Metropolis

De Ben Wilson

„Metropolis este un demers admirabil și o lectură extrem de captivantă." — The New York Times Book Review

În cei două sute de mii de ani ai existenței noastre, nimic nu ne-a modelat mai profund decât orașul. Renumitul istoric Ben Wilson spune povestea grandioasă a felului în care traiul la oraș i-a permis culturii noastre să înflorească. Începând cu Uruk, primul oraș din lume, descris memorabil în Epopeea lui Ghilgameș, Wilson ne arată că orașele n-au fost niciodată o necesitate, dar odată ce au apărut, densitatea populației lor a dus la un asemenea avânt al strădaniilor omenești – creând noi profesii, forme de artă, credință și comerț –, încât asta a însemnat de fapt nașterea civilizației.
Însoțind cititorii prin orașe faimoase, de-a lungul a peste 7 000 de ani, Wilson prezintă inovațiile pe care le-a adus fiecare dintre acestea: cultura civică în agora Atenei, comerțul global în Bagdadul secolului al XIX-lea, științele financiare în cafenelele din Londra, facilitățile domestice din inima Amsterdamului, fala Parisului din perioada Belle Époque. În epoca modernă, Wilson studiază impactul urbanizării pe verticală din New York City, extinderea Los Angelesului, reinventarea Shanghaiului din secolul XXI ca oraș sustenabil ecologic. Captivant și cu o scriitură admirabilă, Metropolis reprezintă un tur de forță al realizărilor omenești.

Strălucitul istoric Ben Wilson ne propune o călătorie plină de culoare, ce străbate 7 000 de ani și douăzeci și șase de orașe ale lumii, menită să arate că traiul la oraș a facilitat și a stimulat cele mai mărețe inovații ale omenirii.

„O realizare impresionantă… Să te afunzi în paginile acestei cărți este ca și cum ai vizita pentru prima oară un oraș fabulos. Metropolis abundă în informații și observații pătrunzătoare." — The Wall Street Journal

„O odă închinată orașelor și vieții cosmopolite. Ben Wilson își demonstrează talentul de îndrumător plin de erudiție și creativitate prin istoria civilizației, plecând de la întinsele sale zone urbane." — Time

Ben Wilson este autorul a cinci cărți primite cu entuziasm de critică și de public. Printre acestea, se numără What Price Liberty? pentru care a fost recompensat cu Somerset Maugham Award, Empire of the Deep, bestseller Sunday Times și, cel mai recent, Heyday: The Dawn of the Global Age. A absolvit Pembroke College, Cambridge, cu o diplomă de licență magna cum laude și are un doctorat în istorie. Este deseori invitat la posturile publice de radio și televiziune din SUA, Marea Britanie și Irlanda și scrie periodic pentru publicații precum The Times, The Spectator, The Literary Review, Daily Telegraph și Prospect.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 21 mai 2022
• ISBN: 9786064012524

Ben Wilson

Ben has been drawing and telling stories since he was young. This is his first published book. He enjoys sitting in chairs, standing, walking, moving his arms up and down, putting things in his mouth, and talking to himself. Sometimes, people catch him talking to himself and they shake their heads. He is very happy that you are about to read his book, and he hopes that you enjoy it!

Previzualizare carte

Introducere

Secolul metropolelor

Chiar în această zi, populația urbană a lumii a crescut cu aproape 200 000 de oameni. La fel se va întâmpla și mâine, și în ziua următoare, și tot așa, în viitor. Până în 2050, două treimi dintre locuitorii planetei vor trăi în orașe. Asistăm la cea mai mare migrație din istorie, punctul culminant al unui proces ce durează de 6 000 de ani, prin care, până la sfârșitul secolului actual, vom fi devenit o specie urbanizată.¹

Cum și unde trăim este una dintre cele mai importante întrebări pe care ni le putem pune. O mare parte din capacitatea noastră de a cunoaște și de a înțelege istoria și vremurile în care trăim decurge din studierea acestui subiect. Încă de la întemeierea primelor așezări urbane din Mesopotamia, în jurul anului 4 000 î.Cr., orașele au jucat rolul unor uriașe burse de informații; interacțiunea dinamică a locuitorilor metropolelor dense și înghesuite a generat ideile și tehnicile, revoluțiile și inovațiile care au pus în mișcare istoria. Până în 1800, maximum 3–5% din populația mondială trăia în zone urbane destul de mari, dar această minoritate restrânsă a avut un efect disproporționat asupra dezvoltării globale. Orașele au fost dintotdeauna laboratoarele omenirii, „serele încălzite" ale istoriei. Atras de forța magnetică a orașului — la fel ca multe alte milioane de oameni, în absolut fiecare săptămână —, am început să mă documentez și să scriu cartea Metropolis, pornind de la premisa că trecutul și viitorul nostru sunt strâns legate, spre mai bine sau spre mai rău, de așezarea urbană.

Am plonjat în acest subiect vast, polivalent și complicat într-o perioadă caracterizată atât printr-o spectaculoasă renaștere urbană, cât și prin provocări fără precedent la adresa structurii orașului. La începutul secolului XX, orașul tradițional părea un loc al pesimismului, nu al speranței; metropola industrială mistuia destine și îi ținea pe locuitori captivi ca într-o închisoare, otrăvindu-le trupul și mintea, aducând după sine dezintegrarea socială. În a doua jumătate a secolului XX, s-a manifestat din plin reacția la nenorocirile industrializării: părea că suntem într-un proces de dispersare, mai degrabă decât de concentrare. Metropole globale importante ca New York și Londra se confruntau cu declinul populației. Utilizarea pe scară largă a automobilelor și a telefoanelor, ieftinirea transportului aerian, circulația neîngrădită a fluxului de capital pe toată planeta și, în zilele noastre, apariția internetului ne-au permis să ne răspândim în toate direcțiile, destrămând tradiționalul centru al orașului, cu înghesuiala și cu ritmul său frenetic de viață. Cine mai avea nevoie de rețele sociale urbane, când avea la dispoziție rețele sociale virtuale nelimitate? Treptat, locuitorii au abandonat zona centrală a orașului — care oricum suferea de pe urma valurilor de infracționalitate și a degradării fizice — preferând ansambluri de clădiri de birouri situate în suburbii, campusuri, birouri amenajate acasă și centre comerciale construite în afara orașului. În ultimii ani ai secolului trecut și în primele decenii ale secolului XXI această tendință a încetat.

Fenomenul este caracteristic mai ales Chinei, unde o serie de orașe străvechi — alături de unele noi-nouțe — au prins viață într-un ritm amețitor, pe fondul deplasării a 440 de milioane de migranți dinspre mediul rural spre cel urban pe parcursul a trei decenii și al construcției nenumăraților zgârie-nori. De-a lungul și de-a latul lumii, orașele și-au redobândit importanța economică. Mai degrabă decât să faciliteze disper­sarea, economia cunoașterii și comunicațiile extrem de rapide încurajează companiile mari, micile afaceri, firmele de tehnologie și liber-profesioniștii din activitățile de creație să roiască precum albinele în stup. Inovațiile tehnologice, artistice și financiare apar acolo unde se adună laolaltă experții: ființele umane prosperă când își dezvăluie unele altora cunoștințele, când colaborează și concurează în medii unde se află față în față — și mai ales în locuri favorabile fluxului de informații. În timp ce, în trecut, orașele încercau să intre în grațiile investitorilor interesați să construiască mari fabrici și uzine sau să-și adjudece o parte din comerțul mondial, acum se întrec să atragă creiere.

