Inapoi In Viata Mea

De Alina Dumitrescu

“Inapoi in viata mea” nu este doar o poveste. Este viata, traire, emotie, iubire, dezamagire, alegere, pierdere de sine, invatare si regasire. Povestea ar putea sa reprezinte o perspectiva diferita pentru multi tineri care viseaza sa ajunga pe Taramul Fagaduintei, cu atat mai mult cu cat este o poveste reala. Intamplarile pe care multi dintre noi le vad doar in filmele americane, impletite cu realitatea vietii traite in America, fac povestea atat de inedita si interesanta. Ar putea sa fie si un raspuns la intrebarea “cum ar fi fost daca...” pentru cei care si-ar fi dorit sa traiasca in America.

Un tanar roman, nascut in perioada comunista, decide, la doar 22 de ani, sa faca o schimbare majora in viata lui. Pleaca din tara si ajunge pe “planeta” America, asa cum o vedea el atunci. Ironic sau nu, dupa alti 22 de ani, se hotaraste sa revina in Romania. Reintalnirea cu un interlocutor misterios, care isi va dezvalui identitatea abia la sfarsitul povestii, il convinge sa accepte sa isi deschida sufletul si sa reia drumul vietii traite pe cele doua continente.

Doua continente, doua limbi diferite si doua iubiri la fel de diferite. O viata traita cu o singura inima, care bate in doua lumi.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 3 mai 2022
• ISBN: 9786060713807

Alina Dumitrescu

Alina A. Dumitrescu is an IT professional from Canada. In her childhood, she was publishing fictional short stories in the school's newspaper. She was very passionate about the science-fiction literature like Jules Verne, Franck Herbert, Isaac Asimov, and Arthur Clarke's books. More recently, through the experiences of raising her child she developed a strong passion for children. The first reader of her books is her own child. Enjoy the books and have an amazing day with your kids !

Previzualizare carte

Alina Dumitrescu

Înapoi în viața mea

Volumul 1

logotip1

Copyright

Înapoi în viața mea – Volumul 1

COPYRIGHT 2021 ALINA DUMITRESCU

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-380-7

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii ÎNAPOI ÎN VIAȚA MEA – VOLUMUL 1, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Înapoi în viața mea

Copyright

Note

„De ce te-ai întors în România? Ai stat, totuși, 22 de ani acolo..."

Aceasta este întrebarea aproape obsesivă pe care mi-o adresează toți atunci când află că am trăit în America atâta timp. Este într-un fel de înțeles să vrei să știi de ce cineva a renunțat la Tărâmul Făgăduinței ca să revină în România, chiar dacă România este țara în care acel cineva s-a născut și a crescut. Nu am găsit nici acum, după 4 ani de la întoarcerea mea în țară, un răspuns simplu. Și asta pentru că nu este simplu deloc. Este un complex de circumstanțe și decizii, fiecare ancorată într-un anumit moment din viața mea.

Se spune că în viață este ușor să iei decizii. Partea grea este să suporți consecințele. Nu știu dacă deciziile mele au fost bune sau rele sau dacă au fost ale mele în totalitate. Cert este că fiecare decizie a avut consecințele ei, unele pe care le-am acceptat și altele cu care m-am luptat. De aceea încerc să aştern pe hârtie viaţa mea, ca o retrospectivă, şi pentru mine, şi pentru cei care nu înțeleg de ce m-am întors.

Dar să începem povestea, nu?

M-ai întrebat cum îmi văd eu copilăria. Am avut o copilărie frumoasă, pe care nu aş da-o pentru nimic în lume. Este adevărat că am trăit, copil şi adolescent fiind, într-o Românie comunistă, dar pe atunci altele erau priorităţile şi preocupările mele. Mă consider privilegiat chiar că am fost un băiat „de cartier" şi am avut ocazia să trăiesc intens şi să trec, cred, prin toate sentimentele şi trăirile pe care şi le poate dori un om. Am jucat fotbal pe maidan cu băieţii, am plecat cu 6 lei în buzunar să cumpăr pâine şi m-am întors după o săptămână pentru că, între timp, am făcut un popas la mare, am plecat până la Buşteni cu bicicleta, am agăţat fete mergând cu rolele (patine cu rotile pe vremea aceea) şi câte şi mai câte. Am iubit, am suferit, m-am bucurat şi m-am temut cu intensitatea dată de inocenţa mea de atunci şi libertatea vârstei, neîngrădită de nimic.

