Cele sapte surori. Sora pierduta

De Lucinda Riley

Cele șase surori D’Aplièse și-au parcurs fiecare propria călătorie incredibilă pentru a-și descoperi moștenirea, dar mai au o întrebare rămasă fără răspuns: cine și unde este cea de-a șaptea soră?

Au un singur indiciu - imaginea unui inel cu un smarald în formă de stea. Căutarea surorii dispărute le va purta pe tot globul - din Noua Zeelandă până în Canada, Anglia, Franța și Irlanda - unindu-le pe toate în misiunea lor de a-și completa în sfârșit familia.

În acest fel, ele vor dezgropa încet o poveste de dragoste, putere și sacrificiu care a început cu aproape o sută de ani în urmă, când alte tinere curajoase riscau totul pentru a schimba lumea din jurul lor.



Sora pierdută este al șaptelea roman din seria epică „Cele șapte surori”, ale cărei vânzări au ajuns la peste 25 milioane de exemplare.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 11 feb. 2022
• ISBN: 9786063387043

Previzualizare carte

Personaje

ATLANTIS

Pa Salt – tatăl adoptiv al surorilor (decedat)

Marina (Ma) – guvernanta surorilor

Claudia – menajeră la Atlantis

Georg Hoffman – avocatul lui Pa Salt

Christian – căpitan de vas

SURORILE D’APLIÈSE

Maia

Ally (Alcyone)

Star (Asterope)

CeCe (Celaeno)

Tiggy (Taygete)

Electra

Merope (pierdută)

Mary-Kate. Valea Gibbston, Noua Zeelandă. Iunie 2008

Capitolul 1

Îmi amintesc cu exactitate unde eram și ce făceam când a murit tata. Stăteam aproape în același loc ca acum, sprijinită de balustrada din lemn a verandei ce înconjura casa și priveam culegătorii de struguri înaintând de-a lungul rândurilor de viță-de-vie încărcate de rod. Mă pregăteam să cobor să mă alătur lor când, cu coada ochiului, l-am zărit pe muntele de om care era tata dispărând subit. Am bănuit că se aplecase să culeagă vreun ciorchine de strugure – detesta risipa de orice fel, lucru pe care-l punea pe seama educației prezbiteriene primite de la părinții lui scoțieni – dar apoi i-am văzut pe cei din jur fugind către el. De la verandă până la locul unde se afla tata erau circa o sută de metri și, până am ajuns acolo, cineva îi rupsese cămașa dezgolindu-i pieptul, aplicându-i manevre de resuscitare și făcându-i respirație gură la gură. Altcineva sunase deja la 111. Ambulanța a ajuns după douăzeci de minute.

În vreme ce îl așezau pe targă, mi-am dat seama după lividitatea chipului lui că nu-i voi mai auzi niciodată vocea gravă, puternică și solemnă, care se putea transforma oricând într-un hohot de râs. Cu fața plină de lacrimi, l-am sărutat pe obrazul bronzat și bătut de vânt, i-am spus că-l iubesc și mi-am luat rămas-bun. Privind acum în urmă, întreaga întâmplare pare ireală – trecerea subită a unui om plin de viață la... ei bine, un corp inert și neînsuflețit e un lucru imposibil de înțeles.

Suferise cândva de dureri în piept, dar le pusese pe seama indi­gestiei. În cele din urmă, se lăsase convins să-l vadă un doctor. Doc­torul îi spusese că avea colesterolul crescut și că trebuia să țină o dietă strictă. Eu și mama eram disperate că tata continua să mănânce ce voia și să bea la cină câte o sticlă din vinul roșu făcut de el. Prin urmare, când inevitabilul s-a produs, nu a fost un șoc pentru nimeni. Probabil îl crezuserăm cu toții indestructibil, generozitatea și afabilitatea lui contribuind la acea iluzie, dar, așa cum spunea și mama, nu suntem decât carne și oase. Măcar tata trăise după voia inimii până în ultima clipă. Trăise șaptezeci și trei de ani, lucru care mi se părea greu de crezut, date fiind vigoarea și pofta lui de viață.

Eu însă m-am simțit păcălită. Aveam doar douăzeci și doi de ani și, deși știam că apărusem târziu în viața părinților mei, am înțeles cu adevărat asta abia la moartea tatălui meu. În lunile care au urmat am trăit sentimentul că mi se făcuse o mare nedreptate: de ce nu mă născusem mai devreme? Fratele meu, Jack, care avea trei­zeci și doi de ani, se bucurase de zece ani în plus cu tata.

Mama mi-a simțit furia, deși nu i-am vorbit despre asta. Mă sim­țeam vinovată, pentru că știam că ea nu avea nici o vină. O iu­beam enorm – fuseserăm dintotdeauna apropiate și vedeam că și ea suferea. Am făcut tot posibilul să ne consolăm una pe cealaltă și, cumva, am trecut împreună prin asta.

Jack a fost și el minunat, ocupându-se de îngrozitoarele aspecte birocratice legate de moartea tatei. Totodată a preluat Podgoria, afacerea pe care mama și tata o ridicaseră de la zero. Tata îl instruise deja pentru asta.

Tata îl luase pe Jack peste tot încă de când era foarte mic. Îi arătase cum să îngrijească prețioasa viță-de-vie care, între februarie și aprilie, în funcție de vreme, dădea rodul ce urma să fie recoltat și care, în cele din urmă, era transformat în deliciosul și recent meda­liatul pinot noir, ce aștepta în depozit să fie trimis de-a lungul și de-a latul Noii Zeelande și în Australia. Tata îi arătase lui Jack toate etapele procesului, iar la doisprezece ani fratele meu ajunsese atât de bine pregătit, încât ar fi putut să coordoneze angajații.

La șaisprezece ani, Jack anunțase în mod oficial că dorea să i se alăture tatei în administrarea afacerii și să ajungă într-o bună zi să o conducă, lucru care pe tata îl bucurase peste măsură. Apoi a plecat la universitate să studieze administrarea afacerilor, iar după ce s-a întors, a început să lucreze cu tata.

– Nu e nimic mai plăcut decât să lași în urmă o moștenire solidă, închinase tata în cinstea lui Jack, cu câțiva ani în urmă, când acesta se întorsese după un stagiu de șase luni la o podgorie din Adelaide Hills în Australia, iar tata îl declarase pregătit. Mary-Kate, poate într-o zi te vei alătura și tu. Fie ca viticultorii din familia McDougal să prospere pe aceste pământuri sute de ani de aici înainte!

Pe când Jack era cucerit de visul tatei, cu mine se petrecea contrariul. Poate avea de-a face cu faptul că Jack era sincer entuziasmat de producerea unui vin bun; pe lângă faptul că avea un nas care simțea de departe un strugure de calitate inferioară, era și un excelent om de afaceri. Eu, pe de altă parte, deși crescusem urmărindu-i pe tata și pe Jack cutreierând podgoriile și lucrând în ceea ce ei numeau cu drag „laboratorul" (care nu era nimic altceva decât un șopron cu acoperiș de tablă), eram interesată de cu totul alte lucruri. Podgoria nu avea legătură cu mine sau cu viitorul meu. Asta însă nu mă împiedicase să lucrez în magazinul nostru de vinuri pe timpul vacanțelor sau să ajut la nevoie, dar vinul nu mă pasiona. Chiar dacă fusese dezamăgit când îi spusesem că doream să studiez muzica, tata acceptase cu bunăvoință.

– Foarte bine, zisese el îmbrățișându-mă. Muzica e un domeniu vast, Mary-Kate. Ce vrei să studiezi?

Răspunsesem cu modestie că voiam să cânt și să-mi scriu propriile piese.

– Ăsta e un vis strașnic și nu pot decât să îți doresc succes. Eu și mama ta vom fi alături de tine, nu-i așa?

– Chiar cred că e un lucru minunat, Mary-Kate, spusese și mama. Să te exprimi prin muzică e un lucru magic.

Prin urmare, am studiat muzica la Universitatea din Wellington, care oferea o diplomă recunoscută la nivel mondial, și m-am bucu­rat de fiecare clipă petrecută acolo. A fost extraordinar să am la dispoziție un studio de ultimă generație și să fiu înconjurată de co­legi care împărtășeau aceeași pasiune. Împreună cu Fletch, un co­­leg care cânta la chitară și a cărui voce se armoniza cu a mea, am format un duet. Eu cântam la clape, iar împreună am susținut câteva concerte în oraș și la ceremonia de absolvire a facultății, când părinții mei m-au auzit cântând pentru prima oară.

