Florile soarelui

De Martha Hall Kelly

Când înflorește liliacul, bestsellerul vândut în milioane de exemplare
al Marthei Hall Kelly, a prezentat-o cititorilor pe Caroline Ferriday.
Acum, în Florile soarelui, Kelly spune povestea strămoașei lui Ferriday,
Georgeanna Woolsey, o asistentă medicală unionistă din timpul
Războiului Civil din Statele Unite, și a întâlnirilor care îi schimbă destinul.
Pentru Georgeanna „Georgey” Woolsey, lumea petrecerilor fastuoase
și atitudinea simandicoasă a femeilor din societate nu înseamnă nimic.
Așadar, atunci când războiul cuprinde națiunea, Georgey devine
asistentă medicală și pornește într-o adevărată aventură alături de
sora ei, Eliza, de la New York la Washington, D.C. și apoi la Gettysburg,
fiind martorele ororilor de neconceput ale sclaviei,
pe măsură ce se implică în efortul de război.

În Sud, Jemma este sclavă pe plantația Peeler din Maryland, unde
locuiește împreună cu mama și tatăl ei. Sora ei, Patience, este sclavă
pe plantația de alături și amândouă trăiesc cu frica lui LeBaron,
un supraveghetor abuziv care le urmărește fiecare mișcare. Când apar
primii soldați unioniști, Jemma este vândută de stăpâna cea crudă
a plantației, Anne-May, dar întrevede o șansă de a scăpa de sclavie –
cu prețul abandonării familiei pe care o iubește.

Inspirată din fapte reale, Florile soarelui oferă o privire vie și detaliată
asupra experienței războiului civil, de la viața barbară și inumană a
sclavilor de pe plantații la New Yorkul devastat de război și la ororile
petrecute pe câmpul de luptă. Este o poveste despre curajul femeilor
captive într-o țară în prag de dezastru, care se luptă pentru o viață mai
bună și mai echitabilă pentru toți, indiferent de rasă sau origine socială.
De la spioanele sudiste la asistentele medicale de pe front, Florile soarelui
țese o poveste cu personaje feminine extraordinare, hotărâte să schimbe
modelul lumii în care trăiesc. Călătoria Jemmei și cea a surorilor Woolsey
îi va face pe cititori să le aprecieze pe cele care, cu ani în urmă, au luptat
pentru dreptate și au devenit adevărate pioniere ale timpului lor.
Lisa Wingate

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iul. 2021
• ISBN: 9786063379031

Previzualizare carte

PARTEA ÎNTÂI

Capitolul 1. Mary Woolsey

Charleston, Carolina de Sud

1859

Nimeni nu bănuia ce ducea băiatul cu părul blond în căruța pe care un ponei nărăvaș o trăgea pe străzile din Charleston.

La invitația pastorului Cox, venisem pentru două zile împreună cu mama și cu sora mea, Georgy, la Biserica Africană Liberă, în Carolina de Sud. În dimineața precedentă ne făcuserăm plimbarea obișnuită, trecând pe lângă vile și palmieri, într-o atmosferă plăcută și rafinată, pentru care meritase să lăsăm pe masă cărțile de joc ale mamei.

Doamna Charles Woolsey, Brevoort Place nr. 8, New York City.

Nimic nu ne atrăsese atenția în mod neplăcut, însă fiecare chip negru pe care-l întâlniserăm sau care ne salutase din prag amintea de sclavia dură în care trăiau acei oameni, întărindu-ne hotărârea de a continua lupta.

Pe când ne întorceam de la slujba de duminică, bucurându-ne de mirosul liliacului indian, pe lângă noi a trecut băiatul blond, în căruța trasă de ponei. Era îmbrăcat cu cămașă albă și cu niște pan­­taloni de toate zilele. Roata din spate a căruței, gata să cadă, lovea puternic ori de câte ori se învârtea, motiv pentru care căruța nu se deplasa cu o viteză mai mare decât a noastră.

– Cred că ne-am rătăcit, a spus mama și a strigat după băiat: Ne-ai putea arăta drumul spre Hotel Charleston?

– Merg într-acolo, doamnă. E în direcția aia.

Mi-a plăcut accentul lui din sud. Băiatul părea un copil bun. Avea pielea nespus de albă și părea de doisprezece ani. Părul foarte blond îi strălucea în lumina soarelui. Mi-a amintit de fiicele mele, al căror păr avea aceeași culoare și pe care le lăsasem la hotel, cu doamna Wolcott. Eram sigură că deja mă așteptau la ușă. Deși nu plecasem decât de două ore de acasă, și mie îmi era foarte dor de ele.

– Unde locuiești? l-a întrebat mama.

– Pe unde apuc, a răspuns el, întorcându-și fața spre soare. Dum­neavoastră? După accent, păreți să fiți din Virginia.

Mama i-a zâmbit. Îi plăcea mult când cineva îi recunoștea accentul nativ.

– Chiar așa. Am plecat de când eram copil, dar cred că încă mai vorbesc ca acolo. Acum locuim la New York. Am venit la Biserica Africană ca invitați ai pastorului Cox. Îl cunoști?

– Nu, doamnă.

Am continuat drumul în zgomotul pe care îl făcea roata ruptă.

– Ceremonia Sfintei Împărtășanii a fost minunată. Au venit mai bine de trei sute de oameni.

Băiatul s-a întors, zâmbind.

– Sunt sigur că ați fost singurii albi de acolo.

– Da, dar am fost întâmpinate cu mult entuziasm.

– Cândva, de mult, mama mă obliga să merg la biserică în fiecare duminică. A murit.

A scos o bucată de pâine din găleata de tablă pe care o avea la picioare, a mușcat din ea, iar apoi a pus-o înapoi, sub pătură.

– Mergi la școală? l-a întrebat mama.

– Nu, doamnă. La școală nu primesc copii ca mine.

– Mă îndoiesc de asta, a spus Georgy.

Mi-a atras atenția o mișcare ușoară sub pătura de pe patul din spatele căruței.

– Unde mergi? am întrebat.

Băiatul a arătat spre o clădire albă.

– La târg. Merg în fiecare duminică. Sâmbăta dau un ocol, iar duminica merg cu marfă proaspătă.

– Pe unde dai ocol?

– Peste tot, doamnă. Nu într-un loc anume. Rareori merg cu mâna goală.

Băiatul s-a îndreptat spre clădirea albă, cu porți înalte și negre, iar noi l-am urmat. Era un spațiu imens. Deasupra intrării atârna cuvântul TÂRG, scris cu litere aurite, iar alături flutura un steag roșu.

– Hotelul e mai în față, pe dreapta, ne-a spus el arătând în depărtare.

– Ne-ai fost de mare ajutor, l-a lăudat mama, după care el s-a dus către porțile de fier unde stătea un grăsan roșcovan, cu un baston de bambus în mână.

– Hei, băiete! i-a strigat bărbatul, bătând cu bastonul în lemnul că­ruței. Trebuia să vii prin spate cu astea, nu pe aici, fir-ar să fie!

– Trebuie să mă întorc acasă, la tata, a răspuns băiatul și, în­torcân­du-se de pe locul pe care stătea, a tras pătura.