Îmi amintesc sentimentul pe care îl aveam când ieşeam afară, în după-amiezile calde de vară, pe la ora 5. Trebuie să ştii că pe atunci, între 2 şi 5 după-amiaza, noi păstram liniştea. Toţi copiii erau în casă, mâncau, dormeau sau ce făceau ei, dar afară ieşeau doar la ora 5. Îmi amintesc şi parcă simt şi acum bucuria cu care abia aşteptam să ies afară, când îi auzeam pe prietenii mei în faţa blocului. M-am lăsat pradă tentaţiei de a explora totul până la limita capacităţii mele de copil şi, mai apoi, de adolescent.

În spatele blocului nostru era un câmp imens cu grâu. Da, în Bucureştiul mărginaş din anii ’70, când încă se construiau blocuri, noi alergam pe câmp şi nu ne era teamă că ne loveşte vreo maşină. Pe bune. Cred că era doar maşina lui taică-meu şi încă vreo două în parcare.

Undeva la marginea acestui câmp era un fel de CAP¹, cred, care avea un mic lac natural, cu izvoare, unde se creşteau raţe. Motiv pentru care noi îi spuneam „la răţărie". Ţin minte şi acum că într-o seară, destul de târziu, cam pe la 8.30, am ieşit cu taică-meu să probez primele mele patine de gheaţă. Negre. Ce mai, o nebunie. Era iarnă, un ger de crăpau pietrele, iar răţăria era îngheţată bocnă. Ocazia era perfectă.

„Ia să vedem, poţi să dai o tură la răţăria asta, pe patine?", mă provoca taică-meu ca întotdeauna. Iar eu exact asta așteptam. Lacul era luminat de la distanţă de nişte reflectoare şi atmosfera era aproape ireal de frumoasă. Mă simțeam ca într-un film american tipic, cu un campion care îşi face antrenamentul seara, alături de tatăl lui. Ei bine, atât de exuberant eram şi dornic să profit de fiecare clipă, încât nu am realizat când s-a făcut ora 11 și făcusem deja vreo 60 de ture, spre surprinderea lui taică-meu şi îngrijorarea maică-mii, care nu știa de ce am întârziat atât de mult.

Ţi-am povestit că m-am îndrăgostit prima oară când aveam 6 ani? Da, în clasa întâi. De Luiza. Mergeam la ea acasă, petreceam timp împreună, ne pupam. Ce să zic... Precoce. Iar pe la 10 ani aşa, a început, cred, cea mai frumoasă călătorie din viaţa mea. Am fost selectat întâmplător (asta pentru că nu aveam vreo aptitudine specială care să se vadă doar dacă te uitai la mine) să fac parte din echipa de baschet a şcolii. Nu sunt înalt (decât în sinea şi ochii mei), dar săream bine. Am muncit de două ori mai mult decât ceilalţi colegi ai mei, ca să compensez cumva lipsa înălţimii. Am ajuns apoi în lotul naţional de baschet şi am fost conducător de joc, deşi eram cel mai scund din echipă. Ce vremuri superbe!

Tot legat de copilărie sau poate şi de primii mei ani de adolescenţă este amintirea unei fete brunete, cu părul lung şi ochii mari. O fată care mă fascina într-un mod inocent şi pur pentru simplul motiv că doar o zăream, din când în când, în faţa scării unui bloc pe lângă care treceam în drumul meu spre şcoală. Nu ştiam cine este şi nici nu am avut intenţia multă vreme să aflu ceva despre ea. Era o imagine statică a unei fete care avea un fel de aură de mister în jurul ei. Nu ştiu cum şi de ce am început să o asociez cu imaginea unei ferestre de la acelaşi bloc din care răsărea, pe înserat, o lumină portocalie. Târziu am aflat, absolut întâmplător, că fata mea misterioasă, al cărei nume îl aflasem, locuia chiar acolo. Mă gândeam mereu la ea, cum am sta noi împreună în camera aceea cu lumină portocalie, încercând să îmi imaginez vocea ei. Pasiunea mea copilărească față de această fată mi-a animat fanteziile ani de-a rândul, în asemenea măsură încât toată lumea din cartier știa ce simțeam, inclusiv familia mea. Mai puțin ea. Timpul trecea şi deja fanteziile nu îmi mai erau de ajuns. Aveam fluturi în stomac de câte ori o vedeam, dar în acelaşi timp parcă mă amuţea. Trebuia să fac ceva să îi vorbesc. Nu am avut niciodată vreo problemă să intru în vorbă cu nimeni în viaţa mea. Dar cu ea... nu mă puteam nici măcar apropia şi cu atât mai puţin să îi vorbesc. Nu mă puteam hotărî, poate de teamă că misterul se va evapora şi, împreună cu el, şi fantezia mea. Am așteptat însă o clipă prea mult, pentru că fata cu părul lung şi ochii mari era deja cu un alt băiat. Nu am crezut niciodată că relația ei avea să dureze prea mult, așa încât am continuat să aștept momentul potrivit să îi pot vorbi. Aveam, cred, în jur de 14 ani atunci. Anii au trecut, fata mea cu ochii mari s-a căsătorit cu băiatul cu care era, iar eu nu am mai apucat să îi vorbesc vreodată. Nu am uitat-o niciodată. Am păstrat-o într-un colţ al minţii mele, prezentă şi absentă în acelaşi timp. Dar am realizat atunci că drumurile noastre nu aveau cum să se mai încrucișeze vreodată.