– Sunt atât de mândru de tine, MK, mi-a spus tata îmbrățișându-mă.

Acela a fost unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am trăit.

– Și iată-mă, un an mai târziu, scuipată de partea cealaltă a mașinăriei de făcut diplome și tot în mijlocul podgoriei, am mormăit eu. Serios, MK, chiar ai crezut că cei de la Sony vor veni să se roage de tine să semnezi cu ei?

După terminarea facultății, devenisem tot mai pesimistă cu privire la viitoarea mea carieră, iar moartea tatei îmi afectase și mai mult creativitatea. Parcă suferisem o dublă pierdere, cu atât mai mult cu cât cele două mari iubiri ale mele fuseseră inextricabil legate. Iu­birea tatei pentru solistele cantautoare dăduse naștere pasiunii mele pentru muzică. Crescusem ascultându-le pe Joni Mitchell, Joan Baez și Alanis Morissette. Timpul petrecut la facultate mă făcuse totodată să înțeleg ce copilărie binecuvântată și idilică avusesem, crescând în acea grădină a raiului care era Gibbston Valley. Munții din jur îmi oferiseră protecție, iar pământul fertil năștea ca prin magie roadele îmbelșugate.

Îmi aminteam de Jack, când eram copii, cum mă păcălise să mă­nânc agrișele care creșteau în spatele casei, și râsul lui când am scuipat fructul acru. Umblam liberi peste tot la vremea aceea, pă­rinții noștri nu-și făceau griji; știau că nu ne pândea nici un pericol în ținutul acela mirific. Ne jucam la râu sau alergam după iepuri prin iarba înaltă. Când ei lucrau pe câmp, plantând lăstari noi, pro­tejând podgoria de atacul sălbăticiunilor, culegând și storcând stru­gurii, eu trăiam într-o lume a mea.

Un nor acoperi soarele strălucitor al dimineții, așternând umbre peste vale. Era un avertisment că iarna se apropia și, nu pentru prima oară, m-am întrebat dacă luasem cea mai bună hotărâre rămânând acasă. Cu câteva luni în urmă, mama anunțase că va pleca într-o călătorie prin lume, „Marele Tur o numise ea, să vizi­teze prieteni vechi pe care nu-i văzuse de mult. Mă întrebase dacă nu voiam să o însoțesc. La vremea respectivă, încă mai aveam așteptări cu privire la caseta demo pe care o realizasem împreună cu Fletch și pe care o trimisesem câtorva case de producție chiar înainte de moartea tatei, deși pe un raft din camera mea se adunau răspunsurile care spuneau că muzica noastră nu era „ceea ce căutau ei.

– Draga mea, nu e nevoie să-ți spun eu că industria muzicală este una dintre cele mai exigente, mi-a spus mama.

– Tocmai de aceea cred că trebuie să rămân aici, i-am răspuns. Lu­crez cu Fletch la ceva nou. Nu pot abandona proiectul pur și simplu.

– Nu, desigur că nu. Măcar îți rămâne Podgoria, dacă lucrurile nu merg cum îți dorești, a adăugat.

Știam că îmi spunea asta din amabilitate și că ar fi trebuit să fiu recunoscătoare că puteam câștiga niște bani lucrând în magazin. Însă, privind către grădina raiului care se așternea înaintea mea, am oftat adânc; gândul să rămân acolo pentru tot restul vieții nu îmi surâdea, în ciuda frumuseții locului și a faptului că îmi oferea siguranță. Totul se schimbase de când plecasem la facultate, dar, mai cu seamă, după moartea tatei. Simțeam că odată cu moartea lui încetase să bată însăși inima locului. Nu mă ajuta nici faptul că Jack – care plănuise încă dinainte de moartea tatei să-și petreacă vara la o podgorie din Rhône de Valley, în Franța – hotărâse împreună cu mama să nu-și anuleze călătoria.

– Viitorul afacerii e în mâinile lui acum, mi-a spus mama, așa că trebuie să fie cât mai bine pregătit. Îl avem pe Doug care se ocupă de toate în lipsa lui și, în plus, nu e vârf de sezon, așa că e momentul potrivit să plece.

Însă cu Jack plecat și cu mama care pornise la rândul ei în Marele Tur, mă simțeam singură și amenințată să mă afund și mai adânc în depresie.

„Îmi e dor de tine, tata", am murmurat intrând în casă pentru o gustare, deși nu îmi era foame. Liniștea din jur nu mă făcea să mă simt mai bine; crescusem înconjurată de oameni și de gălăgie – dacă nu erau furnizori sau clienți, erau musafiri cu care tata stătea la povești. Pe lângă faptul că le oferea mostre de vinuri, îi invita adesea să rămână la masă. Ospitalitatea și amabilitatea au făcut parte dintotdeauna din felul nostru de a fi, al kiwi-lor¹, și eram obișnuită să stau la masa mare, din pin, cu vedere spre vale, alături de străini. Habar nu aveam cum reușea mama să gătească atât de repede feluri de mâncare atât de gustoase, dar reușea, și, cu tata care întreținea atmosfera, acele ocazii erau mereu pline de bună dispoziție și de râsete.

Îmi era dor și de Jack, îmi lipsea energia lui calmă și optimistă. Îi plăcea să mă necăjească, dar știam totodată că era alături de mine, era protectorul meu.

Am luat sucul de portocale din frigider și am golit cutia într-un pahar, apoi am făcut tot posibilul să termin o bucată de pâine uscată. Am prăjit-o, ca să fie mai gustoasă, și am întocmit o listă de cumpărături. Cel mai apropiat supermarket era în orașul vecin, Arrowtown. Știam că trebuia să ajung acolo în cel mai scurt timp. Deși mama lăsase destulă mâncare în caserole de plastic, la congelator, nu-mi venea să decongelez cutiile acelea mari numai pentru mine.

Am mers în sufragerie cu lista de cumpărături și m-am așezat pe canapeaua din fața șemineului construit din piatră vulcanică, abundentă în regiune. M-a trecut un fior rece. Șemineul fusese elementul care-i convinsese pe părinții mei să cumpere ceea ce era, la vremea aceea, o colibă cu o singură cameră, în mijlocul pustietății, fără apă curentă sau alte facilități. Părinților mei le plăcea să-și amintească prima vară petrecută acolo, când Jack avea doi ani și când toți trei se spălaseră în râu și își făcuseră nevoile într-o groapă.

– A fost cea mai frumoasă vară din viața mea, spunea mama, iar iarna, lângă foc, a fost și mai plăcută.

Mama era obsedată de foc și, cum dădea primul îngheț, eu, tata și Jack eram trimiși la magazin să aducem lemnele bine uscate, tăiate cu luni înainte. Le stivuiam în alcovuri, de o parte și de alta a șemineului. Apoi mama le așeza în vatră și asistam împreună la ritualul „primului foc", cum îl numeau ai mei. De atunci încolo, focul ardea zilnic pe timpul iernii, până când ghioceii și clopoțeii (pe care mama îi comanda în Europa) răsăreau împrejurul copacilor, din septembrie până în noiembrie, când e primăvară la noi.

„Poate ar trebui să fac un foc", mi-am zis, amintindu-mi de căldura plăcută care mă întâmpina în zilele friguroase din vremea copilăriei când mă întorceam de la școală. Dacă tata fusese, metaforic vorbind, inima podgoriei, mama și focul ei fuseseră inima casei.

Am pus frâu amintirilor, gândindu-mă că eram prea tânără să mă refugiez în copilărie. Mă simțeam singură, atâta tot. Problema era însă că majoritatea prietenilor mei din facultate erau fie plecați în străinătate, bucurându-se de ultimele zile de libertate înainte să se așeze la casele lor și să-și caute de lucru, fie lucrau deja.

Deși aveam o linie telefonică, în vale internetul funcționa spo­radic. Să trimiți un e-mail era un adevărat coșmar. Tata făcuse de multe ori drumul de o jumătate de oră cu mașina până în Queenstown, unde se folosise de calculatorul unui prieten de la o agenție de turism ca să le trimită. Vorbea despre valea în care lo­­cu­­iam nu­mind-o „Brigadoon", după un film despre un oraș care se trezește pentru o zi la fiecare o sută de ani, ca să nu fie schimbat de lumea exte­rioară. Ei bine, poate că valea era cu adevărat Brigadoon – e drept, se schimbase foarte puțin – dar era clar că nu era locul potrivit pentru un cantautor. Eu visam la Manhattan, Londra sau Sydney, cu clădirile lor înalte, găzduind producători ce aveau să ne descopere pe mine și pe Fletch și să ne transforme în vedete...