Dedesubt se aflau trei copii de culoare, de vârste diferite și foarte sumar îmbrăcați. Cel mai mare, cam de vreo nouă luni, o fetiță, s-a apucat de marginea căruței și s-a ridicat în picioare.

– Dumnezeule! am exclamat, neașteptându-mă să văd așa ceva.

Fetița și-a întins brațele spre mine, spunând ceva în limba universală a iubirii și a binelui. Am ridicat-o din căruță. Am strâns-o la piept și i-am simțit mirosul de bebeluș, amestecat cu cel de săpun, de lapte și de inocență. Era evident că cineva avusese multă grijă de ea.

Pe fundul căruței se mai aflau doi bebeluși. Unul dintre ei nu avea mai mult de câteva zile.

Băiatul i-a întins portarului o hârtie împăturită.

– Unde sunt mamele lor? l-am întrebat pe băiat, tremurând. Nu au nimic pe ei. Când au mâncat ultima dată?

Portarul a citit ce era scris pe hârtie și s-a apropiat de căruță.

– Numai fete? Trebuia să fie și un băiat.

– I l-am dus tatei, a răspuns băiatul.

Portarul s-a aplecat peste căruță și a ridicat un bebeluș.

– Asta e slăbănoagă.

Băiatul a ridicat din umeri.

– Am adus ce mi s-a spus. Cea mare a plâns aproape tot drumul.

Am strâns fetița la piept, iar ea și-a așezat, cu gingășie, capul pe umărul meu.

Portarul i-a dat băiatului un teanc de bancnote pe care acesta le-a îndesat în buzunar, apoi a scuturat hățurile și s-a îndepărtat.

Bărbatul s-a apropiat de mine cu mâna întinsă.

– Nu am timp de menajamente. Dați-mi-o!

Am făcut un pas înapoi.

– Nu, domnule.

– Sunteți din Nord? Ce belea pe capul meu! Aveți o sută de dolari ca s-o cumpărați?

Am dus mâna la geanta pe care o aveam la încheietură.

– Vă scriu imediat un cec.

În timp ce căutam în geantă, portarul a profitat de ocazie și mi-a smuls copilul din brațe. Fetița a izbucnit într-un plâns puternic și a întins brațele înapoi spre mine. Portarul a dat-o mai departe altui bărbat, unul la fel de soios, care a plecat cu ea.

Am încercat să mergem după ei, dar portarul a închis porțile și ne-a strigat, de dincolo de grilaj:

– Femeilor nu le e permis să intre în piață. Comerțul de aici nu e pentru firi sensibile.

Îngrozită, cu o mână la gură și cu cealaltă încleștată în jurul barelor de fier, am privit cum copiii dispăreau într-o cameră ferită de ochii noștri. Ce ființă vie ar fi putut rămâne lipsită de compasiune la auzul acelor plânsete? Undeva, trei mame rămase fără fetițele lor sufereau crâncen.

M-am întors spre mama.

– Ieri am vizitat crema societății de aici. Trebuie să anunțăm pe cineva.

Mama se uita la mulțimea care se adunase.

– Pe cine? Aici e vorba de bani. Negustorii ăștia nu vor renunța niciodată la sclavie de bunăvoie. Singurul lucru pe care îl putem face este să votăm un președinte care să taie răul de la rădăcină.

Eram familiarizate cu ceea ce însemna sclavia, participaserăm la conferințele doctorului Cheever de la Cooper Institute, citiserăm Coliba unchiului Tom de câteva ori și chiar în acea dimineață văzuserăm, în cotidianul The Charleston Courier, reclame la târgurile de sclavi. Totuși, nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru ceea ce tocmai se întâmplase.

Am privit cu mare atenție mulțimea care participa la târg. Încă­perea avea tavanul jos, iar partea din spate se deschidea spre o curte în care se înălța o clădire de cărămidă. Dincolo de ferestrele zăbrelite se vedeau fețe cu pielea închisă la culoare. Cel care conducea licitația era așezat pe o platformă de lemn și se lovea cu o nuielușă de piele peste cizme. În aer se simțea mirosul banilor. Cum stătea acolo și se trăgea de barba blondă, îmbrăcat în pantaloni cu pătrățele și purtând pe cap o pălărie ponosită, bărbatul acela avea aerul unui ticălos.

– Sunteți gata, domnilor? a întrebat el, ecoul vocii izbindu-i-se de zidurile de piatră.

Cei care doreau să participe la licitație erau strânși în jurul platformei. Unii dintre ei arătau ca niște domni adevărați, asemenea celor cu care ne întâlniserăm la masă, la hotel. Purtau căciuli de blană de castor și aveau bărbile bine îngrijite. Cei mai mulți țineau într-o mână un trabuc, iar în cealaltă, catalogul cu marfa vie scoasă la vânzare.

Cei scoși la licitație aveau pielea mai mult sau mai puțin închisă la culoare și stăteau cu spatele la zid în timp ce erau examinați cu brutalitate. Lângă noi se strânseseră grupuri de copii și mame. Femeile erau îmbrăcate în rochii viu colorate și șorțuri albe și aveau capetele acoperite cu basmale albe. Copiii nu purtau nimic pe cap.

Ne-am lungit gâtul pentru a putea vedea în camera din față, unde bărbații puneau întrebări femeilor, le cereau să-și deschidă gura și le ridicau fustele, dezvelindu-le cele mai intime părți.

– Când eram copil, am văzut un târg ca ăsta la Richmond. Mulți stăpâni își vând propriii copii de culoare, ne-a spus mama.

– Iar noi trăim în secolul nouăsprezece, a zis Georgy.

– Diseară, fiecare tren care părăsește locul ăsta plin de cruzime va fi plin de sclavii ăștia nefericiți.

Georgy a luat-o de mână pe mama.

– Nu trebuie să fim complice și să acceptăm lucrurile astea doar pentru că așa e obiceiul. Doamna Wolcott îl cunoaște pe primar. Trebuie să vorbim cu el.

Mama l-a privit pe cel care conducea licitația.

– Mai mult ca sigur că și primarul își cumpără și își vinde sclavii tot aici. E legal. Nimănui nu îi va păsa de pledoaria noastră pentru libertate și mai mult ca sigur că ni se va spune să plecăm.

– Trebuie să facem ceva acum, am spus eu. Altfel, suntem complice.

– De acord cu tine, Mary, a zis și Georgy, dar cum să ne strecurăm pentru a interveni?

Portarul a scos la iveală doi băieței și o fetiță, aceasta din urmă, puțin mai mare decât ei. Fetița a rămas în picioare, cu brațele pe după umerii băiețeilor, într-o poziție cuviincioasă, uitându-se circumspect către mulțime. Avea părul legat cu o basma albă, asemenea femeilor. Băiețeii priveau și ei, cu ochii plini de teamă.

Licitatorul i-a prezentat pe rând:

– Băieții: Scipio, zece ani, Clarence, doisprezece, și fata, Sukey, paisprezece. Fata e o gospodină bună, fără antecedente. Băieții sunt buni pentru munca la câmp.