Dependența de capitalul uman și beneficiile economice ale densității urbane în societățile postindustriale remodelează metropola modernă. Orașele prospere transformă întregi economii — după cum demonstrează mult-invidiata dezvoltare a Chinei, având ca forță motrice mediul urban. De fiecare dată când o zonă își dublează densitatea populației, își sporește și productivitatea cu 2–5%: energiile concentrate în orașe stimulează, în general, competitivitatea și spiritul întreprinzător. Forța aceasta este amplificată nu doar de densitatea, ci și de numărul locuitorilor.²

Una din schimbările majore specifice planetei noastre în ultimele trei decenii este modul surprinzător în care metropolele importante prosperă într-un ritm mai rapid decât țările lor. Economia globală înclină puternic spre câteva orașe și orașe-regiuni: până în 2025, 440 de orașe cu o populație totală de 600 de milioane de locuitori (adică 7% din populația lumii) vor da jumătate din produsul intern brut mondial. De unele singure, anumite orașe din țări cu creștere economică semnificativă, cum ar fi São Paulo, Lagos, Moscova și Johannesburg, produc între o treime și jumătate din avuția națională. În Lagos, oraș unde locuiește 10% din populația Nigeriei, se desfășoară 60% din activitățile industriale și comerciale ale țării; dacă și-ar declara independența, devenind oraș-stat, ar deține locul al cincilea în clasamentul celor mai bogate țări din Africa. În China, 40% din întreaga producție economică a țării este generată de numai trei megaorașe-regiuni — un fenomen recurent. De fapt, acum se revine la o situație comună în cea mai mare parte a istoriei: rolul supra­dimensionat al orașului în activitățile umane. În Mesopotamia din vechime sau în Mesoamerica* dinainte de Columb, în timpul ascensiunii poli­sului din Grecia antică ori în perioada de glorie a orașului-stat medieval, un grup select de metropole monopoliza comerțul și întrecea de departe simplele state-națiuni.

De-a lungul istoriei, evoluția diferită a marilor orașe și țări nu a fost doar de natură economică. Datorită succesului lor extraordinar, orașele atrag în mod irezistibil angajați bine pregătiți și avuție din localitățile și regiunile mai puțin favorizate, domină cultura și, în virtutea statutului de așezări istorice, se caracterizează mai mult ca niciodată printr-o diversitate neegalată în alte locuri. Proporția rezidenților născuți în străinătate, în câteva dintre cele mai dezvoltate metropole ale prezentului, se situează între 35% și 50%. Mai tineri, mai bine educați, mai bogați și mai deschiși la multiculturalism decât conaționalii lor, locuitorii orașelor din lumea întreagă au mai multe trăsături în comun. În numeroase societăți moderne, cea mai profundă divizare între oameni nu are la bază vârsta, rasa, categoria socială sau apartenența la mediul urban ori la mediul rural, ci locul unde trăiesc: în marile metropole, respectiv în satele, suburbiile, orășelele și orașele rămase în urmă, în contextul economiei globalizate a cunoașterii. Într-un anumit sens, cuvântul „metropolitan" duce cu gândul la prestigiu, oportunități și la o elită — politică, socială și culturală — care provoacă tot mai multe resentimente în jur. Ura față de marele oraș nu e ceva nou, bineînțeles: am petrecut mare parte din istoria omenirii temându-ne de efectul nociv al metropolei asupra moravurilor și a sănătății noastre psihice.

Răspândirea uluitor de rapidă a epidemiei de COVID-19 în 2019–2020 pe întreaga planetă a fost prețul plătit pentru triumful orașului în secolul XXI: virusul s-a propagat prin rețelele sociale complexe — atât intraurban, cât și interurban — care contribuie la prosperitatea orașelor, dar, în același timp, le transformă în locuri atât de primejdioase pentru noi. Când parizienii ori newyorkezii, de exemplu, au început să-și părăsească metropola, în favoarea aparentei siguranțe a vieții la țară, deseori au fost întâmpinați cu ostilitate și aspru dojeniți, nu doar pentru că ar fi adus cu ei boli, ci și pentru că și-au abandonat concitadinii. Reacția aceasta plină de antipatie era un memento despre antagonismul dintre oraș și sat, care străbate istoria ca un fir roșu — metropolele sunt percepute ca așezări ale celor privilegiați, dar și ca surse de contaminare; ele sunt locuri care flutură promisiunea îmbogățirii, dar de unde oamenii dau bir cu fugiții la primul semn de primejdie.

Molimele, pandemiile și bolile s-au răspândit de-a lungul rutelor comerciale și au devastat zonele urbane dense încă de pe vremea primelor orașe. În 1854, la Chicago, 6% din populația orașului a murit de holeră. Ceea ce nu i-a oprit pe oameni să se bulucească spre metropola-minune a secolului al XIX-lea: față de 30 000 de locuitori câți avea Chicago la începutul anilor 1850, a ajuns să aibă 112 000 la sfârșitul acelui deceniu. La fel se întâmplă și în prezent: colosul urban nu dă semne că și-ar încetini dezvoltarea nici măcar în fața pandemiilor; dintotdeauna am plătit un preț mare pentru a fi părtași la avantajele orașului, chiar și în situațiile în care deschiderea, diversitatea și densitatea lui se întorc împotriva noastră.

Amploarea urbanizării recente se poate vedea din spațiul cosmic, în roiurile de lumini ce sclipesc în timpul nopții pe suprafața Pământului. Renașterea se vede cu ochiul liber de la nivelul străzii. Față de perioada dintre mijlocul și sfârșitul secolului XX, când erau periculoase și cam părăginite, multe orașe au devenit locuri mai sigure, mai plăcute, mai sofisticate și mai scumpe, revitalizate de amestecul pestriț de restaurante luxoase, tarabe cu vânzători ambulanți de mâncare, cafenele, galerii de artă și locuri unde se ascultă muzică. În același timp, revoluția digitală promite să inventeze tehnologii capabile să înlăture multe dintre neajunsurile vieții în oraș, creând futuriste „orașe inteligente" bazate pe procesarea datelor, cu milioane de senzori ce vor permite inteligenței artificiale să gestioneze traficul rutier, să coordoneze transportul în comun, să elimine infracționalitatea și să reducă poluarea. Orașele au devenit, din nou, locuri unde să te stabilești, nu din care să evadezi. Renașterea noastră urbană contemporană poate fi ușor sesizată din peisajul citadin dinamic, în permanentă mișcare — din transformarea în zone elegante a cartierelor lăsate altădată în paragină, din creșterea nivelului chiriilor, din renovarea și schimbarea destinației multor clădiri și din șirurile de zgârie-nori ce țâșnesc spre cer aproape peste tot.

Dintr-un loc plin de smog, descris ca „fundătură din Lumea a Treia" (conform unui ziar local) la începutul anilor 1990, Shanghai s-a transformat în portdrapel al revoluției metropolitane postindustriale a secolului XXI, cu turnurile sale impresionante sclipind în soare. Imitând exemplul Shanghaiului și al altor metropole chineze, construcția mondială de zgârie-nori a crescut cu 402% de la începutul noului mileniu, aducând numărul total de clădiri cu înălțimi de peste 150 de metri și 40 de etaje de la puțin peste 600 la 3 251, într-un răstimp de 18 ani; până la mijlocul secolului curent, vor exista 41 000 de asemenea turnuri care să domine orașele mari ale lumii. Dezvoltarea bruscă pe verticală a peisajului urban este evidentă pe întregul mapamond, de la metropole prin tradiție cu clădiri joase, cum ar fi Londra și Moscova, până la orașe dezvoltate în perioade de boom economic, cum ar fi Addis Abeba și Lagos — toate au în comun dorința nestăvilită de a-și afirma vitalitatea în modul cum se profilează la orizont.³

Și, în timp ce străpung văzduhul, orașele cuceresc și spațiu pe orizontală. Vechea linie de demarcație dintre centrul orașului și suburbie s-a destrămat. Departe de a fi locurile unitare și plictisitoare ale vechiului clișeu cultural, multe suburbii au devenit constant mai urbane din anii 1980 încoace, caracterizându-se prin creșterea numărului locurilor de muncă, printr-o diversitate etnică pronunțată și o viață de stradă intensă, prin explozia infracționalității și a consumului de droguri — altfel spus, moștenind multe dintre virtuțile și viciile centrului urban**. Modelul tradițional al orașului compact, înconjurat de o zonă periurbană interioară, este aplicat în diverse părți ale lumii. Rezultatul? Metropole ocupând regiuni întregi. Linia despărțitoare, în termeni economici, dintre Londra și mare parte a sud-estului Angliei este greu de sesizat. Orașul Atlanta din statul american Georgia are o suprafață de peste 5 000 de kilometri pătrați (Parisul, în schimb, prin comparație, ocupă doar 100 de kilometri pătrați). În Tokyo, cel mai important megalopolis din lume, se înghesuie 40 de milioane de oameni în 13 570 de kilometri pătrați. Până și acest colos va fi pus în umbră de megaregiunile plănuite de China, cum ar fi, de exemplu, Jing-Jin-Ji — un mănunchi de orașe interconectate cuprinzând Beijingul, Hebei și Tianjin, care vor acoperi circa 217 000 de kilometri pătrați și vor adăposti 130 de milioane de oameni. Când vorbim despre „metropolă", în secolul XXI, nu vorbim despre cartierul comercial din Manhattan, nici despre zona centrală din Tokyo — unde, potrivit tradiției, se concentrează puterea și avuția unui oraș —, ci despre vaste regiuni interconectate în care orașele se topesc în alte orașe.