Atunci a sunat telefonul și m-am repezit să răspund.

– Ați sunat la Podgorie, am spus așa cum făceam de când eram mică.

– Bună, MK, a spus Fletch, adresându-mi-se cu numele pe care mă strigau toți, cu excepția mamei.

– O, bună, i-am răspuns, iar inima a început să-mi bată mai tare. Ai vești?

– Nu, nimic, doar că m-am gândit să-ți accept oferta și să vin la tine. Am câteva zile libere de la cafenea și vreau să scap de oraș, ce zici?

„Iar eu vreau să vin la oraș..."

– Grozav, vino când vrei. Sunt aici.

– Ce zici de mâine? Vin cu mașina, așa că probabil o să-mi ia toată dimineața sau cât vrea Sissy, desigur.

Sissy era camioneta cu care eu și Fletch ne deplasam când aveam câte un spectacol. Avea douăzeci de ani și era ruginită în toate locurile care puteau rugini, iar țeava de eșapament veche, pe care Fletch o legase cu o sfoară, fumega ca un furnal. Speram să reziste drumului de trei ore de la Dunedin, unde Fletch locuia cu familia lui.

– Așadar, ne vedem mâine pe la prânz? i-am zis.

– Da, abia aștept. Știi ce mult îmi place acolo. Poate petrecem câteva ore la pian, compunem ceva?

– Poate, i-am răspuns, deși știam că nu mă aflam într-un loc care să mă inspire. La revedere, Fletch, pe mâine!

M-am întors pe canapea, mai înviorată acum, știind că vine Fletch – întotdeauna mă făcea să mă simt mai bine cu umorul și cu optimismul lui.

Am auzit un strigăt, urmat de un fluierat. Era semnalul prin care Doug, administratorul podgoriei, ne anunța că sosise. Am ieșit pe verandă și l-am văzut intrând în vie cu un grup de localnici.

– Hei! am strigat.

– Bună, MK! Îi duc să le-arăt de unde să înceapă, a spus Doug.

– Sigur, în regulă. Salut, băieți, am strigat, iar ei mi-au făcut cu mâna.

Apariția lor a alungat tăcerea și, când soarele a ieșit din spatele norilor, vederea altor oameni și gândul că a doua zi venea Fletch m-au făcut să mă simt mai bine.

Neozeelandezi; numele de „kiwi" derivă de la o pasăre nezburătoare, care trăiește doar în Noua Zeelandă. (n. red.)

Capitolul 2

Atlantis

Lacul Geneva, Elveția

Iunie 2008

– Ești palidă, Maia, te simți bine? se auzi Ma intrând în bucătărie.

– Sunt bine, doar că n-am prea dormit din cauza veștii pe care ne-a dat-o Georg.

– Știu ce spui. Cafea? o întrebă Ma.

– Nu, mulțumesc. Aș bea un ceai de mușețel dacă avem.

– Sigur că avem, interveni Claudia. Părul cărunt era strâns în cocul obișnuit, iar chipul ei, de obicei mohorât, zâmbea. Femeia așeză în fața Maiei coșulețul cu chifle și pateuri proaspăt făcute. Eu beau unul în fiecare seară înainte să merg la culcare.

– E clar că nu te simți bine, nu te-am văzut niciodată să refuzi cafeaua de dimineață, comentă Ma turnându-și cafea.

– Obiceiurile sunt făcute pentru a fi încălcate, răspunse Maia. În plus, m-a amețit și schimbarea de fus orar.

– Desigur, draga mea. Ce-ar fi să mănânci ceva și apoi să te duci să te odihnești?

– Nu. Georg a zis că vine mai târziu să vedem ce e de făcut în privința... surorii pierdute. Crezi că putem avea încredere în sur­sele lui?

– Habar n-am, oftă Ma.

– Cu siguranță, interveni Claudia. N-ar fi venit în toiul nopții dacă nu era sigur de informațiile lui.

– Bună dimineața tuturor, spuse Ally intrând în bucătărie.

Bear era lipit de pieptul ei, în marsupiu, adormit, cu capul atârnând într-o parte. Cu o mânuță strângea în pumn o șuviță din părul roșu arămiu al lui Ally.

– Vrei să-l așez în pătuț? o întrebă Ma.

– Nu, pentru că imediat ce-și va da seama că e singur, se va pune pe urlat. O, Maia, ești palidă, spuse Ally.

– Asta i-am spus și eu, murmură Ma.

– Sunt bine, vorbesc serios, repetă Maia. Apropo, Christian e pe aici? o întrebă pe Claudia.

– Este, dar se pregătește să traverseze lacul spre Geneva, să facă niște cumpărături pentru mine.

– Îi spui, te rog, că vreau să merg și eu? Am treabă în oraș, iar dacă plecăm repede, mă întorc la timp pentru vizita lui Georg, la prânz.

– Sigur că da.

Claudia ridică receptorul și formă numărul lui Christian.

Ma așeză o ceașcă cu cafea în fața lui Ally.

– Am puțină treabă, așa că vă las să vă luați micul dejun în tihnă.

– Christian e gata de plecare într-un sfert de oră, spuse Claudia așezând receptorul în furcă. Mă duc să o ajut pe Marina.

Le salută cu un gest din cap și părăsi bucătăria.

– Ești sigură că ești bine? o întrebă Ally pe sora ei când rămaseră singure. Ești albă ca varul.

– Te rog, nu face din țânțar armăsar. Poate am luat un microb din avion. Maia sorbi din ceai. Dumnezeule, e foarte ciudat aici, nu-i așa? Vreau să spun că totul merge înainte, ca atunci când trăia Pa. Doar că el nu mai este, dar continuă să trăiască în toate.

– Eu sunt aici de ceva timp și m-am obișnuit într-un fel, dar da, așa e.

– Că tot vorbeam despre cum mă simt eu... Ally, tu ai slăbit foarte mult.

– A, nu, pare așa pentru că am născut.

– Nu, nu e adevărat, cel puțin eu nu cred. Mai știi, ultima oară te-am văzut acum un an, când te pregăteai să mergi la Theo, pentru Cursa Fastnet. Nu erai însărcinată atunci.

– De fapt eram, dar nu știam încă, preciză Ally.

– Vrei să zici că nu ai avut nici un simptom? Grețuri matinale sau altceva?

– Nu. Au început prin săptămâna a opta, cred, iar atunci m-am simțit îngrozitor.

– Ei bine, ești mult prea slabă. Poate nu ai suficientă grijă de tine.

– Când sunt singură, mi se pare că nu merită să gătesc doar pentru mine. Și chiar când stau la masă, de multe ori mă întrerup să mă ocup de copil, spuse ea mângâind cu drag obrazul lui Bear.

– Trebuie să fie foarte greu să crești singură un copil.

– Este. Adică, îl am pe fratele meu, Thom, care mă ajută, dar e dirijor secund al orchestrei filarmonicii din Bergen. Îl văd rar în afara duminicilor. Uneori nici atunci, dacă e în turneu cu orchestra. Nu mă deranjează atât lipsa somnului, hrănitul și schimbatul constant, cât faptul că nu am cu cine să schimb o vorbă, mai ales dacă Bear nu se simte bine și sunt îngrijorată. Am mare noroc cu Ma. Știe atâtea despre copii.

– E bunica perfectă, zâmbi Maia. Pa ar fi fost fericit să-l cunoască pe Bear. E adorabil. Acum trebuie să mă pregătesc de plecare.

Când se ridică, Ally îi luă mâna.

– Mă bucur mult să te văd. Mi-a fost dor de tine.

– Și mie. Maia o sărută pe creștet. Ne vedem mai târziu.

*

– Ally! Maia! A venit Georg, strigă Ma din josul scărilor, la ora prânzului.

Din capul scărilor răsună un „venim" înfundat.

– Mai știi când Pa Salt ți-a cumpărat megafonul acela vechi, din alamă, de Crăciun?

Georg zâmbi, urmând-o pe Ma în bucătărie, apoi pe terasa însorită. Părea mult mai liniștit decât fusese cu o noapte în urmă, părul cărunt îi era pieptănat cu grijă și purta un costum impecabil, cu o batistă elegantă în buzunarul de la piept.

– Da, răspunse Ma făcându-i semn să ia loc sub umbrelă. Nu a folosit însă la nimic, căci fetele ascultau muzica cu volumul la maximum, cântau sau se certau. Era Turnul Babel la mansardă. Și asta îmi plăcea la nebunie. Am sirop de soc, făcut de Claudia, sau rozé-ul tău provensal preferat. Ce vrei să-ți dau?