De cealaltă parte a porții stătea o femeie cu un copilaș în brațe și cu altul agățat de fustă. Își ținea capul plecat și plângea, acoperindu-și fața cu o mână.

– Îi cunoști pe copii? a întrebat-o, în șoaptă, mama.

– Cu toții sunt ai mei, i-a răspuns femeia ștergându-se la ochi și privind spre platformă. Cei de acolo, de pe platformă, domniță, sunt copiii mei.

Mama și-a strâns șalul în jurul ei.

– Doamne, Dumnezeule!

– Sunt băieții mei și fata mea, Sukey. Ea nu e sângele meu, dar eu am crescut-o. E un copil foarte bun. Băieții o iubesc mult.

Femeia și-a strâns copilul la piept și s-a uitat, speriată, în jur.

– Nu trebuie să-ți fie frică de noi, i-a spus mama.

– Știam că vor fi vânduți într-o zi, dar băieții mei sunt prea mici să rămână fără mama lor.

– Și soțul tău? am întrebat.

– A fost vândut acum câteva luni.

– Unde? a întrebat-o mama.

– Nu știu, domniță. Îmi e greu fără bătrânul meu, dar ce pot să fac? Nu-mi rămâne decât suferința.

Cumpărătorii începuseră să se înghesuie în jurul lui Sukey și al băieților.

– Dați-i jos rochia! striga unul.

– Trebuia să o fi controlat înainte, doar știi regulile, a zis licita­to­rul, după care i-a tras fetei rochia de pe ea și a apucat-o de băr­bie. Zâmbește!

Fata s-a străduit să zâmbească.

– Ia uite ce gropițe are! Într-o zi ar putea fi atrăgătoare.

Licitatorul i-a ridicat jupa pentru a-i descoperi picioarele și gleznele, dar Sukey i-a tras-o din mână.

– Ce problemă are la ochi? a întrebat licitantul.

– Plânge. Nu are nimic, a răspuns licitatorul.

– Vinde fata separat, s-a auzit cineva. Dau șase sute pentru ea.

– Vândut, a zis licitatorul.

Frații fetei au cuprins-o strâns. Vânzătorul a smuls-o din strân­soa­rea lor, iar băieții au țipat și au început să dea cu pumnii în bărbat.

Printre gratii, Georgy i-a dat femeii o carte poștală în care pusese o monedă de douăzeci de dolari.

– Ia asta. Repede!

– O, nu, domniță.

Georgy a apropiat obiectul de mâna femeii.

– Ia-o, nu ne vede nimeni. Nu e mult, dar e tot ce avem la noi. Dacă poți veni la New York, vino la adresa de pe cartea poștală.

Femeia s-a uitat în jur, după care a strecurat darul în buzunarul de la șorț.

– Mulțumesc, domniță. Sunteți foarte drăguță. O să-l țin ascuns.

Portarul s-a apropiat și i-a împins pe ea și pe cei doi copii.

– Mă cheamă Alice, a spus femeia întorcând capul, în timp ce bărbatul îi împingea pe toți trei sus, pe platformă.

– Nu cred că va fi vreodată liberă, ca să poată veni la Brevoort, a spus mama.

Eu am privit spre mulțime.

– E mai bine decât nimic.

Alice a urcat treptele cu pas ușor, ținându-și strâns copiii. Licitatorul a rostit obișnuitele fraze, propunând pentru Alice un preț separat de cel al micuților ei, după care s-a auzit ciocănelul.

– Vândut. O sută de dolari pentru James și Anthony, nouă sute pentru Alice.

Alice a căzut în genunchi în fața licitatorului, implorându-l să-i lase copiii.

Mama s-a întors, îngrozită, și a luat-o către hotel. Ne-am dus și noi după ea, cu gândul la suferința oamenilor acelora nenorociți. În spatele nostru se auzeau bocetele lui Alice. Durerea ei era de nesuportat.

O singură dată o mai văzusem așa pe mama. După ce murise tata, iar ea, rămasă singură cu opt copii, fusese nevoită să se mute la New York, în timp ce noi nu mai conteneam cu plânsul. Privirea pe care o avusese atunci – și o avea și acum – spunea: Vom schimba situația asta îngrozitoare sau vom pieri străduindu-ne.

Capitolul 2. Georgy

Brevoort, New York

aprilie 1861

Unchiul Edward m-a dus până în fața spitalului New York, o clădire imensă, care arăta ca un uriaș tort de nuntă făcut din piatră. După ce trăsura noastră își croise drum cu greu pe Broadway, printre oamenii speriați de iminența izbucnirii războiului, spitalul părea o oază de liniște.

Cu câteva ore mai devreme, ziua începuse ca oricare alta. Lua­sem micul dejun în sufrageria casei noastre din Brevoort Place nr. 8, o construcție de patru niveluri, care se afla în partea de est a Manhattanului, în timp ce sora mea îmi cosea tivul noii rochii de mătase neagră.

Îmbrăcată în haine de casă, mama stătea la masă, aproape de că­­min, și îi spunea uneia dintre cele două servitoare unde să pună felurile de mâncare calde. În cameră se mai aflau încă două dintre surorile mele, Abby și Carry. Mary și Hatty erau plecate în vacanță, iar Eliza se afla la casa ei de la țară.

Abby, sora cea mai mare, stătea lângă mama, aplecată deasupra corespondenței.

Jane, următoarea ca vârstă, stătea ghemuită la picioarele mele, ocupată cu tivul rochiei. Pe covor erau răsturnate papiotele și acele pe care le ținea în cutiuța ei neagră, cu flori. Jane avea nu mai puțin de zece nuanțe de ață albă.

Am mângâiat-o pe părul blond-roșcat, care îi unduia pe umeri și care mereu îmi amintea de Venus a lui Botticelli.

– Grăbește-te, Jane.

Ea și-a continuat lucrul.

– Nu te mișca, Georgy, te-aș putea răni.

Carry, sora noastră cea mai mică, în vârstă de douăzeci de ani, stătea și ea lângă mama, dar de cealaltă parte. Îl hrănea cu bucățele de gogoașă pe Pico, micul nostru câine alb.

– Lui Frank Bacon îi va plăcea rochia, a spus Carry.

Am mimat un gest de respingere.

– Nu mă interesează câtuși de puțin Frank Bacon.

Abby și-a ridicat privirea din scrisori.

– Refuzi un tânăr minunat, când altele duc lipsă.

– Mărită-te tu cu el.

Abby a roșit, iar eu am regretat imediat cele spuse.

Abigail avea treizeci și trei de ani și încetase de mult să mai aștepte ca vărul nostru, Theodore Winthrop, să o ceară de soție. Nici Jane, la cei treizeci și unu de ani, nu mai avea nici o așteptare. Toți pretendenții ei ori se căsătoriseră cu altele, ori intraseră în armată pentru a se pregăti de război, ori plecaseră în Europa. De aceea, toată lumea credea că Abby și Jane nu aveau să se mai căsătorească niciodată.

– Nu te va curta la nesfârșit, a mormăit Abby.

– Din pricina bărbii scurte, arată ca un rege italian.