E ușor să te lași îmbătat de imaginea sclipitoare a orașelor atât de pătrunse de importanța lor. Moda de a locui cât mai sus a devenit privilegiul celor foarte bogați; este simptomatic pentru dorința de a evada din ambianța străzii murdare, aglomerate și haotice de dedesubt, căutând un refugiu printre nori. Conform Organizației Națiunilor Unite, cartierele mizere și mahalalele cărora le lipsesc amenajări și elemente de infrastructură esențiale au început să devină „tipul predominant și distinctiv de așezare al omenirii. Viitoarele moduri de viață ale majorității indivizilor din specia noastră pot fi mai lesne observate în zonele suprapopulate, construite și organizate de cei care le locuiesc, din Mumbai sau Nairobi, decât în sclipitoarele cartiere centrale din Shanghai ori Seul și în luxurianta extindere urbană a Houstonului sau Atlantei. În ziua de azi, 1 miliard de oameni — unul din patru locuitori ai orașelor — trăiesc într-un cartier mizer, „orășel din carton, mahala, favelă, barrio, kampung, campamento, gecekondu, villa miseria sau orice altă denumire li se dă acestor zone urbane neplanificate și nesistematizate construite de locuitorii lor. Circa 61% din forța de muncă mondială — adică 2 miliarde de oameni — își câștigă existența în afara evidențelor contabile, în economia subterană, mulți dintre ei hrănind, îmbrăcând și adăpostind populații urbane în permanentă extindere. Genul acesta de urbanism improvizat, prin forțe proprii, umple golurile lăsate de primăriile orașelor care, pur și simplu, nu sunt capabile să facă față torentului de nou-veniți. Acordăm atenție sporită inovatorilor economiei cunoașterii care prosperă în centrele orașelor globale. Dar există și alți inovatori — cei care activează la bază și care mențin orașele în stare de funcționare prin trudă asiduă și ingeniozitate.⁴

Înmulțirea rapidă a zgârie-norilor și a „orașelor de carton", deopotrivă, prevestește secolul urban actual. Chiar și în cel mai supraaglomerat megaoraș, locuitorii săi câștigă mai mult, își educă mai bine copiii și se bucură de un grad sporit de confort material, față de semenii lor din mediul rural. Pentru prima generație de persoane plecate din mediul rural spre cel urban care a populat favelele din Rio de Janeiro, rata de analfabetism atingea 75%; astăzi, 94% dintre nepoții lor sunt alfabetizați. În orașele subsahariene cu peste 1 milion de locuitori, mortalitatea infantilă este cu o treime mai scăzută decât în așezările mai mici. Doar 16% din fetele Indiei rurale cu vârste cuprinse între 13 și 18 ani, ale căror familii câștigă sub 2 dolari pe zi, merg la școală — în comparație cu 48% în orașul Hyderābād. De când a început urbanizarea în ritm accelerat a Chinei, speranța medie de viață a crescut cu 8 ani. Dacă trăiești în Shanghai, te poți aștepta să atingi vârsta de 83 de ani — cu 10 ani mai mult decât în provinciile rurale din vestul țării.⁵

Printre cei 200 000 de oameni care migrează astăzi spre oraș se află persoane dornice să scape de sărăcia de la țară. Împinși de nevoie să-și părăsească locurile de baștină, ei se îndreaptă spre oraș, singura lor posibilitate de a-și câștiga existența. Orașele oferă oportunități de negăsit în alte locuri, așa cum au făcut-o dintotdeauna. Ele te obligă să recurgi la toate mijloacele și să-ți testezi rezistența psihică. Mahalalele mizere și insalubre ale orașelor în curs de dezvoltare se numără printre cele mai întreprin­zătoare locuri de pe planetă. În același timp, ele stimulează apariția unor rețele elaborate de ajutor reciproc între membrii lor, care să atenueze șocurile și tensiunile traiului dintr-un megaoraș. Una dintre cele mai mari mahalale din Asia, zona Dharavi din Mumbai, înghesuie aproape 1 milion de oameni pe o suprafață de 2 kilometri pătrați. Vreo 15 000 de ateliere cu o singură încăpere și mii de microîntreprinderi ajung împreună la o cifră de afaceri de 1 miliard de dolari pe an. În număr foarte mare, locuitorii de aici se ocupă cu reciclarea munților de gunoaie aruncate de cele peste 20 de milioane de concitadini din Mumbai. În ciuda densității sale și a absenței organelor de poliție (sau a altor servicii de bază), Dharavi, la fel ca alte mahalale uriașe indiene, este un loc remarcabil de sigur, dacă vrei să te plimbi neînsoțit. Începând de prin 1998, o mână de autodidacți pasionați ai computerelor au transformat o stradă din Lagos în cea mai mare piață din Africa pentru tehnologia informației și a comunicațiilor: Otigba Computer Village, cu mii de întreprinzători și o cifră zilnică de afaceri depășind 5 milioane de dolari. Efectul de concentrare într-un singur loc nu le aduce avantaje doar bancherilor de pe Wall Street sau din Pudong New Area, la Shanghai, angajaților din domeniul publicității din Soho, la Londra, și inginerilor de software din Silicon Valley și din Bangalore; el transformă viețile și stilul de viață ale multor milioane de oameni din întreaga lume, pe măsură ce urbanizarea se extinde și se intensifică. Economia urbană informală și autogestionată — fie că se desfășoară pe străzile aglomerate din Lagos, fie într-o metropolă mai bogată, ca Los Angeles — stă mărturie pentru capacitatea omului de a clădi orașe de la zero și de a organiza societăți apte să funcționeze chiar și în mijlocul unui haos aparent. Ea exprimă însăși esența experienței urbane, veche de 6 000 de ani.

În pofida succesului lor, orașele sunt medii de viață dure și nemiloase. Deși ne oferă șansa unor venituri mai mari și a unei educații, ele pot și să ne deformeze sufletul, să ne șubrezească psihic și să ne polueze plămânii. Sunt locuri care ne obligă să ne luptăm din toate puterile ca să supraviețuim și să învingem obstacolele; sunt cazane clocotind de zgomot, poluare și supraaglomerație care te calcă pe nervi. Un loc ca Dharavi — cu labirintul lui de străduțe întortocheate, enorma complexitate a activităților și interacțiunilor umane, lupta permanentă pentru supraviețuire, concentrarea copleșitoare de oameni, neorânduiala aparentă și ordinea spontană — îți aduce aminte de viața urbană pe tot parcursul istoriei, fie că e vorba de labirintul unui oraș mesopotamian, detestabila anarhie a străvechii Atene, fie de aglomerarea pestriță a orașului european medieval sau mahalaua din orașul industrial Chicago, în secolul al XIX-lea. Viața în oraș te copleșește; energiile lui, neîncetata schimbare și milioanele de inconveniente, mari și mici, ne pun la grea încercare răbdarea. De-a lungul istoriei, orașele au fost privite ca fiind fundamental contrare naturii și instinctelor noastre, locuri care întrețin viciul, propagă molimele și provoacă în timp patologii sociale. Ecoul mitului Babilonului se face auzit prin toate epocile: oricât de prospere ar fi, orașele pot să zdrobească individul. În ciuda atracției exercitate de metropole asupra noastră, există și numeroase elemente îngrozitoare.