– Pentru că e o zi atât de frumoasă și încă n-am băut rozé anul ăsta, o să aleg vinul. Mulțumesc, Marina. Îmi permiți să torn pentru amândoi?

– O, nu, eu mai am de lucru după-amiază și...

– Haide, doar ești franțuzoaică! Un pahar de vin nu te va împiedica să lucrezi. Insist, adăugă el în timp ce Maia și Ally își făcură și ele apariția pe terasă. Bună, fetelor! Georg se ridică. Vă torn și vouă?

– Eu vreau puțin, mulțumesc, spuse Ally așezându-se. Poate-l ajută pe Bear să doarmă la noapte, chicoti ea.

– Eu, nu, mulțumesc, spuse Maia. Aproape uitasem cât de frumos e aici, la Atlantis. În Brazilia totul e copleșitor: oamenii sunt gălăgioși, culorile naturii, vii, căldura, intensă. Prin comparație, aici totul e delicat și subtil.

– E liniștit, fără îndoială, spuse Ma. Suntem binecuvântați să trăim într-un loc atât de frumos.

– Mi-a fost atât de dor de zăpadă, murmură Maia.

– Ar trebui să-ți petreci o iarnă în Norvegia, te va vindeca, zâmbi Ally. Sau mai rău, o să ai parte doar de ploaie. În Bergen mai mult plouă decât ninge. Revenind la ale noastre, Georg, ai vreo idee în legătură cu cele discutate noaptea trecută?

– În afară de faptul că ar trebui să alcătuim un plan de acțiune, nu. Unul dintre noi ar trebui să meargă la adresa pe care o am, să ne asigurăm că femeia despre care vorbim este sora pierdută.

– Și cum vom ști dacă e ea? întrebă Maia. Avem vreun element de identificare?

– Am primit un desen al unei bijuterii. Un inel care, se pare, i-a fost dăruit. E un inel neobișnuit. Dacă îl are, vom ști sigur că ea este. Am desenul la mine. Georg scoase o coală de hârtie din geanta fină de piele. Așeză desenul pe masă, să-l vadă toți.

Ally îl studie cu atenție. Maia privea peste umărul ei.

– E desenat din memorie, le explică Georg. Piesa centrală este un diamant. Pietrele dimprejur, smaralde.

– E frumos, spuse Ally. Privește, Maia, e dispus în formă de stea cu – făcu o pauză să numere – șapte colțuri.

– Georg, știi cumva cine l-a făcut? întrebă Maia. E chiar neobișnuit.

– Mă tem că nu.

– Pa a făcut desenul?

– Da.

– O stea cu șapte colțuri pentru șapte surori..., murmură Ally.

– Georg, ai spus aseară că numele ei este Mary, spuse Maia.

– Da.

– Cum a fost? Pa a găsit-o, a vrut să o adopte, apoi s-a întâmplat ceva și a pierdut-o?

– Tot ce știu este că, înainte să moară, aflase informații noi și m-a rugat să aflu mai multe. După ce am aflat unde s-a născut, ne-a luat mie și celorlalți aproape un an să aflăm locul unde cred că se află acum. De-a lungul timpului, am urmat multe piste false. De data asta însă, tatăl vostru era convins că sursa era de încredere.

– Cine era sursa lui? întrebă Maia.

– Nu mi-a spus.

– Dacă este într-adevăr sora pierdută, ce păcat că o găsim la un an după moartea tatei, după atâtea căutări, oftă Maia.

– N-ar fi minunat să fie ea cu adevărat? spuse Ally. Am putea-o aduce aici și am merge împreună să depunem coroana.

– Ar fi, zâmbi Maia. Există însă o problemă. Conform informațiilor tale, Georg, „Mary" locuiește departe de aici. Iar noi pornim spre Grecia în mai puțin de trei săptămâni.

– Așa este și, din păcate, programul meu este foarte încărcat, spuse Georg. Altfel, aș merge eu însumi în căutarea ei.

Ca pentru a confirma cele spuse, telefonul lui Georg sună. Băr­batul se scuză și se ridică de la masă să răspundă.

– Îmi permiteți să fac o sugestie? întrerupse Ma tăcerea.

– Sigur, Ma, spune, răspunse Maia.

– Dat fiind că, după cum a spus Georg aseară, Mary locuiește în Noua Zeelandă, am verificat de dimineață ce ar însemna o călătorie de la Sydney la Auckland, pentru că...

– CeCe e în Australia, termină Maia propoziția în locul ei. La asta m-am gândit și eu aseară.

– De la Sydney ajungi la Auckland în trei ore cu avionul, continuă Ma. Dacă CeCe și prietena ei, Chrissie, pleacă mai devreme, ar putea face un ocol să verifice dacă Mary este cine crede Georg că este.

– Este o idee grozavă, Ma, spuse Ally. Mă întreb însă dacă CeCe va fi de acord. Știu că nu-i place să zboare.

– Sunt sigură că o va face dacă îi spunem motivul, spuse Ma. Ar fi chiar un moment special să participe și sora pierdută la comemorarea tatălui vostru.

– Întrebarea este dacă această Mary știe despre Pa Salt și despre familia noastră, întrebă Ally. Nu se întâmplă prea des să fim împreună, cugetă ea. Pare momentul perfect. Asta dacă Georg nu se înșală, iar această Mary este cu adevărat cine crede el că este. Și dacă va fi de acord să ne primească, desigur. Cred că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să luăm cât mai curând legătura cu CeCe, iar în Australia este deja târziu.

– Cum rămâne cu celelalte surori? întrebă Maia. Vreau să zic, le spunem și lor?

– Ai dreptate, răspunse Ally. Ar trebui să le scriem lui Star, Tiggy și Electrei, să le spunem ce se petrece. Maia, o suni tu pe CeCe sau vrei să o fac eu?

– Mai bine sun-o tu, Ally. Dacă nu vă supărați, aș vrea să mă odihnesc puțin înainte de masă, încă nu mi-am revenit.

– Biata de tine, spuse Ma ridicându-se. Nu arăți prea bine.

– Intru și eu cu tine să o sun pe CeCe, spuse Ally. Să sperăm că nu e plecată într-una dintre incursiunile ei artistice, împreună cu bunicul ei. Se pare că nu au semnal acolo.

Claudia intră în bucătărie.

– Încep să pregătesc prânzul. I se adresă apoi lui Georg care se întorcea la masă. Rămâi și tu?

– Nu, mulțumesc. Am niște treburi urgente și trebuie să plec imediat. Ce ați hotărât? o întrebă pe Ma.

Retrăgându-se cu Maia, Ally văzu că fruntea lui Georg era îmbrobonată de sudoare și părea cu mintea în altă parte.

– Vom lua legătura cu CeCe să vedem dacă vrea să meargă. Georg, ești sigur că e ea? întrebă Ma.

– Da, alții, care știu mai bine, m-au convins, răspunse el. Mi-ar plăcea să mai rămân, dar trebuie să plec.

– Sunt sigură că fetele se vor descurca, Georg. Sunt femei în toată firea și sunt capabile. Își așeză mâna pe brațul lui. Încearcă să te relaxezi. Pari foarte încordat.

– Încerc, Marina, încerc, oftă el.

*

Ally găsi numărul de mobil australian al lui CeCe și ridică receptorul.

– Haide, răspunde..., murmură ea nerăbdătoare.

Știa că era inu­til să-i lase un mesaj. CeCe rareori le asculta. Fir-ar, spuse când intră mesageria vocală. Așeză receptorul în furcă și se pregăti să urce să-l hrănească pe Bear, când sună telefonul.

– Alo!

– Alo, Ma?

– CeCe! Sunt Ally. Ce bine că ai sunat!

– Sigur, am recunoscut numărul. S-a întâmplat ceva?

– Nu, totul e în regulă. Maia a venit ieri și ne-am bucurat să o revedem. Tu când pleci la Londra?

– Poimâine plecăm din Alice către Sydney. Cred că ți-am zis că ne oprim la Londra pentru câteva zile, să finalizez vânzarea apartamentului și să o văd pe Star. Mi-e groază de zbor, ca de obicei.

– Știu, dar ascultă, CeCe, Georg are vești. Nu te speria, nu sunt vești rele, dar sunt importante sau ar putea fi.

– Despre ce este vorba?

– A primit niște informații despre sora noastră pierdută. Georg crede că locuiește în Noua Zeelandă.