S-a auzit soneria ușii de la intrare și credincioasa noastră Margaret s-a grăbit să răspundă. Am înghețat cu toatele la gândul că spațiul nostru sacru ar fi putut să fie invadat de un musafir matinal.

– La ora asta? a întrebat mama.

În câteva secunde și-a făcut apariția unchiul Edward, ținând în mână ziarul New York Tribune. Unchiul era mereu bine-venit. Toți cei care îl cunoșteau îi rosteau numele cu plăcere. Singurele lui defecte erau un pic de vanitate și gura cam slobodă. Era mereu zâmbitor, la fel cum fusese și tata, iar ochii lui albaștri erau plini de dragoste și bunăvoință. Se și îmbrăca la fel, cu sacouri elegante și pantaloni frumos croiți, care îi puneau în evidență gambele.

Mama l-a salutat cu o mișcare din cap.

– O, Edward, tu erai! Ia loc.

– Nu pot sta mult. Sunt în drum spre club. Ce știri! Afară e o situație infernală! Cum puteți fi atât de liniștite?

– Bea o ceașcă de ceai împreună cu noi. Jane a găsit zahăr din Haiti, obținut fără munca sclavilor.

– Ați auzit? ne-a întrebat unchiul, privindu-ne pe rând.

– Ce să auzim unchiule? a întrebat Carry, aplecându-se și riscând să-și înmoaie funda din păr în siropul pentru clătite.

– Știu că ați urmărit cu interes ceea ce se întâmplă în Carolina de Sud.

– Da, a spus Abby.

– Știrile din Charleston spun că...

– Unchiule, te rog, a continuat Abby.

– ...s-a tras în Fort Sumter.

– A început războiul! a izbucnit Carry.

– La orele patru și jumătate, înainte de răsăritul soarelui, aliații din Sud au tras în drapelul național. Maiorul Anderson se retrage de pe insulă. Locuitorii din Charleston s-au urcat pe acoperișuri și au sărbătorit.

Jane și-a strâns lucrurile și le-a pus înapoi în cutie.

– Deci Sudul se separă, într-adevăr. E atât de trist!

– Ce state vor mai rămâne în Uniune? a întrebat mama.

– Toate statele din Nord i-au trimis mesaje președintelui Lincoln pentru a-i oferi bani și oameni. Maryland și Kentucky încă nu au declarat nimic.

Mama s-a ridicat în picioare.

– Margaret, adu masa de mahon din camera mea și războiul de țesut. O să le punem în salonul din față. Va fi mare nevoie de bandaje.

Unchiul Edward s-a îndreptat spre holul din spate, care ducea la scările dinspre dormitor.

– Unde e fiul tău? E încă în pat la ora asta?

– Ce treabă ai cu Charlie? l-a întrebat mama.

– Poate că vrea să se înroleze. S-a deschis deja un centru pe Broadway. Sunt sigur că și frații Winthrop se vor alătura.

– Verii lui sunt oameni în toată firea, Edward. Charles are doar douăzeci și unu de ani. Vrei să-l încurajezi să facă asta pe unicul fiu al sărmanului tău frate?

Unchiul Edward a pus ziarul pe masă, iar Carry l-a apucat, grăbită.

– Se recrutează infirmiere la spital. Toată săptămâna s-a vorbit de asta.

– Duminica? Nu am mai auzit așa ceva.

– Suntem în război, mamă, a spus Abby.

M-am apropiat de unchiul Edward.

– Eu mă înscriu.

Lui Abby i-a căzut stiloul din mână.

– Dumnezeule, Georgy! Să fii infirmieră? Femeile din închisori vor fi scoase de acolo ca să facă asta. După zece zile de închisoare, ajung infirmiere la Bellevue.

– Asta e altceva, i-am răspuns. Doctorița Elizabeth Blackwell se va implica. Am citit în ziar. Pregătește o echipă de infirmiere.

– Nu are nici un sens, a zis Jane.

Mi-am scos mănușile și am încercat să nu mă uit către evantaiul cu mânere de fildeș, răsfirat ca o coadă de păun în cutia de sticlă pe care o făcuse mama. Ea lucrase asta ca semn de mulțumire pentru mine și tata, după o zi petrecută pe plajă.

M-am întors spre Carry.

– Totul este foarte bine organizat. Infirmierele vor fi supravegheate de un comitet format din medici de renume. Cine mă va opri? Nici una dintre voi nu e încă îmbrăcată.

Unchiul Edward m-a apucat de braț.

– Georgy, supravegherea răniților nu e o activitate pentru o tânără rafinată.

– Chiar nu mă interesează chestia cu rafinamentul, unchiule.

Abby s-a uitat la mama.

– Sigur se va îmbolnăvi de ceva.

– Am douăzeci și opt de ani. Îmi pot purta singură de grijă, mulțumesc. Și Eliza e infirmieră la Fishkill.

Mama a venit repede lângă mine și m-a mângâiat pe spate.

– Eliza bandajează localnicii și le dă medicamente. Aici e vorba de război, Georgy. Nu e mai bine să trecem împreună prin asta?

Am evitat să mă uit la fața mamei sau să-i întâlnesc privirea. Întotdeauna mă înduplecase cu blândețea ei. Jane Eliza Woolsey era un adversar inteligent, plin de grație și de bunăvoință.

– Există mai multe modalități prin care poți ajuta.

Am mângâiat-o pe obraz. Cum puteam să-i spun că aș fi înnebunit să rămân acasă, unde totul îmi amintea de tata, când toată lumea se pregătea de război?

– Nu voi sta deoparte, mamă.

Carry a ridicat ziarul.

– Aici scrie despre infirmiere specializate, iar tu nu ai nici o pregătire.

Mi-am pus boneta pe cap, roșind ușor, și mi-am strâns panglica de sub bărbie.

– Am văzut.

– Pentru a câștiga râvnitul bilet albastru, candidatele trebuie să se supună unei discipline ferme și să poarte uniforma albă de lucru, râse Carry, citind din ziar.

– Poate fi o provocare pentru cea pe care tata o numea „fiica lui cea nărăvașă", râse Abby.

– Cu siguranță că trebuie să porți boneta franțuzească atunci când te vei prezenta în fața comitetului, a spus Jane. E indiciul unei firi nestatornice.

– Rămâi, draga mea, m-a îndemnat mama, jucându-se cu închizătoarea lănțișorului de aur pe care îl purta în amintirea tatei. Gândește-te ce mult s-ar bucura cei care nu mai sunt printre noi să știe că îi ajutăm de acasă pe cei care luptă.

– Voi fi în siguranță, mamă.

– Nu te poți duce singură la spital, a spus Abby.

M-am îndreptat spre ușă.

– Pentru că sunt preferata lui, cu siguranță că, în drum spre club, unchiul Edward mă va duce până acolo. Nu-i așa, unchiule?

Unchiul Edward își ținea privirea în pământ și abia dacă a clătinat din cap.

– Tata nu ar fi fost de acord cu asta, a adăugat Carry.

Tata. M-am oprit și m-am întors spre ea.

– Cum de știi ce ar fi vrut tata, Carry? Erai foarte mică atunci când a murit.

