituaniană, un stat modern timpuriu, cu o putere regală limitată și cu parlamente sau diete centrale și locale puternice. Ca parte a acordului privind Comunitatea, Polonia și-a impus controlul asupra Ucrainei și Kievului, în timp ce teritoriile din Belarus au rămas în cadrul Marelui Ducat al Lituaniei. Această divizare va juca un rol esențial în dezvoltarea ucrainenilor și a belarușilor moderni ca naționalități separate.¹⁴

Rolul principal în formarea Ucrainei moderne l-au jucat cazacii — oameni liberi sau șerbi fugari care s-au impus la sfârșitul secolului al XVI-lea ca o forță militară redutabilă, pe cursul inferior al fluviului Nipru, în „ținutul nimănui" dintre Regatul Poloniei și Hanatul Crimeei, o rudă mai îndepărtată a Imperiului Mongol. Sub conducerea comandantului lor, hatmanul Bohdan Hmelnițki, cazacii s-au răsculat în 1648 împotriva dominației poloneze, încercând să își impună libertățile politice ca o stare socială și să își practice nestingheriți religia ortodoxă. Această revoltă sângeroasă, printre victimele căreia s-au numărat și evreii din Ucraina, a culminat cu înființarea unui stat cazac.

Noul stat avea nevoie de aliați pentru a rezista în fața copleșitoarelor forțe polone și lituaniene desfășurate împotriva sa. După mai bine de cinci ani de război, Hmelnițki a încheiat o alianță cu Moscovia, recunoscând suveranitatea țarului în schimbul protecției militare a acestuia împotriva dușmanilor Ucrainei. Acordul dintre Hmelnițki și plenipotențiarii țarului a fost semnat în orașul ucrainean Pereiaslav, în ianuarie 1654. Obiectivul imediat al Moscoviei la intrarea în războiul împotriva Comunității Polono-Lituaniene era recuperarea teritoriilor pierdute în favoarea Poloniei în cursul Vremurilor Tulburi. Dar amintirea moștenirii kievene a fost înviorată curând, iar ortodocșii ucraineni au fost din nou considerați coreligionari. Protejarea fraților ortodocși împotriva regilor polonezi catolici și reînvierea rădăcinilor kievene ale dinastiei moscovite au devenit cuvintele de ordine care au legitimat noul asalt spre vest.¹⁵

Polonezii au fost înfrânți curând. Apoi trupele Moscoviei au pătruns în Belarus și și-au stabilit garnizoane în Ucraina cazacilor, inclusiv în orașul Kiev. Astfel a început încorporarea de lungă durată a statului cazacilor ucraineni în Țaratul Moscovei și încălcarea a ceea ce cazacii considerau a fi „drepturile și libertățile" lor — elementele culturii lor politice democratice. Elitele cazacilor ucraineni au considerat noile condiții inacceptabile, iar în 1708 noul lor hatman, Ivan Mazepa, a condus o revoltă împotriva țarului Moscovei, Petru I, devenit ulterior împărat. Petru a fost cel care va schimba denumirea țării sale din Moscovia în Rusia, un nume derivat din greaca bizantină, și va proclama înființarea Imperiului Rus în 1721.

Mazepa s-a alăturat forțelor regelui Carol al XII-lea al Suediei, aflate în ofensivă, dar a fost învins, împreună cu noul său protector, în bătălia de la Poltava (1709), purtată în inima teritoriilor cazacilor ucraineni. Victoria Moscovei în această bătălie a dus la triumful în Războiul Nordului (1721), care a catapultat Imperiul Rus în poziția de putere europeană. Puternicul imperiu deținea acum teritorii în țările baltice și în Europa Centrală, reducând de facto Comunitatea Polono-Lituaniană la statutul de protectorat. În Ucraina, Petru a restrâns autonomia cazacilor, desființând funcția de hatman și plasând statul cazacilor — denumit de istorici Hatmanat — sub jurisdicția unui nou organism administrativ, Micul Colegiu Rusesc.¹⁶

Împărăteasa Ecaterina a II-a, care a domnit din 1762 și până în 1796, a finalizat distrugerea Hatmanatului și integrarea statului cazacilor în Imperiul Rus, moștenit de ea de la Petru I. Acest lucru a fost realizat în urma războaielor ruso-turce de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care au adus sub control rusesc vaste teritorii din ceea ce este astăzi sudul Ucrainei. Crimeea a fost anexată și, odată dispărută amenințarea incursiu­nilor tătarilor din această peninsulă, nu a mai existat nicio rațiune pentru tolerarea cazacilor ucraineni și a instituțiilor lor democratice. Regimentele de cazaci au fost integrate în armata imperială rusă, iar ultimele instituții cazace au fost eliminate odată cu asaltul rusesc asupra Oastei Zaporojiene de pe cursul inferior al Niprului (1775).