Şi ca să răspund la întrebarea ta, da, am avut o copilărie fericită. Am călătorit destul de mult, am avut parte de o viaţă plină, liberă şi foarte frumoasă.

Terminarea liceului a fost un punct important în viața mea pentru simplul motiv că lucrurile s-au schimbat destul de mult. Într-un fel, adolescența, inocența și lipsa de griji se cam apropiau de final. Se apropia momentul primelor decizii care ar fi trebuit să îmi contureze mai departe viața. Înainte de toate însă, am fost nevoit să plec în armată. La început, totul a fost foarte ușor. Jucător de baschet fiind, am plecat să fac armata la clubul Steaua. Nu se putea numi „serviciu militar, ci doar un fel de cantonament prelungit, pentru că nu făceam altceva decât să ne antrenăm în fiecare zi și puteam să vin acasă oricând voiam eu. Dar curând s-a descoperit că aveam un unchi în străinătate. Brusc, nu mai eram același. Devenisem peste noapte „colaboraționist, iar asta nu se potrivea deloc cu „standardele clubului și ale regimului de atunci. Am fost catalogat drept „incompatibil și trimis să fac armata într-un fel de pușcărie. Adică, la „dilibau, cum îi spuneam noi. „Dilibau însemna, de fapt, o unitate militară unde se strângeau foști pușcăriași de drept civil care erau obligați să muncească în folosul comunității în principal pe șantiere, unde făceau cea mai grea muncă.

Pentru mulți, armata este o experiență grea, urâtă și chiar plină de umilințe de tot felul. Pentru mine însă a fost o experiență extrem de interesantă. A fost ca un laborator al vidului de inhibiție, pentru că timp de un an nu aveam încotro, eram obligat să fiu acolo. În afară de regulile obișnuite, să spun, ale unei unități militare (deși nici astea nu erau respectate întocmai, dat fiind mediul) și de faptul că trebuia să muncesc și eu alături de ceilalți, nu mă prea oprea nimic să experimentez. Singura limită pe care mi-am impus-o a fost să rămân la granița infracționalității pedepsibile, să nu ajung pe la batalionul disciplinar sau pușcăria militară. Am făcut arest, carceră... cum era în armată pe atunci, dar atât. Nu îți imagina că eram un borfaș în devenire. Pur și simplu mi-am dorit să experimentez tot ce se putea experimenta, să fac de toate din toate, morale sau mai puțin morale. Să nu îmi scape nimic. Era oarecum simplu, pentru că situația ca atare îți permitea să fii cât de pramatie voiai tu. Erai închis ca într-un bol de sticlă, ferit de oprobriul public și la adăpost de judecata celorlalți. Am cunoscut tot felul de oameni, din medii sociale foarte diferite și am făcut o mulțime de tâmpenii, unele de o idioțenie rară, unele chiar periculoase. Am învățat ce însemna să „mă spăl pe dinți cu coniac, chiar înainte de micul dejun, până să plec la muncă, să mănânc un pachet de țigări Mărășești când am pierdut la ping-pong, să particip la bătăi în grup, să fac fel de fel de farse, să fac duș cu apă rece la minus nu știu câte grade, să muncesc foarte, foarte mult. Și m-am apucat de fumat. Mă mir acum că nu am rămas cu sechele de pe vremea aia; chiar nu am pățit nimic și nici nu știu să spun dacă experiența din armată m-a afectat în vreun fel. Cert este că atunci când s-a terminat și m-am întors acasă, percepeam viața altfel. M-am întors într-o lume pe care, chiar dacă o recunoșteam și îmi era familiară, nu o mai simțeam ca fiind a mea. Eram liber de contract, dacă pot să spun așa, de la viață. Nu îmi lipsea „libertatea din armată, pentru că tot ce am făcut acolo nu mai avea niciun fel de aplicabilitate în lumea reală, dar mă simțeam pierdut fără lucrurile cu care fusesem obișnuit în liceu, la baschet, în armată. De fapt, cred că aveam prea multă libertate cu care nu știam ce să fac. În plus, mă găseam într-o Românie post-revoluție, care nu era nici cal, nici măgar, iar perspectiva nu îmi era deloc clară. Unde mă situam eu în această ecuație complicată, al cărei rezultat nu era numai incert, dar și aproape imposibil de descifrat? O mână invizibilă parcă mă apăsa, chiar dacă nu realizam exact despre ce era vorba.