Metodele prin care transformăm acest mediu ostil și îl adaptăm trebuințelor noastre sunt fascinante. În volumul de față, eu nu studiez orașele din perspectiva lor de locuri ale puterii și profitului, ci ca pe habitate umane cu influență profundă asupra locuitorilor. În Metropolis scriu despre clădiri grandioase și planificare urbană și, mai ales, despre orășeni și strategiile lor de a face față stresului vieții urbane, care le asigură supraviețuirea în acest mediu. Nu înseamnă că arhitectura n-ar fi importantă, dar în centrul vieții urbane și al acestui volum se află interacțiunea dintre mediul construit și oameni. Pe mine mă interesează țesutul conjunctiv ce ține închegate laolaltă părțile organismului, nu doar înfățișarea exterioară sau organele vitale.

Clădite pe straturi succesive de istorie a omenirii, împletind aproape neîncetat destinele și experiențele de viață ale oamenilor, orașele sunt pe cât de fascinante, pe atât de imposibil de pătruns și de înțeles. Prin frumusețea și urâțenia lor, prin bucuria și nefericirea locuitorilor și prin nesfârșita, uluitoarea diversitate de caracteristici complexe și de contradicții, orașele sunt un tablou al condiției umane, unde sunt prezente aspecte pe care le iubim și le urâm în egală măsură. Ele sunt zone nestatornice, într-un nesfârșit proces de schimbare și de adaptare. Desigur, își maschează instabilitatea cu clădiri și monumente grandioase, dar în jurul acestor simboluri ale permanenței se rotește vârtejul fără milă și fără remușcare al schimbării. Din cauza neîncetatei distrugeri urmate de reconstrucție pe care o pune în mișcare forța valului schimbării, orașele manifestă o atracție hipnotică și, totodată, sunt greu de înțeles. Pe parcursul cărții, am încercat să surprind orașele în mișcare, nu în stază.

M-am documentat pentru această carte călătorind într-o serie de orașe europene, americane, africane și asiatice — locuri care contrastează foarte tare între ele, cum ar fi Mumbai și Singapore, Shanghai și Ciudad de México, Lagos și Los Angeles. De-a lungul relatării cronologice a evenimentelor, m-am referit la câteva orașe apte să ne transmită ceva doar despre propriul lor timp, dar și despre condiția urbană, în general. Unele dintre aceste orașe — cum ar fi Atena, Londra și New York — sunt opțiuni evidente; altele — ca Uruk, Harappa, Lübeck și Malacca — s-ar putea să fie mai puțin cunoscute. Cercetând istoria orașelor, am căutat material pentru cartea mea în piețe, suk-uri*** și bazaruri; piscine, stadioane și parcuri; pe străzile pline cu tarabe unde se vindea mâncare, în cafenele și bistrouri; în prăvălii, malluri și magazine universale. Am studiat picturi, romane, filme și cântece, tot atât de mult ca arhivele oficiale, în încercarea de a descoperi experiențele de viață ale orășenilor și intensitatea vieții cotidiene citadine. Trebuie să percepi un oraș prin toate simțurile tale — să privești, să miroși, să atingi, să mergi pe jos, să citești și să-ți imaginezi — ca să-l înțelegi în întregime. În cea mai mare parte a istoriei, viața urbană a gravitat în jurul plăcerilor: mâncare și băutură, sex și cumpărături, bârfă și joacă. Toate aceste scene din teatrul vieții orașului sunt esențiale pentru Metropolis.

Orașele se bucură de succes, în mare parte pentru că oferă plăcere, emoție, strălucire și intrigă în aceeași măsură în care oferă putere, bani și siguranță. Timp de peste 6 000 de ani, după cum vom vedea, omenirea a experimentat neîncetat modalități de a trăi în vârtejul urban. Ne pricepem să trăim în orașe, iar orașele sunt creații pline de energie, capabile să reziste în fața războaielor și a calamităților. În același timp, nu știm deloc să construim orașe; am proiectat și am edificat, în numele progresului, locuri care ne țin prizonieri, mai degrabă decât să ne elibereze, care ne sărăcesc, mai degrabă decât să ne ridice moral și spiritual. Multe tragedii inutile au fost provocate în urma strădaniei experților dornici să împlinească visul metropolei perfecte, științific proiectate. Sau, dacă vreți, ca să nu fim chiar atât de radicali, proiectarea urbanistică dă naștere deseori unor medii igienizate, însă golite de energiile care oferă farmecul vieții la oraș.

Ținând cont că, în prezent, numărul orașelor mari este în creștere și că vaste porțiuni ale mapamondului locuit se urbanizează pe zi ce trece, se pune întrebarea, mai presant decât oricând, cum ar trebui să trăim în orașe. Doar înțelegând imensa varietate a experienței urbane, de-a lungul timpului și de-a latul culturilor, putem să luptăm eficient cu una dintre cele mai mari provocări ale mileniului actual. Orașele n-au fost și nu vor putea fi niciodată perfecte. Adevărul este că dinamismul și caracterul plăcut al orașelor se datorează harababurii specifice acestui tip de așezare. Prin dezordine, înțeleg diversitatea de clădiri, de oameni și de activități puse de-a valma laolaltă și obligate să interacționeze. Ordinea este esențialmente antiurbană. Orașele sunt captivante datorită dezvoltării lor constante — acel proces continuu prin care orașul a fost construit și reconstruit din temelii de-a lungul multor generații și în urma căruia a apărut structura fizică urbană, bogată și densă.

Neorânduiala constituie aspectul esențial al experienței urbane. Gândiți-vă la orașe precum Hong Kong ori Tokyo, unde zgârie-norii se ridică semeț deasupra străzilor pline ochi cu pietoni, piețe, prăvălii, vânzători ambulanți de mâncare, restaurante, spălătorii, baruri, cafenele, industrie ușoară și ateliere. Gândiți-vă apoi la o așezare ca Dharavi, mahalaua situată într-un megaoraș lipsit de armonie, cuprins de activitate neîntreruptă și frenetică la nivelul străzii, care asigură toate trebuințele de bază, la doi pași distanță. Așa cum spunea, în anii 1960, Jane Jacobs, autoarea de origine americano-canadiană, densitatea unui oraș și viața străzilor lui produc urbanitatea, arta de a fi cetățean. Cartierele unde te poți deplasa pe jos sunt unul dintre ingredientele esențiale ale locuirii citadine. Iar acum gândiți-vă la orașele moderne din toată lumea, unde magazinele, industria ușoară, zonele rezidențiale și cele de birouri sunt riguros separate. În multe cazuri, împărțirea în sectoare având funcții diferite are ca efect sterilizarea orașelor: le face să fie curate și ordonate, dar secătuite de energie. Da, planificarea poate avea această consecință. La fel se întâmplă și cu automobilele. Fenomenul de masă al posesiei unui automobil — apărut mai întâi în Statele Unite ale Americii, apoi în Europa, iar în cele din urmă în America Latină, Asia și Africa — a remodelat fundamental orașele. Nu doar că drumurile expres au facilitat suburbanizarea și comerțul cu amănuntul în afara orașului, dar chiar și în centrul orașului, arterele congestionate și hectarele de parcări pentru mașini au dus la dispariția ultimelor rămășițe ale freamătului străzii.

Se prea poate ca afirmația conform căreia peste 50% din populația lumii este urbanizată să ne inducă în eroare. Într-o proporție însemnată, locuitorii orașelor din zilele noastre nu au un trai propriu mediului urban — dacă prin aceasta înțelegem că trăiesc în cartiere care se pot parcurge la pas, că au acces la cultură, divertisment, recreere, locuri de muncă, spații publice și piețe. De fapt, mulți dintre ei au un stil de viață suburban, indiferent că vorbim despre vile extravagante unde locuiește doar o singură familie, înconjurate de spațiu verde, sau despre așa-numitele arrival cities — tabere de migranți situate la marginea metropolelor în dezvoltare rapidă.