În urma celor trei împărțiri ale Poloniei, Ecaterina a revendicat tot Belarusul și cea mai mare parte a teritoriilor ucrainene. Cu prilejul celei de-a doua împărțiri, din 1772, țarina a bătut o medalie purtând inscripția Otorjennaia vozvratîh („Am returnat ceea ce fusese smuls"). Se făcea astfel încă o dată referire la teritoriile care aparținuseră cândva statului kievean. Fie că fuseseră conduse anterior de cazaci sau de polonezi, teritoriile ucrainene, cu excepția regiunilor din vestul Ucrainei, care au revenit monarhiei habsburgice, erau acum reduse, în cadrul Imperiului Rus, la statutul de simple provincii, fără drepturi sau privilegii deosebite.

Cazacii, cu statul și instituțiile lor, dispăruseră. Dar nu și amintirea lor. În secolul al XIX-lea, această amintire avea să devină un instrument puternic în mâinile celor care au creat națiunea ucraineană modernă. Ei aveau să compună un nou imn ucrainean, care începea prin cuvintele „Ucraina nu a pierit încă". Se făcea așadar referire la continuarea existenței națiunii ucrainene, în ciuda distrugerii templului său spiritual, statul cazac.¹⁷

Ascensiunea unei națiuni

Abia în secolul al XIX-lea Imperiul Rus a întâlnit un inamic pe care nu l-a putut învinge. Numele dușmanului era naționalismul. Acesta s-a afirmat mai întâi în cursul a două revolte poloneze care au zguduit Imperiul Rus. Însă pe termen lung naționalismul ucrainean, trezit de campaniile imperiale de suprimare a mobilizării poloneze, a reprezentat principala amenințare la adresa statalității imperiale rusești. Pentru că, în timp ce polonezii se împotriveau stăpânirii imperiale, ucrainenii amenințau însăși unitatea „reunificatului" imperiu al Ecaterinei a II-a, revendicând o identitate distinctă de cea rusă.

Imperiul Rus s-a confruntat cu chestiunea națională în timpul primei revoluții poloneze din 1830–1831. La începutul secolului al XIX-lea, polonezii, al căror stat multietnic Polonia-Lituania fusese împărțit de Rusia, Prusia și Austria habsburgică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au ridicat steagul naționalismului modern împotriva tuturor imperiilor care-l împărțiseră. Ei au fost primii care au venit cu ideea că o națiune poate lupta pentru suveranitate politică deşi nu posedă un aparat de stat. Această idee a fost exprimată în primele cuvinte ale imnului polonez, care a servit drept model pentru imnul ucrainean: „Polonia nu a pierit încă".¹⁸

Țarii ruși au ripostat prin crearea unui model de naționalism rusesc strâns legat de imperiul lor. În 1832, după prima revoluție poloneză, proaspătul ministru adjunct al educației, contele Serghei Uvarov, i-a propus împăratului Nicolae I o formulă tripartită care putea servi drept cheie de boltă pentru o nouă identitate rusească, făurită prin intermediul sistemului de învățământ. Aceasta consta în trei concepte pe care un supus loial al țarului trebuia să le îmbrățișeze: ortodoxia, autocrația și naționalitatea. În trecut, supușii ruși fuseseră obligați să fie loiali lui Dumnezeu, suveranului și patriei. Naționalitatea, care a înlocuit „patria", a fost atât o reacție la naționalismul polonez în expansiune, cât și o încercare de a imita făurirea națiunii germane. Uvarov a fost influențat în mod deosebit de ideile istoricului și filologului german Karl Wilhelm Friedrich Schlegel, un adept al lui Johann Gottfried von Herder, care a imaginat un stat german unificat, fundamentat pe națiunea germană unită prin limbă și prin obiceiuri.¹⁹

Pentru Uvarov, naționalitatea preconizată trebuia să fie indiscutabil rusă, dar ea urma să-i includă și pe ceilalți moștenitori ai Rusiei Kievene din rândul slavilor răsăriteni: ucrainenii și belarușii. Populația acestor două ramuri mai mici era majoritar ortodoxă, dar o minoritate semnificativă aparținea Bisericii Uniate sau Unite, care fusese înființată la sfârșitul secolului al XVI-lea. Adepții acesteia, care trăiau în zonele de la frontiera estică ale Poloniei divizate, urmau ritul ortodox, dar recunoșteau supremația papei de la Roma. În ochii lui Uvarov, aceștia erau ruși, dar nu ortodocși, iar mulți îi considerau sensibili la propaganda insurgentă poloneză. „Problema a fost rezolvată înainte de sfârșitul anilor 1830, când uniații au fost „reuniți cu forța cu Biserica Ortodoxă Rusă. Națiunea rusă, integrată prin loialitatea față de țar, era acum unită și prin religie.

