Heaven

De Mieko Kawakami

În Heaven, un băiat de paisprezece ani este supus bullyingului de către colegii săi, din cauză că are un defect de vedere. În loc să riposteze, el se resemnează și se retrage într-o suferință mută. Singura care înțelege prin ce trece este colega lui, Kojima, supusă și ea unor tratamente similare din partea propriilor călăi.
Oferindu-și unul altuia incomensurabila alinare de care au ne¬voie în clipele grele prin care trec, cei doi tineri prieteni devin tot mai apropiați. Dar, în fond, care este natura unei prietenii născute din pură teroare?
Scris cu o mână sigură, dar și cu multă tandrețe, plin de observații fine, intim și multistratificat, acest roman de o simplitate profundă este încă o dovadă uimitoare a talentului de necontes¬tat al lui Mieko Kawakami, una dintre cele mai importante voci ale literaturii contemporane.

„Cu o fină profunzime psihologică, uimitoare sensibilitate și o înțelegere plină de compasiune, Kawakami îl poartă hotărâtă pe cititor în explorarea abisului unui comportament greșit, dezumanizant.“
Publishers Weekly

„Autoarea romanului Povești de vară abordează un alt subiect rareori atins în literatură și îl disecă cu o intensitate crudă și elocventă... Un clasic neașteptat.“
Kirkus Reviews

„Scurt, dar plin de forță... Până la finalul romanului, cititorul va fi atât de captivat de detaliile viscerale și de complexitatea psihologică, încât, atunci când se va produce răsturnarea de situație, impactul acesteia va avea o forță tulburătoare și neașteptată.“
Financial Times

„Autentică și vie... narațiunea sensibilă și sugestivă a lui Kawakami o face remarcată ca un incredibil talent literar.“
Booklist

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 18 feb. 2022
• ISBN: 9786063389054

Mieko Kawakami

Mieko Kawakami is the author of the internationally bestselling novel Breasts and Eggs, a New York Times Notable Book of the Year and one of TIME’s Best 10 Books of 2020, and the highly-acclaimed Heaven, her second novel to be translated and published in English, which Oprah Daily described as written “with jagged, visceral beauty.” Born in Osaka, Japan, Kawakami made her literary debut as a poet in 2006, and in 2007 published her first novella, My Ego, My Teeth, and the World. Known for their poetic qualities, their insights into the female body, and their preoccupation with ethics and modern society, her books have been translated into over twenty languages. Kawakami’s literary awards include the Akutagawa Prize, the Tanizaki Prize, and the Murasaki Shikibu Prize. She lives in Tokyo, Japan.

Previzualizare carte

1.png

Mieko Kawakami s-a născut în Osaka și și-a făcut debutul literar ca poetă în 2006, publicând prima nuvelă, Egoul meu, dinții mei și lumea, în 2007. Este autoarea bestsellerului in­ternațional Povești de vară (2008), care a fost declarat New York Times Notable Book of the Year și a fost selectat de revista TIME printre cele mai bune 10 cărți ale anului 2020, și a romanului Heaven (2009). Scri­itura ei se distinge prin calitățile poetice și prin analiza atentă a corpului feminin și a unor probleme de etică și dileme ale societății moderne. Cărțile lui Mieko Kawakami au fost traduse în numeroase limbi și publicate în întreaga lume. A primit mai multe premii literare de prestigiu în Japonia, printre care Premiul Akutagawa, Premiul Tanizaki și Premiul Murasaki Shikibu. Locuiește în Tokyo.

Hevun

Mieko Kawakami

Copyright © 2009 Mieko Kawakami

Carte publicată pentru prima dată de Kodansha Ltd

Editura Litera

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Heaven

Mieko Kawakami

Copyright © 2022 Grup Media Litera

pentru ediția în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Mona Apa-Slujenco

Corector: Ionel Palade

Copertă: Flori Zahiu-Popescu

Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidrașcu Sturza.

ISBN 978-606-33-8651-0

ISBN EPUB 978-606-33-8905-4

1

Într-o zi, la sfârșitul lui aprilie, în pauza dintre ore, am deschis fermoarul penarului și am găsit între creioane un petic de hârtie împăturit.

L-am desfăcut: o singură propoziție, scrisă cu un creion mecanic, silabe și ideograme subțiri ca niște oase mici de pește: Ar trebui să fim prieteni.