Problema omenirii în secolul XXI nu este că devenim urbani cu prea mare repeziciune, ci că nu devenim îndeajuns de urbani. De ce contează acest lucru? N-ar conta, dacă am putea fi darnici cu planeta noastră pe cât ne-am dori. Faptul că 200 000 de oameni migrează zilnic spre orașe — sau că am devenit o specie majoritar urbană în jurul lui 2010 — atrage imediat atenția. Dar nu spune întreaga poveste. Mult mai alarmant este că, între 2000 și 2030, suprafața ocupată de „jungla" de asfalt se va tripla. În doar trei decenii, orașele își vor extinde suprafața totală cu cea echivalentă cu teritoriul Africii de Sud.⁶

Extinderea urbană globală împinge orașele în zone ocupate de mlaștini, pustiuri, păduri tropicale, estuare, păduri de mangrove, lunci inun­dabile și teren agricol — ceea ce are urmări devastatoare pentru biodiversitate și climă. Mutăm munți din loc ca să facem loc acestui dezmăț epopeic al urbanizării. Da, e adevărat, la propriu: începând din 2012, peste 700 de culmi muntoase au fost rase fără milă și remușcare, în nord-vestul izolat al Chinei, iar grohotișul rezultat a fost împins la vale pentru a da naștere unui platou artificial, pe care se construiește un oraș nou și sclipitor de zgârie-nori, numit Noua Zonă Lanzhou — unul dintre punctele de oprire de-a lungul Noilor Drumuri ale Mătăsii.

Orașele chineze — asemenea celor americane înaintea lor — devin mai puțin dense în zona lor centrală, pe măsură ce șoselele și clădirile de birouri îi forțează pe oameni să lase în urmă cartierele urbane cu folosință mixtă și înghesuite la maximum și să se mute în suburbii. De altfel, este o tendință globală a urbanizării și extinderii urbane cu densitatea scăzută și dependentă de automobil. Când se îmbogățesc, oamenii doresc să aibă la dispoziție mai mult spațiu de locuit. Dacă orășenii chinezi și indieni aleg să trăiască după standardele generoase ale densității americanilor, atunci gradul de utilizare a autovehiculelor și cererile pentru energie vor majora emisiile globale de bioxid de carbon cu 139%.⁷ Epidemia de coronavirus din 2020 și amenințarea unor pandemii viitoare ar putea întoarce valul istoriei încă o dată împotriva orașelor, încurajându-i pe oameni să fugă din metropole — locuri unde lungile perioade de carantină și de restricții totale asupra activității normale sunt aproape de nesuportat și unde riscurile de infectare sunt mai mari. Dacă se va întâmpla așa, daunele ecologice vor fi foarte grave.

Într-un climat mai fierbinte, mai umed și mai neprietenos, orașele ar putea oferi o soluție pentru rezolvarea problemelor. Așa cum voi arăta pe parcursul cărții, orașele sunt entități pline de energie și adaptabile, capabile să reziste și să reacționeze la dezastre dintre cele mai diverse, iar noi suntem o specie urbană și ușor acomodabilă, de multă vreme învățată cu presiunile și posibilitățile vieții în oraș. Și am face bine să inovăm în continuare! În secolul XXI, două treimi din marile metropole cu popu­lații de peste 5 milioane de locuitori, printre care Hong Kong, New York, Shanghai, Jakarta și Lagos, se află în pericol de inundație din cauza creșterii nivelului mărilor; multe altele se coc încet ca într-un cuptor, pe măsură ce temperaturile cresc, sau suferă de pe urma unor furtuni distrugătoare. Orașele noastre sunt în prima linie a catastrofei naturale tot mai amenințătoare; tocmai din acest motiv, ele ar putea fi în prim-planul eforturilor de atenuare a consecințelor schimbărilor climatice. Unul dintre aspectele remarcabile în privința orașelor este capacitatea lor de metamorfoză. De-a lungul istoriei, orașele au depășit momente delicate, precum schimbări climatice, dispariția unor rute comerciale și apariția de noi tehnologii, războaie, boli și tulburări politice. Marile pandemii ale secolului al XIX-lea, de exemplu, și-au pus amprenta pe orașele moderne, întrucât i-au obligat pe edili și pe arhitecți să inoveze în materie de inginerie a construcțiilor, canalizare, salubritate și planificare urbană. Pandemiile secolului XXI vor schimba orașele în moduri pe care nici nu ni le-am putea imagina deocamdată. Se vor adapta de nevoie, într-o eră a schimbărilor climatice.

Cum va arăta această evoluție? Încă din momentul apariției lor până în prezent, mărimea orașelor a fost determinată de modul predominant de transport, de amenințările exterioare, de prezența resurselor și de prețul terenurilor agricole adiacente. Pentru cea mai mare parte din istorie, acești factori au ținut în frâu dezvoltarea orașelor; numai societățile bogate și pașnice puteau întemeia orașe. În secolul actual, siguranța noastră nu va fi amenințată de armate invadatoare, ci de clima instabilă. Orașele dens populate, cu linii extinse ale transportului în comun, cartiere unde se poate merge pe jos și o gamă variată de magazine și servicii, produc mult mai puțin bioxid de carbon și consumă mult mai puține resurse decât așezările întinse în toate direcțiile. Caracterul lor compact diminuează, până într-un anumit punct, ciocnirea cu natura, pentru că astfel evită greșeala extinderii urbane pe orizontală. Nu propun nicidecum să ne îmbulzim cu toții în centrele orașelor — este limpede că nu există suficient spațiu. Mă refer aici la urbanizarea cartierelor metropolitane de margine — suburbiile și cartierele periferice —, astfel încât să capete forma, funcțiile, densitatea, utilizările variate și dezordinea spațială asociate cu centrele orașelor.

În timpul restricțiilor din 2020, densitatea urbană s-a transformat din avantaj în amenințare. Sociabilitatea — una dintre marile bucurii ale traiului la oraș — a ajuns o însușire blamată, de parcă semenii ți-ar fi devenit dușmani de moarte. Mai degrabă decât să se adune laolaltă, miliardelor de indivizi li s-a cerut să se distanțeze unii de alții; viața în oraș a fost întoarsă cu susul în jos. Dar vulnerabilitatea populației citadine la îmbolnăvire și la efectele stării de urgență nu ar trebui să submineze ideea că datorită creșterii densității se asigură sustenabilitatea. Economiștii și arhitecții orașelor laudă pe bună dreptate „efectul de grupare" care a adus atâtea succese metropolelor în economia cunoașterii. Însă acesta funcționează în moduri diferite, nu este doar apanajul start-up-urilor din domeniul tehnologiei. Zonele urbane compacte aprind scânteia creativității și a inovării în multe domenii, inclusiv în cartiere — așadar, la nivelul vieții de zi cu zi, nu al marilor finanțe și al înaltelor tehnologii. Istoria ne demonstrează cu asupra de măsură acest lucru. Altfel spus, comunitățile funcționale și întreprinzătoare pot ajuta orașele să devină mai rezistente la șocuri, exact când avem nevoie de orașe pline de energie și capabile de adaptare, gata să facă față noilor provocări ale schimbărilor climatice și pandemiilor. Entuziasmul locuitorilor din Dharavi, din Otigba Computer Village și din mii de alte comunități informale demonstrează cum este pusă în practică în fiecare zi ingeniozitatea urbană.

Astfel de soluții impun urbanizarea la o scară cu adevărat colosală. Mai presus de orice, ne stimulează imaginația și ne obligă să înțelegem diversitatea orașelor. Istoria ne ajută să pricepem sensul deplin al experienței urbane.

Prin Mesoamerica se înțelege, în general, o regiune istorică și un spațiu cultural extins din America de Nord, care cuprinde centrul Mexicului și alte câteva state din apropiere (Belize, Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, o parte din Costa Rica). (N. red.)

Inner city, în original. Sintagma se referă mai ales la zonele rezidențiale din centrul orașelor, cu locuitori având venituri modeste. (N. red.)

Piață acoperită, bazar. (N. red.)

Capitolul 1. Zorii orașului

Uruk — între 4000 î.Cr. și 1900 î.Cr.