– Vrei să zici, faimoasa soră a șaptea! Asta da veste! Cum i-a dat Georg de urmă?

– Nu știu sigur. Știi cum e el, secretos. Deci...

– Vrei să știi dacă pot să mă opresc în Noua Zeelandă s-o cunosc, nu-i așa? întrebă CeCe.

– Bravo, Sherlock! zâmbi Ally. Știu că asta ți-ar prelungi călătoria, dar ești cel mai aproape de ea. Ar fi minunat să fie și ea cu noi când mergem să depunem coroana lui Pa.

– Ar fi, așa este, dar nu știm nimic despre ea. Ea știe ceva des­­pre noi?

– Nu știm cu certitudine. Tot ce a aflat Georg este un nume și o adresă. Mai are și desenul unui inel care poate dovedi că este ea.

– Care este adresa? Noua Zeelandă e o țară mare.

– Nu o am acum, dar îl chem pe Georg să vorbească cu tine. Georg? strigă Ally văzându-l că iese din bucătărie și se îndreaptă spre ieșire. Sunt la telefon cu CeCe. Vrea să știe adresa lui Mary.

– Mary? Așa o cheamă? spuse CeCe.

– Se pare că da. Ți-l dau pe Georg.

Ally rămase lângă el cât citi adresa la telefon.

– Mulțumesc, CeCe, spuse Georg. Cheltuielile de transport sunt acoperite. Secretara mea, Giselle, va cumpăra biletele. Ți-o dau pe sora ta, eu trebuie să plec. Ai numărul meu de la birou, ia legătura cu Giselle dacă ai nevoie de ceva, adăugă el înainte să-i dea receptorul lui Ally. La revedere.

– Bine. Bună, CeCe, spuse Ally, luându-și rămas-bun de la Georg. Știi unde anume în Noua Zeelandă este adresa respectivă?

– Stai să o întreb pe Chrissie.

Se auzi o discuție în surdină, apoi CeCe reveni la telefon.

– Chrissie spune că e pe Insula de Sud. Zice că putem zbura din Sydney la Queenstown, ceea ce ar simplifica mult lucrurile. O să vedem.

– Grozav. Prin urmare, ești de acord?

– Mă știi doar. Nu refuz niciodată o aventură, chiar dacă presupune să zbor cu avionul. N-am mai fost în Noua Zeelandă, așa că o să fie interesant.

– Minunat. Mulțumesc, CeCe. Dacă e mai ușor, trimite-mi informațiile pe e-mail și iau eu legătura cu Giselle pentru biletele de avion. Îți voi trimite și fotografia cu inelul.

– În regulă. Star știe?

– Nu. Nici Electra sau Tiggy. Le voi scrie chiar acum.

– De fapt, Star urmează să mă sune să stabilim unde ne întâlnim la Londra, așa că pot să-i spun eu. E foarte interesant ce se întâmplă, nu-i așa?

– Da, dacă e cu adevărat ea. La revedere, CeCe. Păstrăm legătura.

– Pa, Ally, pe curând.

Capitolul 3

CeCe

Valea Gibbston

– CeCe, ții harta invers! îi spuse Chrissie.

– Ba nu, sau... ai dreptate. CeCe se încruntă. Nu înțeleg nici un cuvânt și, cât privește străzile... Iisuse, când am văzut ultima oară un indicator?

– A trecut ceva timp. Dar ce zici de peisaj? Absolut spectaculos!

Chrissie respiră profund și trase pe dreapta să admire munții înverziți care se ridicau în față, proiectați pe fundalul cerului acoperit de nori grei. Începu să plouă, așa că potrivi temperatura în mașină.

– Da, nu înțeleg nimic. CeCe îi întinse harta și privi înainte și înapoi pe drumul pustiu. Am ieșit de mult din Queenstown. Ar fi trebuit să ne facem provizii, dar nu m-am așteptat să nu mai fie magazine pe drum.

– Exact, conform indicațiilor pe care le-am printat, ar trebui să ajungem curând la un indicator pe care scrie Podgoria. N-avem de ales, ne continuăm drumul și, cu puțin noroc, vom întâlni pe cineva care să ne îndrume în direcția corectă.

Chrissie își îndepărtă o șuviță de păr negru, ondulat, și zâmbi ostenită. Călătoria le obligase să oprească în Melbourne și Christchurch și erau amândouă istovite și înfometate.

– N-am văzut nici o mașină de o grămadă de vreme, se miră CeCe.

– Haide, CeCe! Unde ți-e spiritul de aventură?

– Habar n-am. Poate m-am înmuiat, cu vârsta, și prefer să stau acasă mai degrabă decât în mașină, fără să știu încotro merg, în timp ce plouă cu găleata. Mi-e și frig.

– Aici stă să vină iarna. În curând, crestele munților la care te uiți vor fi acoperite cu zăpadă. Te-ai obișnuit cu clima din Alice, asta e problema, spuse Chrissie, pornind iar la drum.

Ștergătoarele se mișcau fără încetare și ploaia așeza între ele și munți un filtru tulbure.

– Da, dintotdeauna mi-a plăcut soarele și mereu îmi va plăcea. Pot să iau hanoracul tău?

– Sigur. Dar te-am avertizat că aici va fi mult mai frig, nu-i așa? Noroc că am împachetat haine groase și pentru tine.

CeCe se întinse către bancheta din spate și scotoci într-un rucsac.

– Mulțumesc, Chrissie, nu știu ce m-aș face fără tine.

– Sinceră să fiu, nici eu nu știu.

CeCe îi strânse mâna.

– Îmi pare rău că sunt o povară.

– Nu ești o povară, CeCe, doar că nu ești pragmatică. Pe de altă parte, eu am spirit practic, dar nu sunt creativă ca tine. Însă tocmai asta face să fim o pereche potrivită, nu-i așa?

– Ba da.

Chrissie conduse mai departe, iar CeCe, știind-o alături, se liniști. Ultimele luni fuseseră cele mai fericite din viața ei. Își îm­părțea viața între timpul petrecut alături de Chrissie și ieșirile crea­tive, în natură, cu bunicul ei, Francis, iar viața ei – inima ei – nu fuseseră niciodată mai împlinite. După suferința pricinuită de înstrăinarea de Star, nu crezuse că va mai cunoaște vreodată fericirea, însă cei doi, Chrissie și Francis, se dovediseră a fi exact ceea ce avea nevoie – găsise o familie, oricât de neconvențională, în sânul căreia avea locul ei.

– Uite! Un indicator! arătă prin ploaia abundentă. Oprește să vedem ce zice.

– Văd și așa. Zice: Podgoria, la stânga. Ura, am ajuns! se bucură Chrissie. Apropo, spuse ea intrând pe drumul de țară, le-ai spus surorilor tale că vin cu tine la Atlantis?

– Celor cu care am vorbit, da, sigur că le-am spus.

– Crezi că vor fi șocate să afle despre noi?

– Pa ne-a crescut să fim tolerante. Claudia, menajera noastră, s-ar putea să ridice din sprâncene, dar asta pentru că face parte din altă generație și este foarte tradițională.

– Și tu, CeCe? Tu cum te simți că ne vom afișa în fața familiei?

– Știi bine că nu am nici o problemă. De unde nesiguranța asta subită?

– Poate pentru că, deși mi-ai vorbit mult despre surorile tale și despre Atlantis, nu păreau reale. Peste o săptămână și ceva însă, vom fi acolo. Mi-e teamă. Mai ales de întâlnirea cu Star. Vreau să spun, voi ați fost foarte apropiate înainte de apariția mea.

– Vrei să zici înainte de apariția iubitului ei, Mouse. Ea a fost cea care a dorit să plece, mai știi?

– Știu, dar încă te sună în fiecare săptămână și știu că vă scrieți constant și...

– Chrissie! Star e sora mea. Iar tu, tu ești...

– Da?

– Ești jumătatea mea. E cu totul altceva și sper că poți accepta că e loc pentru amândouă.

– Sigur că da, dar nu e puțin lucru să îți recunoști public orientarea sexuală.

– Brrrr, urăsc asta, se cutremură CeCe. Sunt tot eu, aceeași care am fost dintotdeauna. Detest să fiu pusă într-o categorie și etichetată. Uite, încă un indicator pentru Podgorie. Fă dreapta aici.

Intrară pe un alt drum de țară. În depărtare, lui CeCe i se păru că începe să zărească șiruri de viță-de-vie desfrunzite.

– Nu pare să le meargă foarte bine. Acum, în sudul Franței, vița-de-vie e plină de rod.