Cu mișcări iuți, am împăturit bilețelul la loc și l-am strecurat-o înapoi în penar. Am inspirat adânc și m-am oprit preț de o secundă înainte să mă uit prin clasă, cu un aer cât mai indiferent cu putință. Aceeași pauză între ore, aceiași colegi gălăgioși, puși pe glume hidoase, zbierând. Ca să mă calmez, mi-am aranjat de mai multe ori manualele și caietele de pe bancă, apoi mi-am ascuțit un creion, pe îndelete, fără să mă grăbesc. N-a durat mult și clopoțelul a sunat începerea celei de-a treia ore. Picioarele scaunelor au hârșâit pe podea, profesorul a intrat în clasă și ora a început.

Pesemne că era doar o glumă proastă, însă nu în­țe­legeam de ce tocmai acum colegii mei încercau să facă un gest atât de ciudat. Am oftat în sinea mea și m-am cufundat în gândurile mele întunecate.

A fost singurul bilet lăsat în penar. Pe următoarele le-am găsit lipite cu scotch sub bancă, acolo unde le puteam repera cu ușurință, pe pipăite. Ori de câte ori găseam câte un bilet, mă treceau fiori reci, cercetam cu luare-aminte sala de clasă, atent să nu fiu remarcat de vreun coleg, însă mereu mă simțeam ca și cum cineva m-ar fi ținut sub strictă observație. Eram copleșit de o neliniște stranie, nu știam cum să mă comport.

Ce-ai făcut ieri, pe ploaie?

Dacă ai putea să călătorești în orice țară din lume, unde ai vrea să mergi?

Doar întrebări simple, scrise pe foi de hârtie de mărimea unei cărți poștale. Întotdeauna citeam biletele în toaletă. Aș fi vrut să le arunc, dar, neputând să mă hotărăsc unde, sfârșeam prin a le îndesa la spatele copertei bleumarin a agendei mele.

Nimic nu s-a schimbat după ce am început să primesc bilețelele.

Ca de obicei, Ninomiya și cei din gașca lui mă obligau să le duc rucsacurile, mă pocneau întruna de parcă ar fi fost ceva firesc, mă loveau peste cap cu flautele sau mă puneau să dau ture pe terenul de sport. Biletele continuau să apară, iar mesajele erau din ce în ce mai lungi. Numele meu nu apărea niciodată în ele, nu erau niciodată semnate, dar, uitându-mă mai bine la scrisul de mână, m-am întrebat dacă nu cumva nu erau de la Ninomiya sau ceilalți băieți, ci de la cu totul altcineva. Știam însă că e o prostie, și toate celelalte gânduri pe care le aveam mi l-au alungat complet din minte pe acesta, lăsându-mă și mai deprimat.

Totuși, în fiecare dimineață aveam micul meu ritual: verificam dacă nu cumva mai primisem un nou bilet. Îmi făcusem obiceiul să ajung mai devreme la școală și, bucuros, citeam mesajele scurte în liniște, când în clasa mirosind ușor a ulei nu eram decât eu. Nu am exclus niciodată să fie o capcană, dar ceva din acele bilețele mă făcea să mă simt în siguranță, chiar dacă doar pentru un moment, în ciuda anxietății pe care o simțeam.

La începutul lunii mai, chiar înainte de vacanță, am primit un alt bilet: Vreau să ne întâlnim. Ne vedem după ore. Te aștept între cinci și șapte. Pe bilet scria și ziua întâlnirii și era desenată o hartă simplă. Îmi simțeam bătăile inimii răsunându-mi în urechi. Am citit biletul de atâtea ori, încât vedeam cuvintele în fața mea chiar și atunci când închideam ochii. Mi-am petrecut restul zilei întrebându-mă ce să fac, iar în recreații nu m-am gândit la nimic altceva, frământându-mă într-atât încât a început să mă doară capul și mi-a pierit pofta de mâncare. Nu aveam nici o îndoială că, ajuns la locul stabilit, aveam să dau de Ninomiya și de gașca lui așteptându-mă pregătiți să-mi servească o bătaie mai dură decât toate celelalte pe care le încasasem până atunci. Iar când m-ar vedea venind, m-ar înconjura și mi-ar arăta cea mai nouă distracție a lor, pe seama mea, firește. Presimțeam că lucrurile aveau să se înrăutățească și mai mult.