Anul 1990 a fost decisiv pentru mine, an în care s-au întâmplat câteva lucruri care m-au afectat. Nu știu dacă o să pară ciudat sau chiar obișnuit, dar evenimente care s-au întâmplat au avut de-a face cu două femei foarte importante pentru mine. Ca o paranteză, acum când mă uit înapoi, îmi dau seama că multe dintre alegerile pe care le-am făcut de-a lungul timpului au fost influențate de femeile din viața mea. Închidem paranteza și revenim. Unul dintre aceste evenimente are de-a face cu moartea bunicii mele din partea mamei. Femeia care practic m-a crescut, pe care am iubit-o mai presus de orice și pe care o consider, chiar și acum, cea mai minunată femeie din viața mea. Nu știu cât din ce pot să spun eu despre ea ar putea să o descrie, dar o să încerc să îi fac un portret.

Bunica mea era o femeie de o eleganță și un rafinament deosebite, pe care le percepeam chiar și copil fiind. O doamnă în adevăratul sens al cuvântului, care nu a purtat niciodată pantofi sau papuci de casă fără toc, mereu îngrijită și cochetă, cu mâini frumoase și manichiurate. Această femeie de „viță nobilă, aș putea să spun, care de multe ori, copil fiind, a luat micul dejun chiar cu regele Mihai și în familia căreia se vorbea franceză, se punea la mintea mea de copil și adolescent cu o grație de neimaginat. Ea a fost cea care, într-o foarte mare măsură, mi-a conturat personalitatea și, de ce nu, sensibilitatea. Avea o voce pe cât de blândă, pe atât de hotărâtă, iar când ne cânta romanțe avea o candoare și o simțire care mă mișcau adânc și îmi trezeau niște senzații profunde, deși nu mă puteam relata la versuri pe atunci. Vocea ei purta patina unor timpuri apuse care prindeau viață prin ea. Ei bine, femeia asta stătea câteodată cuminte, într-un colț în camera mea, când eu o puneam să asculte Judas Priest. „Vai, mamă, ce mai urlă oamenii ăștia! Cum poți, mamă, să asculți așa ceva?, obișnuia să-mi spună. I-am făcut tot felul de năzbâtii, nu am lăsat-o să intre în casă într-o după-amiază pentru că nu voia să mă lase să plec cu băieții la film, la grădina de vară, o tachinam mereu tocmai pentru că era așa, perfectă. Iar când mă scălămbăiam în fel și chip și o provocam, îmi spunea: „Vai, ce botos colțat ești!". Ea a fost și poate este încă pentru mine imaginea femeii în general, a feminității absolute îmbinate într-un echilibru perfect cu bunătatea și blândețea materne, regăsite în bucuria de a fi bunică. A fost oaza mea de lumină, îngerul meu spiritual care și-a luat adio de la lume chiar în brațele mele.