Manualele de istorie scrise sub supravegherea lui Uvarov au legitimat crearea unei singure națiuni ruse, unită acum în cadrul granițelor imperiale și supusă sceptrului țarului. Narațiunea imperială a imaginat originile națiunii ruse în Kievul medieval al epocii cnejilor. Acea națiune fusese divizată de invadatori străini, de la mongoli la polonezi, dar fusese apoi reunită de țarii ruși, pentru a deveni din nou consolidată și invincibilă.²⁰

Modelul unei națiuni ruse unite nu a rămas mult timp necontestat. Urmând exemplul polonezilor, ucrainenii au ridicat curând steagul propriei mișcări naționale. Imperiul s-a confruntat cu o provocare venită chiar din partea națiunii ruse pe care încerca să o construiască, în opoziție cu Polonia. În anii 1840, intelectualii din Kiev — conduși de un profesor de istorie de la universitatea locală, Mikola Kostomarov, și de un instructor de desen de la aceeași universitate, Taras Șevcenko — au format o organizație clandestină care susținea existența unei națiuni ucrainene distincte. Inspirați de tradițiile căzăcești și de cronicile istorice, ei erau fascinați de limba ucraineană, precum și de folclorul și de cultura oamenilor de rând. Potrivit lui Herder și adepților săi, aceasta era principala rădăcină a identității naționale.

S-a născut astfel proiectul național ucrainean modern, care avea să fie pentru Imperiul Rus un factor mult mai amenințător decât revoluția poloneză. Kostomarov a imaginat o federație slavă menită să înlocuiască monarhiile și imperiile Romanovilor și Habsburgilor. Imperiul s-a simțit obligat să ajusteze modelul națiunii ruse unificate. A făcut acest lucru în urma celei de-a doua revoluții poloneze (1863–1864), care a pus din nou sub semnul întrebării nu numai loialitatea polonezilor, ci și pe cea a ucrainenilor și a belarușilor. Noul model al națiunii ruse unificate era tripartit, postulând existența unor „triburi separate de Ruși Mari, Ruși Mici (ucraineni) și Ruși Albi (belaruși). Ei vorbeau „dialecte diferite ale limbii ruse, continua argumentația prezentată, printre alții, de jurnalistul rus conservator Mihail Katkov, dar acesta nu era un motiv pentru a pune la îndoială unitatea națiunii tripartite.²¹

Pentru a se asigura că aceasta va rămâne unită, autoritățile au decis să oprească dezvoltarea limbilor ucraineană și belarusă distincte. Prima interdicție privind publicarea în limba ucraineană a orice altceva în afară de folclor — inclusiv a Bibliei, textelor religioase și abecedarelor lingvistice, precum și a manualelor școlare — a fost introdusă în 1863 și a rămas în vigoare, cu unele modificări, până în primul deceniu al secolului XX. Ea a fost apoi abolită în urma tulburărilor provocate de revoluția declanșată în 1905 în Imperiul Rus. Interzicerea publicațiilor în limba ucraineană a întârziat dezvoltarea proiectului național ucrainean modern, dar nu a reușit să îl suprime. Ucrainenii din Galiția, o parte a Ucrainei preluată de Austria ca urmare a împărțirii Poloniei, au continuat să publice în limba ucraineană nu numai propriile lucrări, ci și scrierile omologilor din Ucraina aflată sub stăpânire rusă.²²

Autoritățile imperiale ruse au privit cu maximă suspiciune evoluțiile din ținuturile slave ale unuia dintre principalii săi rivali, monarhia habsburgică (refăcută sub forma unei monarhii duale, austro-ungare, după înfrângerea Austriei de către Germania în 1866). O îngrijorare deosebită au stârnit-o ucrainenii din trei provincii — Galiția, Bucovina și ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de Transcarpatia — colonizate de etnici ucraineni. Aceștia s-au autointitulat rusini (sau ruteni) și în cursul secolului al XIX-lea au dezvoltat nu unul, ci trei proiecte de constituire a națiunii ucrainene. Cel apărut în urma Revoluției din 1848 îi concepea ca pe o naționalitate rusină sau ruteană distinctă, loială Habsburgilor, și care păstra puține legături cu restul Ucrainei.

Habsburgii au sprijinit mișcarea rutenilor ca o contrapondere la cea poloneză, mult mai activă, dar, fiind slăbiți față de unguri, cu care tre­buiau acum să împartă puterea în imperiu, i-au favorizat pe polonezi în detrimentul rutenilor. În replică, unii lideri și susținători ai cauzei rutenilor au căutat sprijin la Sankt-Petersburg, declarându-se membri ai națiunii ruse. Astfel a luat ființă așa-numita mișcare rusofilă. Dar noua generație de activiști ruteni a renunțat atât la proiectul habsburgic, cât și la cel rusesc, definindu-i ca ucraineni pe rutenii din Austro-Ungaria și construind legături cu mișcarea ucraineană din Imperiul