Dar nu-mi puteam scoate asta din cap.

În ziua aceea, orice am făcut, nu mi-am găsit liniș­tea. În clasă, așezat în banca mea, nu i-am slăbit din ochi pe Ninomiya și amicii săi, însă nu am observat nici o schimbare specială în comportamentul lor. În cele din urmă, unul dintre ei m-a prins uitându-mă la ei.

– Ce te holbezi așa? m-a întrebat, aruncând spre mine cu unul dintre șlapii de școală¹.

Șlapul m-a plesnit drept peste față, apoi a căzut pe podea. Mi-a poruncit să-l ridic și să i-l duc înapoi – ceea ce am și făcut.

Până la terminarea orelor, eram atât de încordat, încât a început să mi se facă rău. De îndată ce s-a sfârșit și ultima oră, am rupt-o la fugă și am alergat aproape tot drumul spre casă. În timp ce fugeam, mă întrebam dacă o să am într-adevăr curaj să mă duc acolo și ce naiba o să mă fac, dar, oricât de mult m-am gândit, n-am știut ce să-mi răspund. Aveam senzația că orice aș fi ales să fac, avea să fie o alegere greșită pentru mine.

– O, te-ai întors! mi-a zis maică-mea când m-a văzut că intru în casă.

Era așezată pe canapea și apoi și-a întors iar privirea spre televizor. I-am răspuns. Singurul sunet din casă era vocea crainicului care citea știrile la televizor. În rest, toată casa era cufundată în tăcere, ca întotdeauna.

– De la prânz trebăluiesc întruna, mi-a zis mai­că-mea.

Am luat o cutie cu suc de grepfrut din frigider, mi-am turnat într-un pahar și am început să beau din el, stând în picioare. Mama a întors capul către mine și mi-a spus să mă așez frumos la masă. Câteva secunde mai târziu, am auzit zgomotul unghierei – își tăia unghiile de la mâini, sau poate de la picioare.

– Vrei să spui că ai făcut de mâncare pentru seară? am întrebat-o.

– Îhî… Nu-ți miroase nimic? Pentru prima oară în viața mea, am făcut friptură înăbușită, la tavă, legată cu ață!

Voiam să o întreb dacă vine cumva și tata acasă – ar fi fost o minune stranie –, dar m-am hotărât să nu o fac.

– Vrei să mănânci acum?

– Nu. Trebuie să mă duc puțin până la bibliotecă. Mănânc mai târziu.

*

În orașul meu este o stradă lungă, de sute și sute de metri, mărginită de arbori.

Pe acolo mergeam spre școală. Ca să ajung la locul întâlnirii, am făcut la stânga exact la jumătatea aleii, și-apoi am intrat pe o cărare dosnică ce duce spre un teren viran care cu greu poate fi numit parc.

Plecasem de-acasă pe la ora patru, așa că nu era nimeni când am ajuns. Am profitat că ajunsesem mai devreme și mi-am tras sufletul. În parc erau un fel de bancă din cauciucuri de mașină și o balenă din ciment, despărțite de un petic de nisip de vreo cinci metri pătrați, plin cu ambalaje de la dulciuri și pungi de plastic.

Printre gunoaie am văzut și excremente uscate, de câine sau de pisică. Nisipul lipit de căcăreze le făcea să arate ca niște bucăți de tempura². Am încercat să le număr, dar, cu cât le număram, cu atât apăreau mai multe. Probabil că întreaga groapă cu nisip era plină de rahat. Și brusc mi-am dat seama: cine m-a chemat acolo ar putea să mă forțeze să-l mănânc. Am simțit că-mi ia gâtul foc. Am încercat să expir adânc ca să scap de gustul de rahat pe care-l simțeam în gură, dar era de-ajuns să mă uit la el, că deja mi se făcea rău.

Gura balenei era îndeajuns de mare cât să încapă în ea două persoane de statura mea. Vopseaua era atât de scorojită, încât nu se mai vedea culoarea inițială. Spinarea și capul balenei erau mâzgălite cu marker permanent negru. Locul era în umbra unui vechi complex rezidențial, iar terenul era negru ca smoala și jilav.