Un alt capitol semnificativ în viața mea a fost „Japoneza, așa cum o poreclisem eu. Ea a fost prima mea iubire, la 19 ani. Detaliile relației mele cu ea nu sunt importante, ci mult mai semnificativ este, paradoxal, momentul despărțirii noastre. Am întâlnit-o pe vremea când eram în armată, în drumul meu înapoi spre unitate, după o permisie scurtă acasă. Nu a fost dragoste la prima vedere, ci pur și simplu o întâlnire între două persoane care călătoresc în același tren și care se plac suficient încât să stea puțin de vorbă. Mi-a lăsat numărul ei de telefon totuși, urmând ca eu să o sun. Cândva. Am sunat, cred, cam peste trei săptămâni, când aveam o altă permisie, prea scurtă ca să merg până în București, și am vizitat-o pentru prima oară la ea acasă, în Sibiu. Ne-am mai întâlnit apoi de multe ori, până când ea a fost admisă la ASE² în București și s-a mutat la mine. Am avut o relație foarte frumoasă, conturată de tinerețea noastră și de dorința de a descoperi viața împreună. Nu știu exact în ce cuvinte să o descriu. Era o fată foarte drăguță și plăcută, care se bucura sincer de fiecare clipă pe care o petreceam împreună și care nu spunea niciodată „nu, indiferent ce idei aveam eu. Oriunde aveam chef să merg, orice aveam chef să fac, ea era întotdeauna de acord și chiar se simțea că făcea asta nu ca să îmi facă mie pe plac, ci pur și simplu pentru că îi făcea plăcere. Cred că ăsta a și fost motivul pentru care, la un moment dat, am simțit nevoia să stau puțin departe de ea. Era prea lipită de mine. Nu voiam să ne despărțim, ci pur și simplu aveam nevoie de puțin spațiu. „Dă-mi puțin timp, trebuie să luăm o pauză, să respirăm puțin unul departe de celălalt, i-am spus. „Nu cred că e un lucru bun să facem asta. Vrei să ne despărțim?, m-a întrebat ea. Nu, nu asta voiam, dar nu am știut să exprim altfel ce simțeam. Am stat despărțiți cred că o lună sau două în care eu mi-am văzut de ale mele, fără să fac ceva în mod special, doar că acum tot ce făceam, făceam fără ea. În timpul ăsta însă, mi-am dat seama cât de mult îmi lipsea, ce dor îmi era de ea. O iubeam. Am căutat-o din nou, dar se pare că era puțin prea târziu. Japoneza luase deja decizia de a ne despărți definitiv. Nu a făcut asta cu încrâncenare, cu resentimente, ci pur și simplu a considerat că nu mai puteam fi împreună. Oricât de mult am încercat să o conving, oricât de mult îi spuneam cât de importantă era pentru mine, nu a contat. A fost puternică și, în ciuda faptului că despărțirea nu era tocmai lucrul pe care îl dorea, ci doar lucrul pe care îl considera ea potrivit atunci, nu a dat înapoi. Am suferit enorm și profund. A urmat o perioadă tristă, înlăcrimată și dureroasă. Prima mea suferință din dragoste m-a lăsat pustiit și rupt de lume.

Cam astea au fost circumstanțele mele emoționale de la vremea respectivă. Mâna aia invizibilă de care îți spuneam mă apăsa în continuare, parcă din ce în ce mai mult. După cele două pierderi importante, totul în jurul meu ajunsese să fie lipsit de sens. Cred că expresia cea mai potrivită este că nu îmi mai găseam locul. Acum, gândește-te și tu puțin. Cu baschetul, eu câștigam bani de trei ori mai mult decât taică-meu pe atunci. El, inginer agronom, respectat în domeniul lui, avea un salariu bun, nu mai țin minte exact cât, dar în jur de 3.000 de lei (știi tu, din ăia albaștri, cu figura lui Bălcescu). Așa încât nu aveam nevoie de bani. În vremurile alea, toată lumea asta voia, bani mulți, averi, apăreau tarabe și chioșcuri pe bandă rulantă, precum ciupercile după ploaie, legile scrise nu mai erau valabile, toți făceau ce voiau, nu exista niciun control, taxe etc. Nu am dus niciodată lipsă de bani și, chiar dacă nu aș fi avut, banii nu au reprezentat niciodată pentru mine o motivație, un scop în sine. E chiar ironic când mă gândesc acum referitor la ce carieră aveam să îmi aleg mai târziu. Apoi, să mă angajez undeva? Să fac ce? Pentru că nu muncisem o zi în viața mea (ca angajat, vreau să spun, nu munca din armată), nu avem niciun fel de calificare și nici nu cred că îmi plăcea ceva în mod special. Ca orice copil de părinți intelectuali, care considerau că dacă nu ai o facultate ești un nimeni și va fi vai și amar de capul tău, ajungi să muncești într-o fabrică și apoi, „ce se va alege de tine?", am început să mă pregătesc pentru IEFS – Institutul de Educație Fizică și Sport, pentru cei care nu știu. Dar pentru ce? Să învăț în disperare ca să ajung cel mult un biet profesor de sport prin vreun sat? Asta nu era deloc o perspectivă care să mă încânte. Pur și simplu, nu aveam răbdare să stau și să aștept. Răbdarea nu a fost niciodată punctul meu forte, recunosc.