Carry și-a lăsat privirea în farfurie și am observat că-i dăduseră lacrimile. Mersesem prea departe.

M-am grăbit către ușă.

– Toate admiratoarele din New York ale lui Florence Nightingale¹ vor fi acolo ca să concureze, deși e nevoie doar de câteva infirmiere.

– De o sută, și sunt hotărâtă să ajung prima la spital, dat fiind că e foarte devreme.

Am ieșit pe coridor însoțită de unchiul Edward și am trecut pe lângă salonul din față, îndreptându-mă către ieșire.

– Trebuie să ai peste treizeci de ani! mi-a strigat Carry. Și să fii urâțică. Tu nu ești nici pe departe așa.

Am pășit în vestibulul cu coloane de marmură al spitalului și am văzut că era deja foarte aglomerat. Femei de toate vârstele umpleau spațiul acela vast, în care era foarte frig. Câteva, mai norocoase, ședeau pe banchetele de lemn de stejar, dar cele mai multe așteptau în picioare. Unele aveau după ele și un copil, doi. O femeie îmbrăcată într-o manta lungă și gri, cu fața rotundă precum cea a lui Mary Todd Lincoln², împărțea formulare și creioane.

– Stați la rând, doamnelor, vă rog! a strigat, din gura ei ridicându-se un abur alb.

– De ce nu e aprins nici un foc? am întrebat.

– Ar fi fost, dacă erau bărbați aici.

Mi-a întins un formular și un creion mic.

– Dacă reușești să completezi asta repede, poate că vei avea norocul să intri imediat.

Tocmai atunci ieșea una dintre candidate. Părea foarte speriată de întâlnirea cu medicii din comisie.

– Așteaptă pe coridorul acela ca să fii chemată, mi-a cerut femeia cu manta gri.

M-am uitat la formular. Scria să fie completat cu cerneală.

Femeia a ridicat din umeri.

– Nu s-a plâns nimeni de asta, iar comisia deja a primit cincizeci de candidate astăzi. Au acceptat douăzeci și trei.

Mi-am scris numele și adresa: Brevoort Place nr. 8, New York City. Cu siguranță că celor din comisie avea să le placă faptul că locuiam lângă Brevoort Hotel. Am șovăit cu creionul în mână. Vârsta. Nu aveam încă vârsta necesară. Cum ar fi fost să mă dau mai mare? Am lăsat necompletat.

Femeia s-a apropiat.

– Nu le spune că ți-am zis eu, dar caută infirmiere-șefe – genul de persoane care nu vor alina suferințele pacienților zâmbind și purtând haine la modă, mi-a spus ea privind lung la colierul meu. Ultima care a intrat purta cercei și au dat-o afară imediat.

– Este o moștenire de familie, pe care o port mereu. Îmi asum riscul.

– Cum rămâne cu boneta? Nu de alta, dar florile astea...

M-am grăbit spre încăperea în care se afla comisia, smulgându-mi bobocii de trandafir de pe bonetă și ascunzându-i sub mânecă.

După ce am așteptat pe coridor un timp care mi s-a părut a fi o veșnicie, mi-am auzit strigat numele și am intrat. Comisia era for­mată din cinci bărbați cu părul cărunt, îmbrăcați în costume negre. Cu toții stăteau drepți ca niște cozi de matură în spatele unor mese de lemn de stejar. În fața fiecăruia se afla un carton pe care era scris un nume.

I-am înmânat formularul meu doctorului Harris.

– Bună ziua! Domnișoara Woolsey, nu-i așa? Te rog să ne spui numele dumitale întreg.

– Georgeanna Muirson Woolsey.

– De ce dorești să faci parte din Asociația Centrală a Femeilor pentru Ajutorarea Răniților?

– Aș dori să îmi aduc și eu contribuția în aceeași măsură ca și soldații, domnule.

Doi dintre bărbații din dreapta mea au schimbat priviri.

– Lucrul acesta ar fi imposibil, domnișoară Woolsey. Nu o să te afli pe câmpul de luptă, a spus domnul Harris.

– Nu înțeleg de ce să nu fiu, domnule. Mi se pare nedrept ca unii să moară, în timp ce eu stau acasă.

– Spune-ne ceva despre dumneata, domnișoară Woolsey.

– Vă rog să îmi spuneți ce anume v-ar interesa.

Doi medici examinau ceva ce arăta ca meniul unui restaurant. Altul își curăța pipa.

– Te consideri o persoană orientată spre detaliu? m-a întrebat doctorul Harris.

– Da.

– Cum așa, domnișoară Woolsey?

– Nu i-aș cere unui candidat să completeze cu cerneală un formular ca acesta, dacă nu pot să-i dau decât un creion.

Doctorii se foiră pe scaune.

– Nici nu aș lăsa neîncălzit un coridor în care așteaptă femei și copii.

Doctorul Compton s-a lăsat pe spate, împreunându-și degetele. Părea mai tânăr decât ceilalți. Avea sprâncene bine conturate și o expresie inflexibilă.

– Un coridor neîncălzit nu e nimic în comparație cu condițiile în care ai lucra, domnișoară Woolsey.

– Numai martirii ar tolera condiții extreme chiar și atunci când există soluții, domnule doctor Compton. Aș face tot ce mi-ar sta în putință pentru a rezolva problemele.

Domnul Compton s-a lăsat pe scaun și și-a încrucișat mâinile pe piept.

– E doar o chestiune de timp până ce dumneata și celelalte infirmiere veți da totul peste cap hrănindu-i cu portocale pe bolnavii de dizenterie, în timp ce chirurgii își vor pierde mințile.

– Nu aș face una ca asta, domnule doctor Compton.

– Ce educație ai, domnișoară Woolsey? m-a întrebat doctorul Harris.

– În copilărie am mers la Școala Domnișoarei Murdock din Boston, apoi am urmat Institutul Rutgers pentru Fete aici, în Manhattan. Am absolvit la Philadelphia, la Liceul Particular pentru Domnișoare al Doamnei Anable, după care am plecat cu sora mea în India și Egipt.

– A! Ai făcut o călătorie lungă, a spus doctorul Harris.

– Bărbații au făcut dintotdeauna asta. În familia mea, și femeile își lărgesc orizontul.

– Ce note ai avut? m-a întrebat doctorul Compton.

– Destul de bune, domnule doctor Compton. În ziua în care am început școala, profesorul nostru, domnul Holan, i-a spus mamei că dacă nu își mută fiicele de la școală, administratorii nu-și vor mai putea permite să ofere atâtea medalii.

Auzind asta, câțiva dintre doctori au început să comenteze.

– Limbi străine? m-a întrebat doctorul Harris.

– Germana, franceza, latina și italiana. Învăț foarte repede, dom­nule, iar simplul fapt de a o avea profesoară pe doamna doctor Elizabeth Blackwell e o imensă provocare. E prima femeie care a obținut diplomă în medicină în țara asta. Ar fi o adevărată onoare să mă aflu în aceeași cameră cu dumneaei. M-am gândit și eu să deschid o școală de infirmiere într-o bună zi.