Enkidu trăiește în armonie cu natura. Puternic ca „un bolovan căzut din bolta cerească" **** și frumos ca un zeu, sufletul lui se desfată când aleargă liber laolaltă cu sălbăticiunile. Totul se schimbă când vede trupul gol al lui Shamat, care se îmbăiază la fântână. Vrăjit de priveliștea pe care o zărește pentru prima oară, a unei femei despuiate, Enkidu se iubește cu Shamat timp de șase zile și șapte nopți.

Îndestulat după împreunarea lor neînfrânată și plină de extaz, Enkidu încearcă să se întoarcă la libertatea sălbăticiei. Dar puterea lui asupra naturii s-a topit. Fiarele sălbatice se feresc de el; tăria lui nu mai e aceeași; și Enkidu simte pentru prima oară fiorii singurătății. Năucit, vine înapoi la Shamat. Ea îi povestește iubitului ei despre locul unde s-a născut, Uruk, cetatea neasemuită unde se înalță clădiri impunătoare, sunt pâlcuri umbroase de palmieri și mulțimi mari de oameni care dau zor încolo și încoace în spatele zidurilor semețe și groase. În oraș, bărbații muncesc și cu mintea, nu doar cu brațele vânjoase. Oamenii poartă veșminte splendide și în fiecare zi se ține câte o sărbătoare, când „răpăitul tobelor îți umple auzul. Aici se găsesc și cele mai frumoase femei din lume, cu „trupuri minunate, strălucind de farmecele iubirii, și-s învăluite în parfumuri. Shamat îl învață pe Enkidu cum să mănânce pâine și să bea bere. Odată ajuns în oraș, Enkidu află de la Shamat că puterile lui zeiești se vor transforma în putere adevărată. După ce își rade trupul păros și-și unge pielea cu uleiuri parfumate, apoi își ascunde goliciunea sub veșminte scumpe, Enkidu pornește spre Uruk. El a renunțat la libertate și la instinctele naturii, atras spre oraș de ispita sexului, a mâncării și luxului.

Începând cu Uruk și Babilon până la Roma, Teotihuacan și Bizanț, începând cu Bagdad și Veneția până la Paris, New York și Shanghai, aceste locuri le-au luat ochii oamenilor, ca orașe idealizate ale unei imaginații devenite realitate, încununări ale creativității umane. Enkidu reprezintă omenirea într-o stare primară, forțată să aleagă între libertatea sălbăticiei și artificialitatea orașului. Shamat este personificarea culturii urbane rafinate. La fel ca ea, astfel de orașe ne ispitesc și ne seduc; ele promit realizarea însușirilor și a capacităților noastre.¹

Povestea lui Enkidu apare la începutul Epopeii lui Ghilgameș, cea mai veche operă literară a omenirii care a supraviețuit până azi, forma ei scrisă datând cel puțin din 2100 î.Cr. Epopeea a fost produsul sumerienilor — un popor cultivat și urbanizat care a trăit în Mesopotamia, pe teritoriul actual al statului Irak. Cei care, asemenea personajului imaginar Enkidu, s-ar fi apropiat pentru prima dată de Uruk la apogeul dezvoltării orașului, cam prin 3000 î.Cr., ar fi fost uimiți peste măsură. Cu o populație numărând între 50 000 și 80 000 de locuitori și cu o suprafață de aproape 8 kilometri pătrați, Uruk era locul cu cea mai mare densitate de oameni de pe planetă. Asemenea unui mușuroi de furnici, orașul se ridica în vârful unui morman rezultat din activitatea mai multor generații de oameni, straturile de gunoi și de moloz depuse în timp dând naștere unei acropole artificiale ce domina câmpiile orizontale și era vizibilă de la mulți kilometri depărtare.

Cu mult timp înainte să ajungi în oraș, ai fi devenit conștient de prezența lui. Oamenii din Uruk cultivau pământurile din împrejurimi, valorificând zona rurală pentru a-și satisface trebuințele. Pe câmpurile întinse pe sute de mii de hectare, artificial irigate cu apa ce curgea prin șanțuri, locuitorii creșteau oi și curmali și cultivau grâu și orz, din care se făcea berea pentru mase.

Uluitoare erau templele impunătoare dedicate Eannei, zeița dragostei și războiului, și lui Anu, zeul cerului, construite pe niște platforme gigantice mult deasupra orașului. La fel ca domurile și clopotnițele Florenței sau ca pădurea de zgârie-nori din Shanghaiul secolului XXI, ele erau o inconfundabilă semnătură vizuală. Clădit din piatră de calcar și acoperit cu straturi de ipsos, uriașul Templu Alb al lui Anu reflecta lumina soarelui la fel de impresionant ca orice zgârie-nori modern. Far luminos peste câmpie, el simboliza civilizația și puterea sumerienilor.

Pentru mesopotamienii antici, orașul reprezenta triumful omenirii în fața naturii; peisajul artificial care te copleșea la tot pasul o demonstra din plin. Zidurile orașului, presărate cu porți și turnuri proeminente, aveau o circumferință de 9 kilometri și erau înalte de 7 metri. Intrai pe una din porți și vedeai fără întârziere cum locuitorii orașului câștigaseră bătălia cu natura. De jur-împrejurul orașului propriu-zis erau grădini perfect îngrijite, unde se produceau fructe, legume și verdețuri. O vastă rețea de canale aducea apă din Eufrat până în inima orașului. Un sistem subteran de conducte din lut evacua dincolo de zidurile orașului murdăria produsă de zeci de mii de oameni. Grădinile și livezile de curmali au făcut loc, la momentul potrivit, centrului orașului. Labirintul de străduțe și alei înguste și întortocheate, înțesat cu căsuțe fără ferestre, probabil că arăta îngrozitor de înghesuit și oferea prea puține spații deschise, dar această configurație era menită să realizeze un microclimat urban unde umbra și curenții de aer creați prin îngustimea străduțelor și densitatea caselor puteau atenua dogoarea soarelui mesopotamian.²

Zgomotoase, înghesuite și pline de lume, Uruk și orașele-surori din Mesopotamia erau unice pe fața pământului. Într-o operă literară datând cam din aceeași perioadă cu Epopeea lui Ghilgameș, autorul și-o închipuie pe zeița Inana având grijă ca:

hambarele să fie pline; nenumărate case să se construiască în oraș; oamenii săi să aibă mâncăruri dintre cele mai gustoase și băuturi dintre cele mai alese; cei îmbăiați pentru zilele de sărbătoare să se veselească în grădini; lumea să se adune laolaltă în locurile de rugăciune; megieșii să se ospăteze împreună; străinii să se preumble în oraș împreună, ca niște stoluri de păsări neobișnuite săgetând prin văzduh, [...] iar maimuțele, elefanții cei puternici, bivolii și animalele din locuri îndepărtate, alături de câinii de rasă pură, leii, caprele de munte cu coarne lungi, oile alum cu lâna lor lungă să se îngrămădească unele în celelalte în piețele publice.

Autorul descrie în continuare un oraș cu grânare uriașe pentru cereale și cu depozite de aur, argint, cupru, cositor și lapislazuli. Tot ce avea lumea mai bun și mai frumos se scurgea spre oraș, întru desfătarea locuitorilor lui, conform acestei relatări extrem de idealizate. În acest timp, „înăuntrul orașului răsunau tobe tigi; în afara lui, fluiere și instrumente zamzam. Portul unde ancorau corăbiile fremăta de veselie".³

„Uruk înseamnă, pur și simplu, „oraș. A fost primul oraș din lume și, timp de peste o mie de ani, cel mai puternic centru urban al ei. Când oamenii se reuneau în vaste comunități, lucrurile se schimbau cu incredibilă repeziciune; cetățenii Uruk-ului au fost pionierii unor tehnologii care au schimbat lumea; ei au născocit modalități cu totul noi de a trăi, de a se îmbrăca, de a mânca și de a gândi. Inventarea orașului pe malurile Eufratului și ale Tigrului a dezlănțuit în istorie o forță nouă și de neoprit.