– CeCe, ai uitat că aici anotimpurile sunt la polul opus, ca în Australia? Presupun că aici via se culege pe timpul verii, adică din februarie până în aprilie. OK, uite alte indicatoare. Magazin, Livrare, Recepție. Mergem la recepție, da?

– Cum zici tu, șefa, spuse CeCe văzând că ploaia încetase și soarele stătea să iasă dintre nori. Aici, vremea e ca în Anglia. Acum plouă, peste un minut iese soarele.

– Poate de aceea sunt mulți englezi aici. Deși bunicul tău spunea ieri că cei mai mulți imigranți sunt scoțieni, urmați îndeaproape de irlandezi.

– Au traversat jumătate de glob în căutarea unei vieți mai bune. Cam asta am făcut și eu. Privește, încă un indicator către recepție. Ce casă de piatră frumoasă! Ce bine arată în mijlocul văii, în­con­jurată de munți din toate părțile. Seamănă puțin cu casa noastră din Geneva, dar fără lac, comentă CeCe în timp ce Chrissie oprea mașina.

Casa cu două etaje se ridica pe un deal, deasupra podgoriei terasate. Pereții erau din piatră cenușie solidă, nefinisată. Ferestrele largi oglindeau cerul albastru, iar casa era cuprinsă pe toate laturile de o verandă acoperită, împodobită de ghivece cu begonii roșii. CeCe observă după diferența de culoare a zidurilor de piatră că, de-a lungul anilor, casa fusese extinsă.

– Recepția e aici, spuse Chrissie, întrerupându-i șirul gândurilor, arătând către o ușă la stânga. Poate găsim pe cineva care știe unde e Mary. Ai fotografia inelului pe care ți-a trimis-o Ally?

– Am băgat-o în rucsac, înainte să plecăm. CeCe ieși din mașină și luă rucsacul de pe bancheta din spate. Desfăcu primul buzunar și scoase niște hârtii.

– Serios, CeCe, uite ce șifonate sunt! spuse Chrissie dezamăgită.

– Ce contează? Se vede inelul.

– Da, dar dovedește lipsă de profesionalism din partea noastră. Batem la ușa unei necunoscute să-i spunem că e sora ta pierdută... ar putea crede că nu ești în toate mințile. Eu așa aș crede, sublinie Chrissie.

– Ei bine, nu strică să întrebăm. Am devenit neliniștită. Ai dreptate, ar putea crede că nu sunt în toate mințile.

– Bine că ai fotografia cu tatăl și cu surorile tale. Acolo pari normală.

– Da, dar nu părem surori, nu-i așa? spuse CeCe în timp ce Chrissie încuia mașina. Haide, să mergem până ce nu-mi piere curajul de tot.

Recepția, o cameră de prezentare cu pereți din lemn, lipită de corpul principal al casei, era pustie. CeCe apăsă pe butonul soneriei, cum cerea biletul lăsat la vedere pe birou.

– Uită-te la sticlele astea cu vin, spuse Chrissie, plimbându-se prin încăpere. Unele sunt medaliate. E o cramă serioasă. Poate ar tre­bui să cerem să degustăm câteva.

– E abia miezul zilei și știi că te ia somnul dacă bei ziua. În plus, conduci...

– Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva? Pe o ușă laterală intrase o femeie înaltă, cu părul blond și ochi albaștri. CeCe se gândi că era foarte frumoasă, într-un mod cu totul natural.

– Da, am vrea să vorbim, dacă se poate, cu Mary McDougal, spuse ea.

– Eu sunt, răspunse femeia. Cu ce vă pot ajuta?

– O, păi...

– Ei bine, eu sunt Chrissie, iar ea e CeCe, interveni Chrissie văzând că CeCe nu-și mai găsea cuvintele. Situația este în felul următor, tatăl lui CeCe – care, apropo, a murit – are un avocat, iar acesta caută, de multă vreme, o femeie pe care CeCe și familia ei o numesc „sora pierdută". De curând, avocatul a primit informații conform cărora această femeie ar putea fi Mary McDougal, care locuiește aici. Îmi cer iertare, știu că totul sună ciudat, dar...

– Mary, interveni CeCe, care între timp își mai revenise, treaba este că Pa Salt – tata – ne-a adoptat pe noi șase când eram mici și ne vorbea mereu de o a șaptea soră, cea pierdută – pe care nu a reușit să o găsească. Toate am fost numite după alaiul de stele care alcătuiesc Pleiadele, iar cea mai mică dintre noi, Merope, a dis­părut. Tehnic, ea este cea de-a șaptea soră, știi, ca în legenda celor Șapte Surori?

Tânăra femeie o privea descumpănită, așa că CeCe continuă precipitat.

– De fapt, s-ar putea să nu știi. Noi așa am fost crescute, cu aceste mituri, deși cei mai mulți oameni, dacă nu sunt interesați de stele și de legendele grecești, n-au auzit niciodată de Cele Șapte Surori.

CeCe își dădu seama că bătea câmpii și se opri.

– Ba am auzit de legenda Celor Șapte Surori, zâmbi Mary. Mama – pe care o cheamă tot Mary – a studiat clasicii la universitate. Citează adesea din Platon și așa mai departe.

CeCe o fixă cu privirea.

– Și pe mama ta o cheamă tot Mary?

– Da, Mary McDougal, ca pe mine. Oficial, numele meu este Mary-Kate, dar toată lumea îmi spune MK. Mai aveți și alte informații despre această soră?

– Da, mai avem ceva. Este desenul unui inel, spuse Chrissie. Așeză foaia șifonată înaintea lui Mary, pe tejgheaua îngustă. Un inel cu smaralde, în formă de stea cu șapte colțuri și un diamant în centru. Se pare că această Mary a primit inelul de la cineva, iar acesta reprezintă dovada că ea este, dacă înțelegi ce vreau să spun. Din păcate, este singurul indiciu fizic pe care îl avem.

Mary-Kate aruncă o privire către desen și fruntea i se încreți ușor.

– Probabil nu-ți spune nimic și ar trebui să plecăm, spuse CeCe din ce în ce mai stânjenită. Luă hârtia. Iartă-ne pentru deranj.

– Stați așa, pot să îl mai văd o dată?

CeCe o privi surprinsă.

– Îl recunoști?

– Cred că da.

CeCe simți cum i se strânge stomacul. O privi pe Chrissie, dorin­du-și să-i ia mâna și să i-o strângă, dar nu se simțea confortabil să facă asta în public. Așteptă, în timp ce tânăra femeie studia desenul.

– Nu sunt întru totul sigură, dar seamănă mult cu inelul mamei, spuse Mary-Kate. De fapt, e al meu acum. Mi l-a dat când am împlinit douăzeci și unu de ani.

CeCe asculta cu sufletul la gură.

– Serios?

– Da, îl are de când mă știu. Nu-l purta tot timpul, dar uneori, la ocazii speciale, îmi amintesc cum îl scotea din cutia cu bijuterii și-l punea pe deget. Dintotdeauna mi-a plăcut. Vedeți voi, e un ineluș, i se potrivea pe degetul mic, ceea ce era ciudat, sau pe inelarul pe care purta deja inelul de logodnă și verigheta. Eu însă, pentru că nu am nici o intenție să mă logodesc sau să mă căsătoresc în curând, îl pot purta pe orice deget, adăugă ea zâmbind.

– Asta înseamnă că acum e la tine? întrebă CeCe nerăbdătoare. Îl putem vedea?

– De fapt, înainte să plece în călătorie, mama mi-a cerut voie să-l ia cu ea, dat fiind că și eu îl port destul de rar. Poate că totuși nu l-a luat... Ce-ar fi să veniți cu mine în casă?

În momentul acela, un bărbat înalt, musculos, purtând o pălărie Akubra, băgă capul pe ușă.

– Bună, Doug, îl salută Mary-Kate. E totul în regulă?

– Da, am venit să iau câteva sticle cu apă pentru muncitori. Arătă către ceata de bărbați solizi care așteptau afară. Bună, le salută el pe CeCe și pe Chrissie, în timp ce scotea apa din frigider. Sunteți într-o vizită turistică?

– Oarecum. E frumos aici, răspunse Chrissie.

– Este.

– Urc puțin cu musafirele noastre, spuse Mary-Kate. Spun că s-ar putea să ne înrudim.

– Serios? Doug le cercetă din priviri pe cele două femei. Ei bine, eu și băieții suntem afară, luăm prânzul, dacă aveți nevoie de ceva.