Aveam ceva timp de omorât, așa că m-am întors la strada mărginită de arbori. M-am așezat pe o bancă de metal, am scos un oftat adânc și apoi am inspirat încet.

Mă obseda ideea că fusese o greșeală să vin în parc, dar, dacă nu aș fi făcut-o, Ninomiya și gașca lui nu m-ar fi lăsat să scap așa ușor și m-ar fi făcut să plătesc pentru asta. Mi-am spus că oricum nu conta, indiferent ce aș fi ales să fac. Situația avea să rămână ori­cum neschimbată.

Am oftat din nou și am ridicat privirea, ușor amețit. Copacii, care nu cu mult timp în urmă erau doar niște trunchiuri negre, înfrunziseră, iar când vântul adia, se auzea foșnetul frunzelor. Mi-am dat jos ochelarii, m-am frecat la ochi, apoi m-am uitat iar de-a lungul străzii. Era aceeași perspectivă ca întotdeauna, plată, lipsită de profunzime. Ochii mei decupau peisajul în patru unghiuri, aidoma unor desene din teatrul stradal³, dar, cu fiecare clipire, dispăreau unul după altul din câmpul meu vizual, înlocuite de o nouă scenă.

*

Puțin mai târziu, m-am întors la locul întâlnirii, la fel de incapabil să mă gândesc. Am văzut pe cineva stând pe cauciucuri, cu spatele la mine. Era o fată, îmbrăcată în uniformă școlară. Surprins, am privit în jur, dar nu mai era nimeni altcineva.

M-am apropiat de ea precaut. Când m-am oprit lângă gura balenei, mi-a auzit pașii și s-a întors cu fața spre mine. Era Kojima, o colegă de clasă. S-a ridicat, m-a privit și m-a salutat înclinând ușor din cap. Am făcut și eu la fel.

– Scrisoarea?

Scundă și cu tenul măsliniu, Kojima era tăcută din fire, avea mereu cămașa șifonată, plină de cute, iar uniforma ei era uzată. Niciodată nu stătea cu spatele drept. Avea o claie de păr negru, atât de aspru, încât vârfurile se împrăștiau în toate direcțiile. Sub nas avea niște umbre tuciurii – ca niște pete de mizerie sau poate mici smocuri de păr – din cauza cărora ceilalți colegi râdeau de ea. Fetele din clasă se luau tot timpul de ea pentru că era sărăntoacă și murdară.

– N-am crezut că ai să vii, îmi spuse, râzând nervos. Nu te-au speriat biletele mele, nu?

N-am știut ce să-i răspund pe loc, dar apoi am scuturat din cap. Preț de un minut, am rămas încremeniți în picioare, fără să scoatem nici o vorbă.

– Stai jos, mi-a zis Kojima.

Am încuviințat, dar n-am putut să mă așez cum trebuie pe cauciucuri.

– Știi, nu te-am chemat ca să discutăm ceva anume, dar m-am gândit că noi doi am putea vorbi despre multe. Sinceră să fiu, simt că amândoi avem nevoie de asta. De mult simt așa…

Din când în când, se poticnea în mijlocul frazelor. Mi-am dat seama că-i auzeam vocea pentru prima oară. Era pentru prima oară când îi priveam cu atenție chipul. Și era tot pentru prima oară când vorbeam cu ea. Palmele începuseră să mi se umezească, eram transpirat tot. Nu știam încotro să-mi îndrept privirea.

– Mulțumesc că ai venit.

Tonul ei nu era nici ascuțit și nici prea jos, însă era ferm, ca și cum glasul ei ar fi avut ceva la bază care ținea totul laolaltă. Nu făceam decât să încuviințez. Văzându-mă că dau întruna din cap, Kojima nu a mai părut atât de încordată ca la început.

– Știi cum se numește parcul?

Am dat din cap că nu.

– Îi zice Parcul Balenei. Vezi? Asta-i o balenă, de aici îi vine numele. Cred că sunt singura care-i zice așa.

A râs, iar eu am repetat în gând: „Parcul Balenei".

– Cum ți-am spus, voiam să ne întâlnim și să vorbim. De asta ți-am și scris bilețelele. Eram sigură că n-ai să vii. Drept să-ți spun, sunt încă șocată că ai venit, mi-a spus, scărpinându-și nasul și începând să vorbească mai repede.

Am dat iar din cap că da.