*

Sfârșitul ultimei ere glaciare, cu aproximativ 11 700 de ani în urmă, a modificat fundamental viața omului pe pământ. De-a lungul și de-a latul lumii, societățile de vânători-culegători au început să cultive și să aclimati­zeze plante sălbatice cărora le pria de minune încălzirea planetei. Dar regiunea cea mai propice agriculturii era Cornul Abundenței — o zonă semicirculară, pornind din vest, de la bazinul Nilului, și întinzându-se până la Golful Persic, pe teritoriul actualelor state Egipt, Siria, Liban, Israel, Palestina, Iordania, Irak, în partea de sud-est a Turciei și în cea vestică a Iranului. Această regiune relativ redusă ca suprafață cuprindea o gamă variată de forme de relief, tipuri de climă și altitudini, ceea ce îi asigura o extraordinară biodiversitate. Mai important decât orice pentru dezvoltarea societății omenești, aici creșteau plantele sălbatice din care provin multe dintre culturile agricole moderne — grâul moale, alacul, orzul, inul, năutul, mazărea, lintea și măzărichea amară — și trăiau mamiferele mari care se pretau domesticirii: vaci, capre, oi și porci. În răstimp de câteva milenii, leagănul agriculturii a devenit leagănul urbanizării.

În 1994, au început săpături arheologice la Göbekli Tepe (Dealul Burtos), în Turcia, sub coordonarea lui Klaus Schmidt. Acolo a fost descoperit un vast complex ceremonial, constând din pilaștri masivi de piatră în formă de T, așezați în cerc. Acest sit remarcabil nu a fost construit de vreo comunitate agricolă avansată și sedentară. Enormele bucăți de piatră, cântărind fiecare peste 20 de tone, au fost extrase din carieră și cărate în vârful colinei în urmă cu 12 000 de ani (construirea complexului de la Stonehenge, în schimb, a început acum 5 000 de ani). Descoperirea a răsturnat teoriile tradiționale. Iată dovada că vânătorii-culegători trăiau laolaltă și colaborau la o scară cu adevărat uriașă. Se estimează că a fost nevoie de 500 de oameni din cete sau din triburi diferite, care să muncească împreună, pentru a extrage și a transporta megaliții din calcar până pe culmea dealului. Motivația lor era adorarea unui zeu sau a unor zei necunoscuți nouă și îndeplinirea unei îndatoriri sacre. Nu există nicio dovadă că a locuit vreodată cineva în complexul de la Göbekli Tepe: era un loc de pelerinaj și de rugăciune.

În interpretarea convențională, se credea că asemenea realizări se produceau doar după ce un surplus de grâne elibera o parte din comunitate de povara activităților zilnice dedicate subzistenței, ceea ce le permitea oamenilor să execute sarcini specializate și neproductive. Adică, altfel spus, după inventarea agriculturii și a satelor. Dar Göbekli Tepe întoarce cu susul în jos întregul raționament. Acei primi constructori și credincioși de pe colină își asigurau subzistența printr-o uluitoare abundență de animale sălbatice și de plante. Bogăția surselor de hrană din sălbăticie, când se suprapunea cu un sistem sofisticat al credințelor religioase, l-a încurajat pe Homo sapiens să aducă schimbări radicale în modurile de viață și structurile tribale existente deja de peste 150 000 de ani.

Templul a apărut înaintea gospodăriei agricole; se prea poate chiar ca templul să fi făcut necesară gospodăria agricolă, pentru a hrăni o populație stabilă dedicată practicii religioase. Cartografierea genetică arată că primele tulpini de alac domesticit și-au avut originea într-un loc aflat la 36 de kilometri depărtare de Göbekli Tepe, la vreo 500 de ani după ce începuse lucrul la sanctuarul de pe deal. La vremea aceea, pe culmile colinelor din regiune fuseseră ridicate coloane în formă de T și în apropierea lor se găseau sate.

Bine conservat, Göbekli Tepe a rămas la dispoziția arheologilor contemporani, pentru că a fost deliberat îngropat, din motive necunoscute, cam prin 8000 î.Cr. Până la ridicarea templelor sumeriene din sudul Mesopotamiei, cinci mii de ani mai târziu, nu a mai avut loc nicio încercare asemănătoare de a construi monumente de asemenea anvergură. În mileniile dintre aceste două perioade, populația umană din Cornul Abundenței a experimentat noi moduri de trai.

Revoluția neolitică a fost rapidă. În jurul lui 9000 î.Cr., majoritatea locuitorilor Cornului Abundenței își asigurau hrana cu plante și animale sălbatice; prin 6000 î.Cr., în regiune deja se împământenise agricultura. Triburile de vânători-culegători, cu alimentația lor variată și modul de viață nomad, au făcut loc, de-a lungul multor generații, unor comunități de agricultori sedentari, care nu cultivau decât vreo câteva soiuri de plante și creșteau câteva specii de vite domesticite. Ierihonul a fost la început o tabără ridicată de oameni care practicau vânătoarea și cultivarea unor cereale sălbatice; după 700 de ani, adăpostea câteva sute de oameni care cultivau alac, ovăz și leguminoase, apărați de un zid robust și de un turn de pază. Pentru standardele preistoriei, așezarea Çatalhöyük din Turcia de azi era o comunitate supradimensionată, având o populație între 5 000 și 7 000 de locuitori în mileniul al VII-lea î.Cr.

Dar nici Ierihonul, nici Çatalhöyük n-au făcut saltul spre a deveni orașe. Ele au rămas sate crescute peste măsură, lipsindu-le multe dintre caracteristicile și activitățile pe care le asociem cu urbanizarea. Orașele nu au fost, se pare, produsul unor amplasamente preferate, cu câmpuri înverzite, productive și cu acces la materiale de construcție. Poate că traiul era prea bun. Pământul le oferea comunităților tot ceea ce le trebuia, iar orice lipsuri erau suplinite prin negoț.

Orașele au apărut mai întâi în sudul Mesopotamiei, la marginea Cornului Abundenței. A existat o teorie, valabilă vreme îndelungată de timp, care explica de ce: aici solul și clima nu sunt chiar atât de prielnice. Volumul precipitațiilor este redus, iar pământul, uscat și plat. Doar prin utilizarea apei din fluviile Tigru și Eufrat putea fi valorificat potențialul acestui ținut pustiu. Oamenii au colaborat la proiecte de irigații, care să aducă apă din fluvii și râuri, pentru a crea câmpuri agricole. Dintr-odată, pământul putea să producă cantități enorme de cereale în plus. Orașele, așadar, nu au apărut în regiuni îmbelșugate, cu climă temperată, ci în zone mai aspre, care au împins ingeniozitatea și cooperarea până la limitele lor. Primele orașe ale lumii s-au născut deci în sudul Mesopotamiei prin triumful omului în fața vitregiei. În centru se ridica templul și tot acolo se afla o elită preoțească și administrativă care coordona transformarea peisajului natural și gospodărirea unei populații puternic concentrate.

Iată o teorie convingătoare. Dar, la fel ca multe dintre noțiunile noastre despre dezvoltarea timpurie a civilizației, și aceasta a fost radical schimbată recent. Fondarea orașului a avut loc în condițiile unui mediu mult mai umed și al unei societăți egalitare.

Sumerienii, la fel ca popoarele care au ajuns să le împărtășească religia, credeau că primul oraș a apărut din mlaștina primordială. Poveștile lor vorbesc despre o lume a apelor, unde oamenii se deplasau dintr-un loc în altul cu barca; pe tăblițele lor de lut sunt reprezentate broaște, păsări-de-baltă, pești și stufăriș. Astăzi, orașele lor sunt îngropate sub dune de nisip, într-un deșert lipsit de orice urmă de vegetație și neprimitor, departe de malul mării și de fluvii. Pur și simplu, primii arheologi nu credeau în mitul nașterii din smârcuri a acestor orașe ale deșertului. Dar legenda originilor amfibii ale orașului concordă cu descoperirile recente despre ecologia în schimbare a sudului Mesopotamiei.