Bărbatul arătă către masa rotundă de lemn în jurul căreia se adunaseră oamenii lui.

– Mulțumesc, Doug, spuse Mary-Kate.

El dădu din cap, mai aruncă o privire pătrunzătoare în direcția celor două și ieși.

– La naiba, nu te pui cu ei, spuse CeCe privind pe fereastră.

– Așa e, răspunse Mary-Kate zâmbind larg. Nu-l băgați în seamă pe Doug. E administratorul nostru – de când au plecat mama și fratele meu, a devenit foarte protector, înțelegeți? Băieții sunt de treabă. Ieri am luat cina cu ei. Haideți, să mergem.

– Serios, dacă vrei, putem să așteptăm afară, spuse Chrissie.

– E în regulă, deși trebuie să recunosc, situația e puțin ciudată. Oricum, după cum ați văzut, sunt protejată.

– Mulțumim, spuse CeCe când Mary-Kate ridică tejgheaua făcându-le loc să intre.

Le conduse pe o scară abruptă de lemn și printr-un hol până într-o sufragerie aerisită și luminoasă, cu un șemineu mare pe o latură și cu ferestre ce dădeau către vale și munți pe peretele opus.

– Vă rog, luați loc, iar eu merg să caut inelul.

– Îți mulțumim pentru încredere, spuse CeCe.

– Nici o grijă. Îl voi ruga pe Fletch, prietenul meu, să vă țină companie.

CeCe și Chrissie se așezară pe canapeaua veche, dar confortabilă, din fața șemineului. Se strânseră de mână.

– Ești bine?

– Da. E tare drăguță. Eu nu cred că aș fi lăsat două străine în casa mea, după o asemenea poveste.

– Așa e, dar oamenii de prin părțile astea sunt mai încrezători decât cei de la oraș. În plus, așa cum a spus, are o echipă întreagă afară, care veghează asupra ei.

– Îmi amintește de Star, cu părul ei blond și ochii mari, albaștri.

– Știu ce spui, mi-o amintesc din fotografiile pe care mi le-ai arătat, dar nu uita că nu sunteți rude de sânge, îi atrase Chrissie atenția.

Ușa se deschise și intră un tânăr înalt, subțire, la vreo douăzeci de ani. Părul lung, castaniu-deschis, îi ieșea de sub o căciulă și în urechi avea câteva perechi de cercei din argint.

– Salutare, eu sunt Fletch. Mă bucur să vă cunosc.

Fetele se prezentară, iar el se așeză într-un fotoliu, în fața lor.

– MK m-a trimis să mă asigur că nu o atacați cu pistolul să-i furați bijuteriile, glumi el. Care e treaba?

CeCe o lăsă pe Chrissie să repete povestea, căci o făcea mult mai bine decât ea.

– Știu că sună ciudat, încheie Chrissie, dar CeCe provine dintr-o familie bizară. Vreau să spun, sunt oameni normali, dar faptul că tatăl lor le-a adoptat pe toate, și pe fiecare din alt loc, nu este.

– Știți de ce v-a adoptat? întrebă Fletch. Vreau să spun, de ce pe voi, în mod special?

– Habar nu am, răspunse CeCe. Presupun că au fost alegeri întâmplătoare, în timpul călătoriilor lui. S-a nimerit să fie într-un loc, ne-a întâlnit și ne-a luat cu el.

– Înțeleg. De fapt, nu înțeleg, dar...

În momentul acela, Mary-Kate intră în cameră.

– Am căutat în cutia cu bijuterii, dar inelul nu este acolo. Pre­­supun că mama l-a luat până la urmă.

– Cât timp e plecată? întrebă CeCe.

– Păi, când a plecat, a spus, „cât va fi nevoie". Mary-Kate ridică din umeri. Tata a murit de curând, iar ea a hotărât să călătorească și să-și revadă toți prietenii pe care nu i-a mai văzut de multă vreme, cât e încă în putere.

– Îmi pare rău pentru tatăl tău. Cum spuneam, și al nostru a murit de curând, spuse CeCe.

– Mulțumesc, răspunse Mary-Kate. A fost greu, n-au trecut de­cât câteva luni.

– Și pentru mama ta trebuie să fi fost un șoc, spuse Chrissie.

– A fost. Deși avea șaptezeci și trei de ani, nimeni nu-l vedea ca pe un om în vârstă. Mama e mai tânără decât el – anul viitor împlinește șaizeci. Nici ea nu-și arată vârsta – e plină de viață. Uitați, acolo e o fotografie de anul trecut, cu mine, mama, tata și fratele meu Jack. Tata spunea mereu că mama seamănă cu o actriță, Grace Kelly.

Când le aduse fotografia, fetele priviră impresionate. Dacă Mary-Kate era drăguță, mama ei era o frumusețe, în ciuda faptului că se apropia de șaizeci de ani.

– Nu i-aș fi dat mai mult de patruzeci, fluieră Chrissie.

– Nici eu, recunoscu CeCe. Este absolut răpitoare.

– Este, dar ceea ce contează cu adevărat este că e un om minunat. Toată lumea o iubește, spuse Mary-Kate zâmbind.

– Confirm, spuse și Fletch. E o persoană caldă și primitoare, știți ce zic?

– Da, și mama noastră adoptivă e la fel – ne face să ne simțim bine în pielea noastră, spuse CeCe privind celelalte fotografii de pe polița șemineului. Văzu una alb-negru, cu Mary în tinerețe, în robă de absolvent, zâmbind larg. În fundal se vedeau coloanele unei clădiri impunătoare.

– Și aici e tot mama ta? întrebă CeCe indicând fotografia.

– Da, ea este, la absolvirea facultății, Trinity College, în Dublin, încuviință Mary-Kate.

– Mama ta e irlandeză?

– Da.

– Chiar nu știi când se va întoarce din călătorie? întrebă Chrissie.

– Nu. Cum ziceam, călătoria e pe durată nedeterminată; a zis că, neavând o dată fixă de întoarcere, asta face ca experiența să fie mai plăcută. Deși, e drept, și-a planificat primele săptămâni.

– Ne pare rău că te necăjim, dar am vrea să ne întâlnim cu mama ta, să vorbim despre inel. Știi cumva unde se află acum? în­trebă CeCe.

– Am itinerarul pe frigider. Merg să arunc o privire, dar sunt destul de sigură că este încă în Norfolk Island, spuse Mary-Kate și ieși.

– Norfolk? se încruntă CeCe. Ăsta nu e un comitat din Anglia?

– Ba da, răspunse Fletch. Dar este și o insulă mică în Pacificul de Sud, între Australia și Noua Zeelandă. E un loc minunat. Când Bridget, cea mai bună prietenă a mamei lui MK a venit în vizită, cu ani în urmă, au făcut o excursie împreună acolo. Lui Bridget i-a plăcut atât de mult, încât s-a hotărât să vândă tot ce avea în Londra și să se stabilească pe insulă.

– Da, conform itinerarului, mama e încă pe insulă, anunță Mary-Kate.

– Când pleacă? Și cum am putea ajunge acolo? întrebă CeCe.

– Peste câteva zile, dar pe insulă se ajunge ușor cu avionul, din Auckland. Însă nu sunt zboruri în fiecare zi. Va trebui să verificăm, le avertiză ea.

– La naiba, murmură CeCe. O privi pe Chrissie. Mâine-seară trebuie să plecăm spre Londra. Avem timp?

– Va trebui să ne facem timp, nu avem de ales. Chrissie ridică din umeri. E la o aruncătură de băț, decât să facem drumul înapoi din Europa. Și dacă inelul este elementul care o identifică, atunci...

– Verific zborurile către Norfolk Island și din Queenstown către Auckland. E mai rapid cu avionul decât cu mașina, spuse Fletch, ridicându-se și mergând la o masă lungă de lemn încărcată cu ziare, reviste și un calculator mare, model vechi. O să dureze puțin. Internetul nu funcționează prea bine aici. Da, momentan nu avem conexiune, oftă el.

– L-am văzut pe fratele tău în fotografia aceea. El e în Noua Zeelandă acum? o întrebă CeCe pe Mary-Kate.

– De obicei este, însă a plecat de curând în sudul Franței să învețe mai multe despre vinuri.

– Prin urmare, el va prelua afacerea tatălui tău? întrebă Chrissie.

– Da. Hei, vă e foame? A trecut de mult ora prânzului.

– Foarte, răspunseră CeCe și Chrissie într-un glas.

Aduseră la masă niște pâine, brânzeturi locale și mezeluri și se așezară toți patru să mănânce.