Doctorul Compton s-a aplecat spre mine.

– O școală de infirmiere?

– Vi se pare un proiect nepotrivit?

– Ce se va alege de infirmierii noștri? Va trebui să-i trimitem acasă, la tricotat?

– Sunt liberi să facă ce vor, domnule doctor Compton. Li s-ar putea alătura celor de pe front.

– Ai avut servitori în casă? m-a întrebat doctorul Harris.

– Kate e bucătăreasa noastră, Margaret, slujnica, William e administratorul...

Doctorul Compton și-a aranjat manșetele și mi-a spus:

– Nu e nevoie să auzim numele tuturor servitorilor.

– Mama a angajat mereu pe cineva, dar s-a așteptat ca și noi să participăm la treburile casei.

Doctorul Harris și-a verificat hârtiile, apoi a zis:

– Munca în infirmerie e grea. Mai ales pentru cineva neobișnuit cu greutățile și privilegiat de soartă. Plângi cu ușurință?

– Nu plâng, domnule doctor. Nu am plâns niciodată.

Doctorul Benson a ridicat dintr-o sprânceană.

– Căutăm femei care nu se jenează să se îmbrace foarte simplu. Știi că infirmierelor nu li se permite să poarte nici un fel de bijuterii, a adăugat doctorul Compton.

M-am uitat la croiala rochiei mele și la colierul pe care mi-l făcu­sem din lanțul ceasului de buzunar al tatei.

– Ceea ce port la gât a devenit parte din mine.

Doctorul Harris a strâns foile formularului meu și a lovit ușor cu ele în masă.

– Mi-e teamă că asta a fost tot, domnișoară Woolsey.

– Nu voi purta asta atunci când voi avea grijă de pacienți, domnilor, am spus eu ducându-mi mâna la colier. Este lanțul ceasului de buzunar al tatălui meu. L-am purtat în fiecare zi de când a murit. Pe atunci locuiam la Boston, iar tata a pierit pe mare, în timp ce făcea naveta între New York și Boston. Se afla pe vasul Lexington.

Doctorul Harris a pus stiloul jos.

– Era o noapte geroasă, am continuat. Termometrele arătau minus zece grade. La Long Island Sound, gheața plutea pe mare. Din baloturile de bumbac de pe vapor au început să se înalțe flăcări, iar apoi s-a dat alarma de incendiu. Din tot echipajul și cei o sută patruzeci și trei de pasageri, au supraviețuit doar patru. Tatăl meu nu s-a aflat printre ei.

Doctorul care stătea la capătul rândului s-a aplecat și mi-a spus:

– Ne pare foarte rău să auzim asta, domnișoară Woolsey.

– Literele de pe lănțișor sunt inițialele numelor surorilor mele. Suntem șapte surori. Fratele meu, Charles, s-a născut după moartea tatei.

Doctorul Harris și-a dat ochelarii jos și a spus:

– Așadar, tatăl dumitale nu a mai apucat nașterea fiului său?

– Nu e ceva care să mă facă să mă simt privilegiată în vreun fel, vă asigur. Am muncit din greu, zi și noapte, ca să-mi ajut mama, ca să-i ușurez povara și să-i fac viața mai bună.

Doctorul Harris a rămas tăcut un timp.

– Ce părere are familia dumitale despre alegerea pe care o faci?

– Se opune cu înverșunare. Dar părerea lor nu m-a oprit niciodată. De fapt, nimic nu mă poate opri să lupt pentru țara mea, domnule, iar dacă va fi nevoie, o să-mi dau viața pentru unitatea ei și eradicarea sclaviei. Cred că tatăl meu ar fi foarte fericit.

Nu a mai spus nimeni nimic, până când doctorul Harris a rupt tăcerea:

– Domnișoară Woolsey, te-aș ruga să ne dai un moment ca să deliberăm.

Am ieșit pe coridor și am așteptat stând cu spatele lipit de zidul rece. M-am gândit la răspunsurile pe care le dădusem. Eram sigură că doctorul Compton avea să voteze împotriva mea. Am închis ochii și am văzut fața pe care urma să o facă Abby la auzul vești că nu fusesem acceptată.

După un timp ce mi s-a părut o veșnicie, doctorul Harris m-a chemat înapoi și m-a întrebat:

– Domnișoară Woolsey, ai avut pojar?

– Da, domnule doctor.

– În acest caz, domnișoară Georgeanna Muirson Woolsey, în numele doamnei doctor Elizabeth Blackwell și al acestei comisii, îmi exprim onoarea de a te invita la cursul de pregătire al Asociației Centrale a Femeilor pentru Ajutorarea Răniților, care are ca scop susținerea armatei cu personal calificat. Ne-ai impresionat aproape în unanimitate cu voința și cu caracterul dumitale puternic și suntem convinși că vei face cinste asociației. Dumnezeu să te ajute!

– Vă mulțumesc, domnilor.

Am luat hârtiile și m-am grăbit să plec, sperând să nu se răzgândească între timp. Am ieșit, repede, prin mulțimea de femei care intrau și ieșeau. Am găsit un loc liniștit și m-am uitat peste formularul semnat de doctorul Harris. În partea de sus era prins râvnitul bilet albastru, pe care scria: Studentul nr. 24.

Înainte să-l împăturesc la loc, am observat că spațiul pentru vârstă rămăsese necompletat, iar asta m-a făcut să zâmbesc, în sfârșit.

Apoi a început adevărata muncă. Timp de două săptămâni m-am trezit în fiecare dimineață la ora cinci, pentru a mă prezenta la New York Hospital. Perioada de pregătire a fost urmată de zece zile de practică la spital alături de doamna doctor Blackwell și de alți medici. În tot acest timp am încercat să absorb cât mai mult din povestirile doamnei doctor despre lupta pe care a dus-o pentru a deveni medic și despre cum și-a pierdut vederea la un ochi pe când trata un copil într-un spital din Paris.

– Învățați din greșelile mele, ne-a spus ea. Fiți cât se poate de vigilente atunci când vă ocupați de nevoile medicale ale pacienților.

Mi-a plăcut să învăț despre cum se face și se aplică un bandaj, despre protocolul saloanelor și clasificarea medicamentelor. Într-un amfiteatru mic, doamna doctor Blackwell a stat în fața grupului de o sută de femei și ne-a vorbit cu pasiune. Își pierduse tatăl la o vârstă fragedă și era o aboliționistă convinsă. Asta m-a făcut să mă simt și mai aproape de ea.

Într-o zi, după terminarea unui curs, stăteam pe coridor împreună cu două colege.

– E o profesoară foarte dedicată, a spus una dintre fete.

– Nu am mai întâlnit pe cineva care să susțină cauza femeilor cu atâta convingere, am spus eu. Poate că într-o zi va fi de acord să predea la școala mea.

– La școala ta? au râs amândouă, iar una dintre ele m-a tras mai aproape.

– Una e să înveți pe cineva cum se face un bandaj în condiții de război și alta e să predai la o școală permanentă.

– Odată întorși de pe front, bărbații nu vor fi încântați că pregătești femei care să le ia locul de muncă, a spus cealaltă.