Schimbările climatice au ajutat la declanșarea procesului de urbanizare. În mileniul al V-lea î.Cr., Golful Persic se înălța cu vreo 2 metri deasupra nivelului său actual, ca urmare a condițiilor climatice optime din Holocen, când temperaturile globale au crescut cu repeziciune și nivelul mării s-a ridicat. Capul golfului pătrundea cu 200 de kilometri mai la nord decât în prezent, acoperind regiunile aride din sudul Irakului cu vaste întinderi mlăștinoase. Aceste ținuturi umede de deltă, pe unde Tigrul și Eufratul se vărsau în golf, de îndată ce au fost transformate prin modificarea climei, i-au atras ca un magnet pe migranți. Aici găseai o mare varietate de surse de hrană, nutritive și ușor de obținut: apele sărate erau pline cu pești și moluște; în vegetația bogată de pe malurile pâraielor și canalelor din deltă își găseau adăpost și ascunziș animale și păsări numai bune de vânat. Nu se dezvoltase un singur ecosistem, ci mai multe. Luncile aluvionare înverzite susțineau cultivarea cerealelor, iar semideșertul, creșterea turmelor de vite și de ovine. Această deltă le putea asigura traiul celor care veneau din diversele regiuni ale Cornului Abundenței; nou-veniții au adus cu ei din nord cunoștințe despre tehnici precum folosirea cărămizilor din lut nears pentru construcții, irigațiile și meșteșugul olăritului. Coloniștii au construit sate pe insulițele nisipoase ce se ridicau din smârc aidoma carapacelor de broască-țestoasă, stabilizând terenul cu ajutorul unor fundații din stuf întărit cu bitum.⁴

Cu multe milenii mai devreme, la Göbekli Tepe, comunitățile de vânători-culegători profitaseră de paradisul lor vânătoresc pentru a înălța construcții care să îi depășească în înălțime. Un fenomen asemănător s-a întâmplat înainte de 5400 î.Cr. pe malul de nisip de lângă o lagună, în zona de întâlnire a deșertului cu mlaștinile mesopotamiene. Posibil ca locul să le fi inspirat oamenilor sentimentul de venerație, pentru că laguna era o forță dătătoare de viață. Cele mai timpurii semne de viață umană aici, pe insula nisipoasă care va primi numele de Eridu, sunt sugerate de prezența oaselor de pește și de animale sălbatice, precum și a cochiliilor de midii, indicând că în acest loc sfânt se desfășurau ospețe ritualice. Cu timpul, un mic altar a fost construit pentru rugăciunile înălțate zeului apelor dulci.

De-a lungul generațiilor, altarul primitiv a fost reconstruit, devenind de fiecare dată mai mare și mai sofisticat; până la urmă, templul a fost ridicat astfel încât să domine peisajul, pe o platformă zidită din cărămidă. Belșugul de hrană sălbatică împreună cu cea cultivată, asigurat de deltă, a susținut proiectele de construcții tot mai ambițioase. Insula Eridu a ajuns să fie venerată ca locul unde fusese creată lumea.

Conform sistemului de credințe religioase sumerian, lumea a fost un haos acvatic, până când zeul Enki a legat între ele mai multe tulpini din stuf, construind un soi de cadru pe care l-a umplut cu noroi. Zeii puteau acum să-și facă adăpostul pe pământ uscat, creat din stuf și noroi — în același fel în care primii locuitori ai smârcurilor își construiseră satele. Enki a ales să-și întemeieze templul la Eridu, unde apa a devenit pământ. Pentru „a-i așeza pe zei în adăpostul drag inimii lor" — cu alte cuvinte, în templele lor —, Enki a creat și omenirea, care să-i slujească pe zei.

Mlaștinile, așezate între mare și deșert, au reprezentat întretăierea dintre ordine și haos, dintre viață și moarte. Uluitoarele resurse ale deltei, adevărată oază în mijlocul habitatelor naturale dușmănoase, au alimentat credința că acesta era locul cel mai sacru din desfășurarea creației divine. Totuși, oricât de mult belșug le oferea oamenilor, era și un loc expus la primejdii. Când soarele primăvăratic topea cantități enorme de zăpadă în lanțurile muntoase de la mare depărtare, în Armenia, Taurus și Zagros, canalele din deltă deveneau imprevizibile și amenințătoare. Satele cu case din stuf și câmpuri întregi puteau fi măturate de viitură. Alteori, dunele înaintând cu repeziciune puteau să îngroape un întreg ținut sub nisip. Templul, ridicându-se mândru pe terasa menită să-l apere de inundații, trebuie să fi fost un adevărat simbol al permanenței, în vârtejul capricios al naturii. Nu doar că Eridu era locul unde lumea a luat ființă, dar templul a ajuns să fie privit ca lăcașul unde își avea adăpostul la propriu zeul Enki. Zidăria din cărămidă trebuia permanent întreținută, drept care oamenii sosiți la Eridu ca să-și venereze zeul au fost înhămați la sarcina de a-l ajuta pe Enki să țină haosul la distanță.⁵

Lucrătorii aveau și ei nevoie să fie hrăniți și adăpostiți, iar pentru distribuirea porțiilor era necesară o oarecare autoritate preoțească. În jurul templului au apărut și s-au dezvoltat ateliere meșteșugărești, care să producă decorațiunile potrivite sălașului unui zeu. Eridu n-a devenit niciodată un oraș. Mitologia sumeriană explică de ce. Mai degrabă decât să împartă cu alții darurile civilizației și ale urbanizării, egoistul Enki le ținea încuiate în templul său. Aceasta doar până ce Inanna, hoața sfântă și zeița dragostei, a sexului, a fertilității și a războiului, a urcat în barcă și s-a dus la Eridu, unde l-a îmbătat pe Enki. În timp ce Enki dormea, toropit după ce se lăcomise la prea multă bere, Inanna a furat cunoașterea sacră și a dus-o cu ea înapoi, peste apele sălcii, până la propria-i insulă dintre mlaștini, Uruk. Odată ajunsă acasă, ea a dezlegat frâiele înțelepciunii divine.

Povestea mitologizează ceea ce s-a întâmplat în realitate. Eridu a inspirat imitatori; lăcașuri sacre similare au apărut pe ridicăturile de pământ insulare din mlaștină. În vârful unei movile ridicate de mâna omului pe malul Eufratului a fost construit un templu pentru Inanna. I s-a spus Eanna, „Casa Cerului". Nu departe se ridica alt templu, pe o movilă denumită Kullaba, căminul lui Anu, zeul cerului. Oamenii smârcurilor au început să-i venereze pe zei și să se așeze în acest loc cam prin 5000 î.Cr.

Pe parcursul următoarelor câtorva secole, cele două temple din Eanna și Kullaba au fost construite și reconstruite, de fiecare dată cu mai multă ambiție și îndrăzneală arhitectonică. Cele două movile aflate la distanță de vreo 800 de metri una de cealaltă s-au contopit sub forma unei singure așezări omenești, cunoscută drept Uruk. În vreme ce templul lui Eridu fusese refăcut succesiv pe aceleași baze, locuitorii din Uruk l-au înlocuit pe al lor cu o construcție mai mare și mai somptuoasă. Aceasta era o cultură caracterizată prin dinamism, dornică să demoleze și să reconstruiască.

Ambiția întregii comunități era să impresioneze lumea prin lucrări mărețe. Delta furniza un surplus natural de hrană, eliberând multe brațe pentru munca grea din construcții, dar și minți istețe care să proiecteze lucrări publice. Mediul acesta dominat de apă permitea totodată și un transport facil cu bărcile. Terenurile mlăștinoase au furnizat combustibilul pentru motorul urbanizării, dar ceea ce a împins lucrurile înainte a fost o ideologie puternică. Cum altfel s-ar putea explica eforturile fizice și timpul consumat cu astfel de proiecte? Ansamblurile de clădiri religioase de la Eanna și Kullaba nu aveau nicio funcție utilitară. Primele temple semănau cu cel de la Eridu. Dar constructorii din Uruk au făcut progrese spectaculoase în materie de arhitectură, imaginând tehnici și metode complet noi. Au folosit pământ bătucit și hidroizolat cu bitum, ca să-și ridice platformele. Au construit fundații și ziduri din blocuri de calcar (extrase din cariere aflate la peste 80 de kilometri depărtare de oraș) și din beton curgător. Tencuiala pereților exteriori și a coloanelor era decorată cu mozaicuri având modele geometrice desenate cu milioane de conuri din teracotă