Într-un anume fel, cred că la momentul respectiv aveam senzația că trăisem cam tot ce era de trăit până atunci, că viața românească nu prea mai avea ce să îmi ofere. Cum ți-am mai spus, am avut prietenii, iubiri, distracție, dezamăgiri, ce vrei tu, trăite foarte intens. Iar lipsa asta de profunzime din jurul meu, spălăceala aia de libertate post-„revoluționară, dezorientarea generalizată nu au făcut decât să întărească „gustul amar pe care îl simțeam. Nu aveam cum să anticipez încotro aveau să meargă lucrurile și nici nu am avut răbdarea necesară. Eu sunt genul de om intens pe scurtă durată, nu funcționez deloc într-un context foarte rutinat, nu pot să fac la nesfârșit același lucru pentru că înnebunesc de plictiseală și nici nu sunt genul care să își găsească „ceva de făcut". Pur și simplu, așa sunt construit. Nu spun că toată viața mea trebuie să fie un roller coaster permanent, o anumită doză de rutină este chiar necesară și o caut pe ici, pe colo, atât cât să am niște jaloane, să spun așa. Sunt o persoană foarte disciplinată atunci când îmi propun asta și, mai ales, atunci când găsesc sensul acțiunilor pe care le fac. Problema se punea, așadar, încotro să găsesc noul sens?

Și uite așa, într-o frumoasă dimineață de mai, m-am trezit cu gândul că vreau să schimb mediul, vreau să plec din țară. De fapt, ideea asta a venit, realizez acum, ca o reacție normală a unui om care simte că dacă „aici nu mai e nimic, trebuie să meargă în altă parte. Unde? Nu știam și nici nu prea conta. Oriunde în altă parte era... altceva. Bun, rău, chiar nu avea nicio importanță. Știi și tu că pe vremea aia nu prea puteai să pleci din țară, îți trebuia viză peste tot, iar vize... nu se prea acordau. Îmi amintesc că le-am spus alor mei că vreau să plec din țară. Maică-mea nu s-a manifestat în niciun fel, chiar nu știu ce gândea despre asta; cert este că nici nu m-a încurajat, nici nu m-a descurajat. Parcă aștepta să vadă ce va fi și își amâna reacția în funcție de asta. Taică-meu însă făcea mișto de mine la greu. „Unde pleci tu, mă? Nici șireturile nu știi să ți le legi bine și tu vrei să pleci din țară? Hai că poate ajungi până la Slobozia. Dacă mă întrebi acum ce semnificație avea miștoul ăsta, dacă se voia încurajator sau nu, nu știu să îți spun. Cred însă că el chiar așa simțea, că nu sunt în stare să fac ceva atât de radical. Și cumva, vrând, nevrând, m-a ambiționat.

Acestea fiind spuse, într-o bună dimineață m-am dat eu jos din pat, foarte hotărât să pornesc în căutarea ambasadelor, să aplic pentru una sau mai multe vize. Asta am și făcut timp de trei săptămâni, în fiecare zi, de dimineață până seara. Am aplicat peste tot pe unde am putut. Și, deși era obositor într-o oarecare măsură, iar șansele de reușită nu pot să spun că se întrezăreau, eu căpătam parcă și mai multă energie. La un moment dat, în alergătura mea, nu mai țin minte exact din ce sursă, am aflat că Ambasada Italiei dădea vize. Evident că m-am dus acolo imediat, am aplicat, am plătit și, ce să vezi, m-au anunțat că voi primi viză în 30 de zile. Brusc, m-am liniștit: aveam o speranță care cântărea cât o certitudine în mintea mea. În tot timpul ăsta, alergând într-o parte și în alta să găsesc portița de evadare, revenisem cumva la viață, ieșisem din cochilia în care stătusem prea multă vreme și mi-am dat seama că exista viață și după Japoneza. Și cum viața nu stă pe loc și cu atât mai puțin eu, convins că plecarea mea era foarte aproape, am încetat să mai învăț pentru facultate și am început să mă distrez. Nu prea mai dădeam pe acasă, nu ratam nicio petrecere, mă plimbam, în fine, trăiam.

Nu am pomenit până acum de surorile mele și cred că e timpul. Am surori gemene,