Apoi s-au grăbit să intre la următorul curs. Doctorița Blackwell a ieșit din sală și a închis ușa în urma ei.

– Nu pleca urechea la ce zice lumea, mi-a spus ea în timp ce încuia ușa. Tu te ridici cu mult deasupra lor. Oricine te descurajează să întreprinzi ceva o face din lipsă de imaginație. Oamenii ăștia nu vor realiza prea multe în viața lor.

Am încercat să spun ceva, dar nu am fost în stare.

– Când am hotărât să urmez medicina, mi s-a spus că asta va avea consecințe grave. Dar eu m-am hotărât să pun totul la bătaie. Te sfătuiesc să faci același lucru, domnișoară Woolsey. Pregătește-ți armata de infirmiere.

S-a îndepărtat pe coridor și mi-a mai spus, peste umăr:

– M-aș bucura ca într-o bună zi să predau la școala ta.

*

Chiar și după o lună, cuvintele doctoriței încă îmi răsunau în urechi. Mă grăbeam spre spital la ultimele ore de practică, decisive pentru obținerea certificatului de absolvire. Am iuțit pasul în timp ce mii de steaguri, mai mari sau mai mici, au apărut dintr-odată la toate ferestrele. Mulțimea de oameni agitați făcea ca orașul să fie fascinant. Se auzeau cântece patriotice și mersul cadențat al regimentelor.

M-am simțit destul de oficial în costumul de infirmieră. Familia mea se obișnuise în cele din urmă cu ideea, așa că mama și surorile mele m-au ajutat să-mi pregătesc ținuta. Purtam o fustă gri, o jachetă scurtă, un sorț alb și o pelerină care foșnea în timp ce mergeam.

Pregătirea practică fusese precum botezul focului. Împreună cu o colegă, am fost însărcinată cu toată răspunderea legată de un salon imens. În cele din urmă, m-am descurcat foarte bine cu conducerea unei ture. Câteva dintre colegele de la curs renunțaseră pe parcurs sau fuseseră date afară din cauza repulsiei excesive sau a temperamentului nepotrivit. Cele care rămăseserăm eram pregătite să îngrijim urgențe minore sau fracturi.

În timp ce mergeam, am spus o scurtă rugăciune ca nimic neprevăzut să nu-mi zădărnicească terminarea cursului.

L-am întâlnit pe unul dintre instructorii noștri, doctorul Prentiss, tocmai când își începea tura. Stătea la capul patului unui pacient cu fața pământie și cu un plasture lipit pe gât.

– Am ales un caz deosebit pentru ultima dumitale zi de practică. O mușcătură de câine cangrenoasă. Rana supurează și e plină de puroi, ca una pe care s-ar putea să o vezi curând pe front. Să începem, mi-a zis. Ligheanul!

M-am grăbit să dovedesc că puteam fi de folos la tratarea unei astfel de răni.

– Nu alerga niciodată! a strigat doctorul în urma mea. Păstrea­ză-ți calmul în orice situație. Asta te va ajuta să te descurci și în cele mai haotice saloane.

M-am întors și i-am întins ligheanul. L-a luat și l-a apropiat de gâtul pacientului, după care a desprins pansamentul. Mirosul pe care l-am simțit mi-a întors stomacul pe dos. M-am ținut de marginea patului.

– Îi poate aduce cineva un scaun domnișoarei Woolsey? a strigat doctorul.

– Mă simt foarte bine, doctore, i-am spus, deși camera începuse să se învârtă cu mine.

– Te rog, domnișoară Woolsey.

S-a întors spre pacient și a început să curețe rana în adâncime. Băr­batul urla de durere. Am vrut să mă sprijin de marginea patului, dar nu am reușit, iar genunchii mi-au cedat. Am văzut negru în fața ochilor.

Capitolul 3. Jemma

Plantația Peeler, Maryland

mai 1861

În dimineața aceea am șters în mare grabă praful de pe ramele tablourilor și de pe clapele pianului la care nu mai cânta nimeni, sperând ca praful să nu se așeze la loc până la terminarea nunții, iar doamna Anne-May să fie cât se putea de mulțumită. Faptul că șase sclavi din Carolina de Sud se căsătoreau în casa ei îi era suficient. Nu trebuia să mai vadă și praful de pe pianul din cea mai frumoasă încăpere din casă. Ar fi fost în stare să folosească cureaua pe mine, chiar dacă era ziua Domnului.

Duminica era ziua mea preferată. Puteam pleca de acasă pentru a-mi vizita familia care locuia într-o colibă, la poalele dealului. Mama îmi pieptăna părul, tata îmi spunea povești amuzante, iar Sally Smith îmi făcea prăjituri cu jeleu de gutui.

Cu ochii strânși, l-am rugat pe Iisus ca nunta să se termine repede, pentru a-mi putea petrece timpul cu mama și cu tata. De asemenea, l-am mai rugat ca printre invitați să fie și o fată de vârsta mea.

Sweet³ Clementine, ultima fată de vârsta mea, a fugit înainte să o cunosc prea bine. Anne-May a bătut-o atât de tare cu biciul, că biata de ea a luat drumul mlaștinilor. După câteva zile, LeBaron și patrula lui au găsit-o moartă. Au lăsat-o în spatele grajdului pentru a servi drept lecție pentru ceilalți sclavi. Sărmana de ea era umflată de apă și mușcată peste tot de viețuitoarele din mlaștină. Până la urmă, tata a îngropat-o într-un coșciug de lemn de pin.

Măcar ea era liberă.

Am așteptat-o pe Anne-May să-și bea păhărelul de brandy în timp ce își privea inelul cu diamant. Eu o îmbrăcasem în dimineața aceea. M-am ridicat pe vârfuri ca să șterg oglinda și tablourile cu vapoare, căminul și câinii de porțelan care arătau ca niște câini cum nu mai văzusem până atunci. Apoi am șters vazele de flori de culoarea cerului, pictate cu auriu și cu femei pe jumătate dezbrăcate, la care Anne-May ținea atât de mult încât nu pusese niciodată flori în ele.

M-am așezat înaintea portretului mătușii Tandy Rose, care mă privea cu o față acră. Eu o cunoscusem cel mai bine. Înainte să moară, fusesem ochii și, mai ales, urechile ei, pentru că ajunsese surdă de tot.

Mulți oameni o crezuseră o femeie cumsecade și cu frică de Dumnezeu. Nouă, sclavilor, ne amintea foarte des care era locul nostru și regulile ei foarte stricte. Era rea ca oricine altcineva, dar începuse să-l placă pe Carter înainte de a-l vinde, așa cum mă plăcea și pe mine uneori. Deși obosea foarte repede din cauza vârstei înaintate, m-a biciuit odată mai rău decât oricând, pentru că îi citisem ziarul. M-a ars îngrozitor spatele și nu am putut dormi decât pe burtă zile în șir. Întâmplarea asta m-a lăsat cu impresia că trebuie să fi fost ceva deosebit de citit în ziarul acela.