– Vreau să fim prieteni, mi-a spus, privindu-mă în ochi. Dacă vrei și tu…

Nu înțelegeam nimic din ce spunea, dar am încu­viințat automat. Aveam multe îndoieli. Ce însemna să te împrietenești cu cineva? Ce trebuia să facă un prieten? Însă n-am avut curajul să o întreb. Broboane de transpirație mi se prelingeau pe spate. Văzându-mă că încuviințez, Kojima a zâmbit bucuroasă.

– Ah, ce bine! mi-a spus, după ce a răsuflat adânc.

Apoi s-a ridicat de pe cauciucuri și și-a scuturat fusta la spate, cu amândouă mâinile. Pliurile fus­tei erau brăzdate de cute mari, de-a curmezișul. Bu­zu­narele sacoului arătau și ele ciudat, burdușite cu ceea ce păreau a fi șervețele de hârtie mototolite.

– Bucupamină, a spus, parcă oftând, dar zâmbind în același timp, cu privirea ațintită asupra pantofilor.

„Bucu… ce?", m-am întrebat în sinea mea. Voiam să o întreb ce înseamnă asta, dar n-am fost sigur când și cum anume. Așa că n-am mai zis nimic.

– E OK dacă-ți mai scriu bilețele?

– Îhî, i-am răspuns.

Glasul îmi răgușise, fața îmi ardea.

– Și-mi dai voie să ți le pun în bancă?

– Îhî, am încuviințat.

– Și o să-mi răspunzi?

– Îhî…

De data asta, am fost în stare să ridic puțin vocea – ce ușurare!

O vreme am stat în picioare, fără să ne spunem nimic. În depărtare se auzeau niște ciori croncănind.

– Pa…

Kojima s-a uitat la mine și mi-a zâmbit, apoi mi-a făcut ușor cu mâna, s-a întors pe călcâie și a pornit-o cu pași grăbiți pe aleea ce ducea spre strada mărginită de arbori.

Nu a privit în urma ei. Nici măcar o dată. În ochii mei se reflectau două siluete ale ei, aproape supra­punându-se, făcându-se din ce în ce mai mici. Nu știu cât ar trebui să urmărești cu privirea pe cineva îndepărtându-se de tine, dar eu am urmărit-o până când nu am mai zărit-o. Și acum îi văd fusta pătrățoasă, le­gănându-se anevoios și bătând-o peste coapse. Chiar și după ce a dispărut complet din câmpul meu vizual, balansul greoi al fustei sale nu mi-a ieșit din minte.

– Stai pe loc, Chiorule, unde te grăbești așa…

Orele se terminaseră, dar m-am întors, pentru că nu aveam de ales, oricât de mizerabil m-aș fi simțit. Unul din gașca lui Ninomiya m-a apucat de guler și m-a târât înapoi în clasă. Era o scenă cunoscută, mi se întâmpla mereu. După cum îi era obiceiul, Ninomiya stătea în mijlocul clasei, așezat cu fundul pe o bancă. Când m-a văzut, a rânjit și mi-a spus ironic:

– Salutare, prietene!

Mi-a ordonat să-mi bag o bucată de cretă în nas și să desenez pe tablă ceva amuzant, care să-i facă pe el și pe cei din gașca lui să crape de râs. Amicii lui au izbucnit în hohote de râs. Unul dintre ei m-a târât lângă tablă, iar restul m-au înconjurat.

Îl cunoșteam pe Ninomiya din școala primară.

Încă de pe atunci, se afla mereu în centrul atenției. Era cel mai bun la sport, avea zece pe linie și la celelalte materii, iar fața lui, cu trăsături bine conturate, îl făcea în ochii tuturor un băiat chipeș. Trebuia să purtăm tricouri bleumarin, dar el se îmbrăca în ce culoare avea chef. Părul îi ajungea până la umeri. Cu trei ani mai mare decât noi, fratele lui era încă și mai popular. Amândoi erau starurile școlii. Ninomiya emana o aură specială. Era mereu înconjurat de cârduri de puști care-și doreau să se împrietenească cu el. Când am intrat la gimnaziu, a început să-și poarte părul legat la spate și să le facă pe fete să râdă cu glumele lui, deși nu doar fetele râdeau. Când Ninomiya spunea o glumă, oricine îl auzea izbucnea în râs. Întotdeauna a fost