– Voi unde locuiți? întrebă Fletch.

– În Alice, răspunse CeCe. Dar familia mea locuiește pe un domeniu numit Atlantis, pe malul lacului Geneva, în Elveția.

– Atlantis, tărâmul mitic al lui Atlas, tatăl celor șapte surori, zâmbi Mary-Kate. Tatăl tău chiar a fost pasionat de mitologia greacă.

– Da, era. Încă avem telescopul lui în observatorul de la ultimul etaj. Înainte să știm să vorbim, cunoșteam deja denumirile tuturor stelelor din și dimprejurul constelației Orion și a Taurului, spuse CeCe. Sincer, subiectul nu m-a interesat prea mult, până când am ajuns în Alice și am aflat că, în mitologia aborigenilor, cele șapte surori erau zeițe. M-a pus pe gânduri faptul că erau atât de multe legende despre ele, în practic toate culturile – mayașă, greacă, japoneză... Surorile astea sunt cunoscute peste tot.

– Și triburile Maori au povești despre ele, spuse Mary-Kate. Aici se numesc fiicele lui Matariki. Fiecare are abilități speciale, pe care le folosește în slujba oamenilor.

– Și cum comunicau între ele culturile, la vremea aceea? se miră Chrissie. Nu exista internet, nici servicii poștale sau telefon. Cum e posibil să existe legende atât de asemănătoare când comunicarea era inexistentă?

– Trebuie neapărat să o cunoașteți pe mama, chicoti Mary-Kate. Ea nu vorbește din auzite. E o adevărată enciclopedie, nu ca mine, mă tem. Eu sunt mai interesată de muzică decât de filozofie.

– Dar semeni foarte mult cu ea, spuse Chrissie.

– Da, multă lume spune asta, însă sunt adoptată.

CeCe aruncă o privire către Chrissie.

– Ca mine și surorile mele! Știi cumva de unde te-au adoptat? Și care sunt părinții tăi biologici?

– Nu știu. Mama și tata mi-au spus despre asta când au crezut că eram destul de mare să înțeleg, dar am simțit dintotdeauna că mama e mama și tata e... a fost tata. Și cu asta, basta.

– Iartă-mă că insist, spuse CeCe, dar dacă și tu ești adoptată...

– Atunci e foarte posibil ca tu să fii sora pierdută, termină Chrissie în locul ei.

– Ascultă, înțeleg că familia ta o caută de mult pe această persoană, spuse Mary-Kate cu blândețe, dar nu am auzit-o niciodată pe mama vorbind despre o „soră pierdută". Tot ce știu este că a fost o adopție cu ușile închise, care a avut loc aici, în Noua Zeelandă. Sunt convinsă că mama vă va explica totul, dacă ajungeți să vorbiți cu ea.

– Așa, Fletch se ridică. Încerc să mă conectez din nou, să vedem dacă puteți călători spre Norfolk Island în următoarele douăzeci și patru de ore.

Se așeză în fața calculatorului.

– Mama ta are telefon mobil? întrebă Chrissie.

– Are, răspunse Mary-Kate, dar dacă te gândești să vorbești cu ea, sunt slabe șanse să aibă semnal pe insulă. Parte din frumusețea locului este tocmai faptul că sunt cu cincizeci de ani în urmă față de orice altă așezare omenească, mai ales în ceea ce privește tehno­logia modernă.

– În regulă, Houston, decolăm! exclamă Fletch. Mâine-di­mi­neață, la ora șapte, e o cursă din Queenstown către Auckland, cu sosire la ora opt. De acolo zburați către Norfolk Island la ora zece și ajungeți în mai puțin de două ore. La ce oră e cursa voastră din Sydney, mâine-seară?

– Pe la unsprezece, răspunse Chrissie. Sunt zboruri din Norfolk Island către Sydney după-amiază târziu?

– Verific chiar acum, spuse Fletch revenind la calculator.

– Și dacă găsim zbor în timp util, nu ne rămân decât câteva ore în Norfolk Island, spuse CeCe.

– E o insulă mică, nu-i așa? spuse Fletch.

– Mary-Kate, crezi că poți încerca totuși să o suni pe mama ta? o rugă Chrissie. Vreau să spun că, dacă parcurgem un drum atât de lung și descoperim că nu mai e acolo, ar fi foarte trist.

– Încerc, desigur. Și încerc să o sun și pe Bridget, prietena ei, mi-a lăsat numărul – merg să îl aduc și încercăm la amândouă.

– Avem noroc, spuse Fletch. Aveți un zbor, la cinci după-a­mia­­za, către Sydney. Dacă ajungeți dimineață, la 10.40, ora insulei, aveți timp destul să vă vedeți cu mama lui Mary-Kate. Căreia, apropo, i se spune Merry² – se pare că de mică i-au zis așa, întrucât chicotea întruna.

– Ce drăguț, zâmbi Chrissie.

– Mie nu mi s-a spus niciodată așa când eram mică, bombăni CeCe. Eu și Electra eram surorile nervoase, cele care țipau întruna.

– Le-am sunat pe amândouă, și pe mama, și pe Bridget, însă și pe mobil, și pe fix a intrat mesageria vocală, spuse Mary-Kate re­­venind din bucătărie. Le-am lăsat mesaje, spunându-le că vreți să vorbiți cu mama despre inel, așa că, dacă le ascultă, vor ști că mergeți mâine acolo.

– Cum rămâne? Fletch le privi pe deasupra calculatorului. Mai sunt trei locuri disponibile la cursele către Auckland și Norfolk Island și numai două la zborul către Sydney. Mergeți sau nu?

CeCe se uită la Chrissie care ridică din umeri.

– Dacă tot suntem aici, ar trebui cel puțin să încercăm să vorbim cu mama lui Mary-Kate.

– Da, ai dreptate, chiar dacă trebuie să ne trezim foarte devreme mâine-dimineață. Fletch, îți dau datele cardului bancar. Ne iei tu bilete la cursele respective? Îmi pare rău că te necăjim, dar nu cred să găsim vreo cafenea cu internet în apropiere.

– Nu veți găsi și nu e nici un deranj.

– O, și încă ceva, ne puteți recomanda un loc unde să înnoptăm? spuse Chrissie, mereu pragmatică.

– Sigur, chiar aici, spuse Mary-Kate. Dependințele sunt pentru muncitori, dar sunt sigură că avem o cameră liberă. Nu e cine știe ce, sunt doar paturi suprapuse, dar vă puteți odihni.

– Mulțumim frumos, spuse Chrissie. O să vă lăsăm acum. Mi-ar plăcea să fac o plimbare. Ținutul e magnific.

– În regulă. O să vă conduc la dormitoare și... Mary-Kate îi aruncă o privire lui Fletch înainte să continue. Mama a lăsat congelatorul plin, aș putea dezgheța o tocăniță de pui pentru cină. Ce ziceți? Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre familia voastră și legătura care credeți că există între noi.

– Da, ar fi grozav să descoperim că tu ești sora pierdută. Ești foarte amabilă că ne inviți, zâmbi CeCe. Mulțumim.

– Așa e în Noua Zeelandă, ridică Fletch din umeri. Împărțim totul.

– Mulțumim, spuse și Chrissie. Ne vedem mai târziu.

Afară, aerul era răcoros și proaspăt, iar cerul devenise de un albastru intens.

– E atât de diferit de Australia – îmi amintește de Elveția, cu toți munții ăștia. Peisajul însă este mai neîmblânzit, spuse CeCe plimbându-se prin podgoria întinsă. Ajunseră la o potecă îngustă ce urca șerpuind peste deal și, pe măsură ce avansau, vegetația devenea tot mai sălbatică și mai deasă. CeCe își trecea palmele peste frunzele verzi, făcându-le să elibereze parfumul proaspăt.

Auzi ciripit de păsări necunoscute și un susur de apă în apro­piere, așa că o trase pe Chrissie într-acolo. Își croiră drum printre tufele de mărăcini – încă ude și strălucind în lumina soarelui – până când ajunseră lângă un izvor sprinten cu unde cristaline. Pri­vind libelule săltând pe suprafața apei, CeCe se întoarse zâmbind către Chrissie.

– Mi-ar plăcea să rămânem aici mai mult, îi

Recenzii pentru Cele sapte surori. Sora pierduta

[Emel · Evaluare: 5 din 5 stele]

Mi-a placut extraordinar de mult, am citit-o cu sufletul la gura. Astept cu nerabdare, continuarea - Povestea lui Pa Salt....