Cu toții am înălțat mereu rugăciuni de mulțumire pentru că ea nu le-a îngăduit oamenilor lui LeBaron să ne biciuiască pe nici unul dintre noi, în afara fugarilor, dar, pe de altă parte, motivul fusese că nu voia ca omul acela, renumit pentru cruzimea lui, să-i omoare sclavii.

Se îngrijise, totuși, de mama. Fusese preferata ei, pentru că nimeni altcineva nu o putea aranja atât de bine pentru zilele de duminică. Toate femeile de la biserică îi lăudau coafura de fiecare dată. Toate astea se terminaseră însă în ziua în care venise Anne-May, care nu suporta să aibă cineva părul mai frumos aranjat decât al ei.

Am șters de praf pervazul ferestrelor. În depărtare vedeam le­neșul râu Patuxent. Apa de un albastru-închis, aproape indigo, dispărea printre plantele înalte ce crescuseră pe maluri. Era mijlocul primăverii, anotimpul preferat al mătușii Tandy Rose. Pe vremea când trăia ea, mergeam să dorm cu mama și cu tata în fiecare noapte. Îi mulțumesc lui Iisus pentru asta. Chiar și după nefericita întâmplare cu Toby, fratele meu mai mic, tot ne aveam unii pe alții.

Bătrâna Sally Smith a locuit la Peeler toată viața ei și era deja bucătăreasă în casa asta atunci când părinții mei au ajuns din Georgia aici. Sally a devenit ca o mamă pentru mama mea. Chiar semănau. Amândouă aveau fața în formă de inimă și ochii frumoși, ușor depărtați. Sally a învățat-o pe mama să recunoască toate plantele medicinale din grădina crescută în spatele gardului ridicat de tata.

Mătușa Tandy Rose o numea „vraci" pe Sally Smith și iubea grădina în care aceasta creștea plante, pomi fructiferi și legume doar pentru noi. Sally știa leacul oricărei boli. Pentru viermi, pregătea frunze de piersic, pentru răceală, rășină foarte urât mirositoare, iar pentru pneumonie și alungarea spiritelor, extract de salvie. Creștea și mătrăgună ca să o îmbujoreze pe mătușa Tandy Rose, și mac pentru opiu.

Din pricina anilor pe care îi petrecuse lângă plită, gustând din fiecare fel de mâncare, Sally nu era la fel de slabă ca toți ceilalți servitori, dar ea ne alina toate durerile și suferințele.

Atunci când s-au căsătorit, mama și tata nu aveau mai mulți ani decât am eu acum. Tata a cerut-o pe mama de la mătușa Tandy Rose, iar aceasta i-a dus la biserica albilor într-o după-amiază de luni. După aceea ne-am născut eu și sora mea geamănă, Patience, iar mai târziu Tandy Rose ne-a învățat literele. Așa a făcut și cu fratele nostru, Toby, pentru ca, odată ce i-a slăbit vederea, noi să-i putem citi din cărțile ei preferate și din Biblie.

Am învățat să scriu notând lista de cumpărături a lui Sally și copiind numele conservelor și ale cutiilor din cămară. Sally nu vedea nici un beneficiu în a învăța literele. Primul lucru pe care l-am scris fără greșeală a fost Drojdia Uscată Preston și Merill. Apoi Tabletele Welch pentru Femei, pe care mătușa le lua cu coniac. Apoi Tutunul de Kentucky „Vechiul Prieten". Aparent, tot ce se afla în cămara aceea era „cel mai bun din lume", conform inscripției de pe etichete.

Tandy Rose s-a făcut că nu ne-a văzut atunci când ne-a prins pe mine și pe Patience citindu-i cărțile. Asta a făcut ca LeBaron să vină neîntârziat și să se răstească la ea. El, călare pe cal, iar ea, așezată pe terasă.

– Dacă vă mai lăsați negroteii să încalce regulile, o să-l chem pe șerif! Nu vreți să fiți rușinea organizației noastre, nu?

Apoi a mormăit ceva cum că mătușa Tandy Rose îi răsfăța pe negri.

Mătușa a pus jos cornetul care o ajuta să audă, s-a ridicat și și-a aruncat paharul cu lapte după LeBaron. Paharul l-a lovit pe bărbat direct în spate, iar laptele s-a scurs pe șaua calului.

– Dumneata lucrezi pentru mine, domnule Caruthers! O să fac ce cred de cuviință și nici un șerif nu o să mă înfrunte vreodată!

Mătușa m-a învățat ceea ce mama numea „manierele albi­lor, ca să se simtă confortabil atunci când îmi cerea să fac câte ceva. Ex­presii ca „Fără doar și poate, domnișoară Peeler, „Permiteți-mi să vă aduc imediat, coniță sau „În cel mai scurt timp, domnișoară erau mereu însoțite de un zâmbet larg și de o înclinare din cap.

Ea ne-a permis mie și lui Patience să mergem la școala de duminică, unde ne învățau despre Biblie, dar, după câteva zile, școala a fost închisă. Au mai venit și niște băieți de pe plantația Ambrosia, care se afla chiar alături, și unde sora mea fusese, apoi, închiriată împreună cu Carter, cel care aproape că devenise iubitul meu și care fusese vândut în urmă cu doi ani. Tandy Rose îi promisese tatei că, înainte să treacă în lumea de dincolo, avea să ne elibereze, și i-a și arătat hârtia în care scrisese asta.

Dar hârtia aceea s-a pierdut după ce au întins-o pe mătușa Tandy Rose pe o scândură de mahon, chiar în camera aceea, și astfel am trecut în proprietatea nepoatei ei, care tocmai era pe cale să se mărite. Domnișoara Anne-May Wilson moștenise și casa împreună cu noi, sclavii. „Dumnezeu nu lucrează întotdeauna conform planului, spusese tata atunci. O să găsim noi altă ieșire."

Dar faptul că Tandy Rose așteptase atât de mult pentru a ne elibera îmi provocase o durere foarte mare.

Spre deosebire de mătușa sa, noua noastră stăpână pretindea că nici nu ne vedea. Apoi mi-a spus să termin cu expresiile oamenilor albi și să-i răspund doar cu „Da, stăpână" atunci când îmi dădea ceva de făcut.

Curând, au apărut noile reguli. Anne-May a încuiat biblioteca, spunând că cei de culoare nu aveau nici un motiv să citească. Nu mi-am însușit destul de repede noile reguli, iar asta a determinat-o să-și scoată biciul lung cât brațul. Partea din spate a rochiilor mele a devenit în scurt timp franjuri, materialul se lipea de sânge, iar eu lucram cât era ziua de lungă simțind că parcă mă înțepau sute de albine. În prima lună am fost nevoită să-mi fac zece rochii. Nu le-am aruncat însă pe cele vechi, pentru că niciodată nu știi când îți trebuie.

Apoi lui Anne-May i-a venit ideea să mă dezbrace înainte să mă lovească. Chiar dacă unii spun că te poți obișnui cu loviturile arzătoare

Recenzii pentru Florile soarelui

[Tipter Mihaela · Evaluare: 5 din 5 stele]

O poveste adevarata, atât de intensa, atât de dureroasa, atât de bine scrisa, cu desăvârșire trebuie și merita citita!